Memoria tăcerilor – Vladimir Ghika (1873-1954), Élisabeth de Miribel

Memoria tăcerilor – Vladimir Ghika (1873-1954)

de Élisabeth de Miribel
prefaţă de Maurice Schumann

Prefaţă

Hitler invadase Viena abia de două luni, când s-a deschis la Budapesta un Congres euharistic, care i-a derutat pe unii din bătrânii noştri, pentru că el nu semăna cu nici un alt congres. Personal îi păstrez o vie amintire. Fără îndoială, trebuia ca ruptura dintre ordinea creştină şi dezordinea stabilită de idolatriile secolului XX să fie desăvârşită pe malurile Dunării, foarte aproape de Hitler şi prea aproape de Stalin. Cardinalul Pacelli, reprezentantul lui Pius al XI-lea, care în anul următor avea să devină Pius al XII-lea, a evocat acolo, chiar în primul său discurs, fragilitatea lui Diocleţian. Am simţit atunci freamătul mulţimilor la auzul cuvântului sperat. Dar, deja eram obsedat de figura unui prelat care părea să aibă o jumătate de mileniu: în ajun, când îl întâlnisem pe peronul gării unde ne aflam pentru a-l întâmpina pe cardinalul Verdier, arhiepiscopul Parisului, am avut impresia că văd umblând o statuie medievală, coborâtă din portalul unei catedrale.

Povestirea dumneavoastră, condusă de la un capăt la celălalt de o călăuză invizibilă îmi dezvăluie, dragă Elisabeth, că Vladimir Ghika avea, în 1938, doar 65 de ani. Acest simplu detaliu este suficient pentru ca el să reînvie în amintirea mea îndepărtată ca un model de preafericit. Măsurându-mi îndrăzneala, cum aş putea să mă îndoiesc că – dovedindu-se timp de cincisprezece ani mai puternic decât bolile, privaţiunile şi torturile – acest distins bătrân, a cărui viaţă atârna de un fir când l-am întâlnit cu aproape o jumătate de secol în urmă, era un “mărturisitor al credinţei”. Cu acea artă involuntară, al cărui secret îl deţineţi, îl impresionaţi foarte tare pe cititor descriind ultimele zile, ultimele ore ale deţinutului Ghika. Când se lăsa seara, el le povestea tot felul de istorioare tovarăşilor săi de calvar. “Despre ce vreţi să vă vorbesc?” îi întreba el, asemenea unei bunici ai cărei nepoţi descoperă farmecul poveştilor. Apoi, pe măsură ce îi purta pe deţinuţi în Ţara Sfântă, în Australia sau Japonia, “pe feţele lor începea să strălucească un licăr de bucurie”. Bucurie? Cuvântul care se aşterne sub pana dumneavoastră este de fapt un portret. În mai 1938, în capitala regentului Horthy, condiţia noastră nu se putea compara cu cea a victimelor Anei Pauker din temniţele din Bucureşti: noi nu eram nici însetaţi, nici înfometaţi, nici biciuiţi, dar infernul din Guernica, descris de un preot basc, sau pleoapele tăiate ale unui prieten venit clandestin din Austria (adverbul revenea la suprafaţă), ne condamnau la frică. Şi astfel – pentru noi, aşa cum s-a întâmplat mult mai târziu pentru cei din preajmă în momentul morţii lui – Mons. Ghika devenea alchimist: îşi însuşea cu blândeţe spaima noastră şi o transforma în bucurie.

Am regăsit în cartea dumneavoastră o întâmplare ce-mi rămăsese întipărită în memorie. “În timpul Congresului euharistic de la Buenos Aires – ne povestise el – un frizer îşi ţinuse deschisă prăvălia până la miezul nopţii pentru a-mi permite să spovedesc, aşezat în fotoliul în care, în timpul zilei, stătuseră clienţii.” Privindu-i pletele lungi care încadrau barba albă, am fi vrut să-i replicăm că probabil de mult timp frizeriile încetaseră să-i fie familiare. Ne-am gândit însă imediat că, fără îndoială, în tinereţe avusese şi el un bărbier personal la fel ca strămoşii lui. Pentru că nici simplitatea, nici umilinţa nu influenţau cu nimic aspectul său princiar. Chiar dacă n-ar fi fost prelat, noi tot am fi fost tentaţi să i ne adresăm cu titlul de Monsenior.

In acele zile îndepărtate, febrile, dar în acelaşi timp pline de demnitate, o teamă stăpânită ne cuprinsese sufletele. Impotriva ei, slăbiciunea de nedoborât a lui Vladimir Ghika constituia pentru noi un refugiu. Spre deosebire de majoritatea demnitarilor reuniţi la Budapesta, el nu risca să facă nici cea mai mică aluzie la “evenimente.” Dar cu cât se păzea de vorbe, cu atât mai mult noi vedeam în el un “răpitor de suflete”, pe care dumneavoastră l-aţi reînviat, fără să vă fi apropiat vreodată de el. Înainte de a vă fi citit, nu ştiam aproape nimic despre anii lungi care l-au pregătit pentru moartea născută din propria-i viaţă, cum spune poetul Rainer Maria Rilke, această moarte pe care el o numea “o prea mare oboseală”. Nu ştiam mai ales că avea peste cincizeci de ani când a îmbrăcat haina preoţească, fără de care nu puteam să mi-l imaginez. Acest convertit (căci era deja chiar înainte de convertire) a îmbrăţişat, de fapt, credinţa catolică cu douăzeci de ani înainte de preoţie. Dar el nu aşteptase să fie preot pentru a se refugia într-un lazaret pentru bolnavi de holeră alături de Fiicele Carităţii. Om de acţiune prin excelenţă, după exemplul Sfântului Vincenţiu de Paul, la care cu siguranţă s-a gândit atunci când a înfiinţat comunitatea Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan, atât de pasionat de aventuri înalte încât s-o pornească pe toate drumurile lumii şi să conducă uneori acţiunile sale până la eşecuri aparente, care se dovedeau ulterior mai rodnice decât orice reuşită, el ţinea să celebreze liturghia pentru că era convins de eficacitatea ei. Cei care, ca şi mine, vă vor citi, vor avea privilegiul – datorită lui Vladimir Ghika, confesor universal – să realizeze aproape concret atotputernicia sacramentului penitenţei. Aşa se prezenta la Budapesta, în 1938, mesagerul luminii, cu un trup firav dar asemeni granitului cântat de Mallarmé, care ne învăţa, doar prin fascinaţia sa, să facem faţă “zborurilor negre ale blestemului risipit în viitor.”

Acest viitor este trecutul nostru; oare doar pentru aceasta este el trecut? Când ne înfăţişaţi pe octogenarul epuizat, care stă în picioare în faţa ucigaşilor, “precum Ioan Botezătorul în faţa lui Irod,” treziţi conştiinţa cea rea din noi: dacă s-a dovedit că tiraniile nu sunt de neînvins, “izvoarele cruzimii” sunt totuşi foarte departe de a fi secat. Oare vor seca ele vreodată în această lume josnică? Povestea supranaturală şi adevărată care de acum înainte, datorită dumneavoastră, ne va interzice să uităm, ne învaţă, dragă Élisabeth, că lamentaţiile nu sunt un răspuns, şi – chiar  şi aceluia care se ştie nevrednic de harul martiriului – îi este dat să sufere, “după putinţa de a iubi.”

MAURICE SCHUMANN
de la Academia Franceză

 

Introducere

Se pare că tăcerea se lasă din nou asupra vieţii şi morţii lui Vladimir Ghika, hirotonit preot la Paris în octombrie 1923 de către cardinalul Dubois, apostol şi contemplativ mereu în căutarea aleşilor lui Dumnezeu. El a murit ca mărturisitor al adevărului într-o închisoare românească, în mai 1954. Avea atunci 80 de ani.

Mai mulţi dintre prietenii care au participat la apostolatul său, Jean Daujat, Suzanne Marie Durand, Yvonne Estienne, au dat mărturie despre el în cărţile lor.

Nu voi face altceva decât să mă alătur lor. Vladimir Ghika scria în “Pensées pour la suite des jours” (Gânduri pentru zilele ce vin): “Ar trebui să avem o memorie a tăcerilor după cum o avem pe cea a cuvintelor.” Acesta este sfatul pe care voi încerca să-l urmez.

La rugămintea unor prieteni parizieni, în ajunul unei conferinţe, Vladimir Ghika a redactat el însuşi această notiţă biografică:

Vladimir Ghika s-a născut pe 25 decembrie 1873, la Constantinopol.

Nepot al ultimului domnitor al Moldovei: Grigore Ghika X (1849-1856). Familia sa a dat celor două principate, Ţara Românească şi Moldova, zece domnitori, începând din 1657. Tatăl său, generalul prinţ Ghika, a fost ministru de război şi al afacerilor externe la Bucureşti, ministru român la Constantinopol, Viena, Roma şi Petersburg, unde a şi murit în 1881.

Descendent după mamă dintr-o familie franceză, având strămoşi în toate regiunile Franţei. [1]

Sosit în Franţa în 1878. Crescut şi instruit în Franţa, la Toulouse şi Paris.

Studiile făcute foarte devreme şi în domenii diferite (litere, ştiinţe, drept, medicină şi filozofie).

Trecut în mod oficial la Biserica Catolică la 15 aprilie 1902 (îmbrăţişase de fapt credinţa catolică de mai mulţi ani).

Fondatorul primei opere catolice de caritate din România: “Asociaţia Surorilor de caritate – Sf. Vincenţiu de Paul.”

Licenţiat în filozofia scolastică şi doctor în teologie, la Roma, la dominicani (1905).

Organizator de ambulanţe pentru victimele răscoalelor ţărăneşti din 1907 în România, donează bucăţi de piele şi de carne pentru recompunerea feţei, prin grefă, a unei persoane care suferise arsuri.

Împreună cu Surorile de Caritate a stat închis într-un lazaret pentru bolnavi de holeră la Zimnicea, în 1913, unde s-a ales nu cu holeră, ci cu o medalie militară, deşi era vorba de un civil.

În timpul primului război mondial s-a ocupat, rând pe rând, (în afară de anumite misiuni de ordin politico-religios pentru Antantă) de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul de la Roma, de răniţii de război, de formarea unei legiuni române pentru continuarea luptei, după Pacea de la Bucureşti, pe care nu a vrut să o recunoască.

După război, reia activitatea de apostolat şi literar-artistică, mai ales la Paris: (articole de revistă în “Corespondentul”, “Revista săptămânală”, “Documentarea catolică”). Reeditează o carte despre “Vizita la săraci”, “Manualul Surorilor de Caritate”, publică un volum de gânduri separate: “Gânduri pentru zilele ce vin”, etc. expune desene [2] la două Saloane (1921, 1923), editează un album “Intermedii din Talloire” (1920)

Este hirotonit preot la 7 octombrie 1923.

Înfiinţează, cu aprobarea Suveranului Pontif, Comunitatea Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan la Auberive, Franţa. Altre etape importante Paris, Villejuif.

Această notiţă a fost redactată în 1925. Înainte de a o comenta şi dezvolta, vom adăuga simplu că Vladimir Ghika s-a dus să-l întâlnească pe fratele său, Dimitrie, diplomat în România, în vara anului 1939. A locuit la Bucureşti sub ocupaţia nazistă şi, ulterior, sovietică, după cel de al II-lea război mondial. Arestat în noiembrie 1952, judecat de un tribunal al guvernului comunist român, în 1953, a murit în închisoare din cauza torturilor, a frigului şi epuizării, în mai 1954, la vârsta de 80 de ani.

 

 

Cap. I – Origini, tinereţe, convertire

Vladimir Ghika este cel de al cincilea copil al prinţului Ion Ghika şi al prinţesei Alexandrina, născută Moret de Blaremberg, ai cărei strămoşi francezi emigraseră în Rusia. Cel mai mare dintre fiii lor, Grigore, a murit la o vârstă fragedă. Urmează, apoi, Alexandru şi George, şi o fiică, Ella. Toţi trei vor muri adolescenţi. Prima mare durere a lui Vladimir a fost aceea de a o vedea pe sora lui dispărând în floarea tinereţii. Vladimir şi beniaminul familiei, Dimitrie, au crescut împreună în Franţa şi vor rămâne profund ataşaţi unul de altul de-a lungul întregii lor vieţi.

Născut la Constantinopol, pe 25 decembrie 1873, a fost botezat şi miruit în Biserica ortodoxă. Tatăl său, general de divizie, apoi ministru de război şi al afacerilor externe la Bucureşti, era pe vremea aceea ministru plenipotenţiar al României în Turcia. Bunicul său, Grigore Ghika, a fost ultimul domnitor al Moldovei (1848-1856) iar zece dintre strămoşii lui au domnit, începând din 1657, în Moldova sau în Ţara Românească.

Nu este inutil să deschidem aici o paranteză pentru a situa, istoric, aceste principate şi mă voi referi în acest scop la excelentul articol al lui Ghislain de Diesbach, publicat în revista “Le Souvenir napoléonien” (Amintirea napoleoniană), în februarie 1986.

La Paris, Pe strada Vaugirard, în faţa palatului Luxemburg, există, încă, o clădire veche care se numeşte Hotelul Principatelor Unite. Această titulatură evocă cele două principate, Moldova şi Ţara Românească, pământuri creştine supuse de Imperiul otoman, după căderea Constantinopolului, în 1453, care scăpaseră însă de ocupaţia străină pentru că acceptaseră să plătească un tribut anual suveranului turc. La origine, suveranii Valahiei şi Moldovei erau aleşi fie de popor, fie de boieri, dar îşi primeau investitura de la Înalta Poartă. Începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, ei vor fi numiţi de sultan, vor fi unşi ca monarhi la Constantinopol de către patriarhul ortodox, apoi vor fi propuşi plebiscitului supuşilor lor. Vor fi recrutaţi din marile familii greceşti, reunite în cartierul creştin din Fanar. Cultivaţi şi abili, aceşti “Fanarioţi” au avut acces la cele mai înalte funcţii din partea Imperiului otoman, cu condiţia să nu-i deranjeze prin ceva pe marele vizir sau pe sultan. Suveranii celor două principate, Ţara Românească şi Moldova, se aflau, aşadar, într-o poziţie dificilă, prinşi între teama de a nu trăda interesele supuşilor lor sau de a nu fi placul puterii turceşti.

Nesiguranţa acestor tronuri le-a a adus porecla de “tronuri balansoare”…

Începând cu anul 1821, Rusia care se amestecase puţin câte puţin în treburile otomane sub pretextul că protejează minorităţile creştine, are o influenţă predominantă. După o mişcare de insurecţie nereuşită, cele două principate vor fi ocupate succesiv de trupele turceşti şi ruseşti, apoi statutul lor va fi schimbat fiind plasate sub controlul Sankt Petersburg-ului.

Se va aştepta sfârşitul războiului din Crimeea şi Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, pentru ca aliaţii (francezi, turci şi englezi) să reglementeze soarta Valahiei şi a Moldovei printr-un statut internaţional, asigurându-li-se libera navigaţie pe Dunăre. Cele două principate vor scăpa de dominaţia alternativă a turcilor şi a ruşilor, dar vor continua să plătească tribut sultanului. Peste câţiva ani, sub domnia colonelului Alexandru Cuza, ales succesiv, în 1859, domnitor atât în Valahia cât şi în Moldova, se va înfăptui unirea celor două principate şi, în 1862, se va naşte România. În 1866, Alexandru Cuza va fi detronat de o revoluţie de palat, iar Adunarea naţională, cu sediul în Bucureşti, va începe să caute un prinţ străin de grupurile care luptau pentru putere. Astfel, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea va fi propusă candidatura lui Carol de Hohenzollern. El va deveni prinţul domnitor al României, în 1866, iar autoritatea lui va fi recunoscută de sultan. Totuşi, numai după războiul ruso-româno-turc, din 1877-1878, va înceta definitiv aservirea României Imperiului otoman, iar Carol de Hohenzollern va fi proclamat primul rege al României sub numele de Carol I.

În 1877 familia Ghika se întoarce în România, la marele lor domeniu de la Bozieni, situat în nordul ţării, în vechiul principat al Moldovei. Prinţul, general Ghika va lua parte la războiul ruso-româno-turc, război ce trebuia să ducă la independenţa României. Apoi îi va fi încredinţată o misiune diplomatică pe lângă ţar, cu care a avut relaţii prieteneşti pe durata acestei campanii. Guvernul român considera că era mai nimerit a se interveni pe lângă Alexandru al II-lea pentru a se evita anexarea Basarabiei de sud de către ruşi. Urma apoi să fie numit ministru la Paris. În această perspectivă, prinţesa Alexandrina, în dorinţa de a oferi o bună educaţie fiilor ei şi sfătuită de nişte prieteni francezi, pleacă la Toulouse pentru a-i înscrie la liceu. Întrucât în acel oraş nu exista nici biserică, nici vreo comunitate ortodoxă, se adresează unei familii protestante rugând-o să aibă grijă ca fiii ei să participe în fiecare duminică la oficiul religios. Se temea ea oare de o prea mare influenţă a lumii catolice asupra lui Vladimir şi a lui Dimitrie? Aceştia vor sosi la Toulouse în 1879, împreună cu o doamnă de încredere dintre cunoştinţele mamei lor, o guvernantă, care va veghea asupra lor cu multă dăruire. Dar, în 1881, prinţul Ghika, după ce asistă la funeraliile lui Alexandru al II-lea, care fusese asasinat, moare în urma unei congestii pulmonare. Soţia acestuia, prinţesa Alexandrina, se va împărţi de acum între administrarea bunurilor familiale şi educaţia fiilor săi. Va avea o puternică influenţă asupra lui Vladimir:

“Era foarte ataşată, povesteşte el, de biserica ortodoxă, dar, fără să-şi dea seama avea o mentalitate cu desăvârşire catolică. Citea în mod asiduu cărţi catolice, printre care la un loc de cinste figurau “Élevations” (Elevaţii), “Méditations” (Meditaţii) de Bossuet şi “Imitation de Jésus-Christ” (Imitaţiunea lui Cristos), asimilându-le esenţa. Cu această trăire interioară m-a crescut şi pe mine, încă din fragedă copilărie.”

Mai târziu, Vladimir Ghika va mărturisi că de la vârsta de cinci ani, niciodată nu a pierdut sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Atribuia acest har deosebit educaţiei spirituale pe care o primise de la mama sa. Este adevărat că pentru fraţii noştri ortodocşi omul se cufundă într-o ambianţă vitală, în care totul îi vorbeşte despre Dumnezeu. El traduce spontan universul vizibil în univers invizibil: florile, lumina, apa, flacăra, totul este transparenţă. Apropierea de Dumnezeu, de Sfânta Fecioară, de îngeri şi sfinţi este ca o percepţie globală, este, ca să spunem aşa, respiraţia sufletului.

Impregnat de la mama sa cu spiritualitate ortodoxă, practicant protestant la Toulouse, înconjurat de colegi de clasă catolici, Vladimir Ghika se va simţi foarte devreme deconcertat de divergenţa confesiunilor creştine care se declarau ale lui Cristos. Căutarea adevărului îl va conduce la catolicism şi întreaga viaţă va fi marcată de necesitatea unităţii bisericilor.

La terminarea studiilor, Vladimir va obţine licenţa în drept la universitatea din Toulouse. În 1893, împreună cu fratele său, Dimitrie, se va înscrie la Şcoala de ştiinţe politice din Paris. Petrec vacanţele în România într-un mediu rafinat, pătruns de cultura franceză, care considera franceza ca limba lor maternă.

“Aveam 15 sau 16 ani, povesteşte el, când s-a constatat că nici unul din noi nu cunoştea bine limba noastră română. Ni s-au dat nişte lecţii în timpul vacanţei şi am recuperat repede această întârziere.”

Vladimir este interesat de medicină, botanică, artă, filozofie, dar istoria îl pasionează cu adevărat. Înzestrat cu o inteligenţă intuitivă şi o memorie prodigioasă, va deveni o persoană foarte cultivată şi cu o erudiţie extraordinară. Având o sănătate şubredă, suferind de anghină pectorală, în 1895 va trebui să se întoarcă în România, lăsându-l la Paris pe fratele său, Dimitrie, care-şi continuă studiile pregătindu-se să intre în corpul diplomatic român. O va ajuta pe mama sa în administrarea moşiei de la Bozieni şi va face cercetări la Academia Română de la Bucureşti privind istoria principatelor balcanic.

În 1898, Dimitrie este numit secretar la legaţia României la Roma, iar Vladimir îl urmează la scurt timp. Acolo devine, după expresia sa, “catolic în mod oficial”. Pe 13 aprilie 1902, face profesiunea de credinţă la Biserica Sf. Sabina, în faţa părintelui Lépidi, dominican, “maître du Sacré Palais”. A afirmat adesea:

“Nu sunt ceea ce se înţelege în mod normal printr-un convertit. Catolic în spirit şi în inimă, a trebuit să aştept ocazia de a intra în mod oficial, pe uşa principală. Asta-i tot.”

Unei persoane care l-a întrebat de ce devenise catolic, s-a mulţumit să-i răspundă nu fără umor: “Pentru a deveni un ortodox mai bun.” Despre sporirea harului din inimă, însă, nu a vorbit nimic. Verişoara sa, Natalia a Serbiei, tocmai intrase şi ea în Biserica Catolică, şi amândoi au fost primiţi cu această ocazie de Papa Léon al XIII-lea.

Francis Jammes, prefaţând mai târziu o carte a lui Vladimir Ghika, îl va numi “prinţul despuiat de către Cristos.” Încă din acea perioadă aspira să abandoneze totul pentru a se dărui exclusiv lui Dumnezeu. Dorea să devină preot sau călugăr. I-a împărtăşit această dorinţă lui Pius al X-lea, care-i succedase lui Leon al XIII-lea. Papa l-a sfătuit să renunţe la sacerdoţiu, cel puţin pentru moment şi să se considere misionar al lui Cristos în diversele medii care-i erau accesibile. Acolo ar fi putut lucra în mod eficient ca laic, aducând mărturia unui creştinism trăit în mod total.

Prinţesa Alexandrina nu era, desigur, străină de acest sfat. Ceruse la rândul ei, o audienţă la papă. Acceptând, nu fără suferinţă, convertirea fiului său, ea a ştiut să-i spună că nu trebuie să-i ceară mai mult decât ar putea da. L-a rugat, aşadar, pe Pius al X-lea să-l descurajeze pe fiul său în intenţia de a deveni preot.

Vladimir Ghika urmează atunci studii de teologie şi filozofie scolastică la Institutul dominican “Santa Maria sopra Minerva” din Roma. Ele vor fi încununate de o licenţă în filozofie scolastică şi un doctorat în teologie. Pentru a linişti temerile mamei, face cercetări de istorie română la Biblioteca de la Vatican, sub conducerea Mons. Duchesne, aflat atunci la conducerea Şcolii franceze de istorie şi arheologie din Roma.

Neobişnuit este destinul acestui tânăr prinţ de 34 de ani, fiu şi frate de diplomat, legat atât de Orient cât şi de Occident, evoluând cu uşurinţă în palate, saloane sau ambasade, apreciat pentru conversaţia sa sclipitoare, sau pentru jocurile de cuvinte spirituale, dar, în intimitatea sa, profund consacrat lui Dumnezeu, încercând să-l servească cu orice ocazie.

Până acum l-a căutat pe Dumnezeu. A sosit momentul să-l slujească.

 

 

Cap. II – Liturghia aproapelui; Vizitarea săracilor

O întâlnire capitală va orienta în curând viaţa lui Vladimir Ghika. Ne aflăm în anul 1904 şi prinţul Dimitrie tocmai fusese numit consul general la Salonic. Mama şi fratele pleacă la el. Acolo, Vladimir Ghika descoperă o adevărată sfântă, pe sora Pucci, Fiică a Carităţii, de origine florentină. Conducea un spital în care se întâlneau toate suferinţele omeneşti. Sora Pucci constituie pentru el o revelaţie. Era o mărturisitoare, arzând de dragoste pentru Dumnezeu, a cărei flacără îi cuprindea pe toţi cei care se aflau în apropierea ei. O va asista lângă bolnavi şi muribunzi. Va avea o singură dorinţă: să aducă Fiicele Carităţii în România. În anul 1905 soseşte la Bucureşti şi îşi intensifică demersurile pentru a-şi atinge scopul. Astfel, regele Carol şi cei din jurul lui vor scrie scrisori urgente părintelui Fiat, generalul lazariştilor şi al surorilor Sf. Vincenţiu de Paul, iar el va cere ajutorul prietenilor de la Roma.

