Ultimele mărturii

Ultimele mărturii – Vladimir GHIKA

Această publicaţie este traducerea – făcută de Doina CORNEA – a cărţii mons. Ghika,Derniers témoignages editată în anul 1970.

Traducându-l pe monseniorul Vladimir Ghika

Dedic această meditaţie copiilor mei,
Ada şi Tin-Tin

      A vorbi despre gândirea Mgr. Vladimir Ghika mi se pare, într-un fel, o adevărată insolenţă. E insolenţa păcătosului care se erijează, paradoxal, în postura de comentator şi analist al gândirii unui om sfânt, nedispunând de experienţa spirituală şi de criteriile de valoare morală necesare unei judecăţi pertinente. Am cedat totuşi acestei ispite pentru că aşa cere uzanţa unei traduceri; poate şi pentru faptul că traducătorul este obligat să facă o lectură mai atentă la toate nuanţele de sens ale textului pe care îl transpune.
      În lumea modernă, pe cale de „de-spiritualizare”, pentru redimensionarea experienţei spirituale – fără de care însăşi esenţa noastră umană este ameninţată – găsesc că reluarea stăruitoare a lecturilor din Mgr. Ghika este absolut necesară. Volumul de faţă precum şi toate suitele de meditaţii publicate în timpul vieţii sale constituie adevărate călăuze spirituale care n-ar trebui să lipsească din nici o casă. Ele ne propun practici fundamentale de viaţă spirituală, jalonând calea ezitantă a vieţilor noastre cu reperele necesare recunoaşterii adevărului, cu reperele reevaluării relaţiilor interumane şi cu cele ale autocunoaşterii. Fără îndoială, bogata învăţătură a Mgr. Ghika este, pe de o parte, rodul unei vaste experienţe spirituale personale, izvorâtă din îndelungate căutări, rugăciuni, meditaţii şi contemplări; pe de altă parte, rodul unei profunde investigaţii asupra sufletului uman, cu posibilităţile lui multiple de realizare, dar şi cu scăderile şi defectele lui ascunse, ca tor atâtea surse de păcat. Chiar dacă temele din „Ultimele mărturii” nu diferă faţă de cele cuprinse în volumele anterioare de meditaţii – ceea ce dovedeşte o constanţă a preocupărilor şi nicidecum o repetiţie – privirea autorului rămâne mereu plină de noutate, surpriză şi prospeţime, îndreptată atent asupra noastră şi semenilor noştri, asupra relaţiilor dintre noi şi relaţiilor noastre esenţiale: cu universul, cu Dumnezeu.
      Dar cine este Mgr. Ghika, de unde se trage, cum s-a alcătuit ca personalitate şi gândire, prin ce însuşiri i-a marcat pe toţi cei pe lângă care a trecut?
      Mgr. Vladimir Ghika [1] s-a născut la 25 dec. 1873, la Constantinopol, unde se afla tatăl său, Ion Ghika, Grigore Ghika X, a fost domnitorul Moldovei între 1849-1856 şi s-a numărat printre cei care au pregătit Unirea Principatelor. Mama Mgr. Ghika, Alexandrina, a fost nepoată (de bunic) a domnitorului Tării româneşti, Alexandru Ghika, în timp ce bunica maternă se trăgea dintr-o familie nobiliară franco-flamandă din sec. XVI, familia de Moret-von Blaremberg. Începând din 1657, familia Ghika a dat celor două Principate, pe lângă cei zece domnitori, personalităţi de elită care s-au făcut remarcate ca diplomaţi, militari, oameni politici, oameni de cultură (cum a fost, de pildă, Dora de Istria, traducătoarea Iliadei în germană şi care vorbea la perfecţie nouă limbi), ctitori de biserici, protectori ai progresului şi ai dezvoltării şi chiar legiuitori în favoarea celor obidiţi. Monseniorul Ghika, aşa cum vom vedea, a reunit câte ceva din toate aceste trăsături.
      În 1878, doamna Alexandrina, mama Monseniorului, se stabileşte temporar în Franţa, la Toulouse, cu cei doi băieţi ai săi, Vladimir şi Dimitrie, pentru a le asigura o educaţie cât mai aleasă. Moartea tatălui, survenită în 1881, nu întrerupe şederea pentru studii în Franţa a familiei Ghika. Vladimir urmează clasele preliceale şi liceale, luându-şi bacalaureatul şi apoi licenţa în drept, la Toulouse, în vederea unei cariere diplomatice, studiază apoi ştiinţele politice la Paris, dar interesează concomitent literatura, filosofia, medicina, istoria, ştiinţele exacte. Este dotat cu o memorie prodigioasă, ceea ce i-a permis dobândirea unei vaste culturi şi cunoaşterea a vreo cincisprezece limbi.

      În 1902, arc loc conversiunea sa la catolicism şi, în 1905 este licenţiat în filozofie scolastică, luându-şi doctoratul în teologie, la Roma. Tot în acest paragraf destinat studiilor sale romane s-ar cuveni să menţionez că în 1923 este ordonat preot, iar Papa Pius al XI-lea îi acordă dreptul de a oficia liturghia catolică în ambele rituri – roman şi bizantin de asemenea, îl numeşte Protector Apostolic, conferindu-i titlul de Monsenior.

      În 1906, se întoarce în România unde fondează împreună cu Sora Pucci, care îl însoţeşte, primele opere de caritate:
      Aşezământul Surorilor de Caritate Saint Vincent de Paul, Asociaţia Doamnelor de Caritate, primul spital gratuit din ţară pentru cei lipsiţi, azil de bătrâni, orfelinat, servicii de ambulanţă, dispensare etc. Dintre iniţiatorii acestor opere caritabile făceau parte, alături de Monsenior, Prinţesa Alexandrina (mama Monseniorului), Principesa Maria (viitoarea Regină a României), Doctorul Paulescu, Doamna Darvari (Prinţesa Isibescu).
      În 1907, organizează ambulanţe pentru victimele răscoalei şi oferă, pentru grefă, piele din propriul său trup. În 1913, îl regăsim îngrijind, neobosit, alături de Doamnele de Caritate, răniţii şi tifoizii din timpul Războiului Balcanic. 1914 îl surprinde la Roma, apoi se stabileşte într-un Paris asediat de nevoi şi suferinţe, îngrijind răniţii. Toate acestea ilustrează devotamentul pe care îl are faţă de semenii săi aflaţi în neputinţă şi durere. Dar nici România nu-i rămâne indiferentă. Monseniorul Ghika îşi spune cuvântul în favoarea unei politici consecvente şi demne a ţării sale. În acest scop, condamnă Pacea de la Bucureşti şi organizează Legiunea română în vederea continuării luptei alături de Antantă.

      În timpul acestei şederi pariziene stabileşte legături de prietenie în lumea literelor şi a gândirii creştine, intrând în legătură şi cu mistici ca, de pildă, Tereza de Lisieux. Împreună cu poeţii Charles Peguy (mort în acelaşi an, pe front), Mancis Jammes, Paul Claudel, cu gânditorii creştini Jacques Maritain, Louis Massignon, Frarcois Mauriac conturează ideea unei familii spirituale contemplative şi a unor opere comune de caritate.

*

      Câţiva ani mai târziu, Vladimir Ghika concepe un proiect în acest spirit. Fondează o Societate de Fraţi şi de Surori închinaţi lui Dumnezeu, disponibilă acţiunilor de caritate, dar oarecum mai liberă faţă de anumite rigori canonice. Această societate este aprobată de Papa Pius al XI-lea şi este pusă sub patronajul Evanghelistului Ioan. Pentru instalarea comunităţii, Mgr. Ghika cumpără mănăstirea de la Auberive. Datând din sec. al XII-lea, ea se află în stare foarte proastă, iar lucrările de amenajare vor necesita fonduri importante care vor determina lipsuri materiale în sânul comunităţii. Toate acestea, îmbinate cu ostilitatea episcopului din Langres, Mgr. Thomas – însemnând ani de frământări dureroase – şi cu o anumită lipsă de organizare, au dus, în cele din urmă, la destrămarea grupului. Aparent, se poate vorbi de un eşec … Totuşi, acolo a săvârşit Mgr. Ghika prima vindecare ieşită din comun, doar cu ajutorul rugăciunii, după cum mărturiseşte sora Suzanne- Marie Durand, prezentă la eveniment. Tot de acolo – chiar dacă Comunitatea s-a destrămat – şi-a făcut fiecare soră un drum spre perfecţiune.

*

      La sfârşitul anilor douăzeci, un nou proiect a luat fiinţă în viaţa Mgr. Ghika: el se hotărăşte să meargă să trăiască într-o margine de Paris, în cartierul cel mai mizer al său – Villejuif. La început, nu este acceptat. E huiduit, hulit de mulţi dintre declasaţii în mijlocul cărora a ales să trăiască. Monseniorul nu se descurajează. Mai întâi se apropie de copii, apoi, încetul cu încetul, de ceilalţi nefericiţi: bolnavi, beţivi, atei, răufăcători. Pătrunde în sufletele lor, dezamorsând mecanismele răului. Pe mulţi reuşeşte să-i convertească. Bătând drumurile de la o suferinţă la alta, îşi notează în grabă, pe bucăţele de hârtie aflate în buzunar, observaţii, gânduri, meditaţii. În tot acest răstimp, întreprinde şi numeroase călătorii cu ocazia Congreselor Euharistice având de fiecare dată misiuni de îndeplinit: la Sidney (1929), la Cartagina (1930), la Dublin (1932), la Tokio (1933) unde dă împărtăşania leproşilor într-o leprozerie; urmează Buenos Aires (1934), Manilla (1936), Budapesta (1938). În 1939 (la 3 august), revine la Bucureşti pentru a repune pe picioare leprozeria de la Isaccea, cu personal medical francez, pe modelul leprozeriei de la Tokio, Monseniorul urmând să devină duhovnicul aşezământului. Doi ani mai târziu, proiectul a fost respins de guvern sub presiunea autorităţilor germane. În acelaşi an, 1939, îl asistă pe Panait Istrati în ultimele sale săptămâni de viaţă. Apropierea benefică a monseniorului de acest suflet zbuciumat îi determină convertirea la credinţă. Tot în acel an, 1939, după împărţirea Poloniei şi izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, Mgr. Ghika oferă sprijin refugiaţilor polonezi veniţi în România.
      În tot acest răstimp, locuieşte în apartamentul fratelui său, pe bulevardul Dacia. Întreţine legături strânse cu greco-catolicii români de la Bucureşti. Oficiază pentru ei Liturghii în spitale şi în închisori. Conform unor mărturii făcute de cei care l-au cunoscut îndeaproape – cum este, de pildă, Părintele Tertulian Langa de la Cluj – au avut loc câteva vindecări inexplicabile ale unor răniţi în stare foarte gravă, doar sub influenţa rugăciunii sale. Aceste fenomene au continuat şi mai târziu, în timpul detenţiei.
      După război, mai precis, după abdicarea forţată a Regelui Mihai, Prinţesa Elisabeta (cumnata Mgr.), doamnă de onoare a Reginei Elena şi Dimitrie (fratele Mgr.), însoţesc familia regală în exil. “Dacă Dumnezeu mă vrea aici, rămân aici…”, se hotărăşte Mgr., aici fiind România – cu toate că moşia de la Bozieni şi conacul erau deja naţionalizate. Şi locuinţa de pe bulevardul Dacia, cu mobile, documente, amintiri de familie sunt confiscate de puterea comunistă, după plecarea lui Dimitrie. Mgr. Ghika se instalează la Surorile Saint Vincent de Paul. Sănătatea îi este şubrezită din cauza unei duble operaţii de hernie abdominală.

      În 1949, are loc, prin decret guvernamental, desfiinţarea ordinelor călugăreşti, spitaliceşti şi de învăţământ. Bunurile Congregaţiei Saint Vincent de Paul sunt naţionalizate şi trecute în patrimoniul statului. Sanatoriul şi spitalul trec în folosinţa Dr. Parhon (el îndeplineşte concomitent şi funcţia de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale), devenind Institutul de Endocrinologie. Cu vremea, Surorile de Caritate şi Mgr. Ghika vor fi siliţi să părăsească chiar şi subsolul clădirii după demisia lui Parhon care, de bine de rău, i-a tolerat în acel loc. În această vreme, deşi i s-a interzis să mai oficieze Liturghii, Mgr. Ghika continuă să slujească altarul, să îndrume tineretul, să asiste bolnavii şi muribunzii.
      La şase luni după demisia lui Parhon, Vladimir Ghikaeste arestat pe stradă, în ziua de 18 noiembrie 1952, pentru “trădare” şi “spionaj” în favoarea Vaticanului. Este dus la Uranus, închisoarea securităţii. La interogatorii este pălmuit şi bătut cu brutalitate, trecut prin şocuri electrice pentru a “recunoaşte” acuzaţiile ce i se aduc şi falsele “dovezi” ce i se pun în faţă. Prinţul, Monseniorul Vladimir Ghika nu cedează. Este judecat de Tribunalul Militar din Bucureşti, la 21 octombrie 1953. Procesul a decurs abuziv. Când, după acuzaţiile procurorului, avocatul din oficiu ia cuvântul – pe vremea aceea, avocaţii deveneau, din apărători, acuzatori, maiales, în procese politice – Monseniorul Ghika refuză să fie apărat de altcineva decât de el însuşi. Judecătorul intervine redând cuvântul avocatului. Monseniorul iese atunci din boxa acuzaţilor, se opreşte în faţa avocatului, rostind, cu braţul întins: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu”. Conform mărturiei Mgr. Menges, inculpat în acelaşi proces, Mgr. Ghika avea, în acel moment, înfăţişarea Sfântului Ioan Botezătorul acuzându-l pe Irod şi strigându-i: „Nu ţi-e îngăduit să iei nevasta fratelui tău!” Avocatul tace. Preşedintele ordonă miliţienilor să-l scoată pe Monsenior cu forţa din sală. Acesta din urmă se opune, sprijinindu-se cu o mână de boxa acuzaţilor, cu cealaltă, de banca avocaţilor … cu atâta forţă încât miliţienii sunt incapabili să urnească din loc acest om firav cântărind doar vreo cincizeci de kilograme. În faţa acestui spectacol neverosimil, preşedintele ordonă plenului de judecată să părăsească sala. Când sala e golită, miliţienii îl scot pe acuzaţi. La câtva timp, se reia procesul fără Mgr. Ghika. Avocatul îl declară alienat mintal. După proces, este depus la Jilava. Acolo, în urma unei percheziţii corporale umilitoare, i se iau hainele preoţeşti. Rămas doar în maiou şi izmene, este îmbrâncit într-o celulă supraaglomerată, umedă şi rece. Părul alb, nobleţea expresiei îi determină pe deţinuţi, chiar fără să ştie cine era noul lor colocatar, să-i ofere câte o piesă vestimentară din puţinul pe care-l aveau şi care, pentru ei, reprezenta o mică şansă, în plus, de supravieţuire.
      La sugestia Tribunalului Militar de a face recurs, Mgr. Ghika refuză: “Nu am încredere – declară el – în Tribunalul vostru: am văzut cum ne-aţi judecat; refuz să semnez cererea de recurs.” Ceilalţi deţinuţi îi urmară exemplul.
      În închisoare şi-a consacrat tot timpul problemelor celorlalţi deţinuţi. Într-o seară le-a spus: “Închisoarea aceasta era sfântă şi noi nu bănuiam!”.
      În ianuarie este dus la infirmerie într-o stare de extremă epuizare. Fiul amiralului Fundăţeanu, deţinut şi el, îi poartă de grijă. În ziua de 13 mai 1954, Vladimir Ghika îi spune: „Azi vă ostenesc pentru ultima dată, de acum înainte nu voi mai avea nevoie de nimic. Peste patru zile voi muri.” N-a mai mâncat; a mai vorbit puţin pentru a le mulţumi celor din jur. S-a rugat mult. Conform biografei sale, Elisabeth de Miribel [2] a murit în tăcere în ziua de 17 mai; în timp ce Mgr. Bârlea dă ca dată a morţii sale 16 mai[3].