Doreşte să întemeieze o fundaţie modestă: “Vom începe, îi scrie părintelui Fiat, cu un Bethleem, un dispensar rudimentar, şi trei surori de caritate.” Dar el vede lucrurile mult mai departe. În mintea lui, surorile ar fi destinate nu numai să-i slujească pe cei săraci, ci să facă şi operă misionară:

“Biserica Catolică din România, explică el, numără 150.000 de credincioşi, grupaţi în două dieceze, de Bucureşti şi de Iaşi. Ea va număra aproximativ trei milioane la sfârşitul războiului din 1914 -1918, după unirea Transilvaniei cu România. […] Nu are nici o organizaţie de caritate care să se ocupe de trupul şi sufletul săracilor [… ] să realizeze circulaţia divină a dragostei faţă de aproapele care poartă adevărata viaţă a lui Cristos pe toată întinderea corpului Bisericii [… ]; preoţii, puţini la număr, nu acced decât la o parte infimă a mizeriilor şi nevoilor credincioşilor. Lucrarea lor este extrem de restrânsă chiar şi în rândul catolicilor şi absolut inexistentă printre ortodocşii care formează majoritatea populaţiei şi care, mai mult decât în orice loc din Orient, ar fi totuşi cei mai nimeriţi, prin originea lor latină, civilizaţia lor occidentală şi blândeţea caracterului lor, pentru a primi, sub toate formele, influenţa binefăcătoare a credinţei romane.”

Părintele Fiat nu va întârzia să aprobe acest proiect, pe care regele Carol îl priveşte cu bunăvoinţă. Dar, în ultima clipă, totul era să eşueze. În această ţară ortodoxă, intrarea operelor misionare sau a obiectelor religioase, după ce era aprobată de Mitropolit, avea nevoie de acceptul administraţiei. Cu atât mai mult, deci, era anevoioasă stabilirea unei noi congregaţii. Era necesară o lege specială, votată de Parlament. Vladimir Ghika găseşte atunci o posibilitate nesperată. În acel an, la Bucureşti urma să aibă loc o expoziţie jubiliară şi în acest scop se deschideau graniţele. Trebuia cu orice preţ să se folosească de această şansă pentru a le aduce în România pe surorile Sf. Vincenţiu de Paul, fără viză şi fără paşaport. Se adresează, la Roma, cardinalului Vivès şi cardinalului Gotti, cerându-le să nu întârzie prea mult. Arată scrisoarea Monseniorului Baud, parohul Catedralei din Bucureşti, cerându-i părerea.

“Consideraţiile dumneavoastră nu vor schimba hotărârea acestor domni de la Roma, de a pretinde îndeplinirea tuturor formalităţilor obişnuite. Dar, îi cunosc destul de bine, sunt nişte oameni cinstiţi. Nu ar vrea, ca pentru nişte pure formalităţi, să pricinuiască vreo pagubă cuiva sau să comită o nedreptate. Adăugaţi în scrisoare că o întârziere ar provoca pierderea proviziilor pe care vi le-aţi făcut şi veţi vedea.”

Nu fără scrupule, căci proviziile se rezumau la puţină ciocolată, Vladimir Ghika adaugă în scrisoare un post-scriptum. Autorizaţia este obţinută, iar surorile vor putea veni în România în nişte condiţii mai speciale. Vladimir Ghika va afla mai târziu, la Roma, nu fără mirare, că argumentul unei eventuale pagube jucase un rol decisiv. Surorile ajung la Bucureşti la 26 mai 1906. Erau trei: sora Pucci, superioara lor, sora Soffi, dentistă, şi o soră englezoaică. Obstinaţia consulului britanic de a apăra drepturile conaţionalei sale, va permite micului grup să rămână, până când primul ministru M. Sturza va obţine de la guvern un statut legal pentru stabilirea lor.

O locuinţă modestă le aşteaptă pe surori în cartierul Căilor Ferate, pe strada Griviţa. Vor munci intens în prima lună pentru amenajarea spaţiului şi instalarea unui spital şi a unei capele. Donaţii în natură şi în bani sosesc din toate părţile. Ortodocşi şi catolici, adulţi şi copii, toţi vor să ajute. Prinţesa Alexandrina contribuie mult la cunoaşterea şi aprecierea operei ce se năştea. Surorile sunt prezentate reginei României, Carmen Sylva, care promite să le viziteze în toamnă. Dar, principalul colaborator al lui Vladimir Ghika va fi doctorul Paulescu. Acesta făcuse studii de medicină la Paris, unde fusese elevul, apoi discipolul, celebrului profesor Lancereau. Doctor în medicină, în 1897, în ştiinţele naturii, în 1901, diplomă de studii superioare de fizică la Sorbona,el avea 34 de ani. Un savant de primă mărime şi un creştin profund. Însufleţiţi de aceleaşi idealuri, cei doi vor deveni foarte buni prieteni.

Primul dispensar gratuit îşi deschide porţile la 20 iunie 1906 sub numele de “Bethleem Mariae”, la care doctorul Paulescu şi-a adus o contribuţie importantă.

“El a realizat toată partea medicală a lucrării, va sublinia Vladimir Ghika, în ciuda distanţei de câţiva kilometri care-l separau de casa noastră. Ne-a procurat personal gratuit, format din doctori asistenţi şi laboranţi, ne-a făcut să beneficiem de o autorizaţie rară şi preţioasă care îi fusese acordată, foarte greu de obţinut de către călugăriţele catolice, întărindu-ne poziţia faţă de puterea publică.”

Un grup de Doamne de caritate se pune la dispoziţia surorilor. În decembrie, acest grup este bine organizat de Vladimir Ghika. Sunt în număr de circa o sută. Printre acestea se remarcă nume importante ca doamna Darvari (prinţesa Bibesco), baroana Bayens, doamna Blondel şi doamna Arion Paclaneo, care va dona terenul şi casa de pe şoseaua Jianu Fiicelor Carităţii, cu câţiva ani înainte de izbucnirea primului război mondial, în vederea construirii unui dispensar mai mare.

Mai există încă serviciile spitaliceşti ridicate, încetul cu încetul, după planurile sorei Soize, cu care autorităţile române se lăudau mai târziu în faţa vizitatorilor ca fiind spitalul “lor” cel mai bun din ţară.

Pentru aceste Doamne de Caritate, Vladimir Ghika a ţinut conferinţe, publicate mai târziu de Editura Beauchesne cu titlurile “Liturgie du prochain” (Liturghia aproapelui) şi “Visite des pauvres” (Vizitarea săracilor). Iată câteva extrase:

“Un Părinte al Bisericii a rostit această vorbă tulburătoare: «Un creştin este compus dintr-un trup, dintr-un suflet şi din Sfântul Spirit.» Nu ne gândim destul la asta, cu destulă bucurie, cu destulă teamă.

O asociaţie creştină creştină este făcută după acelaşi tipar. Ea are un trup şi un suflet, iar Spiritul Sfânt este cu ea.”

Spiritul Sfânt se dăruieşte sub mii de înfăţişări diverse. [… ]

Vom înţelege mult mai limpede această varietate de manifestări ale Spiritului lui Dumnezeu şi ale darurilor, dacă ne gândim că spiritul lui Dumnezeu este Dumnezeul “iubire.” Nimic nu este mai pregătit să capete toate formele, decât o atotputernicie care iubeşte o infinitate de fiinţe diferite, în modul cel mai potrivit pentru fiecare în parte şi care face ca aceste binefaceri ale iubirii divine să şi le dăruiască unii altora.[… ]

[… ] Îndreptaţi-vă privirile mai ales asupra limbilor de foc ce coboară în cenaclu. În această Misiune vizibilă a Spiritului, sunt uşor de găsit sursele conştiinţei misiunilor, făcute din căldură şi din viaţă, din lumină şi din flacără. Există o datorie, în Dumnezeu de a lumina, a încălzi, a arde, de a consuma uneori, de a înveseli, de a face să strălucească, de a glorifica. Avem o misiune arătată în fiecare din aceste verbe pe care trebuie să le adaptaţi la modul imperativ.

[..] Totul este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu, un efect al iubirii lui Dumnezeu, în natură şi în har. Din partea noastră, există un răspuns la toate aceste dovezi (şi este cea mai frumoasă dovadă): nu numai primirea pasivă a iubirii, ci o corespondenţă activă, un dar generos de forţă, de fiinţă, de viaţă, prin care îl continuăm pe Dumnezeu, prin voinţa binevoitoare şi bună a lui Dumnezeu. El ne-a iubit destul de mult ca să-i fie milă de dorinţa noastră de a dărui, ca să ne lase şi nouă ceva de dat şi să aşteptăm rezultatul acestui dar.

[… ] O casă de caritate. [… ] Ce este caritatea?

Dacă este vreun cuvânt al cărui sens să-l fi restrâns uzul vulgar, apoi acesta este. Caritatea, cu sensul originar al cuvântului grec sau latin, este iubire, iubire dezinteresată, iubire liberă, iubire în acelaşi timp eliberată şi purificată. Caritatea este iubirea. Dacă unul dintre cuvinte i-a îngustat sensul prin uz, până a însemna “a da de pomană”, a alina momentan o mizerie materială, ba chiar a fost, înjosindu-l, asociat cu verbul “a face” ca şi cum faci un act de milostenie, ca un lucru mecanic, celălalt cuvânt a fost profanat: tot felul de lucruri sunt denumite iubire.

Vom folosi cele două cuvinte pentru a ne lămuri, lămurindu-le unul prin celălalt, ca să îndepărtăm reducerile de sens de care au putut suferi, unul sau celălalt.

Această caritate, această iubire, aici, în Casa noastră se îndreaptă către Dumnezeu şi aproapele nostru, după porunca, ce a făcut din aceste două iubiri una singură; Dumnezeu este într-adevăr cel mai apropiat dintre cei apropiaţi nouă, iar aproapele nostru este Dumnezeu, care pune la încercare în altul iubirea noastră pentru Dumnezeu.

Să ştiţi că lucruri măreţe se pot naşte şi pot ieşi de sub acest acoperiş. Pentru forţa activă şi amplificarea expansiunii lumeşti este un hău, sau mai bine zis un întreg cer care desparte binefacerea, amuzament de economie politică, filantropia mărginită, simpla milă omenească de celălalt lucru, venit dintr-o Altă Lume, iubirea eternă a lui Dumnezeu, iubirea eternă necreată, Spiritul Sfânt ascuns în sufletul oamenilor şi acţionând prin mâinile lor, umile, fragile, slabe dar sfinţite.[3]

Ocaziile nu vor lipsi pentru a pune în practică aceste cuvinte. În 1913 izbucneşte cel de al doilea război din Balcani. România îşi mobilizează forţele pentru a pune capăt atacurilor bulgarilor asupra Serbiei şi Greciei. Trupele române trec Dunărea în pofida avertismentelor guvernului de la Sofia care declarase că în ţară este epidemie de holeră. Surorile Sfântului Vincenţiu de Paul însoţesc campania cu patru ambulanţe. Soldaţii bolnavi vor fi îngrijiţi la Bucureşti în noul spital Sfântul Vincenţiu, de pe Şoseaua Jianu. Vladimir Ghika se află acolo cu patru doctori tineri şi cu numeroase infirmiere benevole.

Dar, pe măsură ce românii înaintau, holera căpăta proporţii şi mai grave. Prinţesa Maria, soţia prinţului moştenitor Ferdinand, organizează lazareturi pe malul Dunării. Vladimir Ghika se duce acolo cu o echipă medicală recrutată de doctorul Paulescu şi cere ajutorul surorilor care vin să înmormânteze morţii şi să îngrijească sute de bolnavi. Regele Carol telegrafiază la Constantinopol pentru a cere un membru al clerului. Părintele Jammet debarcă la Constanţa. El va povesti, nu fără umor, că este îmbrăcat în “prinţul Ghika”: haină şi pantaloni kaki, ghetre de piele galbene, şapcă de aceeaşi culoare. Astfel este prezentat “doctorul Jammet” care foarte curând este recunoscut ca preot şi tratat cu respectul cuvenit.

În scurt timp epidemia se răspândeşte şi în satele învecinate, sora Pucci şi însoţitoarele sale desfăşurând o activitate neîncetată. Curând, Direcţia serviciilor sanitare le vor chema la Caracal, unde se afla un mare lazaret civil pentru bolnavii de holeră. Deşi sunt doar câteva, ele fac minuni. Vladimir Ghika le asistă, face parte din comunitate, ca să spunem aşa, iar călugăriţele îl numesc “sora Vladimir”.

La capătul acestei încercări, surorile câştigă definitiv stima populaţiei. Mărturiile de recunoştinţă sunt tot mai numeroase. Direcţia serviciilor sanitare neştiind cum să le mulţumească, fiindcă ele refuză orice retribuţie, îi cere regelui să le decoreze. În cele din urmă, medalia militară este conferită, deşi era civil, lui Vladimir Ghika. Este singura decoraţie acordată de regele Carol la sfârşitul acestei campanii.

Sora Pucci şi-a continuat activităţile în România în timpul Primului Război Mondial. În iarna 1916-1917, în timpul retragerii populaţiei şi armatei spre Moldova, pe un ger aspru, izbucneşte o epidemie de tifos. Surorile se dedică zi şi noapte bolnavilor, alături de Misiunea sanitară franceză, condusă de doctorul Claret şi de serviciile române.

Sora Pucci moare la Iaşi, la 26 martie 1918, vegheată în timpul agoniei de regina Maria a României, care, chiar în noaptea morţii acesteia scrie “Les Adieux d’ une reine” (Cuvinte de rămas bun de la o regină) pe care ţine să le publice cât mai repede ca mărturie a unei mari prietenii. Iată câteva rânduri:

“Scumpă şi bună soră Pucci, iată-te în sfârşit în pace, datoria ta zilnică s-a încheiat. Dumnezeu te-a luat la El, te-a chemat într-un loc de odihnă, dincolo de luptele şi de grijile acestei lumi. Mâinile tale iubitoare care alinau suferinţa în toate manifestările ei, stau acum nemişcate, aşezate în cruce pe inima ta, care a încetat să mai bată. O inimă care a aparţinut săracului, chinuitului, întristatului, celor loviţi de soartă; mulţi au fost anii în care ai păşit alături de cei care aveau nevoie de ajutor, asemenea unei binecuvântări vii.

Pentru mine ai fost ceva ce nu pot explica foarte clar; un exemplu, o încurajare, o mângâiere, un fel de mamă; soră Pucci, m-ai făcut să cred că într-adevăr există caritate pe pământ…”.

Vestea acestei dispariţii îl afectează profund pe Vladimir Ghika, care îi scrie imediat sorei defunctei, Vincenza Pucci: “Cunoaşteţi ce a însemnat munca noastră frăţească de-a lungul celor 15 ani de unire, rugăciuni, strădanii. Tot ce a fost mai bun în viaţa mea s-a dus împreună cu ea.”

Se afla atunci la Roma, la fratele său, alături de care locuia de la moartea mamei lor, în 1914. Dimitrie era ministru al României la palatul Quirinale. Vladimir îşi continuă activităţile caritabile în spitalele pline de răniţi, dar în acelaşi timp îndeplineşte funcţia de diplomat neoficial pe lângă Vatican. Unitatea Bisericii rămâne prioritatea lui majoră. Apără, de asemenea, interesele Franţei în mediile civile şi bisericeşti pe lângă care emisarii austro-germani exercită o propagandă mincinoasă. În 1917, recrutează şi regrupează pe toţi cei care, la Roma, sunt prieteni ai Franţei şi contribuie la crearea unei legiuni române. Se va implica, împreună cu prinţii Sixte şi Xavier de Bourbon Parme, în negocierile vizând pregătirea unei păci separate cu Austria. Însemnul Legiunii de onoare, pe care îl primeşte ca recompensă pentru serviciile aduse, este singura decoraţie pe care va accepta s-o poarte.

După terminarea războiului, o dublă misiune îl aşteaptă pe prinţul Dimitrie. Este delegat de ţara sa la Conferinţa de la Paris şi este numit ministru la Legaţia României de la Paris. Timp de câţiva ani, Vladimir Ghika va locui împreună cu fratele şi cumnata sa, prinţesa Élisabeth, pe strada Bellechasse. Se încheie astfel un alt capitol din viaţa sa.

 

Cap. III – Dumnezeu cel dintâi slujit

Vladimir Ghika va găsi în curând la Paris lumea clocotitoare de după război, bogată în intelectuali, în artişti, dar şi în creştini însetaţi de viaţă spirituală. Péguy şi Psichari sunt la mare cinste. Jacques Maritain, Paul Claudel, Francis Jammes, Henri Massis, Louis Massignon, şi mulţi alţii, devin maeştri ai gândirii unei generaţii care se apleacă spre Cristos şi Biserica sa. Asistăm la o efervescenţă prodigioasă. Misticii nu lipsesc: micuţa călugăriţă, Tereza din Lisieux, ocupă un loc important. După moartea lor, ies la iveală părintele Charles de Foucauld, părintele Crozier din Lyon. O imensă speranţă, naturală şi supranaturală, îi cuprinde pe cei trecuţi de douăzeci de ani. Părintele Matteo mişcă inimile mulţimilor din întreaga lume şi introduce în nenumărate familii devoţiunea în cinstea Preasfintei Inimi.

Vladimir Ghika simte cum creşte în el dorinţa de a-şi împlini în sfârşit vocaţia sacerdotală. Totuşi ezită, întrebându-se dacă nu ar face mai mult bine rămânând în lume, pentru a oferi un exemplu de laic creştin, aşa cum gândea de altfel şi sfântul Pius al X-lea. Sfatul unei contemplative îl face să se hotărască: “O singură liturghie pe care aţi celebra-o, ar fi infinit mai preţioasă pentru suflete, decât tot binele pe care l-aţi aduce acestora prin lucrarea dumneavoastră.”

Aşadar, credinţa în eficacitatea liturghiei, sacrament al Mântuirii noastre, l-a condus la sacerdoţiu.

Pregătirea lui este rapidă, date fiind studiile foarte aprofundate de filozofie şi teologie precum şi viaţa pe care o ducea deja de frate universal al săracilor. De acum înainte va locui la benedictinii din strada la Source, din comunitatea Sfintei Marii, astăzi mănăstire. În mod normal ar fi trebuit să fie hirotonit în biserica lor, dar mediile guvernamentale ale celei de a treia Republici manifestă o anumită rezervă. Reapariţia călugărilor în capitală, un fenomen destul de recent, nu era pe placul anumitor anticlericali.

Aşadar, ceremonia se va desfăşura în capela lazariştilor din strada Sèvre. Astfel, cu ocazia unei oportunităţi politice, prinţul Vladimir Ghika, atât de profund marcat – datorită sorei Pucci – de Sfântul Vincenţiu de Paul, primeşte sacramentul preoţiei. El vede în aceasta un semn al Providenţei. La 7 octombrie 1923, este hirotonit preot de cardinalul Dubois, arhiepiscopul Parisului. Ziarele din acea epocă relatează că: “toată Europa încoronată şi neîncoronată este prezentă la această hirotonire. În capul listei se află regina Amalia a Portugaliei, apoi urmează numele reprezentanţilor regelui Spaniei, Italiei, Belgiei, României, pentru a nu mai vorbi de ambasadori şi miniştri. Despre aceste mărimi, părintele Ghika nu spune nici un cuvânt. Nu şi-a renegat niciodată originile princiare, dar le-a aşezat la locul cuvenit. Iconiţa pe care o distribuie în ziua hirotonirii exprimă bine sensul pe care îl dă apostolatului său. Ea îl reprezintă pe Sfântul Iosafat, adică Jean Kuntsevitch, un ucrainian născut în 1580, devenit călugăr bazilian la Vilnius, care a convertit multă lume un, “răpitor de suflete, devenit apoi preot, arhiepiscop de Polotsk, asasinat în 1623 de cei care se opuneau unirii cu Roma. Pe spatele iconiţei – o scurtă rugăciune compusă chiar de Vladimir Ghika, prin care cerea lui Dumnezeu convertirea Rusiei şi unirea spiritelor creştine în adevăr, şi a inimilor în caritate.

Preot în dieceza de Paris, sub autoritatea mons. Chaptal, este repartizat la biserica diecezană a Străinilor, din strada Sèvres nr. 33, al cărui administrator va deveni câţiva ani mai târziu. Îi este încredinţată această funcţie datorită faptului că vorbea multe limbi străine, era la curent cu problemele religioase din numeroase ţări, precum şi datorită relaţiilor sale întinse în lumea ecleziastică. Hirotonit preot în cele două rituri, latin şi bizantin, primeşte de la Pius al XI-lea puteri excepţionale. Putea fi confesor în toate diecezele din lume, chiar şi pe femei le putea spovedi fără grilă, putea da dezlegare în cazurile deosebite, în sfârşit, putea celebra liturghia pretutindeni şi în toate riturile. În această privinţă, ca şi în multe altele, el este un precursor. Tânărul său prieten, abatele Altermann (viitor fondator şi rector al “Casei lui Anania”, misiune diecezană pentru oameni de toate originile care-l caută pe Dumnezeu) vine să-l ajute în slujirea sa. Slujire întreruptă însă de numeroasele deplasări, căci apostolatul său nu cunoaşte limite. El porneşte la orice drum, oricât de lung şi anevoios ar fi fost, pentru a răspunde la chemarea chiar şi a unei singure persoane aflate în pericol sau pentru a alina o suferinţă.

“Calea mea, spunea el glumind, este calea ferată…”

O cale care îl conduce la întâlniri providenţiale şi cel mai adesea la convertiri. Slujirea lui pariziană pătrunde în mediile cele mai diferite. Ea se extinde de la studenţii români şi refugiaţii ruşi, până la anarhişti, ocultişti, răspopiţi, francmasoni, homosexuali, prostituate. S-a ocupat şi de cazuri de practici sataniste, care l-au făcut să sufere mult. Realizează convertiri mai ales prin spovezi. Le aduce celor mai mari păcătoşi mesajul că Dumnezeu îi iubeşte. Nimeni nu ştie mai bine decât el să mişte inimile împietrite şi să-i consoleze pe cei disperaţi.

“A consola, scrie el, înseamnă a putea să-i aduci celuilalt mai mult decât durerea lui. A consola înseamnă să trăiască o speranţă. A consola înseamnă a lăsa pe cel ce suferă să vadă în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el.” [4]

Vladimir Ghika a primit darul lacrimilor. Văzându-l cum plânge pentru păcatele lor, mulţi dintre cei împietriţi îşi dădeau seama de povara pe care o poartă şi, tulburaţi, reveneau la Dumnezeu.

Frecventează în acea epocă toată lumea intelectualilor şi scriitorilor care gravitează în jurul lui Jacques şi Raïssa Maritain. Se ataşează mult de Jacques Maritain, de bogăţia gândirii lui, de credinţa lui curată şi curajoasă.

“Aş dori ca Roma să pună sub altare un gen de laic care trăieşte şi gândeşte ca el, spune el într-o zi; personal, îl consider un sfânt!”

La Meudon întâlneşte personalităţi dintre cele mai diverse: Henri Ghéon, René Bazin, Stanislas Fumet, François Mauriac, Étienne Gilson, Jacques Madaule, Olivier Lacombe; pictori ca Sévérini, Besnard şi Desvallières; teologi ca părintele Garrigou Lagrange şi abatele Journet; carmeliţi şi iezuiţi, credincioşi şi necredincioşi.

În acest mediu, printre cei mai înflăcăraţi se conturează o idee. Aceea de a constitui un grup, un fel de familie religioasă, care să se răspândească în cele patru colţuri ale lumii, într-un mare elan misionar. Doctorul Totzuka, medic japonez, Violet Susman, evreică de origine, amândoi convertiţi, se gândesc să întemeieze o misiune de preoţi medici: Bunii Samariteni. Ei vor realiza mai târziu acest proiect în Japonia. În dorinţa de a împărtăşi şi altora descoperirea lui Cristos şi a Bisericii sale, Jean-Pierre Altermann va deveni misionar în inima Parisului, în timp ce Louis Massignon, într-un elan de fraternitate, le va descoperi creştinilor sufletul tainic al Islamului. Liniile directoare ale proiectului sunt inspirate atât din spiritualitatea lui Francisc de Assisi cât şi din cea a părintelui de Foucauld: adoraţie a Sfântului Sacrament, rugăciune contemplativă, opere de caritate spirituală şi materială.

Înconjurat de prieteni, preoţi şi laici, unii mai înfocaţi decât alţii, preocupaţi de o reînnoire într-o Biserică prea imobilă, Vladimir Ghika încearcă să traducă în fapte ideile exprimate. Întâlnirea cu sora Pucci l-a marcat profund şi l-a făcut să cunoască şi să aprofundeze spiritul Sfântului Vincenţiu de Paul. Acest sfânt a realizat ceva nou în Biserică în comparaţie cu comunităţile existente. El dorea ca Fiicele Carităţii să se dăruiască lui Dumnezeu ca şi călugăriţele din mănăstiri, dar fără constrângeri şi regulamente prea severe, pentru a se putea dedica în întregime activităţilor de caritate.

Urmărind acelaşi scop, Vladimir Ghika concepe un proiect.. El doreşte să înfiinţeze o Societate de Fraţi şi Surori, consacraţi lui Dumnezeu, disponibili oricărui gen de activitate apostolică şi caritabilă la fel cu congregaţiile existente, dar despovăraţi de un întreg aparat canonic, devenit tot mai apăsător de-a lungul secolelor. Redactează în acest scop statutele Operei Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan, Societate Auxiliară a misiunilor, supusă Romei. Chiar înainte de constituirea unui grup iniţial de tineri şi tinere, statutele acestei opere, plasate sub patronajul Sfântului Evanghelist Ioan, sunt aprobate în februarie 1924 de Pius al XI-lea, şi i se acordă indultul necesar (privilegiul care exceptează de la regulile bisericeşti).

Când abordăm istoria acestei fundaţii, atât de elocventă pentru spiritul de care este însufleţit Vladimir Ghika, trebuie să spunem câteva cuvinte despre învăţătura lui spirituală. Ea este rezumată în câteva rânduri într-o scrisoare datată 31 august 1930:

“O viaţă atentă mereu «la prezenţa lui Dumnezeu», împărtăşire zilnică făcută cu multă trăire şi fervoare, dorinţă de a face mereu «ceea ce preferă Dumnezeu».”

Toţi cei care l-au cunoscut dau mărturie despre faptul că trăia cu atâta intensitate din prezenţa lui Dumnezeu în el, încât era imposibil să stai în preajma lui fără a percepe strălucirea acestei prezenţe. Se putea spune despre el ceea ce un pelerin spunea de parohul din Ars: “În acest om l-am văzut pe Dumnezeu.”

A vorbi cu Vladimir Ghika despre idealul creştin, a-L prezenta pe Dumnezeu şi creştinismul ca pe un ideal, însemna să-i provoci o reacţie plină de indignare. Răspundea imediat că Dumnezeu şi universul supranatural nu sunt un ideal, ci tot ce poate fi mai real.

Dar, mai bine să-i ascultăm cuvintele:

“Prima necesitate este de a-L aşeza pe Dumnezeu la locul său adevărat de Realitate. [… ]

Singurul nume pe care şi l-a dat spre a ne permite o idee despre Sine, prima Străluminare a Revelaţiei, oferită omenirii în Cărţile Sfinte, a fost semnificată în mijlocul flăcărilor Rugului Aprins, prin mijlocirea supusă a copilului găsit, paznic de vite, dintr-o dată investit cu misiunea să-i salveze poporul, să dea lumii o lege divină, să-i pregătească venirea lui Cristos şi să comunice numele lui Dumnezeu. Iar acest singur nume a fost: «Eu sunt Cel care sunt». Nimic «nu» este ca El, nici atât ca El, nici în felul unic al acestei Realităţi, care este mamă şi model al tuturor realităţilor[… ]

[…] Noi rămânem în afara adevărului celui mai elementar, în afara ordinii universale ca şi a progresului, dacă nu o vedem astfel, ca realitate mai actuală şi mai intens reală decât lumea întreagă şi decât noi înşine.” [5]

În faţa acestei realităţi a lui Dumnezeu, care va fi răspunsul omului? Acesta trebuie să fie: iată-mă.

[…] Căci din momentul existenţei mele sunt chemat, şi am în plus un nume de botez de viaţă şi predestinare. Este deja cuvântul lui Abraham, înainte de a fi cel al lui Moise: «adsum», sunt aici, sunt prezent. Voind de asemenea să spună prin aici, un nivel mai înalt de sfântă înţelegere: sunt gata, sunt gata pentru orice şi mă dăruiesc.

După cum subliniază Sfântul Ioan: “Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi şi ni l-a dat pe Fiul său ca jertfă pentru păcatele noastre.” Dar Dumnezeu care ne-a creat din prea multă iubire, ne-a creat liberi.

“Libertatea actului creator este raţiunea profundă a libertăţii făpturii, afirmă Vladimir Ghika, şi adaugă: avem o răspundere extraordinară pentru fiecare răspuns al sufletelor noastre la chemarea Dumnezeului nostru, la fiecare condiţie cerută, pe care noi o putem accepta sau refuza. Şi insistă: “Cuvântul s-a făcut Fiul omului după acel «fiat» al Mariei. [… ]”

Apare o altă ordine, infinit superioară naturii însăşi. [… ] Dumnezeu nu mai spune atunci doar: Să-l facem pe om după chipul nostru, ci acela care este Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, să se facă după asemănarea omului decăzut; nu numai pentru a-i reda locul pierdut, dar şi pentru a-l ridica şi pe el la demnitatea ce nu-l aştepta, de Fiu al lui Dumnezeu, de frate al lui Cristos; doar răspunzând la toate chemările lui Dumnezeu cu un fiat asemănător cu cel al Mariei, el acţionează conform cu ceea ce Dumnezeu doreşte din ceea ce acest “fiat” a adus lumii în timp şi în eternitate. [6]

Dincolo de ceea ce Dumnezeu porunceşte, chiar şi dincolo de ceea ce Dumnezeu sfătuieşte, trebuie să căutăm ceea ce Dumnezeu preferă. Această căutare a preferinţelor divine este ca o cheie de boltă a spiritualităţii lui Vladimir Ghika. Pentru el societatea umană nu este un fel de magmă, compusă dintr-o gloată anonimă, iar Biserica cu atât mai puţin. Evanghelia este toată marcată de suferinţe. Apostolii sunt preferaţii lui Isus, iar doi dintre ei fac obiectul unei alegeri deosebite: Petru şi Ioan. Primul va fi desemnat de Isus pentru a exercita autoritatea, conducerea, conduita colegiului apostolic. Celălalt, Ioan, este preferat după simţirea inimii, este ucenicul pe care Isus îl iubea în mod deosebit, cel care o va primi pe Maria în propria sa casă.

În Casa Sfântului Ioan, pe care Vladimir Ghika vrea să o fondeze, sensul preferinţei se va întoarce într-un anumit fel: fraţii şi surorile vor fi invitaţi să caute fără încetare ceea ce Dumnezeu preferă. Ei vor găsi răspunsul în Evanghelie, în toată Evanghelia, dar mai ales în Predica de pe Munte, în Fericiri şi cuvântul lui Isus la Cina de pe urmă, în Rugăciunea sacerdotală. Îşi vor găsi forţa în împărtăşirea zilnică, şi vor căuta să se adapteze oricărei situaţii şi nevoi.

Aici vor interveni curând noţiunile de “teologie a nevoilor” şi de “liturghie a aproapelui.” Vladimir Ghika nu foloseşte aceste cuvinte la întâmplare.

“Oricare ar fi întâlnirea providenţială care ne scoate o nevoie în cale, ea este o vizită a lui Dumnezeu care ne apare.”

Este vorba de a primi pe toţi cei pe care Dumnezeu ni-i trimite şi de a căuta să alinăm orice durere fizică sau morală.

“Caută-l pe cel care nu îndrăznea să te aştepte. Dă-i celui care nu-ţi cere. Iubeşte-l pe cel care te respinge. Pe noii veniţi ce-i întâlneşti în scurgerea zilelor pe drumul vieţii tale, mângâie-i pentru a le face loc în inima ta, cu privirea pe care o aveau odinioară patriarhii pentru oaspetele în trecere, totdeauna misterios şi sfânt.[7]

Cât despre termenul de “liturghie” pe care îl aplică slujirii aproapelui, el caută să purifice gestul de compasiune faţă de celălalt, care poate proveni dintr-un anumit sentimentalism. Pentru el, aproapele este Isus Cristos.

“Dublă şi misterioasă liturghie: din partea săracului care vede venind la el pe Cristos sub chipul fratelui milos şi din partea binefăcătorului, văzând în cel sărac pe Cristos cel suferind, asupra căruia se apleacă.”[8]

“Fie să îndepliniţi după dorinţă acest sacerdoţiu regal cuvenit, cu atâta generozitate, şi fără condiţii, oricărui suflet creştin, şi despre care Isus ne-a spus că va servi ca piatră de încercare în stabilirea valorii sufletelor voastre în ziua Judecăţii de apoi.”[9]

“Nimic nu-l face pe Dumnezeu mai aproape de noi decât aproapele. Pentru cine-l vede pe Dumnezeu departe de el, aproapele său nu va fi niciodată aproape; pentru cine nu-şi vede aproapele aproape de el, Dumnezeu va rămâne întotdeauna departe.[10]

Opera Sfântului Ioan se va clădi, deci, pe unica şi dubla iubire, de Dumnezeu şi de aproapele. Vladimir Ghika a definit-o în prologul statutelor “apostolică ca finalizare” şi “euharistică ca moment de început”.

Nu-l putem iubi pe Dumnezeu decât pentru că el ne-a iubit cu o iubire infinită, neîntreruptă, eternă. Şi precizează Vladimir Ghika: “Dragostea infinită a lui Dumnezeu s-a întrupat în inima omenească a lui Isus Cristos”

Pentru a răspunde darului lui Dumnezeu, legea fundamentală a Casei Sfântului Ioan va fi: “vei iubi”, singura regulă – o totală disponibilitate la exigenţele carităţii.

O vom constata din istoria fundaţiei de la Auberive şi a mărturiei lui Suzanne Marie Durand care a trăit, de la început până la sfârşit, această aventură spirituală.[11]

 

 

Cap. IV – Auberive

În decembrie 1924, Suzanne Marie Durand păşeşte în capela Străinilor, de pe strada de Sèvres. Are 25 de ani şi vrea să i se dedice lui Dumnezeu. După o încercare nereuşită de viaţă consacrată, se află în căutarea adevăratei vocaţii. Directorul său spiritual, părintele Pel, i-a mijlocit o întâlnire cu părintele Ghika.

“Pe când înaintez în penumbră, scrie ea, întrezăresc în genunchi, lângă un stâlp, o siluetă întunecată. Era acest bărbat care se ruga cu capul mult aplecat în faţă. O strălucire albă, abundentă, îl aureolează: barba albă lungă, pletele ca neaua care îi acoperă ceafa, îi dau acestui preot aparenţa unui “popă”, îl fac să pară mai în vârstă. Preotul are 50 de ani şi aspectul unui bătrân. [… ] Timp de peste o oră cât a durat întrevederea noastră, impresia de a mă afla în prezenţa lui Dumnezeu a fost atât de mare, încât am trecut dintr-o dată la esenţial, ajutată de o înţelegere totală, de o bunătate, divină şi umană deopotrivă, care mi-a alungat orice teamă sau frică.”

Despre această întâlnire, Suzanne Marie, în vârstă acum de peste 60 de ani, vorbeşte ca şi cum s-ar fi petrecut ieri. Părintele Ghika i-a dat în timpul acelei întrevederi întăritoare, nişte foi, în mai multe exemplare, pe care le păstrează şi astăzi. Erau statutele Operei Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan, societate auxiliară de misiuni, pe care Roma le aprobase în urmă cu câteva luni. I-a cerut să le citească, să se gândească la ele în rugăciune, şi să revină la el. A plecat marcată de această întâlnire în cursul căreia au abordat mai ales spiritul fundaţiei. Nu a avut nici o îndoială că ziua aceea urma să fie prima piatră.

Citind şi recitind aceste pagini, nu a găsit în ele nici o regulă precisă, ci mai degrabă un program de viaţă. Era vorba de a grupa, sub protecţia Sfântului Ioan şi a Fecioarei Maria pe care Isus i-a încredinţat-o în ziua morţii sale, creştini, bărbaţi şi femei de bunăvoinţă, care doresc să-L iubească fără rezerve pe Dumnezeu şi să-L facă iubit.

“Se urmăreşte mai întâi formarea unor suflete dăruite cu totul lui Dumnezeu, pentru a putea deveni trimişi ai lui Dumnezeu. Restul se stabileşte urmând semnele Providenţei şi ceea ce numim “teologia nevoii.”

Fraţii şi surorile vor fi disponibili pentru orice fel de slujire şi, mai ales, la locul misiunilor.

Nu este vorba de un ordin, nici de o congregaţie, nici chiar de o confrerie propriu-zisă, ci de un fel de convergenţă concertată de bunăvoinţă în graţia lui Dumnezeu, de un organ de cooperare la creşterea împărăţiei lui Dumnezeu, cu o supleţe de forme şi de atribuţii cât se poate de complete, bazată pe comuniunea sacramentală şi împărtăşirea sfinţilor, căutând să se adapteze la orice situaţie şi necesitate.

“Casa Sfântului Ioan“

“Aici nu se vine decât din dragoste de Dumnezeu.

Nu se rămâne decât din dragoste de Dumnezeu.

Nu se pleacă decât din dragoste de Dumnezeu.”

Nu se fac “voturi decât cele individuale, nici promisiuni aprobate,” dar eşti invitat să urmezi “sfaturile Evangheliei”.

Iată, de exemplu, cum este definită sărăcia:

“1 – Organizarea vieţii cu conştiinţa că eşti depozitar şi nu proprietar al acestor bunuri.

2 – Ideea că ai asupra bunurilor, drepturile unui sărac, la egalitate cu ceilalţi săraci, dar numai acestea (dacă este vorba de drepturi) şi că ceilalţi săraci au drepturi egale asupra aceloraşi bunuri.

3 – Convingerea că eşti un delegat al Providenţei însărcinat să răspunzi după propriile resurse la toate aceste mizerii pe care chiar Providenţa ni le prezintă, pentru a veni în ajutorul lor în această viaţă.

4 – Deplina conştiinţă a faptului că posedăm cea mai mare dintre libertăţi.

“Despre sensul proprietăţii” (fie ea spirituală sau materială, morală sau intelectuală).

În Casa Sfântului Ioan, spre deosebire de alte ordine şi congregaţii instituite până acum, “al meu” nu este înlocuit prin “al nostru“, ci prin “al său“, de unde rezultă:

1. a) – totul trebuie încredinţat lui Isus, în toate formele prezenţei sale: de la Euharistie la cel mai îndepărtat dintre semenii noştri;
2. b) – un ascetism atent de a nu distruge nimic, dar de a înstrăina totul, iar întreaga valoare să fie folosită pentru el (Sfatul tânărului bogat din Evanghelie: vinde şi împarte).”

Această prezentare a Operei Sfântului Ioan dă mărturie despre spiritul de care este animat Vladimir Ghika, de logica sa mai mult răsăriteană decât latină, de focul care-l mistuie.

O întreagă viaţă, interioară, comunitară, apostolică, trebuie să izvorască din această regulă, aprobată de Pius al XI-lea. Acest proiect este cu jumătate de secol înaintea epocii. Oare cum se va realiza el?

Să ne întoarcem iar la Suzanne Marie Durand. Aceasta îl revede de mai multe ori pe părintele Ghika. Se conturează un plan al operei. Este vorba de a instala în România o modestă Casă a Sfântului Ioan, unde două sau trei persoane consacrate lui Dumnezeu să trăiască într-o mare simplitate şi sărăcie, printre ortodocşi, cam în maniera părintelui Foucauld. Alte mici case de caritate ar putea fi răspândite, ca nişte fermenţi de unitate, printre populaţia ortodoxă, care astfel s-ar simţi inclusă şi iubită.

E momentul în care Suzanne Marie şi Hélène Stavrorandy, fiica aghiotantului regelui Greciei, ortodox, trecută recent la catolicism, se îmbarcă la Marsilia pe nava Lamartine. Cele două tinere fac escală în Grecia şi iau legătura cu arhiepiscopul Atenei. Acesta îl cunoştea personal pe părintele Ghika şi le încurajează în proiectul lor care ar putea contribui la apropierea Bisericilor din Apus. Sosesc la Constanţa, mic port la Marea Neagră, pe 6 august, destul de greu, nava lor trebuind să facă faţă unor mari furtuni. Ajung la Bucureşti, de unde pleacă cu trenul la Roman, o localitate lângă Iaşi.

“Acolo, povesteşte Suzanne Marie Durant, o trăsură cu trei căluţi cu clopoţei, slabi dar nervoşi ca nişte căpriţe, străbate nebuneşte cei 40 de km ce ne despart de castelul de la Bozieni, în circumscripţia Neamţ.

Zgomotul produs de troika noastră cu clopoţei dă alarma. Prinţul Vladimir Ghika ne întâmpină; de data aceasta nu se mai află îngenunchiat în penumbra unei biserici pariziene, ci stă în picioare la intrarea acestei fortăreţe boiereşti, unde noi urma să ne petrecem câteva săptămâni; în picioare, pe un soare puternic de vară, care-l umple de lumină şi îl face să pară şi mai diafan ca la Paris; în picioare, zâmbitor, cu braţele deschise într-un gest patriarhal.

Această casă este reşedinţa de vară a prinţului Dimitrie. Domeniul, situat în vechea provincie Moldova, se întinde pe câteva sute de hectare de pământ. cultivat cu grâu şi porumb. În mijlocul acestor pământuri, un parc de patruzeci de hectare este plantat cu pomi fructiferi şi de diferite specii. În mijloc, o construcţie enormă, mai curând joasă, un fel de fortăreaţă aproape pătrată; ferestrele de la parter au gratii de fier; pereţii sunt foarte groşi. La intrare, o sală mare dreptunghiulară, plină de tablouri reprezentând conducători militari. În capătul sălii, o scară masivă permite accesul la primul etaj, la galeria strămoşilor. Tablourile de acolo înfăţişează zece generaţii ale familiei Ghika, care au domnit, alternativ, în Moldova şi Ţara Românească. Vladimir Ghika l-a cunoscut pe ultimul dintre ei, Grigore Ghika X, bunicul său, cel care a pregătit unirea Moldovei cu Ţara Românescă. Urmează, apoi, o încăpere mare cu un oratoriu şi un iconostas; este camera prinţesei Alexandrina. Un mic pupitru, orientat spre icoane, te invită la rugăciune. Cele două tinere petrec mai multe săptămâni la Bozieni. Împreună cu Vladimir Ghika străbat aleile sălbatice ale parcului. El le iniţiază în botanică, le învaţă istoria României, dar discută mai ales, posibilităţile stabilirii lor în ţară.

Două din aceste posibilităţi sunt demne de a fi luate în seamă. Una ar fi o instalare modestă la Ploieşti sau Buzău, în plină zonă industrială. O persoană binevoitoare s-a oferit să le găsească o casă. Cea de a doua posibilitate ar fi fost plasarea în mediul rural. Localitatea Bozieni se află la câţiva km de castel. Două populaţii se află juxstapuse, despărţite de un drum.

Parohia ortodoxă este vecină cu cea catolică de rit latin. Ele ar fi putut locui în sat, să se roage acolo şi să trăiască în frăţietate cu toţi. Trebuia mers la faţa locului şi gândit bine. Prima vizită la Bozieni are loc cu ocazia slujbei de duminică. Conversaţia cu părintele paroh este întreruptă de sunetul clopotelor şi toată populaţia catolică se grăbeşte să intre în biserică:

“Toţi sunt prezenţi, scrie Suzanne Marie Durand, îmbrăcaţi în frumoasele lor costume populare: cămăşi de un alb strălucitor, pline de broderii, care cad largi peste iţari; brâie sclipitoare, în picioare opinci. Multe femei aleargă, ducând sub braţ o copăiţă-leagăn, făcută dintr-un trunchi de copac, scobit, unde doarme ultimul lor bebeluş. Când, biserica se umple, bărbaţii se aşează într-o parte, femeile în cealaltă. Cât despre leagănele cu comoara de bebeluşi, acestea sunt aliniate pe aleea centrală, perpendicular pe şirul lor. Fiecare mamă balansează copăiţa cu vârful piciorului într-un ritm destul de rapid… Se cântă liturghia Îngerilor cu toţi credincioşii, într-un stil gregorian puţin diferit decât cel din parohiile noastre rurale din Franţa. [… ]

După liturghie, cu multă veselie se încinge jocul, la care participă toţi.[… ]

O unanimitate a timpului liber şi a rugăciunii, o unanimitate a credinţei [… ] N-am uitat niciodată acest spectacol.[…]”

După câteva zile, soseşte la castel o telegramă neaşteptată. O chestiune urgentă, privind ministerul său, îl cheamă pe părintele Ghika la Paris. Primeşte cu neplăcere vestea, pentru că nu era încă nimic pus la punct pentru fiicele lui spirituale. Suzanne Marie îi sugerează să găsească o soluţie provizorie, care să răspundă la dublul lor obiectiv: de a învăţa limba română şi de a trăi printre sărmani. Această idee este acceptată şi, Vladimir Ghika în drum spre Paris, se opreşte la Bucureşti pentru a-i cere superioarei surorilor Sfântului Vincenţiu de Paul, sora Soize, să le primească pe cele două tinere ca familiare în afara comunităţii, pentru a lucra la spital.

Suzanne Marie Durand şi Hélène Stavrorandy sosesc la Bucureşti în luna septembrie, la spitalul Sf. Vincenţiu de Paul din strada Jianu, nr. 38. Dimineaţa ajută la toate, la prânz spală vasele, iar restul timpului îl dedică studiului şi rugăciunii. La scurt timp, sora mai mare a lui Suzanne Marie, Marie Louise Durand, vine să stea cu ele şi să participe la munca lor. Doamna Arion Pacleano, cea care a donat terenul spitalului, devine profesoara lor de limbă română. Locuia într-o vilă somptuoasă, lângă sanatoriu. A fost una dintre primele persoane care s-au alăturat grupului Doamnelor de caritate constituit, în 1906, de Vladimir Ghika. Ea şi bătrâna soră Maria au cunoscut-o pe sora Pucci precum şi perioada eroică a fondării misiunii. De altfel, dacă este abordat acest subiect, pentru ele devine inepuizabil. Doamna Arion Pacleano evoca de asemenea disperarea prinţesei Alexandrina, văzându-l pe fiul ei întorcându-se de la seratele mondene cel mai adesea desculţ şi fără haină, pentru că întâlnise în drumul său vreun om sărman.

În aceşti ani, 1925, 1926, mizeria domneşte pe străzile Bucureştiului. Case modeste, o biată gară, puţine maşini, în schimb trăsuri şi tramvaie trase de cai. Câţiva bogaţi şi o mulţime de săraci zdrenţăroşi. Se aud oameni săraci repetând pe stradă ca pe un refren: România mare, mămăligă n-are!

Trec astfel şase luni; o intensă corespondenţă se desfăşoară între Bucureşti şi Paris. Vladimir Ghika urmăreşte pas cu pas progresele făcute de micul grup. Doar câteva luni încă şi proiectul se va putea realiza. Dar, spre sfârşitul lunii februarie, după o iarnă lungă, tinerele fete primesc o veste surprinzătoare; totul este din nou pus în discuţie. Iată, ce le scrie în esenţă, părintele Ghika:

“Pe căi destul de misterioase şi în care trebuie să recunosc mâna lui Dumnezeu, tocmai am fost cumpărătorul unei vechi abaţii cisterciene, care va deveni centrul lucrărilor noastre, Casa Sfântului Ioan. Este situată în afara oraşului, la Auberive, în dieceza de Langres. După ce a înfruntat atâtea avataruri în secolul trecut, fiind pe rând închisoare de femei şi colonie penitenciară pentru adolescenţi, a fost scoasă la vânzare de către Domeniul public. Nişte prieteni m-au informat despre respectiva vânzare şi m-am hotărât să fac acest pas. Deoarece nimeni nu se aştepta la mine, am cumpărat-o în condiţii bune. Dar sunt îngrozit de amploarea lucrărilor ce vor fi necesare pentru a o pune pe picioare.”

Această abaţie Notre-Dame-d’Auberive, filială de Clairvaux, a fost fondată în 1135 de către episcopul de Langres (ai cărui fraţi călugări au îmbrăţişat regula de la Cîteaux) şi a fost aprobată de papa Inocenţiu al II-lea la cererea Sfântului Bernard de Clairvaux. Înfloritoare până în secolul al XVI-lea, devastată în timpul războaielor religioase şi apoi reconstruită, va trece în timpul Revoluţiei în patrimoniul Bunurilor publice şi va fi vândută unui industriaş din Haute Marce, care amplasează acolo o instalaţie de forjare. Sub a III-a Republică sfârşeşte prin a deveni închisoare de femei, apoi colonie penitenciară care adăpostea şase sute de tineri delicvenţi.

Micul oraş d’Auberive numără câteva sute de locuitori. Se întinde între cele două braţe ale râului Aube, iar abaţia se află la poale, într-o mică vale.