*

      Desigur, această simplă expunere a principalelor date biografice nu este un răspuns la întrebarea pe care o pusesem iniţial: „Cine este Mgr. Ghika?” Ea nu poate fi decât un indicator al împrejurărilor exterioare care au contribuit la formarea destinului său. Pentru a pătrunde mai adânc în taina fiinţei sale, este necesar să analizăm modul cum acest suflet mare a răspuns solicitărilor exterioare – şi nu numai! – prin fapte, atitudini, sentimente, gândire.
      De la bun început, existenţa Mgr. Ghika se defineşte ca o uluitoare strădanie în vederea realizării spirituale. Acesta a fost scopul esenţial pe care şi l-a propus vieţii sale şi pe care ni-l recomandă cu atâta insistenţă tuturor. Chiar mai mult, ne înfăţişează şi modalităţile concrete, legate de cotidian, pe care ne îndeamnă să le deprindem. În această lumină trebuie evaluată renunţarea sa la o carieră diplomatică îmbietoare căreia, prin originea sa şi pregătirea sa intelectuală, părea a fi fost predestinat. Aşa se explică renunţarea sa la o carieră nu mai puţin strălucită în ierarhia ecleziastică în favoarea exercitării vocaţiei sale preoţeşti în spirit misionar, căutând să se facă util în cele mai defavorizate medii: printre suferinzii din spitale, din închisori sau printre locatarii cartierelor decăzute. Aceste generoase opţiuni ale sale fiind până la urmă încununate de cea mai paradoxală şi arbitrară situaţie: acest prinţ al blazonului, dar mai ales al nobleţei interioare, sfârşeşte ca martir într-una dintre închisorile comuniste de exterminare. Cu toate acestea, se stinge în seninătate şi sfinţenie, pentru că gratiile nu i-au putut îngrădi libertatea, călăii nu i-au înfrânt curajul, ura nu i-a putut stinge iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Existenţa, suferinţa şi martiriul Mgr. Ghika sunt dovada că singura putere reală a omului este puterea spiritului.

      Care a fost însă substanţa, în sens filosofic, a acestei puteri, la Vladimir Ghika?
      Parcurgându-i atent opera, autorul ne lasă să înţelegem că realizarea interioară nu poate fi atinsă decât printr-o armonioasă îmbinare a două planuri: contemplarea şi acţiunea. Cea dintâi îl vizează pe Dumnezeu în Transcendentalitatea Sa – ca forţă primordială, unificatoare şi de coeziune. Cea de a doua, anume, acţiunea, ne vizează pe noi şi pe semeni noştri, în orizontalitatea existenţei noastre – ca elemente derivate şi totodată necondiţionate, libere şi răspunzătoare. Aceste două planuri, rămân totuşi nedespărţite, primul fiind mereu planul de referinţă pentru cel de al doilea care, în subsidiar, îl conţine, oricum, pe Dumnezeu sub aspectul Său imanent şi, uneori, vai!, chiar prin uitarea de El, cu toate consecinţele dezastruoase pentru om. Între aceste două planuri se ţes relaţiile noastre esenţiale având o triplă semnificaţie: omul faţă în faţă cu el însuşi, omul şi semenii săi, omul în faţa lui Dumnezeu. Cele trei secţiuni ale „Ultimelor Mărturii” disting în mod tranşant această triplă tematică.

      Deşi în economia cărţii gândul porneşte de la om pentru a ajunge la Dumnezeu – cartea fiind postumă, acest demers aparţinând celei care a avut meritul de a fi îngrijit textul – în succinta mea prezentare voi inversa cele două planuri, socotind că în realizarea interioară parcursă de Mgr. Ghika determinantă a fost concepţia sa despre Dumnezeu; numai aceasta putând da socoteală de forţa sa morală şi de viziunea sa ontologică. Gânditorul Îl prezintă pe Dumnezeu în termenii atributelor Sale tradiţional creştine, dar în formulări izbitor de vii, ale căror faţete netocite de rutină reflectă spontaneitatea şi profunzimea unei nemijlocite trăiri. Dumnezeu este Eternitate şi Omniprezenţă, Cuvânt şi Tăcere, Forţă şi Iubire, Mister şi Transparenţă… şi aproape fiecare gând ne pune în faţa uimirii de a nu fi descoperit noi înşine acel adevăr atât de evident. De asemenea, problema insolubilă a relaţiei între finit şi infinit, fie că e vorba de timp, fie de spaţiu, este pusă în termenii următori: Eternitatea lui Dumnezeu în raport cu timpul şi spaţiul – ca expresii ale finitului – este definită ca o imanenţă participativă în desfăşurarea creaţiei. Iată ce ne spune autorul despre timp, înţeles astfel: “E posibil ca timpul să nu fie altceva decât răbdarea întrezărită a Celui Etern”. [4] În ce priveşte spaţiul, “Ultimele mărturii” Îlînfăţişează pe „Dumnezeu cel Veşnic” ca neputând „ocupa alt spaţiu decât pe Sine Însuşi”; iar în raportul Său cu spaţiul lumii noastre în desfăşurare, Dumnezeu este prezentat ca fiind „atât de pretutindeni încât, chiar şi atunci când Îi întoarcem spatele, ne aflăm faţă în faţă cu El”. De bună seamă, la scara existenţelor noastre finite – ne previne gânditorul – Dumnezeu Cel Necuprins nu poate fi adesea perceput decât ca Tăcere şi Mister, ca o inepuizabilă carte albă pe care mintea şi facultăţile noastre, în această viaţă, nu o pot completa. Îi putem doar vag intui conţinutul – şi numai prin iubire. Misterul ce-L învăluie pe Dumnezeu nu rezultă din dorinţa Lui de a se ascunde, ci din incapacitatea noastră de „a vedea”. Aceasta datorită îndeosebi faptului că lumina sufletului ne-a fost înnegurată de păcat. Dar Misterul Iubirii lui Dumnezeu şi iubirea noastră intuitivă se pot întâlni chiar şi – sau, mai ales – în actul profund al Tăcerii. Iubirea profundă fiind mereu tăcută, poate tocmai de aceea – avertizează Mgr. Ghika – „Vom fi judecaţi înainte de toate după ceea ce am făcut cu Tăcerile lui Dumnezeu” [5] , iar„… Tăcerile lui Dumnezeu ar trebui să cunoască şi ele o exegeză” [6]. Tot din perspectiva legăturii om – Dumnezeu, Mgr. Ghika ne dă să înţelegem că iubirea este invariabil în carenţă la om şi nu la Dumnezeu. Uitarea, îndepărtarea, înstrăinarea sunt lotul amar al omului: „Doamne, eşti atât de aproape. – iar eu, de Tine, atât de departe…” [7] 
      În alte gânduri, Dumnezeu este evocat ca UNU, aşadar, ca totalitate, ca Fiinţă absolută, spre deosebire de multiplu, semnificând desfăşurarea creaturilor în unicitatea lor.. De aceea multiplul este, prin esenţa sa, supus limitărilor, cum ar fi, de pildă, temporalitatea, spaţialitatea, cauzalitatea, materialitatea etc., în timp ce UNU cuprinde în Sine, într-o simultanietate de neînchipuit, începutul şi sfârşitul lumii noastre. Trecutul şi viitorul, cauza primă şi efectul ei cel din urmă este şi cauza cea dintâi[8]. Cu alte cuvinte, UNU constituie o realitate cu totul alta decât o putem concepe, o lume atemporală, spaţială, acauzală, o lume a „forţei fără efort”, care nu poate fi decât iubire: „UNU este splendoarea multiplului, multiplul – splendoarea unuia” [9]. Ar fi posibil ca această realitate a divinului, exprimată prin UNU şi prin cu totul alte valori, să fie una a interiorităţii absolute, spre deosebire de a noastră care este una, în chip dominant, a exteriorităţii. Totuşi, tocmai această infimă şi mereu ameninţată interioritate de care dispunem în această lume rămâne marea şansă a omului de a comunica cu Dumnezeu şi de a participa, prin cultivarea iubirii, la interioritatea Sa absolută.

      Desigur, în existenţa sa efemeră, omul este liber să-şi croiască destinul spiritual. În actele sale, el poate să se raporteze – sau nu – la Dumnezeu, în funcţie de viziunea sa ontologică, suportând însă toate consecinţele de împlinire sau de mutilare spirituală: „Nu uita că singurul obstacol în calea ta spre Dumnezeu este în tine” [10] . Poate tocmai de aceea Mgr. Ghika stărui atât de mult asupra entităţii divine şi a căilor de comunicare a omului cu Dumnezeu. Prin faptul că Dumnezeu Nemărginitul, Abstractul, Creatorul, Adevărul, Cuvântul, Iubirea, Dreptatea este mereu definit şi raportat la scara situaţiilor noastre existenţiale, Mgr. Ghika Îl readuce, în conştiinţa noastră, la dimensiunea realităţilor şi a vieţii noastre. Simţim, în mod, în mod stimulator, că nu ni se vorbeşte de o obstracţiune, ci de un Dumnezeu Viu şi Adevărat: „Venim de la Dumnezeu prin toate lucrurile şi din toate părţile. Tot aşa, ne putem servi de toate lucrurile pentru a ajunge la El” [11]

      Relaţia cu Dumnezeu are, aşadar, o funcţie capitală în viaţa noastră: ea ne ajută să ne instalăm în lume în funcţie de valorile esenţiale care decurg din ea. Vom obţine, astfel, o altfel de cunoaştere de sine, o altă apreciere a propriei noastre entităţi. Abia când Dumnezeu va redeveni în conştiinţa noastră măsura tuturor lucrurilor – cu punctul central de referinţă – proporţiile lumii vor fi reaşezate în firescul lor şi abia atunci vom fi capabili să evaluăm corect şi celelalte raporturi: omul faţă în faţă cu sine însuşi, faţă în faţă cu semenii săi, faţă în faţă cu universul. Fără acest reper esenţial, omul se pierde într-un angrenaj de relaţii haotice („A-L ignora pe Dumnezeu înseamnă a cultiva incoerenţa”) [12], datorate, de cele mai multe ori, fie unei hipertrofii a eului – cum că omul ar fi măsura tuturor lucrurilor -, fie, mai rar, unei hipotrofii („Dezgustul de sine provoacă dificultăţi de nedezlegat”) [13]. Hipertrofia eului şi uitarea de Dumnezeu (dar şi hipotrofia) ne împiedică să ne confruntăm cu daturile vieţii şi să le asumăm: „Sufăr, şi sufăr pentru că sufăr; socotind că n-am fost făcut pentru a suferi” [14]. Dacă toate necazurile, dezamăgirile, insatisfacţiile noastre îşi au rădăcina în greşita noastră situare faţă de Dumnezeu, în legătura cu Dumnezeu sau, altfel spus, conştiinţa că Dumnezeu este punctul nostru central de referinţă, ca da o altă dimensiune cunoaşterii noastre de sine, iubirii de aproape, bucuriei şi libertăţii, suferinţei şi morţii. Grupaje de gânduri, de reflecţii sunt consacrate mai ales unor situaţii existenţiale extreme – aparent, dominate de nonsens – care reconsiderate din unghiul unei relaţii corecte cu Dumnezeu, vor apărea sub o lumină, cu totul alta, surprinzător de nouă dobândind semnificaţie şi valoare: „A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a găsi putinţa de a fi fericit până şi în cele mai cumplite nenorociri” [15].

      Dacă hipertrofia eului este una din cauzele greşitei noastre aşezări în lume şi totodată ale suferinţei, Mgr. Ghika este preocupat de modalitatea de a ne ajuta în corectarea raporturilor noastre existenţiale şi în redescoperirea dimensiunilor noastre integratoare reale. Căile sau tehnicile interioare pe care Mgr. Ghika le recomandă cu deosebită insistenţă în vederea integrării noastre armonioase în lume sunt „uitarea de sine” corelată cu deschiderea crescândă spre Dumnezeu: „Pentru a începe să-L întrezărim pe Dumnezeu, trebuie să ne fi pierdut deja pe noi din vedere” [16]. Umilinţa, atât de greu de deprins, departe de a fi o închidere, o frustrare, o restrângere a personalităţii, este şi ea, în măsura în care eul practică uitarea de sine; o cale importantă de împlinire şi deschidere spre Dumnezeu. Dificultatea exercitării umilinţei decurge însă din faptul că ea se realizează în orizontul multiplului, al semenilor, aparent, fără legătură directă cu UNU. Dar, avertizează gânditorul, „Despre umilinţa care nu se extinde la toate câte sunt, s-ar putea spune că nici nu există” [17]. Se poate afirma anticipativ că, în viziunea autorului, buna aşezare a omului în lume – cuprinzând cu prioritate relaţia sa cu sine însuşi şi relaţia sa cu semenii – constituie piatra de încercare a iubirii de Dumnezeu: „Nimic nu ni-L apropie mai mult pe Dumnezeu decât aproapele” [18]. Poate tocmai de aceea Mgr. Ghika consacră o mare parte a meditaţiilor sale acestor două relaţii.
      Altă formă de manifestare a aceluiaşi rău – de a nu-L socoti pe Dumnezeu punctul central de referinţă – care viciază cele două relaţii amintite, constă, aşa cum se poate deduce din gândurile Monseniorului, într-o falsă atitudine existenţială, fundamentată pe un principiu al părelniciei. Trăim supunându-ne – aşa cum prea des o facem – ordinii lui „a avea” sau „a părea” şi neglijăm aproape total ordinea lui „a fi”. Nimic nu ne îndepărtează mai mult de adevărul nostru profund şi totodată de esenţa celorlalţi decât această atitudine. În succesivele împrejurări ale vieţii, optând cu precădere pentru „a avea” sau „a părea”, ajungem să ne pierdem în hăţişul unor aparenţe înşelătoare: eul ostentativ, eul social înăbuşind treptat eul autentic. Tarele psihice care decurg din pierderea autenticităţii pot merge de la disimulare, ipocrizie, necinste, laşitate, până la minciună – cu corolarele lor de egoism, uscăciune, asprime, ajungând, în final, la un imens gol interior. O interogare provocatoare a Mgr. Ghika marchează ireconciliabila separare între „a avea” şi „a fi”: „A avea pentru sine?” – întreabă gânditorul – „sau, a fi pentru El?”[19]. Aceste două întrebări, puse retoric şi atât de tranşant, cuprind în sine şi definiţiile a două atitudini de viaţă diametral opuse. „A avea” corespunde unei poziţii egocentrice, dar, ipso facto, şi limitative (corespunzând totodată aroganţei formulări amintite anterior „omul măsura tuturor lucrurilor”). Din nefericire, prin această atitudine reductivă omul îşi barează orice deschidere transcendentă, realizarea interioară devenind imposibilă. Acest om se va cantona în valorile materiale, sociale, psiho-biologice, culturale, croite pe măsura concepţiei sale existenţiale. El va fi îngrădit de obsesia lucrurilor, a bunurilor, a prestigiului social. Punerea în valoare a unui eu părelnic şi convenţional îi va răpi libertatea de a fi el însuşi. Conştiinţa lui se va înstrăina. Cu alte cuvinte, aparent chiar cea mai generoasă faptă săvârşită în spiritul lui „a avea” îşi pierde nobleţea pentru că este făcută cu dorinţa însuşirii meritului. Acest mobil ascuns al acţiunilor umane, autorul Gândurilor ni-l dezvăluie pe parcursul a zeci de reflecţii, cu o uimitoare acuitate. O acţiune caritabilă, bunăoară, făcută şi cu o dorinţă ascunsă de a câştiga stimă şi renume, îşi pierde din valoare; un bagaj cultural, acumulat doar pentru consolidarea faimei personale, rămâne literă moartă, erudiţie sterilă; rostirea cuvintelor de credinţă, fără trăire, nu înseamnă nimic şi nu duc la nimic.
      Realizarea interioară nu poate fi centrată decât în orizontul Fiinţei. Partea a doua a întrebării citate „ … sau a fi pentru El?” marchează fără echivoc legătura între „a fi” şi Dumnezeu (măsura tuturor lucrurilor). A „fi” înseamnă libertate înţeleasă ca deschidere esenţială, aşadar, libertatea de a trăi în adevărul profund al fiinţei noastre; înseamnă libertatea de a fi noi înşine în faţa lui Dumnezeu – nefiind niciodată mai liberi decât atunci când reuşim „să vrem ceea ce vrea Dumnezeu”… „A fi” înseamnă a trăi, dincolo de noi, în ceva mai vast, mai permanent decât noi, eliberându-ne actele de spiritul acaparator al egocentrismului reductiv.
      Aşa cum se poate constata, acest cuvânt introductiv a dorit să scoată în evidenţă, înainte de toate, aspectul ontologic al gândirii Monseniorului şi, în acelaşi timp, să delimiteze falsele principii care stau la baza rătăcirilor noastre. „Mărturiile”precum şi „Gândurile” au însă şi o altă semnificaţie, una mult mai concretă, mai practică, legată de formele de manifestare a psihologiei umane – în care sentimentul ontic este determinant. Tocmai de aceea o mare parte a reflecţiilor se adresează cititorului, printr-o irezistibilă incitare spirituală, de a coborî în taina propriului suflet pentru a se „vedea” şi a-şi recunoaşte cele mai secrete mobiluri care-i determină acţiunile.
      Datorită drumurilor sale neobosite de la o cocioabă mizeră în alta pentru a-i asista pe marginalii vieţii, Mgr. Ghika a acumulat o extraordinară experienţă umană. El se dovedeşte a fi ajuns un profund cunoscător al sufletului, având uimitoarea capacitate de a decela toate capcanele care se opun desăvârşirii noastre spirituale, indicând, în acelaşi timp, modalităţile practice, deprinderile interioare prin care putem evita aceste capcane. Aşadar, în vederea realizării noastre interioare o condiţie care se cere a fi îndeplinită în mod imperios este cunoaşterea de sine. În acest scop, depistarea defectelor şi înlăturarea lor sunt două bariere ce trebuie învinse. Prima este strâns legată de simţul nostru al adevărului, atât de alterat în lumea modernă. Adevărul conferă libertate de conştiinţă: „Adevărul este ceva ce se cere eliberat şi care eliberează” [20]. A doua depinde de puterea voinţei şi a curajului nostru, virtuţi care se pot cultiva. La fel de importantă este şi cunoaşterea tuturor posibilităţilor şi calităţilor noastre. Bun pedagog, Monseniorul nu monitorizează, nu descurajează sufletele, ci mai degrabă mecanismele răului cuibărit în noi pentru a-i putea recunoaşte rădăcina ascunsă şi a o extirpa – în capitole cum sunt cele intitulate „Defectele noastre”, respectiv, „Armele noastre” din Ultimele Mărturii -, făcându-ne să distingem între o inteligenţă autentică şi una iluzorie, între o libertate autentică şi una iluzorie, între voinţă şi îndărătnicie, între credinţă sau sfinţenie şi simulacrul lor, între umilinţă şi ipocrizie, între cuvinte şi trăirea lor. Exemplele pot continua în mod nedefinit vizând toate compartimentele vieţii noastre spirituale. Pentru a ilustra cele afirmate, voi cita la întâmplare doar câteva reflecţii semnificative: „În fiecare nerecunoştinţă zace, ascuns, în adâncul ei, un secret ruşinos”; „Laşitatea e umilinţa-întru-cel-Necurat”; „Să dorim sfinţenie, nu pentru a ne plăcea nouă înşine, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu”; „Minciuna – îngrozitor cum oboseşte sufletul şi Universul. Să fii mereu nevoit să sprijini ceea ce nu stă în picioare şi nu are fiinţă!”, „Pentru a asculta, omul trebuie să aibă o voinţă liberă. Altfel nu ascultă, ci îndură”; „Pentru a-L poseda pe Dumnezeu sau pentru a rămâne în posesia lui Dumnezeu, trebuie să ştii să-ţi aparţii ţie însuţi”. Toate aceste reflecţii fac parte din volumul „Gânduri pentru zilele ce vin”.
      Drept încheiere, o ultimă considerare se impune, anume, asupra spiritului în care Mgr. Vladimir Ghika recomandă să ne urmăm calea. Aşa cum ne-a demonstrat, viaţa e jalonată de împliniri şi eşecuri, de întâmplări faste şi de nenorociri. Toate acestea nu depind de voinţa noastră. Ele ne sunt date şi ne sunt exterioare, ca o fatalitate de îndurat. Ceea ce contează însă, sunt răspunsurile pe care alegem să le dăm acestor încercări – trimise nouă ca trepte de realizare. Întrebarea este dacă acceptăm să le urcăm sau, nu. Tocmai de aceea şi în acest spirit Monseniorul ne avertizează: „Nu calea contează, ci cum o parcurgem”, (Gânduri pentru zilele ce vin). Acest cum reprezintă opţiunea noastră, felul nostru de a fi în lume, lotul nostru spiritual şi, în această lume a trecerii, ar trebui să conteze ca fiind unicul şi cel mai de preţ bun al nostru.
      Fie ca „Gândurile” şi „Mărturiile” Mgr. Vladimir Ghika să contribuie la redescoperirea de către noi a trăirii spirituale, singura cale de acces spre statornicia Fiinţei.
DOINA CORNEA

 

Cuvânt înainte

      Într-o zi, după redactarea unei Note pentru o lucrare în curs, prinţul Vladimir Ghika – devenit, prin voia lui Dumnezeu, Monseniorul Ghika, preot al Bisericii Catolice – scria unui prieten: „Ochii mei trupeşti nu-i vor vedea pe cei care vor tresări citindu-mă – cerul făgăduinţei va veni înaintea pământului făgăduinţei – şi, pentru un astfel de poem e mai potrivit ca vocea să iasă dintr-un mormânt – misterul, o autoritate mai tulburătoare a mărturiei …”

      Această voce, ieşită dintr-un mormânt, se adresează azi tuturor celor care vor deschide aceste pagini: pentru că am cules-o şi acum o transmitem cu fidelitate aici.

      Şi iată cum am ajuns să o culegem … Prinţul Dimitrie Ghika, fratele lui Vladimir, primind din Franţa, unde Mgr. Ghika a trăit şi din România unde a murit, lăzi cu documente, ne-a încredinţat spre cercetare conţinutul lor. Am găsit acolo comori, scrise de mâna apostolului care păstra şi nota, zi de zi, gânduri, impresii cu privire la oamenii care-i ieşeau în cale şi la împrejurările care o jalonau. Pe bucăţele de hârtie, smulse dintr-un carnet sau dintr-un plic, el îşi aşternea în grabă gândurile; alte ori, pe file mai îngrijite, voind parcă să schiţeze o sinteză – pe care nu mai avusese timpul să o sistematizeze – el fixa acele gânduri. Aşa se face că ele ne-au parvenit sub această formă de fragmente dispersate care sunt totuşi legate între prin tot ce Mgr. Ghika a iubit, a suferit şi a trăit. Izvorâte dintr-un astfel de suflet, cea mai mică frântură a lor este de preţ.
      Dar cum să reunim aceste frânturi pentru a le transmite? Avea autorul lor oare intenţia să publice în continuare alte volume de „Gânduri pentru zilele ce vin”, precum acelea pe care le lansase deja în public devenind izvoare inepuizabile de încântare şi de îmbărbătare? Este posibil. – Sau poate destinase acele Note unei lucrări mai ample? E la fel de posibil. Şi-a luat cu sine proiectul, în lumea cea de dincolo: dar, din fericire! nu şi elementele care-l alcătuiesc. Tocmai în faţa acestor elemente ne-am pus întrebarea: „Cum să le publicăm fără să le deformăm, dându-le totodată o prezentare coerentă?”

      Cel mai simplu lucru ni s-a părut a fi un gest de ofrandă integrală: făcând din aceste bucăţele de hârtie, aşa cum sunt, un buchet, reunindu-le doar în acea ordine de valori care ni se potriveşte tuturor: realitatea a ceea ce suntem, în decursul vieţilor noastre cotidiene, faţă în faţă cu eternitatea.

      Încercarea noastră ar putea fi socotită un fel de CONVERSAŢIE cu MONSENIORUL GHIKA? … sau o suită de sugestii ÎN MANIERA …? Numiţi-o cum veţi crede de cuviinţă, fie numai ca oricine să găsească în ea ce-i este de folos în libertatea copiilor lui Dumnezeu. Un singur lucru e încredinţat tuturor: adevărul acelei VOCI de DINCOLO de MORMÂNT care ajunge până la noi, însoţită parcă de acel surâs de neuitat al Monseniorului Ghika.
YVONNE ESTIENNE

 

Noi înşine.

Să ne cunoaştem

NOI

Cum am putea duce o viaţă frumoasă şi neprihănită?

*

EL

Suntem învăţaţi să trăim în „a face”. Ar trebui să învăţăm cu precădere să trăim în „a fi”

*

Dacă exist, înseamnă că Dumnezeu mă iubeşte.

*

În tot ce alcătuieşte un om, există absolut totul, de la cele mai materiale lucruri la cele mai imateriale şi, în toate acestea, implicat Dumnezeu.

*

Animalul raţional care e omul nu trebuie să uite nici că este animal, nici că este dotat cu raţiune.

*

Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede.

*

Omul… fiinţa care doarme cam o treime din viaţa sa…

*

O inimă rămâne neîmpăcată atâta vreme cât nu va fi dăruit tot ce i-a cerut Dumnezeu.

*

Străduieşte-te în aşa fel încât, ajuns la o vârstă memorabilă, această vârstă să aibă şi ceva memorabil în ea.

*

Nu uita că descinzi din Dumnezeu, dar că depinzi numai de tine.

*

Anumite porţi sunt înguste doar pentru calibrul nostru.

*

Trupul nostru sacrifică sufletul cu mai mare uşurinţă decât sufletul, trupul – chiar dacă sufletul e superior acestuia.

*

Sufletul este şi el supus unor biruri pe uşi şi ferestre.

*

Cât de puţin îmi seamănă mie cea mai bună parte din mine! şi totuşi, poate nu greşesc prea mult, neacceptând să mă recunosc decât în ea.

*

NOI

Cum să împăcăm aceste contradicţii, luate în sine şi în raport cu ceilalţi?

*

EL

Cel ce n-a vărsat vreodată lacrimi de căinţă, încă nici n-a început să se cunoască.

*

Singurele lucruri pe care le am şi care să fie numai ale mele sunt păcatul şi părerea mea de rău.

*

Trupul ar trebui să considere sufletul cu dragoste, iar sufletul ar trebui să considere trupul cu respect. De cele mai multe ori însă, ele fac tocmai contrariul.

*

În materie de tovărăşie, cea mai păguboasă, dar şi cea mai greu de evitat, este tovărăşia „eului” nostru.

*

Dacă nu eşti în profunzime creştin, îţi va veni greu să te declari mulţumit de soarta ta fără să cazi în prostie, ori resemnat în faţa mediocrităţii tale personale fără să cazi în trufie.

*

Omul e atât de mincinos încât, pentru a nu fi recunoscut ca atare, ne-ar fi de ajuns să ne arătăm aşa cum suntem.

*

Ştim mai repede ce nu vrem sau nu intenţionăm să ştim decât ceea ce vrem sau intenţionăm să ştim.

*

Când eşti mic, înveţi să vorbeşti; cârd ajungi mare, înveţi să taci.

*

A ne cunoaşte, a ne aparţine, a ne domina sunt primele trepte de urcat pentru a fi demni de numele de om.

*

Spune-mi cum arată momentele tale de repaus.

*

NOI

E oare cu putinţă să ne cunoaştem bine sufletul şi sa trăim totodată, împăcaţi cu el?

*

Nu ne putem cunoaşte cu adevărat decât ca ajutorul lui Dumnezeu şi în lumina Lui.

*

Nu uita că singurul obstacol în calea ta spre Dumnezeu se află în tine.

*

Cel mai lesne ne înşelăm pe noi înşine.

*

Un Om mare? cel care a vrut să fie aşa. O mediocritate? Cel care a crezut că şi este mare.

*

E încă mult mai greu să ne apreciem decât să ne cunoaştem.

*

Personaj şi persoană: suntem, vai!, mereu mai preocupaţi să ne compunem personajul decât să ne realizăm personalitatea..

*

Despre valorile spirituale se spun vrute şi nevrute. Dar nu densitatea, ci direcţia situează lucrurile în lume: nu există ceva mai spiritual decât diavolul.

*

Încearcă să umpli de Dumnezeu trei lucruri care, prin ele însele, nu-L cuprind, dar Îl cheamă şi îl poartă până pe pragul sufletului tău: munca, suferinţa, moartea.

*

Prin toate câte suntem înseamnă infinitul; prin toate câte nu suntem îl implică şi îl cheamă.

*

Până şi plictisul este un semn al vocaţiei noastre divine.

*

Legându-ne de ceea ce nu este trecător, fie şi numai de abstracţii, ne facem nepieritori.

*

Întotdeauna acţionăm ca fii ai lui Dumnezeu, dar adesea, vai! ca nişte fii ce şi-au uitat Tatăl.

*

Nici un lucru care priveşte sufletul nu poate fi neînsemnat.

*

Te salut, suflete al meu, atât de sărac în haruri. Totuşi, Domnul este cu tine.

 

Aptitudinile noastre

Inteligenţa

 

NOI

Întrucât fiinţa noastră este atât de importantă, să-i scrutăm aptitudinile unanim recunoscute: inteligentă – voinţă – inimă.

*

EL

În ochii lui Dumnezeu, un singur lucru te separă de ceilalţi, făcând din tine o fiinţă unică: e mântuirea ta. Întreg restul e amestecat în toate şi legat de toate.

*

Creierul este în cel mai mare grad captiv, dar este şi cel mai liber; cel mai încarcerat şi cel mai informat.

*

NOI

Care e locul memoriei în toate acestea?

*

EL

Câte lucruri nu trebuie să uităm pentru a ne putea aminti!

*

Nu există memorie fără iubire.

*

NOI

Apare inteligenţa ca un dar sau ca o achiziţie? Ce este ea în raport cu instinctul?… În raport cu cultura?

*

EL

Instinctul vine în ajutorul nevoilor generale; inteligenta, în ajutorul nevoilor personale.

*

Nu toţi intelectualii sunt inteligenţi. Şi dacă toată lumea poate deveni intelectuală, nimic pe lume nu-l poate face inteligent pe cel ce nu este.

*

A te crede inteligent în mod aprioric este o judecată nesocotită.

*

NOI

De ce atâtea obstacole în exerciţiul inteligenţei?

*

EL

Omul seamănă şi cu dobitoacele: pe lângă bestialitate mai există şi dobitocia.

*

Fiinţa cel mai greu de suportat care ne poate ieşi în cale este imbecil mulţumit de sine însuşi.

*

Mulţi oameni ar fi oameni ar fi criminali dacă n-ar fi imbecili în felul de a-l trata pe Dumnezeu şi pe fraţii lor, deopotrivă.

*

Există imbecili care ar dori să vadă fără să deschidă ochii.

*

Sunt prea mulţi oameni care nu ştiu nimic sau care, chiar ştiind o mulţime de lucruri, n-au priceput nimic.

*

NOI

Exerciţiul inteligenţei îşi are deci primejdiile şi erorile lui?

*

EL

Un gând poate mistui un om precum viermele, un fruct.

*

Distinge lucrurile, nu le izola. Izolăm numai printr-o ficţiune.

*

A face lucrurile la întâmplare este reţeta care poate atrage asupra noastră mari nenorociri.

*

Singura modalitate de a imita genialitatea este de a fi genial.

*

NOI

Credeţi aşadar că trebuie avute în vedere şi întunecimile noastre?

*

EL

Există întunecimi tulburi, după cum există şi transparenţe.