Era în ruine în momentul vânzării, subiect despre care ziarele relatează în aceşti termeni:

“Statul tocmai a desfiinţat colonia penitenciară, instalată în vechea abaţie d’ Auberive, pusă în vânzare. Toţi ne întrebăm pe ce mâini vor încăpea aceste construcţii devastate şi profanate de peste un secol. S-au prezentat trei amatori. Unul din ei, care poartă haină ecleziastică, atrage toate privirile: exagerat de slab, cu faţa palidă şi blândă, cu barba şi părul argintiu, ondulat, revărsat pe umeri; o persoană care inspiră respect. În mod evident este un străin.[… ]

După stabilirea preţului, el se anunţă în calitate de cumpărător. Nici o licitaţie: ceilalţi concurenţi, spre surprinderea generală, rămân muţi. [… ] Şi, ca şi cum totul ar fi fost aranjat dinainte, abaţia este adjudecată unui necunoscut.”

Necunoscutul, Vladimir Ghika, intra aşadar în posesia unei construcţii centrale, ruinate, în formă de H, situată într-un arc de cinci hectare în care erau răspândite şapte căsuţe.

Dată fiind starea locurilor, se poate înţelege mai bine încheierea scrisorii sale adresate lui Suzanne Marie Durand:

“Va trebui să ne regrupăm acolo toate forţele. Numai după ce vom fi pus pe picioare acest centru de rugăciune şi studiu, vom putea să ne răspândim în misiuni, fiecare conform vocaţiei proprii. În ce vă priveşte pe voi trei, cred că pot deosebi faptul că preferinţele divine se îndreaptă spre readucerea voastră în Franţa. Acest lucru s-ar putea întâmpla chiar în primele zile frumoase de primăvară.”

Şi iată-le pe Marie, Hélène şi Marie-Louise prin zăpada fleşcăită de pe străzile Bucureştiului, pe la Consulate să-şi procure vizele necesare, şi pe la agenţii pentru a găsi cele mai economice formule de călătorie spre Paris. Se vor întoarce cu trenul, vor traversa Tirolul, vor trece prin Innsbruck şi vor ajunge în Franţa pe 20 martie, dimineaţa.

Se vor întâlni cu părintele Ghika de mai multe ori, pe strada Source şi pe strada Sèvres. L-au găsit copleşit şi abătut din cauza lucrărilor enorme ce trebuiau realizate. Le descrie respectiva construcţie: aripa transversală, al cărei parter datează din secolul al XII-lea; aripa de nord în stilul secolului al XVIII-lea, impunătoare cu cele trei etaje ale sale, din care două adăugate ulterior; aripa de sud, din secolul al XVII-lea este cea mai bine conservată. Dar acoperişurile, care sunt foarte frumoase, numără aproape tot atâtea trasee pentru pătrunderea apei câte ţigle au. Cât despre cele şapte căsuţe, ce să mai spunem, pereţii lor sunt plini de igrasie. Părintele repetă: “Cum să reclădeşti aceste ruine, nu văd cine s-ar încumeta la o primă instalare, este îngrozitor!

Suzanne Marie care totdeauna s-a abţinut să-l întrebe pe părinte despre numărul şi originea discipolilor săi, descoperă că această discreţie a dus la o neînţelegere. Fraţii şi surorile Sfântului Ioan despre care îi vorbea Vladimir Ghika şi pe care ea şi-i imagina disponibili, gata să se adune la primul semnal, nu existau încă. Ea, sora ei şi prietena lor grecoaică, sunt primele trei elemente ale unei fundaţii pe termen lung. Ea ghiceşte de asemenea că orice demers practic, părintelui Ghika i se părea un adevărat munte. Scrie, cu delicateţe, în acest sens: “Era croit pentru lucrurile practice – iar orice fundaţie implică astfel de treburi – precum o pasăre este făcută pentru arătură. Această inteligenţă deosebită nu era făcută pentru a se dedica reparării acoperişurilor sau a instalaţiei de încălzit, şi cu atât mai puţin pentru a prevedea un buget. Acest mare om de spirit, era limpede, ar fi avut nevoie de o dublură.”

Dar, tinereţea are resurse inepuizabile de încredere. Toate trei decid să aştepte zilele frumoase, timp de câteva săptămâni, într-o casă religioasă. Apoi vor face imposibilul pentru a reface o parte din construcţii. În ziua de miercuri, 12 mai, Suzanne, Marie şi Hélène iau trenul din gara de Est, împreună cu părintele Ghika. Călătorii se opresc la Langres, de unde se urcă într-un autobuz vechi cu care parcurg 26 de km, până la Auberive. Le rămâne exact timpul, până la lăsarea întunericului, de a alege ca locuinţă una din căsuţele mici. Ea se află în curtea care dă spre piaţa Abbatiale. Lovind cu coada măturii în perete ele pot comunica cu băcănia din sat. Este mai sigur aşa, li s-a spus, căci foşti deţinuţi au ucis, adesea, oameni prin împrejurimi. Vladimir Ghika va merge să doarmă la paroh.

În ziua următoare explorează zona. În jurul caselor, o savană de buruieni, iar în construcţiile părăsite, mormane de moloz şi praf. Cuprins din nou de nelinişte, părintele Ghika le propune să se întoarcă la Paris, dar ele hotărăsc să rămână şi aşa vor face. Încearcă să facă locuibilă aripa cea mai puţin deteriorată a clădirii, cea care data din secolul al XVII-lea, unde locuise directorul penitenciarului.

Se abordează problema financiară. Părintele Ghika le mărturiseşte foarte simplu că nu dispune de nici o resursă financiară. De mult timp a renunţat la partea sa de moştenire în favoarea fratelui său, Dimitrie, pentru a trăi în sărăcie. Acesta, în schimb, acoperă cheltuielile pensiunii sale din strada la Source precum şi micile lui nevoi. Cum a putut să cumpere abaţia? Surorile nu vor afla niciodată. Ea a fost vândută la un preţ foarte mic, la care s-au adăugat cheltuielile de înregistrare, în total 180.000 de franci, la valoarea anului 1926. Această sumă i-a fost oare pusă la dispoziţie de către fratele său, sau de un eventual binefăcător? Nu a spus nimic. Surorile vor afla, doar, că la sfatul părintelui Lamy, paroh la Courneuve, foarte legat de Jacques Maritain, s-a lansat Vladimir Ghika în această acţiune. Întâlnirea a avut loc la Neuilly, la contele André d’ Humières, unul din fondatorii a ceea ce se numea “La vie montante” (Viaţa care suie), căruia îi plăcea să adune la el prieteni ai lui Dumnezeu.

Părintele Lamy, preot originar din dieceza de Langres, este un carismatic, căruia i s-a arătat de multe ori Sfânta Fecioară. El a construit sanctuarul de la Notre-Dame-des Bois, unde de ani de zile vin pelerini evlavioşi. Semnalându-i lui Vladimir Ghika scoaterea la vânzare a abaţiei, l-a presat s-o obţină, pentru a realiza acolo o operă, binecuvântată de Sfânta Fecioară, la care dorea de altfel să se asocieze. Deşi nu era prea înclinat să-şi întemeieze lucrarea pe mesaje extraordinare, Vladimir Ghika s-a lăsat convins.

Dar, să revenim la abaţie. Pentru a o face măcar în parte locuibilă, erau necesare introducerea electricităţii, instalarea sursei de încălzire şi a obiectelor sanitare, fără a neglija refacerea acoperişurilor. Totul ar fi costat cel puţin cincizeci de mii de franci. O sumă pe care – ne spune Suzanne Marie Durand – nu o aveam şi n-am avut-o niciodată.!”

Cum urma să plece a doua zi la Paris, părintele Ghika le încredinţează tinerelor cinci sute de franci pentru nevoile imediate şi le promite să revină peste 15 zile, la începutul lunii iunie.

Bucuroase, se pun pe treabă, dorm pe scânduri, se hrănesc cu cartofi şi înlătură tone de praf şi de moloz. La întoarcerea lui Vladimir Ghika, o parte din aripa de sud este degajată. El poate locui acum în apartamentul fostului director. Va veni acolo cu regularitate, o dată la două săptămâni.

Suzanne Marie Durand îi arată cu mândrie o parte din fosta grădină de zarzavat, pe care un cultivator din vecinătate o desţelenise. Două loturi pătrate erau deja însămânţate. Astfel îi vom putea hrăni – spune ea – pe viitorii oaspeţi de la vară. Ea se aşteaptă la felicitări, dar părintele Ghika remarcă simplu: “Nu trebuia să vă daţi atâta osteneală. Aici nu este o exploatare agricolă…”

Această frază îi va rămâne întipărită în minte. Mai târziu, constatând fertilitatea solului, părintele Ghika îi va cere prietenului său, Vilmorin, să-i trimită seminţe şi, astfel, grădina de zarzavat, renăscută, va hrăni toată casa. Dar, această primă reacţie spontană o convinge, în sfârşit, pe Suzanne Marie că prinţul Ghika este un mare spirit, un om de geniu, dar căruia îi lipseşte cu desăvârşire simţul practic. Trebuia să se ţină seama de acest lucru şi să fie eliberat de orice grijă domestică. Ea povesteşte, pe această temă, o întâmplare minunată, care s-ar putea intitula: vaca şi pianul. Deoarece comunitatea se mărise şi numeroşi vizitatori invadaseră Auberive-ul, ea îi sugerează părintelui să cumpere o vacă: “Păşunile înverzesc, au fost refăcute, vor da fân în vara aceasta, de ce să nu pască acolo o vacă? Aşa vom face economii.”

– O vacă? întreabă părintele, dar asta presupune o cheltuială enormă, unde să găsim banii pentru a o cumpăra? Cât credeţi că ar putea costa o vacă?

Se informează însă pe la diverse persoane din Auberive, dar preţul i se pare enorm. Promite, însă, că va face rost de suma respectivă. La următoarea sosire aduce banii necesari, fără să dezvăluie numele donatorului.

Câteva săptămâni mai târziu, o anunţă pe Suzanne Marie că va expedia la Auberive un pian cu coadă, un instrument magnific, pe care l-a găsit la Paris, la Gaveau. Transportarea lui avea să pună probleme enorme. Perfect ambalat, pianul va sosi la gara cea mai apropiată. Vor fi necesari un camionagiu calificat şi şase oameni pentru a-l urca până la primul etaj, precum şi un specialist pentru a-l instala. Care era, însă, destinaţia lui?

Câteva zile mai târziu, un emigrat rus, muzician de talent, se prezintă la Auberive. Văduv, convertit la catolicism, el doreşte să intre într-o instituţie religioasă. De o mare distincţie, discret şi tăcut, părea că trăieşte doar pentru muzică. Intenţiona să dea concerte publice cu scopul de a aduna fonduri pentru ruşii albi grupaţi în sudul ţării.

“Acest fapt, remarcă Suzanne Marie, mi se pare elocvent pentru a pune în lumină un aspect important al personalităţii prinţului Ghika. Să ajute un artist rătăcitor prin lume, şi prin el, pe nefericiţii ruşi dezrădăcinaţi, iată justificarea tuturor demersurilor, cheltuielilor şi încurcăturilor.”

Să cităm, în încheierea acestui capitol dedicat instalării materiale de la Auberive, părerea unui înflăcărat admirator şi discipol al lui Vladimir Ghika, Jean Daujat:

“În faţa unei asemenea bogăţii de daruri existente la Monseniorul Ghika, ne putem întreba care erau lipsurile sale: Ei bine! Nu există nici o îndoială că era complet nepriceput în domeniul juridic şi administrativ, în tot ce comporta reglementări şi, mai ales, în tot ce se referea la bani şi contabilitate: domeniul financiar îi era complet străin“. [12]

Trebuie să adăugăm, pentru a fi corecţi faţă de Vladimir Ghika, că, mai târziu, nici bendictinii, nici cisterciţii, care au preluat succesiv acea abaţie, nu vor reuşi s-o refacă. Ei dispuneau, totuşi, de fondurile necesare şi de un număr suficient de călugări. Ea va deveni, în 1963, un centru de colonii de vacanţă, aparţinând Societăţii Solvay.

 

 

Cap. V – Teologia nevoilor

Teologia nevoilor, aşa cum subliniază Vladmir Ghika, chiar în preambulul regulei sale, trebuie să stea la baza programului de activitate a membrilor Casei şi familiei Sfântului Ioan.

Este vorba de a fi mereu liberi, pentru a veni în întâmpinarea oricăror exigenţe ale carităţii: “fără a urma un program determinat -a priori -, ci învăţând la şcoala semnelor Providenţei.” Aplicarea acestui principiu va condiţiona evoluţia operei misionare. El a repetat, deseori, primelor surori din mica comunitate:

“Ceea ce Sf. Vincenţiu a realizat în secolul al XVII-lea, înfiinţând Fiicele Carităţii, care au părăsit viaţa de clauzură, pentru a sluji mai bine aproapele şi, deci, pe Domnul, noi trebuie să realizăm în secolul XX şi să fondăm o familie spirituală de un alt stil, atât de centrată pe scopul său – dubla poruncă a iubirii – încât mijloacele, voturile şi regulile să nu fie evocate decât ca secundare. În istoria Bisericii se poate remarca că, cu cât spiritul devine mai lânced, cu atât se întăreşte litera; cu cât se estompează scopul, cu atât se pune accentul pe mijloace. Acesta este sensul în aproape toate reformele survenite în ordinele religioase. Aş dori ca aici, spiritul, Spiritul, să aibă atâta putere încât să impună el însuşi mijloacele de sfinţire şi de coeziune. Opera ar fi atunci un minunat instrument adaptat numeroaselor sarcini noi şi imprevizibile, care-i aşteaptă pe apostolii lui Isus Cristos, astăzi şi mâine, mai ales în ţările unde se află misiunile.”

Această introducere permite o mai bună înţelegere a etapelor şi încercărilor prin care a trecut Fundaţia.

În cursul lunii iulie, trei tinere fete vin să se întâlnească cu Suzanne Marie şi cu Hélène. Două noi recrute: Marie Emmanuelle Lindenfeld, o evreică poloneză convertită, care era fina lui Stanislas Fumet, apoi Suzanne Plassard, ai cărei părinţi desfăşoară o importantă activitate comercială la Montluçon, şi Marie-Louise Durand, care, la întoarcerea de la Bucureşti, va fi supusă unei intervenţii chirurgicale.

La cererea lui Vladimir Ghika, Suzanne Marie Durand îşi asumă conducerea micului grup. Lucrările de defrişare şi amenajare continuă.

O locuinţă pentru comunitatea existentă şi un fel de pensiune pentru oaspeţi sunt deja amenajate. Lipseşte însă esenţialul: o capelă şi prezenţa Sfântului Sacrament. Părintele Ghika urma să vină pe 27 iulie; ce-ar fi să i se facă o surpriză, amenajându-se o capelă unde ar putea celebra liturghia? Această propunere a lui Suzanne Marie este aprobată în unanimitate. Nu mai era timp de pierdut. Aşadar, pleacă la Langres pentru aprobare, cerând să fie primit de episcop, Monseniorul Thomas. Surprins de tinereţea interlocutoarei sale, Mons. Thomas îi spuse:

– Eşti foarte tânără, copila mea, unde îţi sunt părinţii?

– Au decedat amândoi în timpul războiului.

– Biata de tine, răspunse episcopul, adăugând: Ei bine, voi fi ca un tată pentru această mică comunitate, în formare. Ideea de a-i face o surpriză prinţului Ghika este extraordinară. Bineînţeles, veţi avea aprobarea mea pentru o capelă şi pentru păstrarea permanentă a sfintelor ostii. Vino după amiază şi vei primi hârtiile necesare. Parohul din Auberive va avea grijă ca respectiva încăpere să aibă decenţa cuvenită”.

Imediat, micul grup se pune pe muncă. O cameră a abaţiei este curăţată şi văruită. Este instalat un altar provizoriu. Călugăriţele din ordinul Annonciade” din Langres, oferă un ajutor preţios; una dintre ele era verişoară cu părintele Ghika. Ca prin miracol, sunt adunate vase sacre şi veştminte liturgice. Dar, să aflăm mai multe de la Suzanne Marie Durant:

“Dacă insist asupra acestui eveniment este pentru că a însemnat o oră de adâncă emoţie în viaţa prinţului Ghika. La sosirea sa, pe 12 iulie, la Casa Sf. Ioan, când l-am condus spre capelă şi am întredeschis uşa, a fost cuprins de o emoţie atât de puternică, încât cu gâtul sugrumat şi lacrimi în ochi, nu a putut-o exprima decât printr-o tăcere totală. Dar şi mai mare a fost această emoţie a doua zi, când Biserica ortodoxă îl sărbătorea pe Sf. Vladimir; atunci a urcat pentru prima dată la altar în Casa Sf. Ioan. Nu a putut lua cuvântul la Evanghelie, după cum ar fi dorit. Dar, la reuniunea familială şi familiară care a urmat, ne-a mărturisit că aceasta va fi o dată foarte importantă din viaţa sa, pentru că abaţia este redată celei dintâi destinaţii ale sale, adică lui Dumnezeu, pentru a rămâne pentru totdeauna casa lui Dumnezeu; a spus că de acum încolo el însuşi poate să nu mai existe, pentru că tocmai a îndeplinit lucrarea pentru care fusese adus în acest loc.”[13]

Peste opt zile, pe 6 august, primele trei surori ale Sfântului Ioan primesc veştmântul din mâinile părintelui: o rochie albă din dimie, care putea fi înlocuită de o bluză de infirmieră pentru activităţile externe, o pelerină şi un voal bleumarine, o curea de piele şi o cruciuliţă de lemn, confecţionată de un tâmplar din sat.

Ceremonialul compus de părintele Ghika exprima bine, în simplitatea lui, spiritul casei:

“Soră X…, nimic nu te reţine aici. Dar, Dumnezeu ar dori ca totul să te lege de acest loc, dacă dragostea lui trebuie trăită aici mai presus de orice. Vrei să cauţi aici nu numai ceea ce Dumnezeu vrea, dar şi ce preferă?

– Da.

– Vrei să fii în casa Sfintei Fecioare, sub acoperişul Sfântului Ioan?

– Da.

– Crezi din toată inima în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru toţi?

– Da.”

În vara anului 1926, îşi fac apariţia primii oaspeţi ai Casei. Întâi, la începutul lunii august, Gaston de Maupeou, pe atunci locotenent în marină, în prezent amiral în retragere. Câţiva ani mai târziu se va căsători cu o verişoară a lui Mercédès de Gournay, iar cel mai mare din fiii lor va deveni preot; va fi preotul Daniel-Ange. El va beneficia, aşa cum se va întâmpla cu mulţi alţii după el, de sfaturile şi rugăciunile părintelui Ghika.

Urmează apoi regina Natalia a Serbiei, căreia Vladimir Ghika i-a propus să petreacă o perioadă de vacanţă la Auberive, în a doua jumătate a lunii august, în ciuda obiecţiilor lui Suzanne Marie: “Imposibil, spunea ea, casa de abia se pune pe picioare, cum să primim aici o regină? Surorile sunt foarte obosite şi ar dori şi ele să se odihnească puţin!”

“Poate ne ajută şi ea, îi răspunde Vladimir Ghika, dacă binevoieşte să se intereseze de ceea ce se pregăteşte aici. Până acum nu m-a sprijinit niciodată, în mod special, în acţiunile mele de caritate. Cine ştie, poate de acum încolo?”

Toate obiecţiile cad; se pregăteşte sosirea reginei, care urmează să vină cu cineva din suită. Este o adevărată doamnă, cu o atitudine condescendentă, care a trecut cu nobleţe prin încercări teribile. Duce o viaţă retrasă pe lângă pensionul “Dames de Sion” din Paris, iar când dă de pomană – se spune – o face cu ambele mâini

În timpul şederii sale de circa două săptămâni, lasă să se înţeleagă cu discreţie că nu are o simpatie extraordinară pentru vărul său. Îl consideră prea mistic şi lipsit de spirit practic, necesar unui fondator. Nu se îndoieşte însă de dragostea lui pentru Dumnezeu şi pentru aproapele şi nici de sfinţenia lui.

Încercarea de o implica pe verişoara sa în Opera Sfântului Ioan se sfârşeşte cu un eşec. Vladimir Ghika nu spune însă nimic. Dar Suzanne Marie remarcă, nu fără umor: “Este posibil ca această vizită a unei regine la Auberive să fi contribuit la închiderea pungilor unor binefăcători modeşti, care tocmai începuseră să şi le deschidă. Era scris ca Opera Sfântului Ioan, care aducea un suflu nou la abaţie, deschizând aici un tabernacol, să nu aibă niciodată mijloacele de a o pune pe picioare pe plan material: ferestre fără geamuri, podele care stăteau să cadă, încălzire precară, acela a fost şi va rămâne regimul de viaţă.”

Mica comunitate îşi duce traiul trăind de pe o zi pe alta din resursele grădinii de zarzavat şi din puţinele animale din ogradă. Surorile muncesc mult, cheltuiesc foarte puţin şi aşteaptă ca Cerul să facă restul. Primesc o mică sumă lunară, echivalentul muncii de supraveghetor, pentru a acoperi cheltuielile generale. Această sumă provine de la binefăcători anonimi. Pe 8 septembrie, după o săptămână de reculegeri asupra căreia vom reveni, părintele Ghika le înmânează veştmântul lui Marie Emmanuelle Lindenfeld şi lui Suzanne Plassard. O altă tânără aspirantă vine să se unească grupului. Această comunitate în aparenţă disparată, compusă din patru franţuzoaice de formaţie diferită, o studentă poloneză de origine germano – evreiască, şi o grecoaică dintr-o familie înstărită, este foarte unită de dorinţa comună de a duce o viaţă de rugăciune şi a răspunde la apelul adresat de Pius al XI-lea, care subliniază urgenţa angajărilor misionare în enciclica sa “Rerum Ecclesiae.” În ciuda numeroaselor nevoi materiale, ele fac câte o oră de rugăciune după Liturghie şi recită oficiul divin, în întregime, la capelă, psalmodiîndu-l. Timp de opt, zece luni vor cunoaşte o perioadă de calm relativ. Amenajarea camerelor se face, treptat, după mijloacele existente; se primesc oaspeţi în trecere – vizitatori, ori aspiranţi – dar ele beneficiază mai ales de formarea asiduă a părintelui Ghika care vine regulat de la Paris, să petreacă două săptămâni pe lună la Auberive.

Regula îi acordă superiorului Casei numele de “Frate mai mare” sau “Marele Frate”. “Desigur – afirmă Suzanne Marie- niciuna dintre noi, sau mai târziu nici unul din tineri nu ne-am gândit să-i spunem lui Vladimir Ghika: “Fratele meu mai mare”, ar fi fost ridicol. El avea însă un comportament fratern, spontan, cu toată lumea. Mânca cu surorile în salon, cu toată naturaleţea, întrerupând uneori lectura pentru a le consulta în legătură cu proiectele sale, şi conversaţia devenea atât de animată şi pasionantă, încât orarul era uitat.”

Tot în septembrie, surorile fac cunoştinţă cu părintele Charles Henrion, în timpul unui pelerinaj de o zi, organizat de părintele Lamy la “Notre-Dame-des Bois”. În timpul primului război mondial, crezându-se că este mort, Charles Henrion este părăsit pe câmpul de luptă; cu un picior rupt, este prins de germani, dar supravieţuieşte. Prizonier de război, la sfârşitul ostilităţilor, este repatriat în Elveţia, la Friburg. Simte o vocaţie de a se face pustnic şi studiază teologia la Friburg, înainte de a se întoarce în Vosgi, locul său natal. Trăieşte singur, în pădure, îmbrăcat ca un ţăran rus. Apoi, devine preot şi se retrage într-o sihăstrie, la Sidi Saad, în Tunisia.

Un prieten foarte bun al lui Jacques Maritain şi Jean Cocteau, îl va vedea intrând în salonul de la Meudon, purtând veştmântul părintelui Foucauld, şi va scrie sub impulsul emoţiei: “O inimă a intrat, o inimă roşie, dominată de o cruce roşie în mijlocul unei forme albe care aluneca şi se apleca.” Vladimir Ghika îl va lua în aceeaşi seară la Auberive, deşi acesta s-a arătat mai degrabă reticent. Nu-i place numele ales de “Casa Sfântului Ioan”. Admiră însă aspectul simplu şi sărac al fundaţiei; petrece câteva zile la Auberive şi se întreţine îndelung cu surorile. Acestea îi cer să revină pentru a le predica în perioada de reculegere. “Imposibil, le răspunde, plec în Tunisia şi sunt un pustnic care nu ştie să predice. “Va reveni, totuşi, în anul următor, la Auberive şi va fi foarte legat de Operă.

“Este incomparabil, remarcă Vladimir Ghika, el are toate calităţile care mie îmi lipsesc. Ne-am completa în mod admirabil. Trebuie ca “Notre-Dame” să-l determine să lucreze cu noi.”