*

Suntem alcătuiţi din mărturii opuse.

*

Orice lucru aduce cu sine o revelaţie şi o enigmă: revelaţia prezenţei sale şi enigma destinului său.

*

Nu Dumnezeu se ascunde, ci lucrurile ni-L ascund de noi.

*

NOI

Este, prin urmare Dumnezeu la temelia operaţiunilor inteligenţei?

*

EL

A-L ignora pe Dumnezeu înseamnă a cultiva incoerenţa.

*

Scrutarea operelor lui Dumnezeu dă inteligenţă celor care nu au destulă şi o sporeşte la cei care deja sunt înzestraţi cu ea.

*

Numai inteligenţa divină e în măsură să nu răpească nimic lucrurilor prin înţelegerea lor.

*

Este surprinzător numărul persoanelor care îşi închipuie că-L pot căuta şi găsi pe Dumnezeu în altă parte decât în Dumnezeu.

*

A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă, fără să ştim, a ne apropia de toate pentru a le binecuvânta.

*

Cel ce nu ştie să-L găsească pe Dumnezeu pretutindeni riscă să nu-L recunoască nicăieri.

*

Venim de la Dumnezeu prin toate lucrurile şi din toate părţile. Tot aşa, ne putem servi de toate lucrurile pentru a ajunge la El.

*

Dacă lumea s-ar fi ivit din întâmplare, n-ar exista miracol mai mare şi mai rar decât ordinea.

*

NOI

Ce sa gândim despre frumuseţe? despre artă? despre ştiinţe?…

*

EL

Când Dumnezeu vrea să tacă lăsând să vorbească lucrurile despre EL, atunci apare frumuseţea adresându-se privirii, auzului şi sensibilităţii noastre.

*

Frumuseţea apare de fiecare dată când ceva din infinit pătrunde în finit.

*

Una din condiţiile artei este dispreţul faţă de artificiu.

*

Poezia este o încercare de a găsi o expresie pentru inexprimabil.

*

Pentru ca opera să fie frumoasă şi bună, fantezia şi prudenţa, trebuie, pe drept cuvânt, să-şi dea măna.

*

Ştiinţa umană este, în fond, o căutare a paternităţii divine, o anchetă asupra înrudirii lucrurilor între ele şi cu noi.

*

Ştiinţa mai vastă şi mai sigură decât necunoaşterea răului, nu poate exista.

*

NOI

Dar creaţia care ne înconjoară? … dar universul? …

*

EL

Dumnezeu nu are nevoie de nimic, dar ţine mult să se slujească de toate.

*

Adu-ţi aminte că prin Dumnezeu nu eşti, faţă de nimic, străin.

*

Binecuvântează pe Dumnezeu pentru că este Dumnezeu şi binecuvântează-L că eşti creatura Lui.

*

Creaţia este cel mai mare secret de dragoste care există şi poate exista.

*

Toate îi pot vorbi celui care ştie să asculte.

*

Binecuvântată fii, o! glie, în care tot ce cade îşi află liniştea, din care tot ce izbucneşte ia avânt.

*

Universul este un secret, iar acest secret este însoţitorul necuprins al fiecăruia din gesturile tale.

*

… Universala ascultare care în această lume, se cheamă: a exista.

*

Sfârşitul n-a fost creat pentru legi, ci legile pentru sfârşit: aceasta ne ajută să înţelegem mai bine întreaga ordine a lumii.

*

În întreg universul există mai mult gol decât plin şi aceasta are o semnificaţie.

*

Ce este istoria universului dacă nu prosternarea succesivă a tuturor forţelor în faţa Celui Atotputernic?

*

Imensa bunătate a lui Dumnezeu este singurul spaţiu adevărat în care celălalt spaţiu se adăposteşte şi se pierde.

*

Deasupra capetelor noastre există mai mult cer decât pământ sub picioarele noastre.

*

Nemărginitele spaţii nu sunt nici măcar un prag.

*

Nimic mai năvalnic în mişcare decât cerul sub aparenta lui neschimbare.

*

Soarele este făcut să ne lumineze, stelele – să ne dea de gândit.

*

Ziua este făcută să vedem lucrurile, noaptea – pentru a le înţelege şi stăpâni.

*

Infinitul e mai puţin mincinos decât finitul.

*

NOI

Astfel de gânduri nu ne covârşesc inteligenţa?

*

EL

A fi cu Dumnezeu înseamnă a fi părtaş la toate.

*

Totul vine de la ceva, pentru ceva.

*

Problema falsei cunoaşteri este mai gravă decât cea a cunoaşterii.

*

Admiraţia este un punct în care inima şi spiritul se întâlnesc.

*

Omul care nu ştie să admire nu ştie nici să înţeleagă cu adevărat.

*

Lucrurile care nu îndeamnă la gândire şi gândurile care nu îndeamnă la acţiune nu valorează prea mult.

*

NOI

Cum să ne comunicăm gândurile celorlalţi?

*

EL

Două lucruri sunt de evitat, să scriem aşa cum vorbim şi să vorbim ca o carte.

*

Reţeta pentru a scrie bine, lucruri care să dureze, este de-a scrie numai pentru Cartea Vieţii.

*

Lucrurile şi fiinţele din afară sunt făcute să ne apropie de Dumnezeu; iar noi le folosim pentru a ne îndepărta de El!

*

Dă dovadă de prea puţină inteligenţă cel ce e sigur de propria sa inteligenţă.

*

În orice lucru putem găsi o lecţie şi un exemplu.

*

Judecăţile noastre sunt întotdeauna uimitor de grosolane şi de înguste, uitând că fiecare lucru păstrează urmele întregului; iar întregul, planul fiecărui lucru.

*

A cunoaşte este necesar, dar necesitatea misterului este o parte esenţială a cunoaşterii.

*

Doamne! dă-mi inteligenţa tăcerilor!

*

 

Voinţa

 

NOI

Este oare o aptitudine importantă?

*

EL

Axa întregului univers trece prin voinţa fiecăruia dintre noi.

*

Poţi tot ce vrei când vrei ceea ce vrea Dumnezeu.

*

Prea multe dintre revoltele noastre nu sunt decât o tiranie izvorâtă din noi înşine.

*

Cunosc lume care, vai! îşi pune toată voinţa şi chiar toată bunăvoinţa pentru a nu voi nimic.

*

Mulţi dintre cei lipsiţi de voinţă cred că o pot înlocui cu încăpăţânarea.

*

Ideile fixe fac casă bună cu voinţele labile.

*

NOI

Care sunt formele ei de manifestare: perseverenţa? … curajul? …

*

EL

În perseverenţă există un fel de memorie obscură slujitoare a voinţei.

*

Există un curaj al reţinerii şi un curaj al avântului.

*

Curajul e răbdător.

*

NOI

Care sunt duşmanii curajului?

*

EL

Dezgustul de sine provoacă dificultăţi de nedezlegat.

*

Singura sinucidere permisă: aceea a vechiului om.

*

Cel ce se plânge e mai de plâns pentru că se plânge decât pentru ceea ce îl face să se plângă.

*

Numai obstacolele instruiesc şi formează.

*

NOI

Ce influenţă poate avea voinţa noastră asupra celorlalţi?

*

EL

Decât să te laşi întristat este mai jalnic să fii întristător.

*

Dacă nu reuşeşti să devii cel care ai vrea să fii, încearcă cel puţin să devii aşa cum semenii tăi ar vrea să fii.

 

Inima

 

NOI

Ce căutăm cu inima, oare nu fericirea? Dar unde o putem afla?

*

EL

Definiţia fericirii: ceea ce Dumnezeu vrea să împartă cu noi.

*

Fericirea are mereu ceva insolent, aici pe pământ.

*

Fericirea nu înseamnă numai să fii fericit, ci să fii fericit că eşti aşa.

*

Fericirea e ceva ce omul caută pentru sine şi nu o găseşte decât în celălalt.

*

NOI

Dar plăcerea?

*

EL

„A face dragoste” e calea cea mai sigură de-a o desface… sau, de a nu cunoaşte niciodată dragostea.

*

Ce lucru îngrozitor devine o plăcere care nu mai place!

*

Nimic mai înşelător, decât o plăcere.

*

Cu cât o pasiune se dezlănţuie mai mult, cu atât mai mult înlănţuie.

*

N-am iubit decât ce trece şi dispare iar eu voi fi chemat să rămân de-a pururi cu ceva veşnic.

*

Din sacrificiul plăcerii se va naşte, nu peste mult, plăcerea sacrificiului.

 

 

Greutăţile noastre exterioare şi interioare

 

NOI

Care sunt ele? … suferinţe? … încercări? … singurătate? … limite ale libertăţii?

*

EL

Există momente în care suntem trişti numai pentru că nu suntem veseli: iar acestea nu sunt dintre cele mai puţin triste.

*

Sufăr, şi sufăr pentru că sufăr; socotind că n-am fost făcut pentru a suferi.

*

O durere obişnuită nu înseamnă că ar fi şi o durere cu care te obişnuieşti.

*

Durerea îşi aparţine sieşi în cel mai mare grad. Plăcerea îşi asociază mereu ceva sau pe cineva.

*

Puţini sunt cei ce ştiu să sufere. A şti să suferi este o artă care, ca orice artă adevărată, nu cunoaşte reţete.

*

Aşteptarea unei lovituri e mai puţin brutală, dar mai îngrozitoare decât lovitura însăşi.

*

Nu scăpa din vedere că eşti pus la încercare de-a face binele atunci când îţi stă în putinţă, şi de-a nu face răul atunci când eşti tentat să-l faci.

*

Pentru a-ţi semăna grâul, trebuie să răneşti pământul.

*

NOI

Cum să ne purtăm în faţa suferinţei? … gemând? … plângându-ne?…

*

EL

Strigătul e fie deasupra, fie sub cuvânt şi nu-l înlocuieşte.

*

Cei ce se plâng sunt mai puţin de plâns decât cei ce ştiu să nu se plângă.

*

Vai, ţie, tânguire care nu poţi sau nu vrei să te transformi în rugăciune!

*

Lacrimile sunt grele de toate câte stau ascunse în tăcerile noastre.

*

Ce minunată e soarta durerilor noastre de a putea şterge greşeli, fie în noi, fie în ceilalţi.

*

NOI

Cum să ne purtăm faţă de ceilalţi atunci când suferim?

*

EL

A face pe altul să sufere este poate cea mai insuportabilă suferinţă.

*

Un necaz împărtăşit, prin însuşi faptul acesta, devine mai puţin întreg.

*

Fii fericit când nu ai altă mângâiere decât aceea de a putea consola pe ceilalţi.

*

A şti să suferi înseamnă a putea iubi totul.

*

NOI

Cum să ne comportăm faţă de Dumnezeu când suferim?

*

EL

Nu putem fi pesimişti numai dacă, în prealabil, L-am suprimat pe Dumnezeu.

*

Un neajuns, când nu e o fărădelege urzită de om, e numai o promisiune făcută de Dumnezeu, un fel de zălog. Crucea nu e un scop, ci un mijloc.

*

Când nu există vină din partea noastră, cele mai dureroase părăsiri de către Dumnezeu nu sunt decât o formă, chiar cea mai intensă, a îmbrăţişării Sale.

*

Dumnezeu ne iubeşte într-atât încât, şi atunci când ne refuză ceva, acel refuz înseamnă mai mult decât un dar. E de datoria noastră să înţelegem cum anume…

*

Atunci când ne pregăteşte pentru bucuriile pe care ni le-a destinat, Dumnezeu ne va părea la fel de necruţător pe cât este de bun.

*

A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a găsi putinţa de a fi fericit păşind în cele mai cumplite nenorociri.

*

O stare mizeră, oferită lui Dumnezeu, poate fi cel mai bogat dintre daruri.

*

Dacă viaţa ta nu e decât o cruce, crucea, o ştii doar prea bine, este viaţa.

*

NOI

Singurătatea nu este oare o formă a suferinţei?

*

EL

Singurătatea ar fi mai suportabilă dacă n-am fi atât de jalnic însoţiţi de noi înşine, ceea ce ne tulbură pacea de fi singuri.

*

Niciodată nu eşti mai puţin singur decât atunci când eşti singur cu Dumnezeu.

*

Înălţimile nu sunt atât de cutreierate ca pieţele publice. Cu cât urci mai sus, cu atât ai mai puţini tovarăşi de drum.

*

Altitudine înseamnă aproape totdeauna solitudine.

*

Cine iubeşte nu este niciodată singur. Cine nu ştie iubi va fi mereu singur suferind de propria-i însingurare.

*

NOI

Dar atunci când suferinţa izvorăşte din îngrădirea libertăţii noastre?

*

EL

Libertatea actului creator este cauza profundă a libertăţii creaturii.

*

O datorie nu se poate adresa decât unei libertăţi.

*

Viaţa e o colecţie de alegeri.

*

Un om, dacă este cu adevărat om, vorbind despre viaţa sufletului, n-ar trebui să aibă niciodată îndrăzneala de a spune: „e peste puterile mele”.

*

Într-o alegere, cel mai delicat, mai dureros şi mai plin de risc nu este faptul de-a alege, ci de-a exclude.

*

Nimic nu subjugă precum voluptatea, chiar şi atunci când ea e permisă.

*

Cel ce vrea să servească rămâne liber; cel ce vrea să nu depindă decât de sine însuşi este sclav.

*

Poate fi ceva mai groaznic decât să nu vrei ceea ce vrea Dumnezeu? … da: să vrei ceea ce El nu vrea.

*

Supunerea faţă de legile divine, chiar dacă ne face să suferim, este necesară. Oh, de-am putea cerşi lucrurilor unele secrete ale supunerii lor.

*

Independenţa roţilor e cel mai sigur mijloc de-a nu înainta.

*

Un drum de urmat nu este o servitute, ci un ajutor oferit.

*

Orice misiune cere sumisiune, supunere.

*

Cel care comandă ştie cât de mult depinde de ascultarea celui căruia îi comandă.

*

Poate numai ascultând învăţăm cel mai bine şi cel mai repede să vrem.

*

Ascultarea este mai greu de realizat faţă de cele permise decât de cele impuse.

*

Ascultarea e sora răbdării.

*

Cine nu cunoaşte răbdarea nu are nici simţul eternităţii, nici pe cel al timpului.

*

Multe putem aştepta de la cei care ştiu să aştepte.

*

Nu există pace adevărată fără răbdare.

 

 

Scăderile noastre şi îndreptarea lor

 

 

NOI

Nu cumva trufia stă în fruntea lor?

*

EL

Sunt multe de spus despre trufie şi cei trufaşi. Orgoliul este splendoarea prostiei.

*

Orgoliul este o oglindă mult prea apropiată n care nu e uşor să mai vedem şi altceva decât pe noi înşine.

*

Trufaşul este unul care-şi mănâncă – şi cu câtă plăcere! – propriile excremente.

*

Nimic mai puţin creator decât orgoliul: el este mult prea absorbit de sine însuşi pentru a mai putea crea.

*

Uneori, recunoscându-ne orgoliul, o facem tot din orgoliu.

*

În noi, cu cât se arată mai mult omul, cu atât se ascunde Dumnezeu.

*

Cunosc trufii care pot ierta totul, în afară de o iertare.

*

Omului îi vine greu să admită că Dumnezeu valorează mai mult decât el.

*

Spunând că este ultima dintre creaturi, omul îşi afişează şi în acest fel orgoliul – una dintre cele mai puţin interesante, din mulţimea celor mai puţin interesante creaturi, iată cum ar fi mai potrivit să se pronunţe.

*

E cu putinţă ca omul să ajungă să nu se mai poată iubi pe sine şi, cu toate astea, să se prefere oricărei alte fiinţe.

*

Majoritatea semenilor noştri consideră diferenţele care-i deosebesc pe unii de alţii drept superiorităţi.

*

NOI

Ce să credem despre dispreţ?… despre setea de-a domina?…

*

EL

Nu dispreţui pe nimeni, nici chiar pe tine însuţi.

*

A reclama, a cere, a pretinde … sunt doar forme insolente de a cerşi. Un suflet nobil nu coboară până acolo.

*

O singură ambiţie este legitimă: aceea de a fi mai bun.

*

NOI

Si vanitatea?

*

EL

Există oare ceva mai viclean decât o vanitate care doreşte să fie flatată.

*

Vanitatea este o miopie care poate merge până aproape de orbire.

*

Un vanitos nu prea poate fi altceva decât un mare naiv.

*

Omul care-şi îngrijeşte personajul poate fi asemuit cu cel ce se frământă să aibă un sicriu frumos.

*

Nemulţumirea de sine nu înseamnă totdeauna căinţă, ea poate fi adesea doar efectul unui amor-propriu exasperat.

*

NOI

Îndreptarea trufiei nu se face prin umilinţă? Dar cum să o practicăm?

*

EL

O umilinţă care nu se căieşte şi de vreun orgoliu nu e prea sigură.

*

Omul de bine este, în general, un criminal neizbutit.

*

Despre umilinţa care nu se extinde la toate câte sunt, s-ar putea spune că nici nu există.

*

Mai mult decât orice, noi ignorăm mulţimea uluitoare a ignoranţelor noastre.

*

A se uita pe sine face mai mult decât a se stăpâni.

*

Unele pretinse umilinţe sunt atât de umile încât nu reuşim să le descoperim.

*

În general – nimic mai puţin umil decât un om umilit.

*

NOI

Cum să considerăm umilinţa în raporturile noastre cu ceilalţi?

*

EL

Începe prin a te socoti insuportabil şi vei învăţa mai bine să-i suporţi pe ceilalţi.

*

Fii neîncrezător faţă de acea umilinţă care se preocupă de umilinţa celuilalt.

*

Lucrurile mari nu le facem noi, chiar dacă ele se fac prin noi.

*

Bogăţiile noastre, în această lume, nu sunt făcute decât din datorii şi împrumuturi.

*

NOI

Cum să o considerăm în raporturile noastre cu Dumnezeu?

*

EL

NU e deloc surprinzător că cei umili îl înţeleg mai bine pe Dumnezeu, deoarece umilinţa e, înainte de toate, înţelegere şi adorare.

*

N-ar trebui să ţinem seama de slăbiciunea noastră decât pentru a invoca mai stăruitor puterea lui Dumnezeu şi cu mai multă încredere.

*

NOI

În afara trufiei, ce alte defecte ar trebui să ne mai recunoaştem?

*

EL

Egoismul: această formă naivă de furt.

*

Prin egoism devin cum nu se poate mai sensibil faţă de ceilalţi şi, în aceeaşi măsură, străin lor.

*

Adesea, cei neînţeleşi nu sunt decât, ei înşişi, simpli neînţelegători.

*

Egoistul este cea mai jalnică specie de surdo-mut.

*

În tot ce faci, dacă vrei să te împotmoleşti, nu te gândi decât la tine.

*

O comoară nefolositoare devine o povară.

*

Dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu, nu zăbovi doar în adâncul tău, Narcis e poate mai departe de El decât Cain.

*

Există oameni care, în loc să-L caute numai şi numai pe Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu numai şi numai pentru ei, ceea ce e cu totul altceva.

*

NOI

Ce sfaturi trebuie să urmăm pentru a ne restrânge egoismul?

*

EL

Fii prietenul lui Dumnezeu: e cea mai bună cale de a te iubi pe tine însuţi fără riscul de a deveni egoist.

*

În afară de penitenţe, nu face nici un alt lucru care să se sfârşească la tine.

*

Nu trebuie să ne privim decât în faţa lui Dumnezeu.

*

 

Dacă eşti strângător, fii strângător doar pentru a cheltui.

*

Să practicăm detaşarea: Înainte de a muri pentru mine însumi, nu voi putea fi sigur că am un suflet al meu.

*

Pentru a începe să-L întrezărim pe Dumnezeu, trebuie să ne fi pierdut deja pe noi din vedere.

*

Renunţarea: Dumnezeu face în aşa fel încât lucrurile acestei lumi să renunţe la noi, atunci când noi nu renunţăm destul de repede la lucrurile acestei lumi.

*

Omul cel mai dotat este cel care nu aşteaptă binefaceri de la nimeni şi de la nimic.

*

Nu-ţi face griji pentru îngrijorarea ta faţă de cele pământeşti: e mult prea mult deja şi faptul că ea există.

*

Înainte de a vrea să dăruieşti lui Dumnezeu totul, trebuie să ştii să nu-I refuzi nimic.

*

Sărăcia: Fiecare sărac e creditorul tău.

*

Tocmai cei care nu mai au nimic pot să dea cel mai mult.

*

Lăsarea noastră cu tot ce avem în voia lui Dumnezeu: Cel ce nu-L mai are decât pe Dumnezeu, are totul.

*

Ducă vei deprinde uitarea de sine, Dumnezeu nu va pregeta să-şi amintească divin de tine.

*

Omul abandonat voinţei lui Dumnezeu nu e nicidecum un abandonat de Dumnezeu.

*

Cu Dumnezeu păstrăm tot ce credem că este pierdut. Fără de El pierdem tot ce credem că poate fi păstrat.

*

NOI

Cum să concepem sacrificiul?

*

EL

Sacrificiul de sine avem cel mai mult dreptul să-l facem.

*

Numai deprinderea sacrificiului ne poate obişnui cu sacrificarea anumitor deprinderi.

*

Micile sacrificii sunt un sacrificiu foarte mare.

*

Există sacrificii care se oţărăsc.

*

Pentru a fi desăvârşit, sacrificiul trebuie să fie conştient de realitatea sa şi nicidecum de meritul său.

*

Fericiţi sunt aceia pentru care suferinţa sacrificiului şi bucuria săvârşirii lui sunt egale.

*

NOI

Există şi alte defecte de care ar trebui să ne temem?

*

EL

Păcatele capitale sunt un plasament prost: ele oferă cele mai mici dobânzi.

*

Nici un viciu nu este călător singuratic.

*

Mânia: Nimic nu ne umple mai mult şi nimic nu e mai van decât mânia.

*

Bârfa: A-şi vorbi de rău aproapele înseamnă a-l declara ne-aproape, aşadar, îndepărtat, străin, repudiat, expulzat.

*

Vorbind despre celălalt, un principiu de discreţie şi unul de probitate se impun de la bun început, deoarece, prin ceea ce spunem, dispunem, în fond, de ceva ce nu ne aparţine.

*

Invidia: Invidiosul e ca şi cum ar fi invidios de propria-i invidie. Ţine la ea în aceeaşi măsură în care suferă din cauza ei.

*

Lenea: A fi leneş înseamnă să ajungi treptat a te privi, cu stupiditate, cum mori.

*

Neglijenţa este una din formele necinstei.

*

Injuria şi linguşirea sunt două surori din aceeaşi familie netrebnică.

 

Armele noastre. Credinţa… Speranţa… Harul Lui Dumnezeu…

NOI

Cum să înţelegem credinţa?

*

EL

Dumnezeu nu este o certitudine care să urce până la realitate, ci o realitate care coboară până la certitudine.

*

Încrederea este o îndrăzneală, credinţa – un curaj care ştie nu numai să înfrunte moartea, dar să şi desfidă o moarte veşnică.

*

Credinţa ne învaţă să aşezăm eternitatea în timp, şi timpul – în eternitate.

*

Credinţa dă speranţa şi statorniceşte iubirea.

*

NOI

Ce înseamnă a crede?

*

EL

A crede înseamnă să dai de ceva real în umbra părelniciei.

*

Există muţi fanatici, nu ai credinţei lor, ci ai „eului” lor şi numai ai lui.

*

A crede înseamnă a-ţi deschide ochii şi a privi necunoscutul cel mai real dintre necunoscute.

*

Credem chiar mai mult decât am crede, dar nu credem destul ceea ce credem.

*

Nu îndrăzneşti să crezi încă îndeajuns în puterea a ceea ce crezi.

*

NOI

Şi îndoiala? …

*

EL

Îndoiala este alcătuită dintr-o colecţie de neputinţe.

*

Nu prea cunosc îndoială care să nu fie interesată.

*

Mulţi orbi sunt de găsit printre aceia ce-şi pleacă pleoapele cu voie sau fără voie.

*

NOI

Ce să credem despre fidelitate?

*

EL

Nu uita că Dumnezeu nu te uită.

*

Imită lumânarea a cărei flacără nu va descreşte până ce ea nu va fi ars de tot.

*

Cel ce-şi aduce aminte de Dumnezeu învaţă să nu uite pe nimeni.

*

Unul dintre cele mai frumoase nume ale limbajului nostru este fidelitatea.

*

Prietenia, asemenea credinţei, nu admite îndoiala.

*

Duşmăniile ar putea da lecţii prieteniilor, în ce priveşte statornicia.

*

Supune-te promisiunilor tale, cu aceeaşi dăruire şi fără rezerve, ca unui ordin sacru.

*

NOI

Pentru a rămâne statornici, nu trebuie să cultivăm aducerea-aminte?

*

EL

Uitarea ia chipul neantului fără a se confunda cu el.

*

Uitarea nu e totuna cu iertarea, nici iertarea cu uitarea.

*

Ne calsează valoarea uitărilor noastre.

*

A nu uita nimic nu e totuna cu a-şi aminti totul.

*

Amintirea cuprinde o imagine a fiinţei, nu numai ca formă, ci şi ca atestare a fiinţării ei.

*

Memoria noastră e ca o carte cu caractere mişcătoare.

*

Există clipe care nu pot să nu fie şi nu pot înceta să fie.

*

A ne aminti de cei care sunt uitaţi înseamnă a ne aşeza de partea lui Dumnezeu care nu uită pe nimeni.

*

NOI

Nerecunoştinţa nu este oare mai rea decât uitarea?

*

EL

Omenirea ar putea fi clasată la modul foarte profund şi interesant, judecând fie şi numai după natura nerecunoştinţelor sale.

*

Cea mai radicală transformare a lumii ar fi poate atunci când ar dispărea nerecunoştinţele.

*

Binefacerile trebuie să ne mişte; insultele nu trebuie să ne atingă.

*

Cea mai mare răsplată este aceea de a nu o căuta, dacă nu cumva chiar aceea de a nu o avea.

*

Împacă-te cu gândul de a fi tratat cu nerecunoştinţă: este una din modalităţile – şi încă dintre cele mai accesibile – de a semăna cu Dumnezeu.

*

Cel mai adânc dintre abise e poate abisul iertării.

*

NOI

Ce să credem despre Speranţă?

*

EL

Adâncul speranţei e poate chiar mai mare decât cel al dorinţei.

*

Spre deosebire de speranţele pământeşti, speranţa în Dumnezeu este deja în posesia obiectului său.

*

Aşteptarea lui Dumnezeu e singura care nu amăgeşte.

*

Iubirea trebuie să întreacă speranţa.

*

A consola înseamnă a da viaţă unei speranţe.

*

NOI

Şi ce să credem despre îndurarea [21] lui Dumnezeu?

*

EL

De ce te mâhneşti de nevrednicia ta? Îndurarea e totdeauna mai mare decât omul.

*

Dacă c bine să-L aştepţi pe Dumnezeu, ştiind şi cum să-L aştepţi, este cât se poate de rău să-L faci să te aştepte.

*

Graţierile acordate de stat nu operează cum trebuie decât atunci când legiuitorul este în stare de graţie.

*

Harul este cea mai înaltă onoare făcută unei creaturi.

*

Un har seamănă cât se poate de puţin cu un fapt întâmplător: totuşi, până şi faptul întâmplător poate fi un har.

*

Pentru a nu fi copleşiţi de puterea lui Dumnezeu, ajunge să-L avem în noi prin har.

*

În natură, legea lui Dumnezeu înseamnă belşug; în har, prisosinţă.

*

Nu pune la inimă aparenta puţinătate a înfăptuirilor tale în lume. Statornicia harului, fie şi numai prin neabătuta sa prezenţă într-un suflet, lucrează mai mult decât am putea noi pătrunde şi decât am putea crede.

*

Dumnezeu se dăruieşte fără preget. Totul e să ştim să-L primim … şi să-L păstrăm!

*

Prin suflet şi har putem mereu depăşi ceea ce ne depăşeşte.

*

NOI

Dar ce pretinde harul de la noi?

*

EL

Viaţa harului este, oarecum, o viaţă fără condiţii.

*

Nu vom fi mântuiţi defel prin noi înşine; dar nicidecum, fără noi.

*

Dumnezeu ne atrage în măsura în care ne şi împinge înainte şi ne însoţeşte susţinându-ne.

*

A nu fi la înălţimea unui har înseamnă nu numai a-l refuza, ci a-l şi trăda.

*

Se pot face tranzacţii cu natura; cu harul, niciodată.

*

Harul poate chinui un om după cum îl poate şi transpune.

*

În clipa când te făleşti cu un har, îl pierzi; deja nici nu mai eşti în starea de har.

 

 

Rezultatele luptei noastre. Bucuria… Pacea… Înţelepciunea…

NOI

Oare nu căutăm, cu toţii, Bucuria?

*

EL

Nevoia de Bucurie este o presimţire a lui Dumnezeu.

*

Specificul Bucuriei este de a nu avea alte limite decât forţele noastre.

*

Participarea lui Dumnezeu este Bucurie, întru Bucurie, e acea Bucurie care a fost însăşi raţiunea creaţiei şi a fost făcută anume pentru ea, pentru a fi împărtăşită.

*

Bucuria este prin excelenţă o expansiune, o participare, o găzduire; iar imensitatea cerului nu e altceva decât expresia Bucuriei lui Dumnezeu.

*

Bucuria se plăteşte, dar nu se vinde, nici nu se cumpără.

*

NOI

Cum să concepem Bucuria în mijlocul atâtor suferinţe?

*

EL

Cel ce este aproape de Dumnezeu, chiar şi atunci când se află în cea mai adâncă durere, rămâne aproape de Bucurie, pentru că Dumnezeu este Bucurie, în vecii vecilor.

*

Cei ce nu-L iubesc pe Dumnezeu trec pe lângă Bucurie şi nu ştiu cum să întâmpine suferinţa.

*

Totul este o Bucurie care se perindă, chiar şi în cele mai cumplite împrejurări.

*

Exigenţele lui Dumnezeu nu sunt decât elementele necesare Bucuriei tale.

*

Orice s-ar întâmpla, dacă Dumnezeu nu are de ce să fie nemulţumit, bucură-te.

*

N-am mai putut să-mi numesc suferinţele după ce mi-am numit toate bucuriile.

*

Oriunde ne-am afla, avem Bucuria de a fi în Dumnezeu.

*

Cel ce trăieşte cufundat în Dumnezeu este înconjurat de Bucurie; toţi ceilalţi – mai puţin, poate, el – îşi dau seama de acest lucru.

*

Cel ce nu se deschide lui Dumnezeu nu se deschide nici Bucuriei celei de pe urmă care este, ea însăşi, fără sfârşit.

*

Nu există vreo Bucurie mai mare pe pământ, şi nici aiurea, decât aceea de a putea fi iubit de Dumnezeu.

*

În Dumnezeu fiind, într-o zi, nu vom mai resimţi bucurie; vom fi noi înşine Bucurie, şi nimic altceva.

*

NOI

Ce să credem despre Pace?

*

EL

Orice pace se întemeiază pe o armonie, şi orice armonie, pe un mister.

*

Atunci când eşti împăcat cu Dumnezeu, te poţi bucura de suferinţele tale… şi cu luare-aminte să fii doar la plăceri.

*

Primeşte ceea ce ţi se dă şi dăruieşte ceea ce ţi se ia, dacă vrei să fie pace pe pământ.

*

Nu poate fi pace decât întru iubire.

*

Fără încetare stă Dumnezeu aplecat peste sufletul nostru. Când acesta e liniştit, Îl oglindeşte.

*

NOI

Dar Înţelepciunea?

*

EL

Desăvârşirea Înţelepciunii cuprinde totul, până dincolo de cea a ştiinţei.