Iarna este timpurie în acel an şi vizitatorii sunt mai rari. Rămân doar nişte tineri ruşi, emigranţi, fără un loc de muncă, care au cam invadat pensiunea. Cei care poposesc la Auberive sunt cu adevărat nişte “figuri”, observă Suzanne Marie. Melomani, indivizi care se pricep să meşteşugească, artişti care improvizează, mistici. Punctele comune sunt o mare abilitate manuală şi faptul că sunt descurcăreţi, precum şi o totală incapacitate de a respecta regulamentul casei şi de a persevera în muncă. Părintele Ghika pledează în favoarea lor:

“Sunt nişte dezrădăcinaţi, jupuiţi de vii, spune el. Trebuie să-i iubim, să-i înţelegem, să-i salvăm de ei înşişi. Ne-ar putea fi de ajutor, pentru că ştiu să facă de toate.”

Între a şti să faci şi a vrea să faci marja este mare! oftează Suzanne Marie. Ar fi necesare cadrul, echiparea, organizarea vieţii. De altfel, părintele îşi dă seama foarte bine, dar nu îşi ascultă decât inima.

Cu gerul care era, lipsa de confort a abaţiei sporeşte şi oaspeţii pleacă. Trebuie instalate sobe în multe odăi şi asigurate lemne, trebuie înfiinţat un depozit de lămpi alimentate cu gaz. Sunt multe de făcut!

Într-o seară, pe la ora şase, Marie-Louise străbate ca de obicei casa friguroasă pentru a pune lemne în soba de la parter. Cineva lăsase pe soba Mirus, încă fierbinte, un recipient de cauciuc, plat, de formă ovală plin cu apă, al cărui dop nu fusese deşurubat complet. Fiind pe punctul de a exploda, Marie-Louise îl ia de pe foc cu prudenţă şi îl pune pe marmura şemineului. Simplul contact cu aceasta provoacă o explozie, dopul sare şi un jet de apă clocotită ţâşneşte spre tavan, opărindu-i înainte faţa. Carnea de la bărbie, de la buze, de la pleoape este smulsă. Sora se prăbuşeşte urlând. Este transportată la primul etaj. Este chemat urgent doctorul care locuia lângă abaţie. Marie-Louise nu mai poate deschide ochii, pleoapele sfâşiate sunt lipite una de alta. Buzele sunt zdrenţuite. Suferinţa este enormă. Medicul îi face o injecţie, apoi îi bandajează toată faţa.

– Este grav, doctore?

– Este ceva foarte serios, răspunde medicul. Rănile sunt profunde şi trebuie evitată cu orice preţ infectarea lor. Chemaţi-mă dacă are o noapte prea rea. Oricum voi veni mâine să controlez pansamentul. Va trebui să contaţi pe cel puţin opt zile de stat la pat.

– Credeţi, doctore, că aceste răni vor lăsa semne?

– Cum s-ar putea să nu lase!

Suzanne Marie ne povesteşte continuarea evenimentelor:

“În timp ce doctorul se retrăgea, este anunţat părintele. Este foarte impresionat de starea rănitei şi o compătimeşte din tot sufletul. De abia scoate câte o vorbă. În picioare, la picioarele patului, ţinând în mână relicva Sfintei Épine, pe care o purta mereu cu el (această relicvă i-a fost dată de arhiepiscopul de Paris) se roagă, iar această rugăciune este atât de intensă încât trăsăturile feţei devin ca de piatră, dacă mă pot exprima aşa. Rămâne un lung moment în această atitudine hieratică: o rugăciune devenită om. Apoi îşi revine, întredeschide ochii şi, calm, ridică mâna deasupra pacientei pentru a o binecuvânta şi, în sfârşit, se retrage.

Noaptea trece cu bine. Medicul, sosit a doua zi să-i controleze pansamentul, constată cu uimire că ţesuturile s-au întărit, ochii se pot deschide, iar pleoapele s-au dezumflat. Se miră de acest rezultat al tratamentului său. Trei zile mai târziu, Marie-Louise este complet vindecată şi i se scot bandajele. Munceşte prin casă şi merge chiar cu maşina la Langres pe o vreme foarte rece.

Sora lui Suzanne Marie moare în 1974, la mănăstirea Saint-Thierry, lângă Reims, la 83 de ani. Avea obrajii roz şi catifelaţi ca ai unui copil.

Este un miracol, afirmă Suzanne Marie: “În această întâmplare, am simţit trecând peste noi ceva supranatural. Aveam conştiinţa vagă că se produsese o minune, dar n-am vorbit nici cu părintele, nici între noi, nici în afară, despre misterioasa vindecare.

Astăzi, la peste treizeci de ani, acest miracol nu mai constituie o îndoială pentru mine. Revăd scena: accidentata desfigurată îngrozitor, ţipând de durere. Îl aud pe medic, neliniştit de complicaţiile posibile, anunţând că biata de ea va purta toată viaţa stigmatele acestei opăriri grave. Îl am în faţa ochilor pe părinte, statuie vie la picioarele patului, absorbit în implorarea sa.” [14]

Toată iarna, în timp ce ruşii au părăsit casa care era prea friguroasă, părintele Ghika a venit în mod regulat. Aceste drumuri frecvente erau extenuante, dar el nu s-a plâns niciodată. Având o sănătate şubredă, face bronşite repetate. Atunci când vine şi tuşeşte foarte tare, se scuză zâmbind: “Nu este nimic, doar o mică traheo-bronşită!”

“Unele persoane, povesteşte Suzanne Marie, vorbeau despre el ca despre un ascet extraordinar care putea să stea fără să mănânce, fără să bea şi fără să doarmă. Nu este deloc adevărat! Luni întregi a mâncat alături de noi, cu multă poftă, bând şi vin dacă aveam. Dormea într-un pat bun dacă avea ocazia. Dar, această latură a vieţii părea să nu existe pentru el. Putea la fel de bine să stea într-o celulă de prizonier la Auberive, să facă lungi călătorii, deloc confortabile, cu clasa a treia în trenuri ticsite fără să aibă provizii cu el, să doarmă pe o scândură în baraca sa de la Villejuif. Lăsa impresia unei fiinţe imateriale, care putea să domine bine exigenţele trupului. Nu se străduia să moară pentru el însuşi, în sensul propriu al ascezei, dar era ca mort, liniştit de mort, cu un zâmbet paşnic, semn al biruinţei în luptele pe care le dăduse.”

Ascultându-l vorbind, mă gândeam la cele spuse de cardinalul Journet cu privire la sfinţi. “Au trecut de partea cealaltă a lucrurilor.”

La începutul anului 1927, Vladimir Ghika le roagă pe surori s-o primească pe o tânără în căutarea lui Dumnezeu, Mercédès de Gournay. Era poetă. Trăia la Paris şi făcea parte dintr-un grup deosebit, pe jumătate monden, pe jumătate religios “Collège des Vierge”, în care poeţi şi mistici se adunau laolaltă. Parisul o reţinea datorită unor legături pe care nu reuşea să le rupă. I se părea că poezia şi dragostea de Dumnezeu sunt incompatibile, pentru că amândouă cereau o dăruire totală. Se simţea, deci, hărţuită şi sfâşiată. Părăseşte Parisul, apartamentul confortabil, relaţiile strălucite şi mondene, pentru a sosi într-o seară de iarnă la vechea abaţie friguroasă. Împărtăşeşte cu surorile viaţa de rugăciune, mesele modeste, tăcerea lor. Încet, încet, neliniştea din suflet se potoleşte. Lungile discuţii cu părintele Ghika o luminează. El o sfătuieşte să nu pună în opoziţie două absoluturi incompatibile, ci să caute cu simplitate, în pace, “ceea ce Dumnezeu preferă”. Va pleca destinsă şi încrezătoare la Paris şi va reveni adesea la Auberive. Acolo îl va cunoaşte pe părintele Henrion, cu ocazia unei reculegeri. Va merge să-l întâlnească la Sidi Saad, pentru a se ocupa de îngrijirea femeilor arabe. Va muri acolo după câţiva ani, de tifos, şoptind cu blândeţe celorlalte infirmiere: “Trebuie să fim suflete dăruite total.” Avea atunci 34 de ani.

În acelaşi an, 1927, Vladimir Ghika începe să strângă fraţi ai Sfântului Ioan la Auberive. Întâi, caută printre prietenii sau discipolii săi oameni mai maturi, laici angajaţi, sau preoţi cu vocaţii târzii. S-a ostenit degeaba, pentru că ei îşi găsiseră deja drumul, care în Japonia, care în Africa, sau la Paris. Nimeni nu dorea “să se îngroape” la Auberive. Mergi, mai întâi, cu trenul câteva ore, apoi, cu cremaliera urcuşul în pantă de pe linia ferată pentru a ajunge la Langres; cauţi apoi un autobuz care să vrea să meargă; parcurgi vreo treizeci de km., cu numeroase opriri în cătune, pentru a ajunge în sfârşit la Auberive; toate acestea însemnau să mergi la capătul lumii. În plus, locuinţa era inconfortabilă şi toată noaptea cântau cucuvele. “Din fericire, remarcă Suzanne Marie, căci numeroasele cucuvele care se adăpostesc în aripa de nord, devorează sutele de şobolani şi şoareci!” De asemenea, abaţia se pierde în fundul unei păduri lângă un sătuc. Nici o posibilitate de apostolat, nici de distracţii împrejur. Este locul visat pentru o reculegere, sau pentru a petrece vacanţa vara, dar nimeni nu-şi doreşte să trăiască acolo multă vreme.

Vladimir Ghika se gândeşte atunci să adune tineri atraşi de sacerdoţiu. Cu vocaţii tardive sau timpurii, ei ar putea studia la abaţie şi să se pregătească pentru intrarea la seminar. Părintele Pel, un preot foarte sfânt, om al experienţei ­şi al rugăciunii, îi propune să-l ajute în această recrutare şi să asigure prin donaţii întreţinerea viitoarei comunităţi. Un prim nucleu al fraţilor Sfântului Ioan ar putea fi constituit.

Se propune, aşadar, o întâlnire în primăvară. Dar unde să-i găzduieşti pe aceşti tineri care urmează să sosească în câteva luni? Însoţit de Suzanne Marie, părintele Ghika evaluează clădirile. Aceasta îi sugerează să fie amenajat un etaj din aripa de nord, unde cucuvelele îşi aleseseră locuinţa. Este vorba despre locul unde dormeau coloniştii, care ocupau boxele individuale ale căror urme se mai puteau vedea încă. Ar trebui să fie astupate găurile din acoperiş prin care se prelinge apa, să fie construiţi nişte pereţi despărţitori şi să fie înfiinţate tot atâtea chilii câte ferestre sunt pe faţadă, totul despărţit de un coridor central. Dar de unde bani? Lipsa resurselor financiare rămâne principalul obstacol. Străfulgerat de o idee, părintele Ghika o duce pe Suzanne Marie în “cartierul celulelor”. Este o construcţie solidă, relativ recentă, având doar un parter. Acolo se află 18 celule individuale care dau spre un culoar central. Celulele sunt luminate de o lucarnă situată la doi metri înălţime, iar această fereastră mică este prevăzută cu un fel de hotă exterioară care o acoperă şi împiedică orice evadare. Fiecare celulă are o uşă ce se poate zăvorî şi acel pătrat prin care se poate privi. “Fiecare din aceste celule – spune părintele – poate deveni camera unui viitor seminarist. Suzanne Marie protestează: Ar fi mult prea aspru, părinte, aceşti tineri se vor descuraja repede. Iarna s-ar îmbolnăvi. În aceste condiţii n-ar mai fi capabili de efort intelectual.” Părintele, şovăind puţin, continuă vizitarea casei. Dar, revine la celule. “De acolo, spuse, trebuie să începem. Când voi veni data viitoare, voi locui aici primul. Acolo unde n-a existat iubire, vom dărui iubire. Împreună cu zidarii vedeţi cum să înlăturăm acele hote, pentru a îmbunătăţi iluminarea. Eu voi expedia paturi de la Paris, o operă de caritate mi le va furniza. În rest, o masă, un scaun, o chiuvetă, o cană pentru fiecare celulă, vor fi suficiente.”

Orice discuţie se dovedeşte inutilă şi proiectul părintelui este pus în practică. În primăvară, Vladimir Ghika vine să se instaleze într-una din celule, părăsind, astfel, camera relativ confortabilă, pe care surorile i-o amenajaseră. Aici doarme, scrie, se roagă, într-o totală deposedare. Dar, pentru nişte tineri a căror vocaţie nu se afirmase încă, o astfel de instalare va deveni curând insuportabilă.

 

 

Cap. VI – Focul nu spune niciodată: destul

Este momentul să evocăm tema predicilor lui Vladimir Ghika în perioada de reculegere a surorilor de la Auberive, în septembrie 1926. Această reculegere este plasată sub semnul “Rugului aprins”, deci a focului. Un foc care n-a încetat să-l mistuie pe predicator. Iată pasajul esenţial:

“Trebuie să încredinţăm focului tot ceea ce trebuie ars, toate lucrurile la care putem ţine, chiar şi anumite forme de slujire a lui Dumnezeu, care nu vin decât după Dumnezeu.

Singurul lucru necesar este unicul lucru dorit de Dumnezeu.

Totul vine după acesta, chiar şi cele mai sfinte misiuni, care cu cât sunt mai bine îndeplinite cu atât le uităm mai repede. Trebuie să tindem spre sfinţenia lui Dumnezeu. După aceea şi dedesubt radiază împrejurările şi sarcinile eşalonate, diversitatea darurilor şi harurilor primite. Dar acel unic lucru necesar trebuie să constituie o condiţie pentru toate. Aruncaţi pe foc tot ce nu constituie acel lucru; veţi găsi mâine toate acestea strălucind.”

Aceste cuvinte, consider, ne dau cheia pentru a interpreta continuarea evenimentelor. În timp ce se pregăteşte, de bine de rău, sosirea tinerilor în această casă în ruine, Vladimir Ghika le adună pe surori pentru a le împărtăşi un nou proiect:

“Am o veste importantă să vă comunic, le spune, cred că va trebui să mă mut în colţul cel mai lovit de soartă din marginea Parisului, acolo unde absenţa lui Dumnezeu este foarte evidentă.

– Un părinte Foucauld în zonă? îl întreabă surorile înmărmurite.

– Cam aşa ceva: prezenţa vie a Sfântului Sacrament şi a unui preot sărac printre cei mai săraci. Această idee mă obsedează. M-am sfătuit cu superiorul meu, Mons. Chaptal, care nu m-a descurajat, dimpotrivă. A informat arhiepiscopatul despre proiectul meu. Am aflat zilele acestea că mi se poate pune la dispoziţie un mic teren la periferia de sud, la Villejuif.

La început uluite, surorile rămân de-a dreptul consternate. Suzanne Marie reacţionează prima: “Dar, părinte, tocmai sunteţi pe punctul de a îndeplini această grea sarcină de a fonda o comunitate de fraţi ai Sfântului Ioan. Acest lucru vă va absorbi complet. Nimeni nu vă poate înlocui aici, în timp ce episcopia este în măsură de a găsi alţi preoţi pentru evanghelizarea zonei.”

Celelalte surori nu se lasă mai prejos, afirmând cu simplitate: “Părinte, nu este bine să alergaţi după doi iepuri!”

– Liniştiţi-vă, le răspunde părintele Ghika, voi veni regulat la Auberive, ca şi în trecut, cel puţin după ce voi termina instalarea la Villejuif.

– Dar activitatea în mediile intelectuale din Paris, reia Suzanne Marie, proiectele ecumenice, colaborarea cu Jean Daujat şi Centrul de studii religioase? Cum veţi putea duce la bun sfârşit toate obligaţiile?

“Toate obiecţiile sunt înlăturate, constată Suzanne Marie, proiectul de la Villejuif este menţinut. La Villejuif în anii 1927, 1928 (din punct de vedere omenesc) părintele s-a simţit tras în toate părţile, ceea ce a fost poate fatal pentru alte proiecte deja începute şi de mai mare anvergură.

Ducându-se la Villejuif, Vladimir Ghika nu se gândeşte să înfăptuiască o lucrare extraordinară. Pune în practică, în mod simplu,unul din punctele regulii fundaţiei sale:

“A fi fără rezerve în slujba iubirii de Dumnezeu, care este singura lege a Casei, şi mereu gata pentru orice ar avea legătură cu apostolatul.”

“Cu o oră înaintea plecării sale, povesteşte una din colaboratoarele sale pariziene, îşi îndeplinea încă îndatoririle la biserica Străinilor, pe strada de Sèvres, unde mă duceam să-l văd. O mică, foarte mică valiză se afla la picioarele lui; simplu, cu încrederea pe care obişnuia să mi-o acorde, mi-a mărturisit: “Mă simt îngrozitor de trist!” Nu se îndoia că această umilinţă emoţionantă spunea mai multe despre generozitatea lui, decât gestul spectaculos de a pleca acolo. [15]

O serie de articole publicate de părintele Lhande în revista “Les Études” (Studii) precum: “Cristos la periferie”, “Crucea de pe cazemate” (vechi fortificaţii de la marginea Parisului) “Dumnezeu în acţiune”, atrag atenţia catolicilor asupra condiţiilor mizerabile de viaţă a celor de la periferie. Stabilirea lui Vladimir Ghika în zonă trezeşte curiozitatea ziariştilor. Datorită reportajelor lor putem reconstitui condiţiile de viaţă ale părintelui Ghika. El însuşi face descrierea locuinţei sale:

“Ministerul de război mi-a oferit mai întâi o veche baracă, care era total nepotrivită. A fost consultată apoi Compania de căi ferate P.L.M. care mi-a dăruit un vagon vechi, dar care n-a putut fi amplasat pe acel teren. În sfârşit, am descoperit un meseriaş care în 24 de ore mi-a montat o baracă de scânduri de nouă metri pe trei, tocmai potrivită.

– Câte camere veţi avea, întreabă ziaristul?

– Baraca mea se împarte în trei părţi: capela, cuşeta şi dispensarul. Vom însănătoşi sufletele, dar şi trupurile. Şi asta fără nici o intenţie ascunsă.”

Existenţa sa materială este repede organizată. Drept pat, o scândură mobilă fixată de perete, încălzirea – cu ajutorul unei salamandre (sobă cu combustie lentă), dăruită de un prieten. Hrana era compusă, cel mai adesea, din paste fierte pentru că nu ştia să gătească. Într-o zi a primit un peşte frumos pe care, în disperare de cauză l-a mâncat crud.

Copiii devin îndată prietenii săi. Îl numesc “Moş Crăciu”, din cauza bărbii sale albe. Îl înconjoară, ridicându-i pelerina lungă, neagră, atunci când se duce să ia apă de la fântâna publică şi îl ajută apoi să care vasul cu apă. Ei vor asista la primele sale slujbe şi-i vor aduce şi pe părinţi. Încet, încet câştigă încrederea populaţiei. În afară de cea a unui anarhist care proferează injurii împotriva religiei şi care-i detestă pe preoţi. Acest om este grav bolnav, suferă de tuberculoză; Vladimir Ghika caută un mijloc de a-l întâlni. Copiii îi spun că soţia acestui om revoltat repară scaune din împletituri de paie. Pretextul unei vizite este deci găsit, dar mai trebuie procurat un scaun de refăcut. Chiar în acea seară, ţinând o conferinţă la Şcoala normală din Paris, povesteşte istoria acestui om şi pune problema scaunului. Cineva vine triumfător cu un scaun de la vechituri; i se propune să ia un taxi până la Villejuif.

“Nici vorbă de aşa ceva, răspunde Vladimir Ghika, nu am dreptul să fac această cheltuială, ar însemna să fur din banii săracilor.”

Urcă cu scaunul în tramvai, sub privirile mirate ale călătorilor. A doua zi, se prezintă cu scaunul la reparat. Femeia lipsea, însă, de acasă şi soţul ei se vede silit să-l primească el pe client. Acesta discută îndelung despre diferitele grosimi ale paielor până în clipa când anarhistul, ajuns la capătul răbdării, începe să-l insulte, rostind injurii împotriva lui Dumnezeu, a religiei şi a preoţilor. Părintele Ghika nu scoate nici o vorbă; când mânia i se potoleşte, îşi pune mâna cu blândeţe pe umărul bărbatului.

“- Nu mă atinge, strigă anarhistul. Dacă ne-ar vedea cineva ar putea crede că…

– Ce?

– Că suntem tovarăşi!

– Mai mult decât atât, noi suntem fraţi,” îi răspunde liniştit Vladimir Ghika şi iese, lăsându-l pe bărbat înmărmurit.

Revine peste trei zile, dar scaunul său nu este încă gata. Vizitele continuă. Vladimir Ghika vine însoţit de o soră de la “Assomption”, care, cu discreţie, îl îngrijeşte pe bolnav. Puţin timp mai târziu bărbatul trimite după el cerându-i să-i administreze cele din urmă sacramente. Va muri împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Frigul din baracă unde apa îngheţa noaptea lângă soba aprinsă şi oboseala drumurilor făcute între Villejuif, Paris, Auberive aveau să pună capăt destul de repede acestui apostolat. Vladimir Ghika se îmbolnăveşte în 1930, iar cardinalul Verdier trimite în locul lui un grup de preoţi tineri. Ei au reuşit să construiască repede o biserică pe terenul defrişat de Vladimir Ghika. Ea va fi una din primele parohii moderne de la periferia Parisului.

Dar, să revenim la Auberive. Viitorii seminarişti au sosit unii după alţii, însoţiţi de părintele Pel şi de un alt preot. Ei se instalează în aripa cu celule. Au fost recrutaţi prin relaţii de prietenie. La plecare dovedesc o abnegaţie puţin obişnuită. Constituie însă un grup foarte heteroclit. Unii dintre tineri cu serviciul militar făcut, urmează cursuri la universitate; ei se angajează în mod conştient şi generos în Opera Sfântului Ioan. Adolescenţi de 16, 17 ani, ieşiţi din colegiu, doresc să devină preoţi. Un copil de 13 ani reprezintă mai degrabă un caz social. În fine, mai sunt vocaţiile târzii, celibatari de vârstă matură, care trebuie să-şi reia studiile de la început. La fel, câţiva nehotărâţi [16] dintre care un tânăr, recomandat cu căldură, care se declară pustnic predicator şi îşi părăseşte chilia pentru a se instala într-una din căsuţele din parc. Începutul este plin de trudă, cu atât mai mult cu cât în acel an o mulţime de refugiaţi ruşi invadează Auberive-ul. Surorile au cerut ca acel grup masculin să fie complet autonom din punct de vedere material. Dar, din cauza lipsei mijloacelor financiare, părintele Ghika le roagă să-şi asume o responsabilitate de ansamblu ca în epoca eroică a desţelenirilor. Se înfiinţează, aşadar, o bucătărie şi o spălătorie comună. Un personal auxiliar restrâns vine să le ajute pe surori, ele rămânând responsabile cu organizarea generală, fiecare dintre ele având o sarcină precisă.

Va trebui de asemenea să primească o colonie de vacanţă de la Villejuif, un grup de fetiţe alese dintre cele mai sărace familii, care vor locui în vechea moară a abaţiei, amenajată rapid. Ele sunt însoţite de câteva doamne din opera de caritate, dar comunitatea trebuie să le asigure hrana şi adăpostul. Pentru surori, aceste răspunderi sunt dificile, cu atât mai mult cu cât, părintele Ghika, a cărui prezenţă părea indispensabilă, este cel mai adesea absent. El se află la Villejuif. În timpul rarelor sale sosiri, împarte cu surorile masa, puţin deconcertat, se pare, de grupul eterogen al tinerilor. Cât despre surori, ele sunt supraîncărcate şi surmenate. Se simt întrucâtva sfârşite de oboseală şi deturnate de la vocaţia lor profundă pentru viaţa contemplativă şi misionară. Se simt neliniştite. Îi vorbesc părintelui Ghika foarte direct despre toate acestea. El le răspunde în mod invariabil:

“Nu este prea avansat în contemplaţie acela care are nevoie de mijloace exterioare pentru a contempla. Nimic nu vă împiedică să fiţi unite cu Dumnezeu.”

Mai are acest gând spiritual care se regăseşte în “Gânduri pentru zilele ce vin”:

“Cel care nu ştie să-l caute pe Dumnezeu pretutindeni, riscă să nu-L recunoască nicăieri” [17]

Îşi dă seama, totuşi, că sunt excesiv de ocupate. Speră mereu că Dumnezeu îi va trimite colaboratori. Părintele Charles Henrion şi-a anunţat deja sosirea pentru a predica în perioada de reculegere 8-15 august. Toţi speră că va accepta să rămână la Auberive. Cu toată oboseala, şi după un an de noviciat destul de dur, surorile sunt hotărâte mai mult ca oricând să trăiască fără rezerve pentru Dumnezeu. Tema de reculegere a părintelui Charles despre întâlnirea lui Isus cu samariteanca şi acel “Sitio” “Mi-e sete!” al lui Cristos de pe cruce, nu fac decât să le încurajeze în hotărârea lor.

Mercédès de Gournay participă şi ea, iar ultimele rămăşiţe de împotrivire se topesc.

Este prezent şi Vladimir Ghika, devenind umilul discipol al prietenului său.

O propunere a episcopului de Langres va fi îndelung discutată la sfârşitul perioadei de reculegere. Mons. Thomas a sugerat discret, cu acceptul fondatorului şi al comunităţii, să transforme această “pioasă uniune” într-o congregaţie propriu-zisă. Părintele Ghika şi părintele Charles consideră amândoi că este mai bine ca Opera să-şi păstreze supleţea iniţială, fără să fie cuprinsă prea repede într-un sistem organizat.

Ceea ce a intuit atunci părintele Ghika s-a realizat mai târziu în mai multe institute laice şi mişcări carismatice, prin formele de viaţă laică autentic angajate şi consacrate, dar în alt mod, nu prin voturi. Cum să nu ne gândim imediat, evocând gândirea lui Vladimir Ghika la admirabila operă pe care o înfăptuieşte sub ochii noştri maica Tereza!

În această lună, august, toţi speră ca părintele Charles să rămână şi să devină “cofondator” al Operei, luându-i sub îngrijirea sa pe fraţii Sfântului Ioan. Decepţia este cu atât mai mare la auzul refuzului lui:

“A trebuit să acceptăm eşecul speranţelor noastre, scrie Suzanne Marie. Ceea ce fusese pornit în privinţa tinerilor, lui i s-a părut prematur. A crea o operă înainte de a avea o echipă coerentă de lucrători, a pune acţiunea, înaintea persoanei, constituia după părerea lui o greşeală. Se potriveşte în orice ocazie acest citat din Sf. Toma: «Ceea ce se află pe primul loc în ordinea scopurilor, se află pe ultimul loc în cea a înfăptuirii.» Într-un limbaj mai familiar şi mai puţin filozofic, mi-a mărturisit fără ocolişuri: «Mi-ar fi imposibil să trăiesc în această situaţie confuză…»”

Convins că nu şi-a spus ultimul cuvânt, Vladimir Ghika îl invită să revină în anul următor la Auberive. Până atunci, stabilesc să se întâlnească în septembrie, la Meudon, la Jacques Maritain. Este ceea ce se cheamă în acea vreme “reculegerea de la Maritain”, în cadrul căreia părintele Garrigou Lagrange oferea învăţături teologice, după ideile importante ale cursurilor sale pentru studenţii de la “Angelicum” din Roma.

În ultimul moment, Vladimir Ghika trebuie să renunţe, dar se duce Suzanne Marie, care locuieşte la familia Maritain, unde este primită cu multă prietenie. O mulţime de scriitori, poeţi şi artişti, preoţi şi laici este adunată în jurul predicatorului. Este o întâlnire amicală şi spirituală. Pe coridoare şi în grădină se aude vorbindu-se mult de prinţul Ghika, de părintele Charles şi de Casa Sfântului Ioan de la Auberive. O vorbă de spirit circulă şi îi este atribuită preotului Altermann: “Un nor luminos şi un pilon din beton armat s-ar putea îmbina unul cu celălalt?”

Suzanne Marie, care se simţea puţin pierdută printre aceşti oameni de litere, este bucuroasă s-o întâlnească acolo pe doamna Leigh Smith, care-şi petrecuse luna august la Auberive. Era văduva unui celebru explorator englez care a dat numele său unui cap al litoralului groenlandez. Crescută în religia protestantă, a devenit catolică după o lungă perioadă de căutări. A fondat la Londra o operă, bazată pe o concepţie cu totul nouă, pentru reeducarea tinerelor mame necăsătorite. Era o femeie profundă, cu o mare experienţă, care s-a ataşat mult de Casa Sfântului Ioan: “Mă simt bine acolo, afirmă ea, un singur loc mai există în lume unde sufletul meu se simte atât de în largul lui, Roma.”

În timpul reculegerii, o ia pe Suzanne Marie de o parte şi îi vorbeşte cu inima deschisă:

“Mă simt mai bine la Meudon decât la Auberive şi îţi vorbesc cu toată sinceritatea. Vă veţi epuiza în zadar pentru punerea pe picioare a acelui grup de fraţi, nu este un proiect viabil. Prinţul Vladimir Ghika este un sfânt, nimeni nu se poate îndoi de acest lucru, dar a luat în braţe această abaţie deplorabilă, pe aceşti oameni de adăpostit la întâmplare, fără organizare, acest grup eterogen de oameni tineri, care nu este nici seminar, nici noviciat. Voi, care constituiţi un nucleu de surori, vă veţi simţi copleşite de aceste responsabilităţi… În plus, sunteţi prea departe de Paris sau de alt centru, reflectaţi serios la toate acestea..” [18]

Inutil să reflectez la acest lucru, se gândeşte Suzanne Marie, pentru că este evidenţa însăşi, noi o trăim! Se simte însă puţin surprinsă şi jenată, când Doamna Leigh Smith îi face o propunere. Este gata să facă rost de o casă pentru surori, în Normandia la Pont-de-l’Arche, un loc pe care-l cunoştea bine.

Suzanne Marie, fără să ezite, respinge această ofertă, din fidelitate faţă de fondator şi faţă de tot ceea ce au însemnat începuturile la Auberive. Nu-i va vorbi despre această propunere nici părintelui Ghika. Doamna Leigh Smith nu a insistat şi i-a promis că va reveni la Auberive în iulie viitor.

Înainte de a părăsi Meudon, Suzanne Marie se întreţine îndelung cu părintele Garrigou Lagrange. Acesta este perfect la curent cu greutăţile de la Auberive, dar o încurajează să persevereze cu răbdare. Pare să spere într-un viitor acord între Vladimir Ghika şi Charles Henrion. Suzanne Marie, uşurată, se întoarce repede la Casa Sfântului Ioan.

Iarna anului1927-1928 va fi aspră în toate privinţele. Vladimir Ghika este de cele mai multe ori absent, acaparat de obligaţiile lui pariziene şi de apostolatul său de la Villejuif. Tinerii, care formează un grup din ce în ce mai eteroclit, suportă greu un regim de viaţă prea dur, cel puţin în privinţa locuinţei. Preoţii care-i conduc suferă în tăcere. Surorile sunt copleşite de muncă şi responsabilităţi.

În timpul scurtelor sale treceri prin Auberive, părintele Ghika îşi dă bine seama că modul de viaţă nu este pus la punct. În aprilie face o călătorie în Tunisia, pentru a se întâlni cu părintele Charles şi a încerca să pregătească împreună un viitor.

Încetul cu încetul, în acest timp, grupul de fraţi se descompune treptat.

“Nu se poate spune că a existat o dezordine, remarcă Suzanne Marie, ci mai ales o absenţă a ordinii. Nu se poate spune că au fost neînţelegeri, ci un vid de înţelegere şi de unanimitate. Nu era vorba nici de scandal, ci de nepăsare, inactivitate, sosiri şi plecări intempestive în sat, unde oamenii nu-i deosebeau pe fraţi de refugiaţi şi se mirau, considerând aceasta o lipsă de regulament.” [19]

Tot în acest timp, soţia unui refugiat rus devine subiect de scandal în sat, lăudându-se că a făcut un avort la Paris. Dezaprobarea este generală. Începe să se vorbească despre “curtea regelui Pétaud” (curte unde fiecare îşi făcea de cap) la Auberive, sau de curtea miracolelor (loc rău famat la Paris) sau pur şi simplu de harababură. Zvonurile ajung până la urechile episcopului de Langres. Părintele Ghika este convocat de mons. Thomas. Episcopul îl sfătuieşte să dizolve grupul de fraţi şi să nu le păstreze la abaţie decât pe surori.

O face cu mult tact, fără reproşuri sau vreun act scris. Se mulţumeşte să evoce problema separării: dreptul canonic nu autorizează coabitarea celor două comunităţi, de bărbaţi şi de femei, decât dacă au propria lor autonomie şi sunt separate printr-o împrejmuire efectivă. De fapt, el invocă acest motiv minor, pentru a evita să spună fondatorului că Opera Sfântului Ioan nu este pusă la punct.

Această decizie episcopală îl afectează profund pe Vladimir Ghika. Şocul este puternic; se aştepta la orice, dar nu la aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât în timpul acelui an de coexistenţă, viaţa celor două comunităţi s-a desfăşurat fără incidente. Nici oaspeţii, nici fraţii n-au pătruns vreodată în partea aripii de sud a clădirii, ocupată de surori.

Destrămarea şi risipirea grupului de bărbaţi se face cu demnitate, fără grabă, de sărbătorile de Paşti. Fiecare dintre fraţi este orientat către cea mai bună cale pentru el. Care spre un seminar sau un centru de apostolat, care spre studii sau pe lângă vreo familie. Părintele Ghika se ocupă de primul dintre cei care veniseră la Auberive. Se îngrijeşte de locuinţa lui, pe strada la Source, la benedictini, şi de studiile lui la seminarul carmelitanilor. Este vorba de Henri Caffarel în care-şi pune mari speranţe.

Casa Sfântului Ioan îşi regăseşte liniştea de la început., dar inimile sunt rănite. Sosirea unui oaspete neaşteptat le va reconforta pe surori. Într-o zi, părintele Ghika le prezintă pe părintele Potevin, economul benedictinilor de la mănăstirea Sainte-Marie din Paris. Acest preot, le spune el, a binevoit să accepte conducerea lucrărilor de restaurare de la Auberive. Ele vor fi solicitate să colaboreze, deoarece el nu va putea să stea acolo tot timpul. Se vor întreprinde curând lucrări metodice, iar surorile, uimite, vor asista la renaşterea abaţiei. Acoperişurile vor fi acoperite cu ţigle asemănătoare cu cele pe care le întrebuinţaseră călugării în trecut, procurate din sat. Urmele de vandalism sunt şterse una după alta, găurile prin care se scurgea apa de pe acoperiş sunt în sfârşit astupate, iar o mulţime de ferestre sunt înlocuite. Părintele Potevin îşi demonstrează nu numai competenţa de restaurator, dar dovedeşte şi un mare ataşament faţă de comunitate.

Surorile nu pierd ocazia de a se întreba cum şi prin ce miracol, părintele Ghika a făcut rost de fonduri pentru o asemenea lucrare? Dar nici una nu îndrăzneşte să-l întrebe. Ele vor afla, mult mai târziu, că Vladimir Ghika se hotărâse să cedeze abaţia Auberive benedictinilor din Paris, care intenţionau să facă ulterior din ea o dependinţă a mănăstirii “Sainte Marie”.

Se anunţă o vară minunată. O nouă colonie de vacanţă cu copii proveniţi din Villejuif se instalează la Auberive, iar oaspeţii ocazionali se succed unul după altul; Doamna Leigh Smith şi Charles Henrion se numără printre ei. Schimbările la care este supusă Casa Sfântului Ioan nu surprinde pe nimeni. Era previzibil, chiar de dorit. Se pune problema acum de a porni mai departe cu curaj şi de a lua în calcul în mod serios o colaborare între Charles Henrion şi Vladimir Ghika. Acesta din urmă pare extrem de obosit. Umerii sunt aduşi, mersul greoi, iar pelerina largă din postav negru de abia îi ascunde slăbiciunea excesivă. Îşi simte copleşite atât trupul cât şi sufletul. Mai neplăcut este că nimeni nu poate găsi cuvintele potrivite care să-l ajute să depăşească această încercare. Se îndoieşte de sine însuşi şi de misiune.

Membru al Comitetului director al Congreselor euharistice internaţionale primeşte o invitaţie de a participa la cel de la Sidney. Ezită să accepte. Călătoria cu vaporul însemna o absenţă de mai multe luni; ce vor face surorile în tot acest timp? Dar ele îl vor convinge să facă această călătorie. Se gândesc că o lungă croazieră va fi benefică. Îi va permite să se odihnească şi îl va elibera de grijile de la Auberive şi Villejuif. Îi va oferi ocazia să întâlnească personalităţi de înalt nivel şi să-şi exerseze apostolatul la scară mondială. Vladimir Ghika se lasă convins. Această călătorie în Australia va fi primul său mare circuit internaţional. Nu părăsise niciodată Europa, decât pentru a se duce în Tunisia. Acum prima urgenţă era să asigure existenţa surorilor şi să aducă un preot la Auberive. Împotriva voinţei sale, părintele Charles acceptă până la urmă să-l înlocuiască pe prietenul său. O face pentru Operă şi pentru a susţine din punct de vedere spiritual comunitatea, care se resimte încă de pe urma recentelor evenimente.

În timp ce Vladimir Ghika pleacă spre vara australă, un val de frig se abate asupra Auberive-ului, barometrul indicând treizeci de grade sub zero. Clădirile sunt acoperite de zăpadă. Jetul de apă din parc, pe care surorile l-au lăsat să curgă pentru a evita spargerea conductelor, formase un fel de iceberg, înalt de patru metri. Pe întinderile din jur, trunchiurile îngheţate ale copacilor explodează ca nişte obuze, iar poştaşii rurali sunt atacaţi pe drumuri de mistreţi.

În pofida noilor obligaţii pe care o temperatură atât de joasă le presupunea, casa reuşeşte să se organizeze. Părintele Henrion o cheamă din Africa, pe una din tinerele sale discipole, Élisabeth de Nanteuil, ca şi pe o altă tânără pe care-o întâlnise la Meudon. În fine, Mercédès de Gournay se hotăreşte să petreacă iarna la Auberive. Tocmai obţinuse permisul de conducere astfel că soseşte cu maşina. Izolarea din abaţie este astfel ceva mai mică. Fostul secretar al lui Jacques Maritain, André Harlaire, un suprarealist care vrea să intre în mănăstirea “Chartreuse”, soseşte şi el. Îl urmează peste tot pe părintele Henrion şi devine ministrantul său. După plecarea lui, va fi înlocuit de cineva mai în vârstă, sosit să locuiască la abaţie.

Părintele Henrion este un om înalt, uscat, şchiop, impregnat de aspectul auster al doctrinei Sfântului Ioan al Crucii şi foarte diferit de Vladimir Ghika. Trăind ca un pustnic în Vosgi, în momentul convertirii lui Ève Lavallière, el a sprijinit-o în credinţa care se năştea, dar într-o manieră foarte aspră. Ca părinte spiritual nu putea fi comparat cu Vladimir Ghika, care pătrundea în sufletele cu blândeţe, fără să le bruscheze. Unul îi face pe discipoli să escaladeze asprul urcuş al Carmelului, celălalt îi aruncă de la plecare în căminul unde arde flacăra vie a iubirii. Dar călugăriţele îl respectă şi îi sunt recunoscătoare pentru că a rămas lângă ele.

Viaţa de zi cu zi se desfăşoară liniştit, punctată de recitarea oficiului divin, în aşteptarea întoarcerii călătorului. Această aşteptare se prelungeşte însă la nesfârşit; părintele Ghika părând să se fi pierdut în mările australe. Surorile află întâmplător că a fost invitat în Indii şi în Ţara Sfântă şi că periplul său va dura mai mult decât era prevăzut. O vizită neaşteptată le întrerupe singurătatea: aceea a părintelui Lamy, care părea total dezinteresat de fundaţie. Charles Henrion s-a dus cu maşina să-l aducă de la Pailly, unde locuia. Va rămâne două zile şi va petrece o veghe împreună cu surorile. Le povesteşte cu multă vervă o mie şi una de povestiri despre apariţia Sfintei Fecioare şi a arhanghelului Gabriel. Apoi, aruncând o privire de jur împrejur, le anunţă cel de al doilea război mondial (suntem în 1929), care, spune el, va fi mai rău decât primul. Apoi adaugă: “Voi, care sunteţi o mică turmă, veţi fi protejate, niciuna nu va avea de suferit în urma acestui cataclism.”

Pleacă a doua zi dimineaţa după ce îi încredinţează părintelui Charles un mic caiet albastru, unde se aflau scrise de mâna lui statutele unei congregaţii pe care-şi propune să o fondeze, la cererea Sfintei Fecioare. Doreşte ca la Auberive să se reflecteze asupra acestui lucru. Suzanne Marie, care era prezentă la plecarea lui, rămâne surprinsă. Nu spune nimic celorlalte surori despre micul caiet. Acesta nu conţine, de altfel, decât o schiţă de reguli, după dreptul canonic din 1920. Nimic comparabil cu vederile noi şi poate prea îndrăzneţe, care figurează în statutele de la Sfântul Ioan. Dar, este intrigată de acest demers necuviincios al părintelui Lamy.

Aşteptarea continuă. Surorile simt din plin absenţa nesfârşită a părintelui Ghika, care nu dă nici un semn de viaţă. Încep să se neliniştească cu atât mai mult cu cât protectorul lor, episcopul de Langres, moare subit, pe 16 februarie, în momentul în care sprijinul său era mai necesar ca oricând. În sfârşit, într-o zi de primăvară, părintele Potevin le anunţă pe surori că Vladimir Ghika este aşteptat la Paris, după ce la Roma suferise o operaţie dureroasă. Este vorba de o hernie abdominală strangulată, a cărei rezolvare le-a luat medicilor peste o oră. Surorile primesc o scrisoare de la Vladimir Ghika, în care acesta lasă să se înţeleagă, în termeni abia mascaţi, că va reveni la Auberive numai atunci când va pleca părintele Henrion. Este o scrisoare de ruptură a relaţiilor şi surorile rămân foarte tulburate. Părintele Henrion simte că se sufocă. Îşi face imediat bagajele şi pleacă la sfârşitul lunii aprilie, împreună cu cele două tinere pe care le adusese, cu cel de al doilea ministrant şi cu Mercédès de Gournay. Vladimir Ghika se grăbeşte să se întoarcă la Casa Sfântului Ioan.

La început şi el şi surorile simt o oarecare stânjeneală datorată lungii despărţiri, tăcerii prelungite şi hotărârii dure care tocmai fusese luată. Curând însă stânjeneala se risipeşte, părintele redevine el însuşi şi viaţa îşi reia cursul. Suzanne Marie evită să-i adreseze întrebări prea precise şi mai ales nu-i arată caietul albastru al părintelui Lamy. Dar ea află, încetul cu încetul, din frânturi de discuţie, că Vladimir Ghika a fost foarte afectat aflând, la întoarcerea în Franţa, că au fost aduşi tineri la abaţie, contrar hotărârilor episcopului, ca şi de vizita intempestivă a părintelui Lamy care se pare că a aşteptat plecarea lui pentru a se interesa de Auberive. Reacţia sa este aceea a unui om rănit, care se simte înlocuit şi trădat. Cum s-a ajuns la această situaţie? Este adevărat că părintele Henrion, invitat să petreacă iarna la Auberive ca preot care asigură comunităţii serviciul religios, a luat o serie de iniţiative care au schimbat atmosfera. Neplăcându-i titulatura de Casă a Sfântului Ioan, o suprimă, zicându-i “Abaţie”. Mută capela în care Vladimir Ghika a celebrat prima liturghie, într-o încăpere de oaspeţi mai confortabilă. Impune surorilor, pe care el le consideră cele mai contemplative, o viaţă aparte. În consecinţă, Hélène Stavrorandy, Marie Emmanuelle Lindenfeld şi Élisabeth de Nanteuil vor locui în fostele închisori de călugări, datând de pe vremea Sf. Bernard, în celule înalte de 1,40 metri. Surorile se supun în tăcere. În afară de aceasta, André Harlaire este dat afară. Cazul său este ambiguu, este vorba în realitate de o tânără androgină. În fine, are loc vizita neaşteptată a părintelui Lamy. Despre cele întâmplate surorile n-au vorbit cu nimeni. Evitau să vorbească chiar şi între ele. Dar, este foarte posibil, ca părintele Potevin, care se ducea în mod regulat la abaţie pentru a supraveghea lucrurile, să fi considerat necesar să-l pună la curent pe Vladimir Ghika în legătură cu toate incidentele.

“Este o enigmă pentru mine, afirmă Suzanne Marie, dar rămân convinsă de dreptatea şi a unora şi a altora, cu toate divergenţele de opinii privind conduita Operei.” Ea adaugă că Vladimir Ghika a fost cu atât mai tulburat cu cât credea profund în bunătatea, în rectitudinea oamenilor, a tuturor oamenilor, fraţii săi:

“Nu sunt sigură, încheie ea, dacă această convingere neclintită nu va fi fost un obstacol în edificiul Operei, pe care el a crezut că trebuie să o fondeze. Descoperirea unui şiretlic, a unui procedeu urât, provocau în el reacţii cu atât mai mari, cu cât aceste urâţenii erau atât de străine de mentalitatea sa. În astfel de momente, această inimă blândă şi smerită lăsa să-i scape aceste cuvinte, amuzante pe buzele lui: “Chiar că mi-a sărit muştarul!”

De la întoarcerea sa, Vladimir Ghika este obsedat de dorinţa de a căuta printre numeroasele sale cunoştinţe, colaboratori care să fie interesaţi de Auberive. După atâtea furtuni, vrea să asigure creşterea micii comunităţi. Întreprinde mai multe demersuri şi mulţi preoţi se vor perinda pe la Casa Sfântului Ioan. Unul dintre aceştia, părintele Nassoy, de la Misiunile străine din Paris, apreciază Opera foarte mult. Vine la abaţie întovărăşit de o tânără distinsă, cu o înfăţişare modestă, văduvă, fără copii, originară din Argentina, Doamna Frazer. Este hotărâtă să se i dedice lui Dumnezeu. Părintele Nassoy solicită admiterea ei în comunitate. Va împărtăşi repede viaţa surorilor. Foarte cultă, plină de farmec, cu o energie ieşită din comun, le cucereşte imediat. Nu are nici o dificultate în a se adapta. Părintele Nassoy vine de mai multe ori; expune, în sfârşit, comunităţii proiectele sale pe termen lung. Superiorii săi îl însărcinaseră să întemeieze o congregaţie de femei care să corespundă cu cea realizată de preoţii Misiunilor străine. În loc să plece de la zero, el doreşte să se asocieze cu Opera Sfântului Ioan, care are un spirit vădit misionar. Cele două fundaţii ar putea să trăiască în simbioză, surorile celor două institute putând fi repartizate conform vocaţiei lor profunde, fie în grupurile de rugăciune, fie în activităţi apostolice. Aceste perspective de viitor sunt unanim aprobate de surori, bucurându-se la gândul că Opera va progresa din plin.

Câteva luni mai târziu, spre sfârşitul verii, părintele Nassoy cere să vorbească cu Suzanne Marie. Pare preocupat. El îi explică cu toată sinceritatea:

“Doamna Frazer, spune el, este încântată de Auberive şi Auberive de doamna Frazer. Personal sunt impresionat de seriozitatea grupului vostru. Dar trebuie să vă spun deschis ce gândesc. Sunt convins că prinţul Ghika este un sfânt, dar nu mai puţin convins sunt că mi-ar fi imposibil să colaborez cu el. Am încercat totul pentru a ajunge la câteva precizări indispensabile în stabilirea unei cooperări solide. Am încercat să fixez atribuţiile respective, coordonările şi subordonările necesare, să abordez de asemenea problemele lumeşti. Or, toate eforturile mele de a stabili această bază de plecare s-au dovedit zadarnice. Mă aflu în faţa unei nebuloase şi simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Cu caracterul meu este imposibil să merg mai departe în aceste condiţii. Mă tem că nu aş răspunde aşteptării superiorilor mei, care contează pe o acţiune rapidă. Este mai bine, deci, să plec de la zero, singur. Dar ce vorbesc eu, că doar nu pornesc de la zero, deoarece doamna Frazer aici a primit prima sa iniţiere care nu se va pierde. Nu voi uita că Opera mea a luat naştere la Casa Sfântului Ioan.” [20]

Părintele Nassoy pleacă şi împreună cu el şi Doamna Frazer. Ea va deveni curând fondatoarea şi superioara generală a Institutului de călugăriţe misionare înfiinţat în regiunea Toulouse. Ea şi călugăriţele sale au demonstrat mereu un mare ataşament şi o vie recunoştinţă Operei Sfântului Ioan.

Dar această a treia ruptură trebuia să atragă după sine tot ce a urmat. Vom asista acum la durerosul declin de la Auberive.