*

O fiinţă vie trebuie privită ca fiinţă şi ca trăitor: întruchipând legătura fiinţei şi a vieţii.

*

Îţi stă mereu, la îndemână să cauţi acel punct în care tot ce te loveşte încetează să mai fie un rău şi poate deveni o înaintare.

*

Păstrează cu pioşenie în memorie binele care ţi se face. Pământul îţi va părea mai puţin urât, iar cerul mai blând.

*

Chiar şi ceea ce nu serveşte la nimic, ne mai poate servi la a ne dezgusta de tot ce e inutil.

*

Putem sfida primejdia; nu avem însă dreptul să o provocăm.

*

NOI

Ce fel de relaţie există între înţelepciune şi simplitate?

*

EL

Sunt puţini cei ce iubesc cu simplitate simplitatea.

*

Cu cât un cuvânt e mai simplu, cu atât şi graţia lui de nemurire sporeşte.

*

Chiar fără să o spună, trandafirii sunt fericiţi că sunttrandafiri şi tocmai de aceea sunt atât de frumoşi.

*

Ceea ce, uneori, ne vine atât de greu este curajul de-a înfăptui lucruri simple.

*

În Dumnezeu totul, până şi unirea cu El, e fără amestec.

*

NOI

A şti să foloseşti timpul prezent este oare o formă a înţelepciunii?

*

EL

Prezentul e numele căii care duce spre cer.

*

În locul urării: „Dumnezeu să fie cu voi!” ar fi mai potrivit şi mai folositor să spunem: „Fiţi cu Dumnezeu!” deoarece Dumnezeu este mereu cu noi, în schimb noi nu suntem totdeauna cu Dumnezeu.

*

Este oare altceva prezentul decât privirea lui Dumnezeu?

*

Cutremurătoarea vecinătate a lui Dumnezeu nu ne părăseşte nici o clipă.

*

Dinspre Dumnezeu, fiecare clipă este sfinţită. Dinspre noi, fiecare clipă ar putea fi sfinţită.

*

Fiecare clipă, pentru a-şi îndeplini menirea de clipă, trebuie să aducă ceva cuiva.

*

Numai Dumnezeu ţine cont de toate şi o poate face.

*

NOI

E bine să revenim asupra trecutului?… sau să prevedem viitorul?…

*

EL

Priveşte în urmă doar pentru a fi iertat.. pentru a ierta.. şi binecuvânta.

*

Toată puterea trecutului izvorăşte din aceea că a fost prezent şi a voit să fie viitorul.

*

O! zi care sfârşeşti, da-mi o lecţie de cum se moare!

*

Viaţa e altceva decât o visam, mai ales pentru că şi noi suntem altfel decât ne credem.

*

Spre realitatea de mâine e bine să mergem nu cu vise, ci cu forţe.

*

Totul trece, dar nimic nu se sfârşeşte.

*

În tot ce faci, nu pierde clin vedere că mergi să-L întâlneşti pe Dumnezeu, sau că eşti chemat să rămâi în tovărăşia Lui.

*

Numim clipă fiecare intersectare cu eternitatea.

 

Viaţa

EL

Ce este timpul, dacă nu statornicia iubirii lui Dumnezeu.

*

Nimic nu sărăceşte şi nu îmbogăţeşte mai mult decât timpul.

*

Timpul domoleşte setea de lucruri.

*

Nu e oare frumos că ceasurile pot produce eternitate?

*

Cel mai tragic aspect al timpului nu constă în ceea ce el duce de la noi – oricât ar fi de mare doliul provocat, ci în ceea ce el aduce eternităţii, fără putinţă de înapoiere.

*

Nu timpul ne macină, ci eternitatea ne cunoaşte treptat.

*

Omul pare a se strădui cu îndărătnicie să dovedească enormitatea că nu are timp să se ocupe de eternitatea sa.

*

Timpul coboară spre noi pe aripile îndurării şi urcă dinspre noi pe cele ale speranţei.

*

Timpul nu e altceva decât aşteptarea laudei pe care lucrurile create o aduc Celui care le-a creat.

*

NOI

În fuga timpului, unde să ne punem centrul vieţii?

*

EL

Dumnezeu, în a cărui veşnică şi suverană posesie ne aflăm, ne încredinţează oarecum nouă înşine cu titlu de împrumut pentru a decide asupra caracterului acestei posesii: şi aceasta se numeşte Viaţă.

*

Între Dumnezeu şi noi poate să existe totul sau nimic, sau ceva. Aceste trei poziţii e bine să le cercetăm şi să le înţelegem, atât pentru viaţa aceasta cât şi pentru cealaltă, în toată varietatea lor şi, din partea noastră, cu o tragică responsabilitate.

*

Ne trebuie uneori întreaga viaţă pentru a ne descoperi inima.

*

Viaţa e frumoasă prin ceea ce este; mai frumoasă încă, prin ceea ce ascunde; şi mult mai mult încă, prin ceea ce dobândeşte.

*

A-L alege pe Dumnezeu şi a alege ceea ce vine de la Dumnezeu e unica problemă a vieţii.

*

Trăim în mijlocul intenţiilor lui Dumnezeu. Trăim la umbra promisiunilor lui Dumnezeu.

*

În viaţă, nimic nu oboseşte mai mult decât să ai mereu de a face cu tine însuţi.

*

Naşterea şi moartea se înfăptuiesc cu preţul unor mari dureri: dar, atât una şi cealaltă, în viaţă.

*

Lucrurile mărunte sunt cei mai aprigi tirani ai vieţii

*

A ne lăsa în voia vieţii înseamnă a ne privi murind.

*

Nimic nu apasă atât de greu asupra unui destin ca imaterialitatea unui vis.

 

 

Păcatul şi demonul. Sunt cei doi mari duşmani ai noştri

NOI

Ce raporturi există intre ispită şi păcat?

*

EL

De obicei omul începe prin a nu face ceea ce trebuie şi sfârşeşte prin a face ceea ce nu trebuie.

*

Pentru a se feri de rău, nici o prudentă nu e dezonorantă şi nici un lucru, cât de mic, lipsit de măreţie.

*

A se zbate este şi aceasta o formă lăudabilă de a se bate.

*

Fuga de păcat aduce mai puţin a fugă şi mai mult a zbor.

*

Atârnă de foarte puţin să provoci moartea într-un corp şi păcatul într-un suflet.

*

Primejdia face parte din ceea ce ispiteşte în ispită; şi este una din seducţiile ei cele mai de temut.

*

Doamne! pentru a mă ţine, reţine-mă …

*

NOI

Dar ce este păcatul, în sine?

*

EL

Păcatul înseamnă a nu-L mai pune pe Dumnezeu la locul său.

*

A păcătui înseamnă a prefera celor promise de Dumnezeu ceea ce noi singuri ne promitem.

*

A voi ceea ce Dumnezeu nu vrea. A nu voi ceea ce Dumnezeu vrea: cei doi poli ai lumii osândite, în jurul cărora am vrea să facem să se învârtească universul!

*

În orice rău există ceva ce se sinucide.

*

Cel ce face răul vatămă lumea întreagă şi pentru totdeauna.

*

Răul e singurul lucru care nu e o trecere.

*

Cea mai deplină şi mai tragică singurătate e cea a păcatului.

*

Există oameni care nu fac bine decât răul.

*

Una dintre cele mai redutabile teme de meditat este aceea a răbdării lui Dumnezeu.

*

NOI

Ce diferenţă este între remuşcare şi căinţă?

*

EL

O remuşcare este un lux care, în viaţă, costă scump.

*

Orice păcat este un amestec de îndrăzneală şi de laşitate. Săvârşindu-l, îndrăznim cu insolenţă şi, totodată, capitulăm cu josnicie.

*

Dacă darurile lui Dumnezeu sunt fără căinţă, darul căinţei e poate cel mai mare dintre toate.

*

Păcatul este singurul rău care se vindecă prin lacrimi.

*

Singurul lucru de care niciodată nu ne vom căi este acela de a ne fi căit.

*

Căinţa unei femei păcătoase poate deveni mai curată decât sfânta ignoranţă a unei fecioare.

*

NOI

Ce să credem despre pedeapsă? … şi despre iertarea păcatelor noastre? .. .

*

EL

NU am nici o infirmitate sufletească, vai!, care să nu fie legată de vreun păcat pe care l-am săvârşit.

*

Acceptarea pedepsei c un semn de nobleţe.

*

Pentru creştin, niciodată, nimic nu e terminat, în afara păcatului iertat.

*

NOI

Şi demonul?

*

EL

Demonul seamănă mult cu Dumnezeu prin pretenţii, dar în nici un fel, prin intenţii.

*

Adu-ţi aminte că în calitatea sa de Înger şi de Arhanghel, spiritul răului nu cunoaşte somnul.

*

A nu fi mâhnit atunci când provoci mâhnire este semnul distinct al demonului precum şi gheara sa.

*

Un osândit este un om care s-a iubit până la moarte, preferându-se tuturor, chiar şi lui Dumnezeu.

 

 

Scopul nostru final

NOI

Ce numim noi „a se mântui”?

*

EL

Există ceva mai despuiat decât un corp dezbrăcat: unul jupuit. Ceva mai despuiat decât un corp jupuit: un schelet. Ceva mai despuiat chiar decât un schelet: un suflet care se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu.

*

Murind, tu nu-ţi mai aparţii: eşti al lui Dumnezeu şi numai al Lui.

*

Supliciile din Purgator sunt cu atât mai greu de suportat cu cât, în această viaţă, le-ai subapreciat.

*

Mai presus de toate, iubeşte eternitatea din tine.

*

Dacă iubeşti dreptatea lui Dumnezeu, poţi fi sigur că nu vei avea de suferit prea mult din cauza ei.

*

Ar fi infernal dacă n-ar exista infern.

*

Eternitatea ne-o începem, şi e firesc, atunci când la începutul actelor noastre punem sfârşitul cel de pe urmă.

*

NOI

Ce este cerul?

*

EL

În cer, nici nu umbli nici nu zbori: în cer te mişti.

*

Cerul e singurul loc unde mereu este loc.

*

Calea spre cer e îngustă, dar cerul e larg. Ea este îngustă, dar e mai uşor să nu te abaţi din drum mergând pe o cărare decât străbătând o câmpie.

*

NOI

Cum să ne închipuim eternitatea?

*

EL

Cei ce-L slăvesc pe Dumnezeu, cei care ştiu să-L slăvească, practică una dintre uceniciile eternităţii.

*

Eternitatea este iubire, şi nu poate fi altceva.

*

Dacă El este Cel care este, noi suntem cei care vom fi.

*

Câtă profunzime şi câtă consolare la gândul că Sfârşitul cel de pe urmă este şi Cauza cea dintâi!

*

Fericiţi cei care au fost dezamăgiţi de lucrurile din această lume deoarece ei nu vor fi, defel, de cele din cer.

*

O singură problemă avem de rezolvat, dar de proporţii: aceea a veşniciei noastre. Celelalte nici nu există decât în funcţie de ea.

*

Cerul e beat de bucurie şi bucuria, beată de cer.

*

În eternitate, „eu” nu mai e decât numele unei bucurii personale, pentru că tot restul a devenit, ca să spunem aşa, Dumnezeu.

 

 

Sfârşitul vieţii. Pentru noi: moartea noastră în jurul nostru; morţii noştri

NOI

Ce să credem despre morţii noştri?

*

EL

Ei nu ne-au părăsit. Îi putem oare numi pierduţi pe cei pe care i-am pierdut numi din vedere?

*

Morţii noştri au realitatea prezenţei lor şi forma absenţei lor.

*

Nimic mai viu decât nemurirea morţilor.

*

Numim un mort acel trăitor a cărui stare de trăire nu se mai teme de nici o schimbare.

*

Rolul morţilor nu mai este nici să avertizeze, nici să mărturisească.

*

Morţii ajută mai bucuros decât cei vii.

*

Doamne! nu mi-i răpi pe cei pe care-i iubesc! – Răspuns: „Nu ţi-i răpesc: ţi-i păstrez”.

*

NOI

Ce să credem despre propria noastră moarte?

*

EL

Ea se pregăteşte de-a lungul întregii vieţi: cine nu se gândeşte la moarte, nu ştie să trăiască.

*

Trebuie să ajungem să ne fie mai teamă de viaţă decât de moarte şi să iubim moartea la fel ca viaţa.

*

În timpul vieţii, adu-ţi aminte că trebuie să mori; şi în ceasul morţii, că trebuie să trăieşti.

*

Ziua morţii este ziua la care noi ne gândim cel mai puţin în timpul vieţii şi la care ceilalţi se vor gândi cel mai puţin, când nu vom mai fi.

*

Suntem cu toţii nişte graţiaţi.

*

Despre moarte putem şti câte ceva numai dacă am înţeles bine viaţa.

*

Ea este prin esenţa ei personală. Moartea celuilalt nu ne informează cu nimic asupra morţi noastre. Aici se află toată enigma şi drama ei; teribil de personale.

*

Pentru ca gândul morţii să-mi fie de folos, el trebuie, înainte de toate, să fie acela al morţii mele. Fiecare este pelerinul propriei sale morţi.

*

Cu prilejul morţii sale, fiecare om se face călugăr, cu cele trei voturi: de sărăcie, de castitate, de ascultare. Şi, de voie, de nevoie, le respectă.

*

Avem de ce să ne minunăm că după atâtea secole omul n-a învăţat încă să moară!

*

Aşteaptă moartea nu ca un condamnat, ci ca un luptător.

*

NOI

Dar ea pricinuieşte atâtea spaime?

*

EL

Ceea ce ne stânjeneşte cel mai mult în moarte e caracterul radical al necunoscutului ei.

*

Nu mă tem de Dumnezeu, ci de mine: nu mă tem de moarte, ci de moartea mea.

*

Nu vom şti niciodată să ne privim moartea cu destulă umilinţă.

*

N-ar fi atât de înfricoşător să murim, dacă n-ar trebui – fie şi numai pentru o clipă – să încetăm să iubim.

*

Dacă ne vine atât de greu să murim, este dovada cât de mult suntem vii, chiar până dincolo de moarte.

*

Avem mult mai multe de aşteptat de la moarte decât de la viaţă.

*

Moartea ta trebuie să fie cel mai de seamă act al vieţii tale.

*

Niciodată nu se moare din întâmplare.

*

Nu mă numesc moarte, ci Întâmpinare, ci Adevăr, ci Port al Oceanului Divin, ci Viaţă în repausul atoatecuprinzător, ci Început a Ceea ce nu va avea Sfârşit.

*

Moartea este clipa în care încetezi să mai duci universul pe umerii tăi. Eşti indestructibil: încearcă să te vezi astfel.

*

Nu crede că vei plăti prea scump bucuria de a-ţi descoperi sufletul pierzându-ţi trupul.

*

Toate le primim din Iubire, oferite de Măna celei mai mari Iubiri, chiar şi moartea sau, mai ales, aceasta.

*

Să ne închipuim moartea, nicidecum ca pe o abdicare forţată, ci ca pe un eveniment la care consimţim.

*

Ceea ce a fost, ceea ce este i ceea ce va fi, în ceasul morţii se contopeşte într-unul şi acelaşi lucru.

 

 

Ceilalţi şi noi

NOI

Cum să-i privim şi cum să-i tratăm pe cei din jurul nostru?

*

EL

Ei sunt creaţi asemenea nouă, după chipul lui Dumnezeu. Tatăl nostru al tuturor. Caută să desluşeşti în chipul aproapelui, oricât de imperfect ar fi, acele trăsături care ar putea fi cele ale lui Dumnezeu.

*

Porneşte în căutarea sufletului celuilalt. Oricât de îndepărtat ţi s-ar părea, mişcă-l, trezeşte-l, scutură-l.

*

Doamne! Fă în aşa fel încât să-i pot apropia de Tine pe toţi cei care se apropie de mine.

*

Pentru a da celor ce nu merită deloc, mai mult şi mai bine decât ar putea merita, Dumnezeu se pricepe să facă substituiri care nu sunt mincinoase şi transformări care nu sunt distrugătoare.

*

Să ştim să-i privim aşa cum sunt. Câte pasiuni aparente nu sunt decât manifestarea a două vanităţi care se cultivă reciproc.

*

Fără a ne da prea mare osteneală, am putea găsi defecte tuturor. Cu puţină osteneală, le-am găsi şi calităţi. Atât într-o privinţă cât şi în cealaltă, nu ne-am înşela.

*

A nu-ţi cunoaşte aproapele este mijlocul cel mai sigur de a nu te cunoaşte nici pe tine.

*

Orice diferenţă se sprijină pe o asemănare.

*

Opinia se bazează adesea mai mult pe obişnuinţe decât pe judecăţi.

*

A vorbi pentru a nu spune nimic este o sfidare adusă deopotrivă tăcerii precum şi cuvântului.

*

Două lucruri care se contrazic sfidător: a spune prea simplu lucruri profunde, a spune pretenţios şi complicat lucruri simple.

*

Să ştim să-i respectăm. Nu avem voie să uităm două lucruri: fiecare suflet este un secret; fiecare suflet este o lume.

*

Venite din partea celuilalt, tăcerile ne judecă la fel ca plângerile.

*

Lucru la care suntem mereu dispuşi sa-i facem părtaşi şi pe ceilalţi este propria noastră prostie.

*

E trist şi e rău să ai drept motiv de necaz bănuieli.

*

Fie ca toţi cei care ar putea avea nevoie de mine să mă aibă în chip nevăzut – prin rugăciune – alături de ei.

*

Să ştim, mai ales, să-i iubim ca pe nişte fraţi. A nu şti nimic unii despre alţii e o greşeală; a se ascunde unii de alţii e un mare păcat; a se despărţi unii de alţii este o crimă.

*

Cel care-i face pe alţii sa plângă este de bună seamă cel care va avea cele mai multe motive să se deplângă.

*

Cel care se răzbună după ce a fost lovit se loveşte pentru a doua oară şi, de data aceasta, chiar cu propria-i mână.

*

Nu trebuie să ne folosim de cei pe care îi bănuim, nici să-i bănuim pe cei de care ne folosim (proverb chinezesc).

*

NOI

Cum să-i privim şi cum să-i tratăm pe duşmani?

*

EL

Sunteţi făcuţi unii pentru alţii, iar voi nu conteniţi să vă ridicaţi unii împotriva altora.

*

A nu ne iubi duşmanii înseamnă că ne amputăm o parte din suflet, anume, acea bucată care ne-a fost dată tocmai pentru aceasta.

*

Puţine sunt lecţiile cu o semnificaţie atât de intimă ca cele ce se desprind din judecăţile adversarilor noştri, oricât de absurde ar părea ele uneori.

*

Să nu te temi niciodată: Dumnezeu are mai multă bunătate decât au cei răi, răutate.

*

Îi iubesc pe cei pe care, îi iubesc, dar aş vrea să-i iubesc pe cei pe care nu-i iubesc.

*

Printre duşmanii pe care ar trebui să-i iubim se numără, între alţii, şi împrejurările; şi tocmai acelea a căror vrăjmăşie ne este cea mai dureroasă.

*

Războiul este în mai mică măsură greşeală decât rezultat al unor greşeli.

 

 

Muncă şi acţiune în jurul nostru

NOI

Este oare munca obligatorie pentru toţi?

*

EL

Viaţa este o lucrare şi lucrarea este viaţă.

*

Cel ce se gândeşte la Dumnezeu, deja prin însuşi faptul acesta, lucrează împreună cu El.

*

Pentru a vedea lucrurile bine şi a le face bine, ia-L pe Dumnezeu drept ceea ce este, şi nu te lua pe tine drept ceea ce nu eşti.

*

Ea îşi are nobleţea şi valoarea ei: Toate serviciile onorează; toate servituţile înjosesc.

*

Fă cu mărinimie cele mai mici lucruri şi cu un umilinţă cele mai mari, pentru că, în sânul lui Dumnezeu care suprimă dimensiunile lucrurilor, s-ar putea, de altfel, să nici nu existe lucruri mari şi lucruri mici.

*

Lucrul făcut de la un capăt la altul din iubire de Dumnezeu este mult mai temeinic decât cel făcut doar pentru sine şi îl depăşeşte, sporindu-l.

*

Puţine greşeli sunt atât de neplăcute ca aceea de a înlocui, în lucrarea pe care o avem de făcut, atenţia cu pretenţia.

*

NOI

Cum să ne purtăm faţă de greutăţile muncii?

*

EL

Să nu ne câştigăm pâinea cu sudoarea frunţii vecinilor.

*

Neglijenţele noastre ne deservesc încă şi mai mult decât actele noastre.

*

Cine spune „neputinţă” nu spune , „imposibilitate”.

*

A înainta e singura putinţă de a nu da înapoi.

*

Să nu ne uităm înapoi decât pentru a merge mai bine, tot înainte.

*

Spaţiul şi efortul sunt două noţiuni legate între ele.

*

Muncă şi acţiune se echilibrează cu odihnă şi reculegere.

*

Cel ce şi-a făcut din muncă o lege, şi-a făcut din odihnă o regulă; o regulă chiar mai riguros sancţionată decât însăşi

legea.

*

Cei ce se frământă nu sunt şi cei mai activi.

*

A „şti-să-faci” cere adesea să fie completat prin a „şti-să-nu-faci”.

*

Acei oameni în cugetul cărora lucrurile dau năvală în loc să se rânduiască, se nesocotesc unii pe alţii în loc să se completeze, se înfruntă în loc să se armonizeze.

 

 

Influenţa noastră asupra celorlalţi

NOI

De ce depinde această influenţă?

*

EL

Înainte de toate, de înţelegerea noastră cu Dumnezeu: Pentru a vorbi bine despre Dumnezeu, trebuie ca Dumnezeu să ne vorbească, sau să ne fi vorbit.

*

Când Dumnezeu sălăşluieşte în noi, trebuie să ştim cum să-L scoatem din noi pentru a-L face să intre în alţii, împreună cu noi, fără să ne părăsească.

*

Nu există fiinţă, oricât de lipsită ar fi de Dumnezeu, care să nu fie în stare să dea puţin din El.

*

Cu cât suntem mai ascunşi în Dumnezeu cel ascuns, cu atât Îl vom dezvălui mai mult.

*

A pătrunde într-un suflet e un lucru uimitor; el trebuie făcut cu sfinţenie.

*

Mai aproape de Dumnezeu este cel care se află cât mai departe de sine şi cât mai aproape de ceilalţi.

*

Cine-L iubeşte pe Dumnezeu îşi caută aproapele şi totul îi devine apropiat.

*

NOI

Şi în această influenţă, cum să ne folosim de mijloacele noastre omeneşti?

*

EL

Înţelegând nevoile celuilalt: Este uşor să spui ce ar trebui făcut, e mult mai greu şi mai rar să spui ce trebuie făcut.

*

Lucrurile mari se alcătuiesc dintr-o mulţime de lucruri mici pentru cel care le priveşte în realitatea lor sensibilă.

*

Adesea este mai folositor să arătăm cuiva calităţile pe care le poate dobândi decât să-i semnalăm defectele pe care le-ar putea îndrepta.

*

Nimic nu se armonizează mai bine decât dragostea faţă de păcătos şi ura faţă de păcat.

*

A avea de-a face cu cineva înseamnă invariabil a avea de făcut bine cuiva.

*

Cultivând discreţia: Luat în sine, binele nici nu trebuie să se vadă, ci să se trăiască.

*

Uneori, câte un cuvânt spune mai mult decât o carte; şi câte o tăcere – mai mult decât un cuvânt.

*

Cumpăneşte-ti autoritatea; nu ştii niciodată ce poţi înăbuşi cu un cuvânt, cu un gest …

*

Cea mai bună parte a binelui pe care-l faci e invizibilă ca Dumnezeu şi Îi seamănă.

*

Cultivând iubirea, mai ales pe ea: A veghea asupra sufletelor înseamnă a intra în iubirea cea mai înaltă a providenţelor lui Dumnezeu.

*

Binele pe care îl facem este singurul lucru care nu va dispărea niciodată.

*

Mai mult decât am crede, deschiderea mâinilor duce la deschiderea sufletelor; împreunarea mâinilor duce la unirea sufletelor.

*

Nu pot fi liniştit gândindu-mă la soarta mea în eternitate, decât după ce voi fi auzit cel puţin pe unul dintre fraţii mei binecuvântându-L pe Dumnezeu de a mă fi întâlnit.

*

Sminteală mai mare nici că există decât aceea de a crede că i se poate face vreun bine omului fără a-l iubi.

*

Dacă nu eşti preocupat şi de mântuirea celuilalt, nu-ţi vei realiza nici propria mântuire.

*

Iubirea noastră trebuie să se împărtăşească din suferinţele celorlalţi: cel mai neînsemnat dintre noi merită să murim pentru el.

*

Ea trebuie să ţină seamă de pătrunderile reciproce dintre noi: Nu o dată îl vom vedea pe cel îndrumat îndrumându-l, pe îndrumător.

*

E absolut necesar să te posezi pentru a te dărui. Dar tot atât de adevărat este că nu te poţi poseda cu desăvârşire decât dăruindu-te.

*

O mulţime de lucruri care nu se transmit prin învăţătură pot fi totuşi comunicate.

*

Nu-i căuta doar pe cei ce ţi s-ar părea demni de Dumnezeu: din aceştia nici nu există.

 

 

Mijloacele noastre de acţiune asupra celuilalt

NOI

Care este cel mai bun?

*

EL

Bunătatea, sub toate formele ei.

*

Bunătatea trebuie să fie dreaptă, iar dreptatea să fie bună.

*

În ultimă instanţă, bunătatea este cea mai subtilă formă de dreptate.

*

Ea presupune dăruire de sine: Ceea ce se dăruieşte mai de preţ decât ceea ce se cumpără.

*

Puţine sunt dăruirile care să fie cu adevărat dăruiri, fără nici o urmă de îndatorire sau de interes.

*

Cel care, dăruind, nu dă din suflet, n-a dat nimic.

*

Nici un dar nu sărăceşte. Cu cât dăruieşti mai mult din inimă, cu atât ea devine mai generoasă şi mai bogată; cu cât mai mult te sacrifici, cu atât te amplifici mai mult.

*

Cel căruia îi dăruieşti ceva ar trebui să simtă că darul tău vine de la Dumnezeu.

*

Dă tot ce ai; dă tot ce eşti; când nu mai ai nimic sau nu mai eşti nimic, dă ceea ce mai poţi încă să dai: pe Dumnezeu.

*

Fericiţi cei ce se simt mai mişcaţi de inima care a dăruit decât de darul primit şi care îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru gândul generos care I-a îndrumat darul.

*

NOI

Ce să credem despre milă?

*

EL

Mila depăşeşte legea, în Dumnezeu precum şi la om.

*

Dorinţa mă smulge pământului, iar mila mă redă lui.

*

Un adevărat blestem: leneviile milei.

*

Adevărata milă este o mută cu mâini sprintene.

*

NOI

În cele din urmă, relaţiile noastre cu ceilalţi nu sunt oare cuprinse în iubire?

*

Ura e cea mai adâncă şi mai pustiitoare dintre nenorociri.

*

Numai iubirea e cuceritoare de infinit.

*

Numai inima dă gândului amploare.

*

Iubirea e cum nu se poate mai ştiutoare; ea ajunge să perceapă şi chiar să cunoască lucruri pe care le ignoră, înainte chiar de a fi încetat să le ignore.

*

Nimic nu este mai simplu decât iubirea; ea sacrifică ceea ce atinge, readucând totul la unitatea sa.

*

A iubi înseamnă a servi: A ajuta înseamnă a iubi. Cine nu iubeşte, nu ajută bine. Dar e tot atât de adevărat că cel ce nu ajută nici nu iubeşte bine. Una o dovedeşte pe cealaltă.

*

În iubire, precum şi în alte domenii, posesie nu înseamnă şi proprietate.

*

Iubire de Dumnezeu, iubire de aproape: să nu despărţim ceea ce Dumnezeu a unit.

*

Iubirea e deasupra răului şi morţii: Orice iubire nobilă este un zid de apărare împotriva răului.

*

Prea mulţi oameni nu pot să iubească doar dacă urăsc alte fiinţe.

*

Decăderea iubirii e cauza tuturor relelor din lume.

*

A iubi înseamnă a suferi cu Celălalt …

*

E bine să iubeşti, chiar dacă mori din iubire.

*

Fiecare iubire adevărată se cufundă în Dumnezeu: Cine iubeşte cu adevărat, în afară de Dumnezeu? … Numai Dumnezeu ştie iubi.

*

Singurul care nu uită să iubească nici în mânie este Dumnezeu.

*

Iubirea omenească atribuie celui spre care se îndreaptă toate calităţile. Iubirea de Dumnezeu i le dăruieşte.

*

Iubeşte-L pe Dumnezeu în semenii tăi, iar pe tine nu te iubi decât în Dumnezeu.

*

Suntem pe pământ pentru a arăta celorlalţi, prin noi, că Dumnezeu ne iubeşte.

 

 

Dumnezeu şi noi

NOI

Putem îndrăzni să vorbim despre Dumnezeu şi cum?

*

EL

Există, vai! cei care-L nesocotesc şi cei care-L cunosc greşit.

*

Cei ce-L judecă pe Dumnezeu cu gândul să-L condamne, nu-L condamnă totdeauna la pedeapsa capitală, ci doar la încarcerare, la muncă silnică şi, mai ales, la exil.

*

Dacă teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, frica de Dumnezeu e începutul osândirii (şi începutul prostiei).

*

NOI

Cum să-L definim?

*

EL

Dumnezeu e Atotputernicia … capabil de minuni.

*

Nu este numai fără de început: este tocmai contrariul unui început.

*

Dumnezeu? Cel pe care nu trebuie să-L întrebăm: „Unde eşti?”

*

Dumnezeu e veşnic prezent [22] şi cu mâinile pline de daruri.

*

În tot ce vine de la Dumnezeu, alături de lucrul cel mai firesc şi mai de înţeles ca cuprindere, există mereu şi un element de surprindere.

*

Teama de Dumnezeu ne învaţă să nu ne mai temem de nimic în această lume.

*

Dumnezeu este forţa fără efort.

*

Totul este făcut de Dumnezeu şi ajunge la Dumnezeu, cu sau fără voia noastră.

*

În Dumnezeu, înţelepciunea şi nebunia crucii sunt unul şi acelaşi lucru.

*

Dumnezeu, care e Infinitul, ne reclamă respectul: El nu poate avea alt loc decât pe Sine Însuşi.

*

Dumnezeu e în aşa măsură pretutindeni încât, chiar şi atunci, când ii întoarcem spatele, ne aflăm faţă în faţă cu El.

*

Dumnezeu e cineva pe care trebuie să-L cauţi fără încetare.. şi, mai mult ca oricând, după ce L-ai găsit.

*

Dumnezeu este exigent, dar nu are alte exigenţe decât cele ale Iubirii Sale.

*

Dumnezeu nu are limite, dar are frontiere.

*

Dacă Dumnezeu ne-ar iubi pentru noi înşine, n-ar însemna mare lucru şi ar fi cumva chiar o lipsă de gust. Din fericire, ne iubeşte pentru El.

*

Teama de Dumnezeu ar trebui să fie, înainte de toate, teama de a-L înlocui pe Dumnezeu cu altceva.

*

NOI

Cum ar putea o astfel de Fiinţă să ne fie aproape?

*

EL

Dumnezeu nu-şi pierde încrederea în nimeni şi se încredinţează tuturor.

*

Dumnezeu este Cel care nu minte.

*

Atotputernicul nu face uz de forţă faţă de nici un lucru.

*

Viaţa lui Dumnezeu e făcută din Iubire, în El şi în afara Lui.