 

 

Cap. VII – Căutarea preferinţelor lui Dumnezeu

Deznodământul se apropie şi va fi sfâşietor pentru toţi. În faţa acestei serii de eşecuri, surorile, descumpănite, se întreabă dacă ar trebui să spere împotriva oricărei speranţe şi să rămână la abaţie, sau, dimpotrivă, să se orienteze, fiecare după vocaţia pe care o simte, spre o comunitate sau alta. Primul lor gând a fost să plece împreună. Apoi au ezitat; ar putea oare să-l facă pe părintele Ghika să treacă prin această nouă încercare, mărindu-i suferinţa pe care o resimţise în faţa unor neînţelegeri repetate cu colaboratorii săi? În sfârşit, de ce să grăbească această “transmutare” şi să părăsească vechea abaţie, a cărei refacere le-a costat atâta efort, dar care le-a adus atâtea haruri profunde?

Suzanne Marie va lua prima o decizie în care raţiunea şi credinţa vor fi mai tari decât inima. “Datorită acestor ani atât de plini de suferinţe şi învăţăminte supranaturale, scrie ea, mă simţeam din ce în ce mai atrasă spre o viaţă dedicată în întregime rugăciunii.” Martoră a acestor conflicte sau a unor simple dezacorduri care au opus, în mod succesiv, oameni consacraţi lui Dumnezeu, ea se temea ca acestea să nu se producă la nesfârşit, iar Opera Sfântului Ioan să treacă pe alte mâini. Este de asemenea profund convinsă că cel mai bun serviciu pe care i l-ar fi putut face pe termen lung părintelui Ghika este de a-l elibera de acest proiect de fondare. El este un fondator după spirit, de aceasta era sigură. Dar, ca şi părintele de Foucauld, nu pare făcut pentru a realiza concret un proiect. Datorită sfinţeniei şi influenţei sale asupra sufletelor, i se părea destinat unei alte misiuni în cadrul Bisericii.

A pune punct final la Auberive, se gândeşte ea, ar fi un eşec aparent, dar Dumnezeu poate scoate din el un folos mai mare. La începutul anului se dusese la mănăstirea “Carmel d’Avignon”, pentru a se sfătui cu superioara generală, Marie Thérèse, care se ruga pentru fundaţie. Aceasta îi spusese: “Dacă prinţul Ghika şi părintele Charles nu se înţeleg, ar fi mai bine să urmezi înclinaţia pe care o simţi spre o viaţă contemplativă.”

Părintele Potevin, consultat la rândul lui, îi răspunde contrariul: “Nu căuta în altă parte, ceea ce ai deja aici. Nu vei culege decât decepţii. Cunosc mănăstiri de renume unde nu se trăieşte o viaţă de rugăciune şi de caritate ca aici, martor sunt.”

Se duce apoi să-l vadă pe canonicul Vialette, preotul de la “Saint-Germain-des-Prés”, un prieten al viitorului cardinal Verdier, care a stat de mai multe ori la Auberive. Acesta i-a spus: “Îmi dau seama că situaţia voastră la abaţie este de nerezolvat şi cu timpul ea se poate deteriora. Părintele Ghika este în mod clar un om dedicat lui Dumnezeu, dar are el aptitudini pentru a fonda opera pe care a prevăzut-o? Mă îndoiesc serios de acest lucru. Vă propun să aşteptaţi sosirea mons. Fillion, viitorul episcop de Langres. Este un om foarte activ, se spune, dar va fi oare interesat de Auberive?”

Evident, Suzanne Marie vorbeşte îndelung cu părintele Ghika şi îşi expune punctul său de vedere asupra abaţiei Auberive, cu toată delicateţea posibilă. Părintele este categoric: ea trebuie să existe, trebuie să menţinem Casa Sfântului Ioan, afirmă el.

Mons. Fillion urma să fie sfinţit episcop de către cardinalul Dubois, la 24 septembrie 1929. Moartea cardinalului întârzie însă această ceremonie şi amână, desigur, şi sosirea sa la Langres. Suzanne Marie face atunci un ultim demers, pentru a se edifica, la Mons. Chaptal, care era la curent cu toate evenimentele de la Auberive.

În cele din urmă, căutând preferinţele divine, pleacă, cu inima zdrobită, la mănăstirea Carmel. Hélène Stavrorandy, tovarăşa ei de începuturi, îi urmează exemplul.

Rămân trei surori, care se vor strădui să menţină Opera cu orice preţ. Dar, încercările care se vor succeda, vor învinge tenacitatea lor. Noul episcop, o dată instalat, nu manifestă prea mare interes pentru Casa Sfântului Ioan, a cărei profundă spiritualitate pare să-i scape. Totuşi le invită pe surori, la începutul anului 1930, să rămână la abaţie pentru a forma acolo un nucleu apostolic diecezan. Lunile trec fără ca acest proiect să prindă contur. Vladimir Ghika intervine în mai multe rânduri pe lângă mons. Fillion fără a obţine un răspuns precis. Demersurile sale, întrerupte de o călătorie în România, după întoarcerea din exil a regelui Carol al doilea, sunt reluate în octombrie 1930. Ele se vor încheia cu un refuz. Din corespondenţa lui cu Marie Louise Durand, devenită responsabila Casei, putem afla ultimele etape ale acestei lupte.

 

Paris, 31 martie 1930

Dragă soră,

[… ] În legătură cu vizita ta la mons. Fillion, de miercuri, nu cred că este cazul s o faci acum, după cele două vizite ale mele.

[… ] În ce priveşte latura spirituală, trebuie să-ţi păstrezi liniştea şi echilibrul sufletesc, să te aşezi la picioarele Domnului, care nu locuieşte degeaba sub acoperişul tău. Pregăteşte-te pentru Paşti, având această “unică” grijă, iar restul ţi se va da în plus. Şi să faci aceasta cu sufletul celui care încearcă să se dăruiască total lui Dumnezeu, “în momentul prezent”, singurul care ne face să înaintăm, care este important pentru noi, care ne judecă şi ne formează viitorul.

În privinţa mijloacelor de sfinţire personală, nu te nelinişti, ele există şi vor exista din ce în ce mai mult, mai ales cu ocazia hirotonirii fratelui Henri [Caffarel] şi a altor fii ai mei.

În ce mă priveşte aminteşte-ţi că cer “încredere” mai degrabă decât “ascultare” ca un jug eliberat de orice constrângere, chiar voluntar acceptat. Trebuie să se înţeleagă acest lucru bine de tot, dacă se doreşte situarea pe axa doctrinei iubirii de Dumnezeu, aşa cum doresc eu să fie trăită în Casa Sfântului Ioan.

 

Paris, 26 august 1930

Către Mănăstirea Sf. Maria

[… ] Această mare călătorie [în România], cu o rupere temporară de toată oboseala şi grijile mele, a fost hotărâtă şi considerată necesară de confesorul meu, de prieteni şi rude, având în vedere starea fizică şi morală în care mă aflu, alături de alte motive. Mă simt la limita epuizării nervoase, trebuie să recunosc. Pentru a mai fi de folos la ceva trebuie de bine de rău să mă refac puţin. Am ajuns să nu mai pot ţine tocul în mână.[… ]

 

Bucureşti, Sanatoriul Sf. Vincenţiu de Paul

23 octombrie 1930

[… ] Revenirea mea a fost amânată de la o zi la alta de o puternică gripă, de insistenţele nunţiului care, spre binele sufletelor, aproape că m-a somat să-mi prelungesc şederea, ca şi de sărbătorile studenţeşti urmate de manevre, care au întârziat audienţa mea la rege, considerată utilă şi importantă.

[… ] Mă veţi revedea într-o stare de sănătate mai bună în sensul cel mai prozaic. Asta-i tot. Vom vedea ce voi putea face pentru bunul Dumnezeu, pentru Auberive, Villejuif şi alte locuri, cu ce a mai rămas din mine.

 

Paris, decembrie 1930

Iată-mă ajuns la Paris într-o stare destul de proastă: un lumbago neaşteptat mi-a provocat nu numai dureri foarte mari dar mă ameninţă, prin înţepenirea articulaţiilor, cu o imobilitate completă, ceea ce ar fi un lucru foarte stânjenitor. [… ] Deocamdată, aceasta întârzie deplasările mele, pe care trebuie să le fac cu orice preţ, în ciuda neplăcerilor.

[… ] Iată darea de seamă a vizitei mele la episcop. Primire la fel de binevoitoare, cu o dispoziţie la fel de favorabilă, dar nimic nou din partea lui, în afara unor “seminţe” de idei (termenul îi aparţine) aruncate în diverse medii, cu speranţa fermă că bobul va încolţi. Când, unde, cum? Viitorul o va arăta, spune el.

[… ] În privinţa celor pe care le vom recruta pentru a le trimite la Auberive în vederea pregătirii lor, pe măsură ce se vor prezenta, episcopul consideră necesară prezenţa permanentă a unui preot din resortul meu; de când cu lipsa fratelui Henri (Caffarel) nu mai văd vreo ieşire din această situaţie. Eu aş fi gata să asigur continuitatea acolo, la nevoie, dacă cineva însă o va asigura aici. Speram ca fratele Henri, dacă nu va fi prezent la Auberive, să mă înlocuiască la Paris: “atitudinea de a exclude” orice colaborare, refuzul său radical, au împiedicat chiar şi această soluţie.

Având în vedere situaţia existentă, nu văd cum am mai putea continua, pe baza programului episcopal, activitatea Casei Sf. Ioan la Auberive.

 

Paris, strada de la Source,

14 decembrie 1930

Am avut şi eu o întrevedere cu mons. Fillion. [… ] A fost şi mai formal şi mai categoric decât în convorbirea cu părintele Potevin, în sensul unei Opere mult mai puţin grăbite şi mult mai străină de Casă ca şi de obiectivele de la Auberive, oricare ar fi fost ele, decât tot ce s-a prefigurat până acum; şi am văzut nu numai că mă despărţeam de el ca un eventual colaborator ceea ce era deja stabilit, dar că el se despărţea de orice aranjament cu Auberive şi elementele specifice Casei în ceea ce priveşte realizarea problematică a planurilor respective. El vrea acum să recurg numai la elemente locale şi să nu existe nimic care să poate semăna cu viaţa de mănăstire.

[… ] Mi-a repetat cu o anumită vioiciune că nu voia nimic care să semene cu viaţa mănăstirească (chiar pentru pregătire) şi că avea deja centrul său fixat la Maranville, cu un preot din dieceză şi prin bunăvoinţe exclusiv diecezane. După toate acestea, consider că este mai mult decât un punct şi de la capăt, este un sfârşit de capitol.”

 

Se pare că refuzul fratelui Henri a avut mare greutate asupra rezultatului negocierilor. Chiar înainte de decizia negativă a episcopului, acesta punea punct final tentativelor de a salva Opera Sf. Ioan. Aşadar, fondatorul nu este cruţat de nimic, nici chiar de sustragerea unuia din discipolii săi preferaţi. Totuşi, luptă până la capăt cu o îndârjire ale cărei raţiuni le-a subliniat în paginile dedicate suferinţei:

“Voinţa lui Dumnezeu nu trebuie întotdeauna înţeleasă în mod pasiv. Ea nu este numai în evenimente ce urmează să fie suportate. “Fiat voluntas tua” vrea să spună foarte adesea: fie ca eu să urmez voinţa ta, oricât ar fi de greu de împlinit, cu preţul sudorii, al lacrimilor, al sângelui meu, luptând împotriva adversităţilor, luptând şi împotriva a ceea ce pare a fi voinţa ta văzută din afară prin ceea ce cred că este voinţa ta acţionând în mine.»

Este permis şi se impune, uneori, să luptăm cu destinul până la capăt. Adeseori, Dumnezeu ne-a dat o dorinţă legitimă, mult timp neîmplinită, numai pentru a ne vedea realizând-o, în cele din urmă, spre mărirea sa. Voinţa noastră dezinteresată, curată, unită cu Dumnezeu, cu cât este mai adaptată unei nevoi profunde, unei misiuni necesare, cu atât este ea mai sigură de a fi manifestarea vie a voinţei lui Dumnezeu. [21]

O vecină de la Auberive, Yvonne Estienne, care făcea parte din familia Sf. Ioan, descrie climatul în care s-a desfăşurat această luptă:

“Asupra întregii Case apăsa o trilogie compusă din suferinţă, iubire şi pace. Fiecare căuta voinţa lui Dumnezeu privind fondarea acestei Case, iar Domnul părea să răspundă doar permiţând înmulţirea divergenţelor de vederi!”

A atribui eşecul Operei de la Auberive lipsei de realism a fondatorului, adaugă ea, ar însemna o plasare pe un plan secundar. Trebuie citat în sprijinul opiniei sale, scrisoarea superiorului benedictinilor de pe strada la Source, care-l cunoştea bine pe Vladimir Ghika, părintele Olphe Gaillard:

“L-am considerat mereu pe mons. Ghika foarte realist, într-un anume sens. În primul rând datorită gustului pentru cunoştinţele exacte din matematică, fizică, chimie, medicină. În metafizică se situa la un nivel foarte înalt, dar mai ales în exerciţiul vieţii supranaturale prin adeziunea sa la realităţile credinţei şi încrederea în toate semnele pe care le oferă harul, în cunoaşterea persoanelor şi circumstanţelor providenţiale care ghida acţiunea sa. În mod cu totul deliberat, lăsa de o parte, în anumite chestiuni, folosirea mijloacelor umane.”

 

În încercarea de a explica mai bine ceea ce s-a putut întâmpla, trebuie să ne raportăm la mentalitatea epocii. Vladimir Ghika s-a născut în 1873, în acelaşi an cu Sf. Tereza din Lisieux pentru care avea o veneraţie deosebită. Putem constata că în propriul Carmel, calea cea mică a Terezei este prost înţeleasă. Încredinţarea ei iubirii îndurătoare este o inovaţie într-o perioadă în care se obişnuia să te încredinţezi dreptăţii lui Dumnezeu. În momentul morţii ei, o carmelitană de la Lisieux se întreba chiar ce s-ar putea spune despre viaţa aparent simplă, insignifiantă a sorei Tereza. La Tamanrasset, părintele Foucauld nu a reuşit să adune numărul de ucenici scontat. A trebuit să-l aştepte pe părintele Voillaume pentru a vedea cum se strânge recolta şi pentru ca micii fraţi şi micile Surori ale lui Foucauld să se răspândească prin lume. A fonda o operă care are drept regulă doar căutarea preferinţelor lui Dumnezeu, înseamnă aţi asuma riscul de a fi prost înţeles. În plus, condiţiile de extremă sărăcie ale acestei Case i-au descurajat pe cei mai slabi.

În cartea sa intitulată “L’ Apôtre du XX-e siècle (Apostolul secolului XX), Jean Daujat îl consideră pe bună dreptate pe Vladimir Ghika drept un precursor:

“În timp ce toate fundaţiile anterioare, din istoria Bisericii voiau să conducă viaţa membrilor lor prin voturi sau promisiuni şi printr-o regulă de viaţă, noutatea ordinului Sf. Ioan consta în aceea că viaţa comună nu era organizată după o formă particulară şi determinată. Membrii lui se angajau să asculte de liberul impuls al iubirii de Dumnezeu, cu singura angajare de a se supune mereu şi în orice împrejurare, oricare ar fi ea, tuturor exigenţelor şi solicitărilor carităţii, mergând mereu în sensul preferinţei lui Dumnezeu.

[… ]Prin aceasta, Mons. Ghika este fondatorul unei noi forme de viaţă şi a unei activităţi fără reglementări, nici sistematizări sau un cadru anumit [… ], cu o posibilitate universală şi nelimitată de adaptare la voinţa lui Dumnezeu, care ne solicită în toate nevoile; noi credem că Spiritul Sfânt s-a servit de el pentru a realiza un lucru voit de Dumnezeu, esenţial în viaţa Bisericii secolului XX, mai întâi din cauza necesităţilor acestui secol, apoi pentru că răspândirea cancerului administrativ, care încorsetează din ce în ce mai mult viaţa într-o reglementare, reclamă existenţa unor bărbaţi şi a unor femei care să fie liberi de orice regulă, de orice cadru, de orice sistem, dar gata la orice, disponibili la toate, fără a refuza nimic a priori celui care le poate cere totul.” [22]

Această analiză a lui Jean Daujat, Suzanne Marie Durand o rezumă astfel:

“În cele din urmă, spiritul care-l anima pe Vladimir Ghika ne-a făcut o frunză în vânt, dar nu nişte nestatornice. Căci vântul este Spiritul Sfânt despre care nu se ştie nici de unde vine, nici unde se duce. De aceea se impune un control, iar Biserica ierarhică devine garantul chemărilor auzite şi al luminilor oferite.”

Aşa cum Evanghelia ne spune să judecăm pomii după fructe, să vedem acum ce au devenit primele frunze în vânt ale Operei Sf. Ioan.

Suzanne Marie Durant este singura supravieţuitoare a micului grup de la Auberive. După şapte ani de Carmel, urmaţi de numeroase activităţi în domeniul apostolatului şi al educaţiei, trăieşte retrasă într-o casă ţinută de surori. A vândut şi împărţit toate bunurile sale, aşa cum sugerau statutele Casei Sf. Ioan, oprindu-şi doar o mică rentă viageră pentru a-şi plăti pensiunea. Din discreţie şi pentru a nu răni smerenia sa, nu voi spune mai multe.

Hélène Stavrorandy, în urma mai multor încercări de viaţă religioasă, urmând sfaturile părintelui Garrigou Lagrange s-a întors la Atena. Acolo a înfiinţat un orfelinat catolic, în care sute de copii îşi găsesc astăzi adăpostul. A murit în 1983, la 82 de ani.

Marie Emmanuelle Lindenfeld, decedată în 1985, s-a întors printre surorile de la “Notre-Dame-de Sion” pentru a contribui la fondarea ramurii lor contemplative la Grandbourg, lângă Corbeil.

Marie-Louise Durand, care condusese un pension la Amberieu-en-Bugey, apoi predase surorilor Sfântului Iosif la Alep, în Liban, înainte de a se alătura Operei Sf. Ioan, a intrat în 1931 în rândul benedictinelor de la Vanves. A participat activ la fondarea mănăstirii Saint Thierry, lângă Reims. S-a stins în 1974, la 83 de ani.

Suzanne Plassard a urmat acelaşi drum cu Marie-Louise Durand, călugăriţă benedictină la Vanves, apoi la Saint-Thierry. Mulţi ani paralizată, dar răspândind bucurie în jurul ei, a murit în 1972, la 77 de ani.

Dintre postulante: Camilla Saggal, o libaneză, fostă elevă la “Sf. Iosif” a lui Marie-Louise Durand a intrat în “Carmel de Bethléem.” Fratele său mai mare a construit o mănăstire la Alep, unde a devenit superioară. A murit foarte recent

Cum s-o uităm în această selecţie pe Mercédès de Gournay, prietena celor dintâi zile care îl găsise pe Dumnezeu la Auberive. Îngrijind nomazi din Sudul tunisian, împreună cu Geneviève Massignon şi Élisabeth de Nanteuil, a fost răpusă de epidemia de tifos care făcea ravagii în împrejurimile locului de pustnicie al părintelui Henrion. Aflând vestea, surorile de la Sf. Ioan au spus simplu. “Mica noastră soră a murit, a murit dintr-un act de caritate. Să cântăm «Magnificat!»”

Părintele Henrion a murit în Franţa, în 1969, lăsând câţiva discipoli şi cerând să nu se vorbească despre el. Mormântul dominat de o cruce simplă, se află la Villecroze, în regiunea Provence, locul de retragere a Frăţiei Sidi Saad.

Calea urmată de surorile de la Sf. Ioan este cea deschisă de Vladimir Ghika, cale care era şi a lui, căutarea preferinţelor divine. Mulţi creştini, chiar evlavioşi, au fost deseori descurajaţi de povestirea despre mortificaţiile şi penitenţele extraordinare pe care şi le impuneau sfinţii care făcuseră votul perfecţiunii. Vladimir Ghika indică un drum mai puţin auster, dar nu mai puţin exigent. El invită sufletele să creadă în dragostea lui Dumnezeu, să se încredinţeze acesteia, să răspundă în fiecare zi chemării sale, să meargă pas cu pas după lumina şi forţele care i-au fost date. Este vorba mai puţin de a face, cât de a nu opune rezistenţă, lăsându-te fără rezerve în voia şi îndurarea lui Dumnezeu. Evanghelia spune:

“Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am pus ca să mergeţi şi să daţi rod, iar rodul vostru să rămână” (I 15, 16) Şi pentru a face aceasta: “Rămâneţi în iubirea mea.” (I 15, 110)

În acest sens Opera Sf. Ioan în ciuda eşecului său a fost semnul precursor al unei reînnoiri spirituale, pe care o vedem astăzi împlinindu-se în Biserică sub acţiunea Duhului Sfânt. Tuturor celor care acceptă să meargă pe urmele sale, Vladimir Ghika le promite pacea, cel dintâi dar pe care Isus a venit să-l aducă oamenilor în seara de Crăciun:

“Această pace, scrie el, nu este desigur pacea pe care o poate da lumea: e pacea ce poate coexista cu cele mai groaznice suferinţe, fără a le înlătura; cu cele mai groaznice încercări, fără a le elimina[… ] dar ea ne transformă pentru a le depăşi şi a ne face să începem viaţa divină de mâine în adevărul profund de astăzi. Această pace fără nume, cel ce o are nu-şi pune întrebarea dacă se bucură sau dacă suferă, dacă este fericit sau nu. El nu mai are nevoie să ştie lucrul acesta.” [23]

Nu ne rămâne decât să-l urmăm pe Vladimir Ghika în căutarea preferinţelor lui Dumnezeu, un drum pe care va merge până la moarte.

 

 

Cap. VIII – Darul de a converti; Apostolul şi prietenul

În anul 1929, în timpul crizei pe care o traversează Auberive-ul, Vladimir Ghika află din surse neoficiale că papa intenţionează să-l numească protonotar apostolic. El ezită să primească această funcţie, deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnităţi ecleziastice.

Cu toate reticenţele sale, în 1931, Pius al XI-lea îi conferă acest titlu. Monseniorul Ghika subliniază: “Nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.” Din anul 1926 este administrator al bisericii Străinilor, dar el nu a aşteptat acest moment pentru a exersa un apostolat prin Europa, pe care-l va extinde şi pe alte continente.

Începând din 1914, fiind încă laic, îl cunoaşte la Roma pe cardinalul Mercier. Apoi iau masa împreună, la fratele său, Dimitrie, la Legaţia României. Organizează cu acea ocazie o întâlnire, la vila Medicis condusă de prietenul său Albert Besnard, între cardinal şi Aristide Briand, în trecere prin Roma. Va fi punctul de plecare al negocierilor cu Benedict al XV-lea care vor duce la reluarea legăturilor diplomatice dintre Franţa şi Vatican. Mai târziu, participă cu o imensă speranţă la “Convorbirile de la Malines” dintre cardinalul Mercier şi lordul Halifax. Nu există întâlnire ecumenică la Paris sau în altă parte la care să nu fie prezent.

Arde de dorinţa de a-i aduce înapoi la unitatea Bisericii pe fraţii care sunt încă despărţiţi de ea. Ca preot, apoi ca rector al bisericii Străinilor, exercită o puternică influenţă în mediul ruşilor emigraţi şi se străduieşte să promoveze cunoaşterea reciprocă între catolici şi ortodocşi. Prin originile sale, dubla cultură, relaţiile pe care le are, el apare ca un simbol viu al uniunii dintre Orient şi Occident.

“El nu putea înţelege – scrie Jean Daujat – cum un creştin nu este apostol şi cum de se resemnează văzând atâtea suflete în jur care nu-l cunosc pe Cristos sau rezistă la iubirea sa; nu putea pricepe cum un creştin îşi reduce preocupările apostolice la un cerc limitat şi nu doreşte răspândirea Bisericii în toate mediile, în toate locurile, până la capătul pământului.”

Va întreprinde numeroase călătorii cu ocazia Congreselor euharistice: la Sidney (1928), Cartagina (1930), Dublin (1932), Buenos Aires (1934), Manila (1936), Budapesta (1938). În 1933, însoţeşte un mic grup de carmelitane la Tokio, pentru a întemeia primul “Carmel” în Japonia. Este suficient ca un singur suflet să-l cheme pentru a porni la drum.

În trecere prin Bruxelles, află că Panait Istrati este grav bolnav. Acest apreciat scriitor român, căruia Romain Rolland i-a prefaţat primele cărţi, a avut un anumit rol între cele două războaie în mediile comuniste franceze. O şedere la Moscova i-a deschis însă ochii şi a publicat “Spovedania unui învins”, care trebuie să fi avut un răsunet asemănător cu cel al volumului “Întoarcere din URSS” de Gide sau a cărţii “Zero şi infinitul” de Köstler.