*

Dumnezeu este mai mare decât inima noastră; dar, adăpostindu-L pe Dumnezeu, inima noastră poate fi mai mare decât ea însăşi.

*

NOI

Ce reprezintă El pentru inteligenţa noastră?

*

EL

El este Adevărul: El n-a vrut să fim, aici pe pământ, fără să avem măcar o oglindire a adevărurilor inaccesibile.

*

Numai ceea ce e pur este sigur.

*

Nimic nu este atât de răbdător ca un adevăr.

*

Singura lume adevărată este cealaltă.

*

Dar noi cădem în erori în legătură cu Adevărul: Cel ce pierde legătura cu principiile trăieşte în haosul tuturor risipirilor.

*

Precum sunt demonii îngeri decăzuţi, tot astfel erorile nu sunt decât adevăruri ratate.

*

Pe cei pe care nu-i poţi face să cunoască adevărul, învaţă-i cel puţin să nu-l dispreţuiască.

*

Niciodată nimic nu e atât de plin de prospeţime ca adevărul.

*

Nu ajunge doar să cauţi adevărul, trebuie să-l şi iubeşti. Şi, găsindu-l, să te bucuri de el. Şi, bucurându-te de el, să-l trăieşti. Şi, trăindu-l, să-i faci şi pe alţii să-l trăiască.

*

Există oare ceva mai trist pe lume decât rostirea Cuvintelor de Viaţă fără să le trăim?

*

NOI

Ce este El pentru inima noastră?

*

EL

El este Iubirea. Dar cum ne iubeşte EI? Ne iubeşte mereu mai mult decât Îl iubim noi. E un fapt dătător de încredere în orice împrejurare.

*

Ceea ce vine de la Dumnezeu e totdeauna satisfacţie şi niciodată saţietate.

*

Dumnezeu ne iubeşte într-atât încât îi scandalizează pe toţi cei care nu-L cunosc ca Iubire.

*

Pentru a merge la Dumnezeu, teama de iad reprezintă mai de grabă o uşă de ieşire din păcat decât o cale bătută sau un itinerar.

*

NOI

Dar noi, noi cum trebuie să-L iubim?

*

El

Omul nu I se dă lui Dumnezeu, el I se predă; şi nu numai în sensul unei încredinţări, ci în acela al unei capitulări în faţa unei Iubiri triumfătoare.

*

Cea mai bună cale de a spune lui Dumnezeu că Îl iubim este aceea de a-I cere mereu să-L putem iubi tot mai mult.

*

Pe cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu nimic altceva nu-l îndestulează.

*

A te încredinţa lui Dumnezeu înseamnă a te elibera.

*

În ce ne priveşte, iubirea de Dumnezeu e singura iubire care nu riscă să fie oarbă.

*

Dumnezeu cel ascuns se vede mai bine prin cei care îl iubesc, chiar dacă ei înşişi nu-L văd în acel moment.

*

A-L iubi înseamnă a-I face voia. Nu-L poţi iubi pe Dumnezeu atât cât te iubeşte El. Încearcă cel puţin să te apropii de felul în care te iubeşte El, de felul Său de-a iubi.

*

Totul poate şi trebuie să ne ducă la iubirea de Dumnezeu, şimai ales acele lucruri care ar părea că ne îndepărtează de ea.

*

A te stăpâni din iubire de Dumnezeu înseamnă a intra nu numai în Stăpânirea Lui, dar i fi şi Stăpân.

*

A-L iubi pe Dumnezeu e ceva minunat şi cutremurător. Un singur lucru e mai minunat şi mai cutremurător: a te şti iubit de El.

*

Iubirea de Dumnezeu e singura iubire care poate să crească în noi, indefinit.

*

Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu descoperă neîncetat beatitudini noi şi, uneori, tocmai acolo unde le aşteptau cel mai puţin.

*

A fi al lui Dumnezeu înseamnă a avea totul.

*

Frica de Dumnezeu ne duce la ocolirea Lui. Teama de Dumnezeu, la cunoaşterea Lui mai bună şi la apropierea de El.

 

 

Cristos şi Biserica. Sunt darurile lui Dumnezeu pentru a răspunde nevoilor noastre pe pământ

NOI

Cum să-L privim pe Christos?

*

EL

Ne vine mai uşor să înţelegem poziţia noastră de fii ai lui Dumnezeu decât pe aceea de fraţi ai lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Christos.

*

A venit la noi pentru ca şi noi să putem merge la El.

*

Dumnezeu nu e inuman: El este uman. El nu e numai uman: El a vrut să se facă om din iubire faţă de noi. Dumnezeu e mai mult decât om: El este supraomeneşte de uman.

*

Isus a ţinut să fie şi să rămână asemeni unui taumaturg, dar în sens invers, luând asupra Lui infirmitatea şi pedeapsa, după cum în jurul său dăruia miracolul.

*

Dumnezeu nu are nevoie să cugete. Singura Sa cugetare e Cuvântul Său. Cuvântul este cel ce dă întrebărilor noastre răspunsul lui Dumnezeu.

*

Pe cruce există până şi sfinţenia disperării.

*

Numai realităţile pot întrista până la moarte.

*

Înseamnă oare puţin de a nu avea alt Judecător al fericirii noastre eterne decât pe acela care a acceptat până să şi moară pentru noi?

*

NOI

Ce să credem despre Biserică?

*

EL

Fereşte-te de omul lui Dumnezeu care se arată cu totul altfel decât Dumnezeu care s-a făcut om.

*

Printre cei ce se declară creştini, sunt prea mulţi care, în loc să-L servească pe Dumnezeu, vor mai curând să se servească de El.

*

Dacă există lucruri care pot înspăimânta lumea, acestea sunt Fericirile lui Isus Christos. Şi cu toate acestea, vai celui care nu le trăieşte.

*

Creştinii continuă să fie daţi pradă animalelor. Nu s-a schimbat decât specia animalului.

*

Nu există ceva mai trist şi mai surprinzător decât faptul de a fi aflat şi de a constata încă o dată, în prezent, că Porunca Iui Christos: „Iubiţi-vă unii pe alţii”, este şi acum tot o Poruncă nouă.

*

NOI

Ce să gândim despre Îngeri?

*

EL

Îngerii sunt creaturi fără stângăcii.

*

Îngerii sunt acţiuni de har care trăiesc. A trăi cu recunoştinţă înseamnă a trăi în tovărăşia lor sigură.

 

 

Providenţa

NOI

Cum am putea-o înţelege?

*

EL

Ea este admirabil rânduită: Cauze şi efecte nu se înlănţuie decât în Providenţă, şi împreună cu ea.

*

Nu oricine şi nu orice există în lume. Totul are importanţă. Şi există mereu o profunzime care trebuie avută în vedere, de la admisiune la misiune.

*

Ştiinţele experimentale nu sunt altceva decât o anchetă metodică asupra Providenţei din univers.

*

Ea este numai Iubire: Numim Providenţă ceea ce nu este altceva decât atenţia binevoitoare a Iubirii.

*

Viitorul este una din denumirile Iubirii lui Dumnezeu.

*

Ea lucrează pentru toţi şi pentru toate câte sunt, în general: Dumnezeu se serveşte de toate pentru toate.

*

Cu învăţăturile Providenţei ne întâlnim cel mai des şi profităm cel mai puţin de ele.

*

Dumnezeu se ocupă de fiecare ca şi cum acesta ar fi singur pe lume: şi de toţi, ca şi cum interesul general ar fi singur în cauză.

*

O Doamne! Cât ştii tu de bine să veghezi; în acelaşi timp, asupra sufletului meu şi asupra celor mai îndepărtate stele.

*

Ea lucreazăîndeosebi pentru fiecare dintre noi: Pretutindeni unde se află o existenţă, se află implicit şi o Providenţă.

*

Dumnezeu nu ne serveşte cu porţia; ci pe fiecare, potrivit măsurii lui.

*

E o adevărată minune că putem spune „Fac parte din Voinţa lui Dumnezeu”!

*

Suntem rezultatul unei alegeri, ale unei alegeri care n-a fost făcută în zadar.

*

Dar privirile ei nu se potrivesc totdeauna cu ale noastre; există preafericitele enigme ale Providenţei.

*

Teme-te de surprizele Iubirii lui Dumnezeu: ea vine adesea să-l deranjeze pe om.

*

Când Dumnezeu se opune, Dumnezeu se apropie de noi. Acest fapt, în sine, e deja o nespusă binefacere.

*

Există subînţelesuri în cele mai lucruri.

*

După firea servilor săi, Dumnezeu să le uşureze uneori sarcinile cele mai grele sau să le îngreuneze pe cele mai uşoare.

*

Întâlnirea cu un om necunoscut pune mereu o problemă tulburătoare: el ni se înfăţişează şi ca om, şi ca necunoscut.

 

 

Noi, în faţa lui Dumnezeu

NOI

Ce-i putem dărui lui Dumnezeu din partea noastră?

*

EL

El aşteaptă de la noi mai întâi, rugăciune, care să cuprindă pentru toţi principii generale: Universul devine mai sărac prin uitarea rugăciunii.

*

Fie şi numai la scara naturii, noi suntem obiectul unei rugăciuni universale care ne înconjoară din toate părţile.

*

Rugăciunea este poate singura limbă pe care întreg universul o poate înţelege.

*

Să ne trăim rugăciunea şi să ne rugăm viaţa.

*

Nu face niciodată două lucruri în acelaşi timp, exceptând rugăciunea.

*

Simţim adesea nevoia să ne rugăm chiar în picioare fiind şi să gândim în genunchi.

*

Rugăciunea ne cere curaj, – şi tot ea ni-l dă.

*

Ea are forme diferite: Există o rugăciunea laudei.

*

A medita împreună a cânta în sine, în Dumnezeu, în univers. A contempla înseamnă a fi găsit, cu toate limitele condiţiei noastre actuale.

*

Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru ceea ce îţi dă. Mulţumeşte-I pentru ceea ce ţi-ar putea lua, dar nu o face. Mulţumeşte-I pentru toate câte îţi rezervă.

*

Există rugăciuni de cerere, de natură spirituală sau temporală, de devoţiune: Doamne! Dă-mi harul să Te iubesc cât mai puţin rău cu putinţă!

*

Facă-se Voia Ta! Cunoască-se Adevărul Tău! Fie ca Realitatea Ta să fie văzută!

*

Preafericiţi sunt cei care se roagă din toată inima pentru alţii deoarece ei niciodată nu se putea ruga mai sigur, nici mai bine, pentru ei înşişi.

*

NOI

Rugăciunile noastre sunt oare auzite totdeauna, chiar când rămân adesea neîmplinite?

*

EL

Chiar dacă nu pare să răspundă decât arareori, Dumnezeu nu pregetă să asculte.

*

A-ţi şti rugăciunea ascultată e aproape tot atât de liniştitor ca şi cum ţi-ai vedea-o împlinită.

*

Simţind, Doamne, că sunt cu Tine e ca şi cum aş recunoaşte, o clipă, în ce măsură Tu nu pregeţi niciodată să fii cu mine.

*

Am vrea să ni se împlinească ruga judecând după iluziile noastre, pe când Dumnezeu ne-o împlineşte după realităţile noastre.

*

În ce stare cumplită sunt cei ce nu împlinesc voia lui Dumnezeu!

*

Un caracter esenţial al rugăciunii este puterea ei. Lumina răzbate reped, dar rugăciunea mai repede decât lumina.

*

Dumnezeu nu se schimbă: dar, într-o lume unde totul se schimbă, El consimte, la nevoie şi la rugăciunile noastre să schimbe totul.

*

În faţa lui Dumnezeu, şi tocmai pentru a-şi potrivi măsura, omul îngenunchează; el nu trebuie să se amputeze.

*

NOI

Mai aşteaptă Dumnezeu de la noi şi altceva în afară de rugăciune?

*

EL

Da, strădania noastră întru sfinţenie. Dar trebuie să înţelegem în ce constă sfinţenia.

*

Dacă vrei să ajungi la Dumnezeu doar prin mijloacele tale, la capătul drumului, din nefericire! pe tine te vei întâlni. Dacă vrei să ajungi la El prin mijloacele Sale, tocmai pe tine, din fericire! nu te vei mai regăsi.

*

În opera ta de realizare: despoaie-te doar de omul vechi, nu şi de om.

*

În anumite faze ale înaintării sufleteşti, e mai puţin important să te desprinzi de tine decât să înveţi a te întrebuinţa mai bine.

*

Sfinţenia duce spre toate şi nu dispreţuieşte nimic.

*

NOI

Cum au reuşit sfinţii să facă toate acestea?

*

EL

Visul sfinţilor: să fie săraci, întru totul săraci, până şi cu spiritul, rămânând doar în Spirit.

*

Tocmai din motive ştiinţifice, ştiinţa unui savant care este un sfânt, este mai sigură decât aceea a unui savant care s-ar putea să nu fie un sfânt.

*

NOI

Sfinţenia ne este accesibilă tuturor?

*

EL

Două sunt primejdiile ucigătoare pentru suflet: a ne crede mai buni sau mai puternici decât suntem; a nu ne crede capabili de a deveni mai buni sau mai puţin răi sau mai sfinţi.

*

Armonia între pasiuni este un semn de sfinţenie în viaţă.

*

Nimic mai umilitor decât uşurinţa cu care am putea deveni sfinţi şi dificultăţile pe care le avem pentru a o face. Stranii şi caraghioase sunt reprezentările „obstacolelor” noastre.

*

Nu ajunge doar să dorim dobândirea unei virtuţi pentru a o şi avea, dar nici nu o dobândim dacă nu o dorim cu statornicie.

*

Sfinţenia unui om ar trebui să fie, asemenea sfinţeniei lui Dumnezeu, discretă, blândă, universală şi radioasă. Dumnezeu va fi al nostru în măsura în care şi noi am fost ai Lui.

 

 

 

1. Datele strict biografice sunt împrumutate celor două studii consacrate MGR. Ghika, semnate, unul de Elizabeth de Miribel (La memoire des silences), celălalt, de Michel de Galzain în colaborare cu Mgr. Bârlea (Une ame de feu)
   2. Elisabeth de Miribel: La mémoire des silences, Ed. Fayard 1987 (n. tr.)
   3. Michel de Galzain: Une âme de Feu – după documente culese de Mgr. Bârlea. Aceste două lucrări mi-au servit drept ghid documentar pentru datele biografice prezentate în această prefaţă (n. tr.)
   4. Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin, Ed. Dacia, Cluj, 1995, p. 84 (n. tr.)
   5. Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin, p. 87 (n. tr.)
   6. Op. cit., p 86 (n. tr.)
   7. Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin, Ed. Dacia, 1995 (n. tr.)
   8. Op. cit., p. 77 (n. tr.)
   9. Gânduri pentru zilele ce vin, Ed. Dacia, Cluj, 1995, p.85 (n. tr.)
   10. Ultimele mărturii, p. 28 (n. tr.)
   11. Op. cit., p. 34 (n. tr.)
   12. Ultimele mărturii, p. 33 (n. tr.) 
   13. Op. cit., p. 40 (n. tr.)
   14. Op. cit., p. 42 (n. tr.)
   15. Op. cit., p. 45 (n. tr)
   16. Ultimele mărturii, p. 54 (n. tr.)  17. Op. Cit., p. 51 (n. tr.)
   18. Gânduri pentru zilele ce vin, Ed. Dacia, 1996, p. 15
   19. Gânduri pentru zilele ce vin, Ed. Dacia, 1996, p. 80 (n. tr.)
   20. Gânduri pentru zilele ce vin, Ed. Dacia, 1996, p. 25.
   21. Gândurile care urmează sunt construite pe expresia: la grâce de Dieu, cu sensuri multiple: har, îndurare, favoare, iertare (graţiere).
   Traducerea noastră se vede nevoită să delimiteze conceptele în favoarea sensului, sacrificând jocul de cuvinte. (n. tr.)
   22.Joc de cuvinte imposibil de tradus: „present”înseamnă deopotrivă prezent şi dar (n. trad.)