Bolnav de tuberculoză, Panait Istrati, plin de revoltă, se află pe patul de moarte într-un spital din Bucureşti. Scrisorile de consolare creştină pe care François Mauriac i le trimite din Franţa, nu fac decât să-i mărească furia. Aflând de situaţia respectivă, Mons. Ghika pleacă repede la Bucureşti. Reuşeşte să-l vadă pe scriitor şi să vorbească cu el. Celebrează, bineînţeles, liturghia în camera bolnavului, care se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Convertirea este totală, Panait Istrati, împăcat, moare câteva luni mai târziu, regăsindu-şi credinţa, murmurând numele lui Dumnezeu, «Theos» în timpul agoniei.

La Paris, la ieşirea din biserică un tânăr îl abordează cerându-i să vină la mama lui care nu este credincioasă. În cursul discuţiei ies la iveală nişte imagini şi Mons. Ghika îşi aminteşte că a cunoscut-o pe această doamnă, copil fiind, într-o vară la Biarritz. “Întreab-o, îi spune interlocutorului său, dacă-şi aminteşte de fraţii Ghika, cu care se juca pe plajă.” După această introducere, îi face o vizită respectivei persoane. O discuţie este suficientă pentru ca ea să-i ceară, din proprie iniţiativă, să fie botezată.

“Iată cum – încheie Vladimir Ghika – pentru a o putea boteza într-o zi, Dumnezeu ne-a dus pe plaja de la Biarritz să facem turte de nisip, cu 54 de ani în urmă!”

Într-o zi, Doamna Daujat îi vorbeşte despre o prietenă de la Copenhaga care are nevoie de ajutor, iar Mons. Ghika îi răspunde: “Trebuie să plec în curând la Varşovia, voi face un mic ocol prin Copenhaga.”

Aceste nenumărate călătorii, cele mai multe la ultima clasă, pe vapor sau cu trenul, nu înseamnă deloc timp pierdut. Reuşeşte întotdeauna să lege o conversaţie cu vecinii lângă care se află şi să le vorbească despre Dumnezeu. Pe mulţi îi spovedeşte chiar în cursul acestor deplasări, viaţa lor schimbându-se din acel moment. Nu-i lipseşte îndrăzneala, pentru că nu se bazează pe el, sau pe mijloace omeneşti, ci numai pe acţiunea harului în suflete. Într-o seară, într-o capelă din Paris, înainte de “Ora sfântă”, nişte prieteni îl anunţă că doi pastori protestanţi, curioşi să-i audă predica, se află printre cei prezenţi. După expunerea Sfântului Sacrament, mons. Ghika se întoarce spre credincioşi, spunându-le:

“Pentru că timp de o oră îl avem aici pe însuşi Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, cu adevărat prezent în faţa noastră, ceea ce putem face mai bine este să tăcem şi să petrecem această oră privindu-L, ascultându-L înlăuntrul nostru şi iubindu-L.”

Apoi îngenunchează şi începe să se roage în tăcere. Majoritatea enoriaşilor se neliniştesc, întrebându-se ce vor gândi protestanţii. Iată ce înseamnă să nu iei în seamă forţa rugăciunii. La sfârşitul orei de adoraţie, pastorii îl caută pe mons. Ghika; ei vor cere, apoi, să fie primiţi în rândurile Bisericii catolice. Fără îndoială, el a obţinut mult mai multe convertiri prin rugăciune decât prin acţiune.

“Forţa nelimitată a rugăciunii, spune el, face totul posibil, mută munţii. Ea îşi dă seama că ceea ce este făcut pentru Dumnezeu, este de asemenea făcut de Dumnezeu şi că pentru a face binele nu trebuie să avem în vedere doar forţele noastre limitate, ci puterea infinită a unui Dumnezeu incitant şi complice.”

Iar cu altă ocazie remarcă:

“Constatăm că lumea se schimbă atât de puţin pentru că noi cerem atât de puţin de la cei de la care ar trebui să pretindem totul, adică de la noi înşine. Sufletul nostru se află în mâinile noastre: sufletul nostru – mai mare decât lumea şi, datorită lui Isus, mai puternic decât lumea.”

Capabil de orice îndrăzneală şi devotament când era vorba de câştigarea unui suflet pentru Dumnezeu, de o fermitate de neclintit atunci când exigenţele carităţii sau afirmarea adevărului erau în joc, dar de o blândeţe şi o bunătate de negrăit faţă de cei care se aflau în căutare, aşa apărea mons. Ghika în apostolatul pe care-l făcea. Aşteaptă totul de la harul lui Dumnezeu. De aceea, el acordă o importanţă primordială primirii sacramentelor instituite de Isus pentru a ne dărui viaţa sa. De câte ori n-a spus persoanelor, încă ezitante, care veneau să vorbească cu el: “Botezaţi-vă” sau “Spovediţi-vă.”

Nu vom da decât un exemplu, celui al unui aristocrat polonez, la origine ortodox devenit apoi catolic, un artist care ducea o viaţă mondenă strălucitoare, destul de libertină, în mediile cele mai elegante din Paris, Londra şi Roma, în timpul anilor de nebunii. Pradă unui anumit dezgust, la sfatul lui Jacques Maritain, îl caută pe mons. Ghika. Este împins mai mult de curiozitate, nebănuind că această vizită îi va schimba viaţa: [24]

“Către orele nouă seara, soseam la abaţie [din strada de la Source] cerând să-l văd. Am fost condus într-o cameră unde m-am aflat dintr-o dată în prezenţa unui bărbat cu un aspect remarcabil. Purta o reverendă destul de clasică cu o pelerină, amândouă foarte uzate. Nu era prea înalt dar avea un cap extraordinar. Părul lung, alb ca inul ca o aureolă, se revărsa pe umeri şi instinctiv te gândeai la chipul lui Isus aşa cum este descris în primele capitole din Apocalips. Barba era albă, ca şi sprâncenele foarte stufoase, ca nişte semne de întrebare pe deasupra ochilor, a căror expresie de bunătate şi chiar de tandreţe m-a făcut să mă simt în largul meu. Totul la el exprima bunătate şi întâmpinare.”

După o conversaţie în care Ceslas Rzewuski şi Vladimir Ghika descoperă că au prieteni comuni la Roma, se ajunge la adevărata problemă:

“Ca şi lui Maritain i-am vorbit cu toată simplitatea despre viaţa mea, despre trecutul meu destul de complex, dar şi despre prezent. M-a ascultat cu atenţie apoi mi-a spus: «Nu aţi vrea să vă spovediţi? »

Nu-mi venise până atunci această idee şi nici nu ştiam cum să procedez. El a insistat totuşi.[… ]

Văzându-l pe acest bătrân, cu un aspect atât de impresionant, atât de distins şi cu o cultură atât de rafinată, cerându-mi cu multă insistenţă să mă spovedesc, mi-am spus: “Într-adevăr, nu ar fi politicos să n-o fac.” M-a condus atunci spre un scaun de rugăciune, am îngenunchiat şi, acolo, fără nici o convingere supranaturală şi fără să am credinţă, m-am spovedit din pură politeţe.

Am făcut-o totuşi cu toată sinceritatea [… ] mărturisind păcatele pe care mi le puteam aminti. Părintele mă asculta cu o bunătate imensă. Totuşi, cu puţină mirare şi reproş mi-a spus: «Cum se pot face astfel de lucruri? Eu n-aş fi îndrăznit niciodată să fac aşa ceva!» Mi-a spus-o însă cu o bunătate care m-a impresionat. Mi-a dat apoi dezlegarea. [… ] iar înainte de a ne despărţi, mons. Ghika a adăugat: «Acum, dacă doriţi, vă puteţi împărtăşi. »

După împărtăşanie am simţit o pace atât de profundă şi extraordinară încât aveam impresia că sufletul mi-era reînnoit şi complet schimbat. Nu mă mai recunoşteam. Neliniştea care de obicei dădea târcoale sufletului meu dispăruse cu totul pentru a face loc unui ocean de pace.”

Astfel Ceslas Rzewuski, în plin succes artistic şi monden, va părăsi totul pentru a îmbrăca haina dominicană în conventul Saint-Maximin, devenind părintele Ceslas. Şase ani mai târziu va celebra prima sa liturghie, în bazilica Sainte-Marie Madeleine, asistat de mons. Ghika.

Acţiunea sacramentelor în suflet, consideră mons. Ghika, este mult mai importantă decât toate eforturile pe care le-am face prin noi înşine, pentru că atunci cel care acţionează în noi este Cristos Mântuitorul şi Sfinţitorul. De asemenea el îi îndeamnă pe cei care nu sunt creştini să primească sacramentul botezului, fără să ţină seama de îndoielile pe care le-ar putea avea; îi determină pe păcătoşi să se mărturisească, convins fiind că sacramentul penitenţei este mult mai eficace decât orice discuţie pentru transformarea interioară a unui om. Insistă ca cei mici să primească împărtăşania din momentul în care înţeleg că ostia este Isus, fără nici o altă condiţie prealabilă. Îi sfătuieşte pe cei pe care-i conduce spiritual să se împărtăşească în fiecare zi, pentru că nimic nu-i poate lumina şi transforma aşa cum o face harul Euharistiei în ei. Este inepuizabil când vorbeşte despre valoarea şi eficacitatea infinită a liturghiei. Nu trăieşte decât pentru liturghie şi pornind de la ea. Fascinat de prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie, vorbeşte despre ea cu cele mai arzătoare cuvinte:

“… ] Am ţinut în mâinile mele Trupul şi Sângele Mântuitorului meu, am unit darul sufletelor voastre ale tuturor şi năzuinţele mulţimii ce o formaţi, cu meritele Jertfei Sale, în realitatea venirii sale printre noi.[… ]

[..] Iată cum vine darul cel mai complet făcut vreodată oamenilor de la Facerea lumii; ce le-a fost dăruit? Dumnezeu însuşi, Dumnezeu dăruit de Dumnezeu-făcut-om într-o hrană şi o băutură potrivite cu slabele noastre mijloace. [… ]

[… ] Nu mai există mizerie, iată din ce să dăm tot slăbiciunii firii, iată din ce să cucerim tot ceea ce se poate avea[..]

[… ] O inimă prea sfântă bate în tăcere, pentru totdeauna, la umbra altarelor, o inimă de carne, simbol eficace şi viu al Iubirii Eterne a lui Dumnezeu pentru noi, sursă veridică şi adevărată a oricărui har: Inima stăpânului nostru nevăzut şi prezent [25]

În “Convorbiri spirituale” el scrie că acel “Dominus vobiscum” din cadrul Liturghiei este cuvântul cel mai neglijat:

“Cel mai puţin onorat de mulţime, de preot şi de ministrant – cuvântul care le cuprinde totuşi pe toate. Dorinţa izvorâtă din chiar inima Veşniciei neexplorate a Atotputernicului[..]chemare a unei permanente tovărăşii de iubire.

“Dominus vobiscum”, aceste două cuvinte ce se adresează la plural credincioşilor, în adunarea credincioşilor de pretutindeni şi dintotdeauna, şi care n-au fost rostite la adresa unei singure persoane decât unei singure fiinţe omeneşti, de către un înger celei ce-i slujea Domnului, zămislită fără de păcat, şi care avea să-l zămislească pe Domnul prin Sfântul Spirit. [26]

El are o profundă devoţiune pentru Sfânta Fecioară care ni l-a dat pe Isus. Iată ce declara în discursul de deschidere la Congresul euharistic de la Sidney:

“Euharistia nu este altceva decât Întruparea perpetuată, iar acel «fiat» care a făcut posibilă, prin harul Duhului Sfânt, venirea Mântuitorului în lume, este punctul de plecare care se impune mai întâi de toate şi în mod inevitabil gândului nostru. [… ]

Trupul şi Sângele lui Cristos este ceea ce sărbătorim aici; «Trupul lui Cristos», adică ceea ce a fost în adevăr şi în mod substanţial împrumutat Mariei, pentru a deveni în mod real şi substanţial al lui Isus; prin care Isus a depins de Maria mai mult decât orice fiinţă din lume. «Sângele lui Cristos», acest Sânge care l-a luat de la ea pentru a-l putea vărsa pentru noi.

Acest Sacrament ne este dat în Jertfa pe care o sărbătorim împreună cu El, această Jertfă a Liturghiei, care, urmând învăţătura infailibilă a Bisericii, repetă cu adevărat, continuă, aplică sufletelor noastre Jertfa Crucii, prin care Maria, cu preţul celei mai sfâşietoare suferinţe, l-a dat lumii pentru mântuirea noastră, pe Fiul divin care-i fusese dăruit.

Maria şi Euharistia formează un dublu testament al lui Isus Cristos; iar cuvântul testament a fost rostit, gestul prin care ni se lasă moştenirea a fost împlinit de către Domnul prin ambele daruri.

Dublu testament, ai cărui beneficiari suntem noi şi care asigură nepieirea corpului omenesc, care trăieşte după moarte, unul pe pământ, celălalt în cer. Amândouă, garanţii sigure pentru mântuirea noastră, de la naştere până la moarte. Acest corp omenesc al Maicii lui Dumnezeu, deja posesoare a plenitudinii vieţii divinizate, este într-un fel pentru noi sacramentul cerului, rodul izbânzii pe care Omul-Dumnezeu a dobândit-o pentru noi prin Patima sa şi pe care Fiul omului ne-o rezervă nouă, cei care o urmăm pe Maica lui, în ultimul ceas. Dumnezeu întrupat coborât până la noi, pâinea cea de toate zilele a vieţii noastre veşnice, iar noi urcând spre El, deja în El prin inima noastră pământească.

Dumnezeu care a coborât şi noi care urcăm spre el, pe urmele Mariei, având pe buze şi în inimă trupul înviat pentru veşnicie şi dătător de viaţă al Dumnezeului celui viu, «pâinea vieţii»: “Ave verum corpus natum de Maria Virgine.”

Să mergem cu gândul, din tabernacol, carceră de iubire a Dumnezeului nostru, în cer, eliberare a întregii noastre fiinţe în infinitatea lui Dumnezeu. Există de o parte garanţia prezenţei sale totale printre noi, până la sfârşitul veacurilor; de cealaltă parte cu Maria, garanţia prezenţei noastre integrale, alături de el, pentru veşnicie.” [27]

Aceste cuvinte rostite la Sydney la sfârşitul anului 1928, publicate în numerele pe noiembrie şi decembrie 1929 în “Vie spirituelle” (Viaţa spirituală), preced cu peste 20 de ani proclamaţia solemnă făcută în 1950, de Pius al XII-lea privind dogma “Adormirii Maicii Domnului”.

O glumă a mons. Ghika ne dă măsura intensităţii vieţii sale spirituale:

“Nu este greu să-l găseşti pe Dumnezeu, spunea el într-o zi, ci să-l pierzi, pentru că El se află pretutindeni.”

Datorită prezenţei lui Dumnezeu care emana din el, a atras atâtea persoane diferite convertindu-le. Disponibil pentru oricine, îl primeşte pe fiecare om ca şi cum ar fi fost singur pe lume, cu blândeţe şi tandreţe. Totuşi, cel mai aproape dintre semenii săi este omul sărac, păcătosul, bolnavul, cel abandonat.

Foarte ataşat de familie şi prieteni el aplică primul sfatul pe care adesea îl dă altora:

“Iubindu-l pe Dumnezeu, să nu-i iubiţi mai puţin pe cei dragi, ci iubiţi-i mai mult în Dumnezeu.”

Ca ghid spiritual, el respinge termenul de “director”, nu caută să impună metode, nici puncte de vedere personale, ci se străduieşte să încredinţeze sufletele lucrării Duhului Sfânt:

“Acela conduce mai bine care lasă cât mai multă spontaneitate posibilă sufletului în căutarea Domnului şi nu-i stă alături decât pentru a-i supraveghea rătăcirile, a-i preveni iluziile, a reîncălzi fervoarea. a consola slăbiciunile, pentru a-i aduce ceva din acel Spirit Sfânt care este în acelaşi timp acelaşi în toţi şi totodată cel mai variat în manifestări în toţi şi în fiecare.”

În opiniile pe care le exprimă se arată lucid şi bun:

“Ocaziile de caritate faţă de aproapele sunt mijloace de control pentru a şti dacă iubirea noastră de Dumnezeu este sau nu o afectare.”

“Pe calea desăvârşirii, cei ce se cred câtuşi de puţin ajunşi, dovedesc prin tocmai aceasta, că nici măcar nu au plecat.” [28]

“Mai mult decât s-ar crede, deschiderea mâinilor ne ajută să deschidem ochii, împreunarea mâinilor, să împreunăm sufletele.” [29]

“Nimic nu va opri ce poate veni de la Dumnezeu în lume prin mijlocirea ta. Priveşte: acestea sunt mâini goale şi mâini bătute în cuie care au dat cel mai mult neamului omenesc – şi în toate locurile şi în toate timpurile.” [30]

“Nu încerca să faci din tine o capodoperă ci un instrument de fericire” [31]

Nu face niciodată concesii în detrimentul adevărului. Nu ezită să-i spună lui Bergson, la capătul unei lungi conversaţii:

“Nu putem pretinde să avem botezul dorinţei, dacă nu avem, în mod efectiv, dorinţa botezului.”

Cum le apare prietenilor săi? Iată câteva mărturii care, asemenea pietrelor unui mozaic, permit o reconstituire a portretului său.

“Această uimitoare disponibilitate, scrie Jacques Maritain, e doar aparenţa mobilă a unei bunătăţi fără graniţe. Cu lungile-i plete albe şi chipul de fildeş, acest nepot al ultimului domnitor din Moldova, adăpat la literele franceze, devenit preot al Bisericii Catolice Romane şi comisionar al tuturor operelor pioase, este întruchiparea unui Sfânt Nicolae de stil modern, prezent la toate răspântiile milei, rezistând tuturor intemperiilor, curios de toate lucrurile şi informat de toate, trecând cu seninătate, în numele săracilor lui Cristos, peste regulamentele şi barierele sistemelor şi ale egoismului oamenilor, aspru cu sine însuşi şi grăbit să aducă o vindecare potrivită celor nenorociţi.” [32]

Fancis Jammes povesteşte la rândul său:

“Într-o zi, pe când mă aflam la Paris, într-o prăvălie, un bărbat necunoscut mie până atunci, mi-a întins cartea mea despre Sfântul Iosif rugându-mă să-i dau un autograf. Stătea într-un con de umbră, iar vocea îi era învăluită de o stranie blândeţe. Era ca şi cum o viorea ar fi vorbit din singurătatea ei. Am înţeles că pe carte nu dorea altceva decât semnătura mea şi că ar fi bucuros să nu-şi rostească numele pe care, cu toate acestea, i l-am solicitat. Mi-a răspuns, şovăind: «Sunt Prinţul Vladimir Ghika. » Mi-a mulţumit printr-o plecăciune a cărei smerenie adâncă dovedea mai degrabă un izvor divin decât o origine regală, acel izvor lângă care, obosit şi însetat, s-a aşezat Isus. Apoi a dispărut [… ]” [33]

Louis Chaigne vede în mons. Ghika o figură biblică:

“L-am întâlnit prima dată către anul 1925. Privirea era de o blândeţe nuanţată de fineţe, barba diafană şi maiestuoasă, pletele lungi şi ondulate; semăna foarte bine cu genul de profet din vechiul Testament; numai că el era făcut pentru a aduce laude şi nu pentru a mustra, pentru gestul mâinilor întinse şi nu al braţului ameninţător. Aceste trăsături ale chipului său mă duceau cu gândul la Bunul Păstor. Avea o voce blândă, lentă, un pic voalată, se exprima cu uşurinţă privindu-şi interlocutorul cu o bunătate plină de tandreţe. Trebuie ca Isus Cristos să crească şi eu să mă micşorez, aceasta părea regula sa de viaţă. Prietenii şi toţi cei care s-au aflat în preajma sa, ştiu că chipul său frumos, sidefiu, îi făcea să-l uite repede pe prelat sau pe prinţ şi să nu se gândească decât la Faţa strălucind de lumină într-o seară, într-un han din Emaus.”

Jean Mouton, care l-a cunoscut la familia Maritain, scrie:

“Când ne aflam în faţa mons. Ghika aveam imediat sentimentul unui privilegiu rar, acela de a ne fi apropiat de sfinţenie. O sfinţenie foarte vie, pe care nu o limita nici o imagine convenţională. Desigur, el poseda toate însuşirile fizice pe care artiştii le acordă, în general, reprezentării sfinţilor: o barbă albă care desena o curbă nobilă şi se armoniza cu părul alb, strălucitor ca argintul; avea nişte ochi albaştri care ne învăluiau cu întrebarea lor senină. Slăbiciunea ascetului era o dovadă că încă de aici de pe pământ trupul său nu conţinea decât o mică parte stricăcioasă. Toată fiinţa lui, emanând o imensă bunătate, traducea o disponibilitate perpetuă: «Nu uita, spunea el, că cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi.» Un sfânt dintr-un vitraliu, pe care soarele îl aprindea cu focul său şi îl proiecta apoi în parcele arzătoare asupra celor care se aflau în calea razelor sale”.

Să-i lăsăm lui Jean Daujat, discipolul şi prietenul său, grija de a încheia tabloul:

“Simplul contact cu el îl revela pe Dumnezeu celor care îl ignorau în modul cel mai complet. Era întru totul rugăciune, simpla lui prezenţă ne făcea să ne rugăm; şi era aproape imposibil să nu te rogi atunci când el era prezent. Era întru totul iubire, o dăruire totală de sine tuturor celor pe care Providenţa îi scotea în drumul său, cu nişte resurse deosebite de tandreţe care ghiceau totdeauna nevoile fiecăruia, intuind cele mai mici dorinţe. Era în întregime Milostivire, mergând până la Imitarea lui Cristos şi a Mariei, cu o deosebită predilecţie spre cei mai mizerabili sau cei mai păcătoşi.[… ] Aşadar viaţa lui a fost o continuă uitare de sine, o permanentă şi totală dăruire apostolatului, folosindu-se de toate puterile sale. De aceea la cincizeci de ani sănătatea lui era şubredă şi părea un om bătrân[… ] Niciodată nu l-am văzut refuzând, oricare ar fi fost obligaţiile ce-i reveneau sau oboseala acumulată, să se ducă la cine era chemat sau să facă un demers. [… ] Era întotdeauna disponibil, şi accesibil tuturor, realizând pe deplin acel «totul pentru toţi» al Sfântului Paul.

Cât despre portretul său spiritual, l-a descris el însuşi, fără să vrea, vorbind despre Ioana d Arc:

“Este Sfânta încrederii supreme în realităţile supranaturale, prezenţe ale lui Dumnezeu, adevăruri divine, persoane vii din lumea cealaltă, îngeri şi sfinţi, popor sfânt, totdeauna atât de aproape, atât de activ şi atât de nerecunoscut, haruri şi forţe spirituale aşezate după rangul lor, a încrederii că aceste realităţi prin faptul că sunt realităţi şi realităţi de început, şi forţe ale eternităţii mai puternice decât toate forţele, recompensează cu măreţie pe cei care apelează la ele. Ioana ne învaţă nu numai să ţinem seama de aceste realităţi, dar şi să le luăm cu îndrăzneală ca principalul nostru punct de sprijin pentru a face faţă obligaţiilor pe care le avem de îndeplinit în această lume.”

Întreaga spiritualitate a mons. Ghika este cuprinsă în aceste cuvinte ale Sfântului Ioan: “Noi am cunoscut iubirea şi am crezut.” Şi în acest spirit îşi continuă el, neobosit, apostolatul.

 

 

Cap. IX – Mărturisitorul lui Cristos; O caritate care nu cunoaşte graniţe

“Mons. Ghika e mereu pe drum: dimineaţa, în Congo; la prânz, la Buenos Aires; pentru ceaiul de la orele cinci, la Tokio; – dar ce spun? Iată-l şi la Calcutta; apoi la Melburne şi, cu inima, mereu la Paris.”

Această glumă, puţin exagerată a expus la interpretări, mai mult sau mai puţin fanteziste, gustul pentru călătorii al lui Vladimir Ghika. De fapt, la fiecare deplasare el îndeplinea o misiune şi cel mai adesea revenea frânt de oboseală. Întreaga sa corespondenţă stă mărturie, ca şi această scrisoare din 15 octombrie 1931, adresată lui Yvonne Estienne:

“De mai bine de patru luni, am fost prin munţi şi văi, legănat din misiune în misiune şi din deplasare în deplasare, de la Roma la Bucureşti, de la Bucureşti la Roma, cu reveniri în toate direcţiile de la nord la sud, de pe malurile Mării Negre în Bucovina. Mobilitatea mea forţată a fost de aşa natură încât nu am putut rămâne decât un timp scurt pe unde am trecut, astfel că nu am putut să aranjez să-mi parvină corespondenţa pentru a putea răspunde la ea în timp util şi mă aflu acum ceva mai stabil, într-un loc fix, cu peste o sută de scrisori în suferinţă care aşteaptă un răspuns.[…]”

Dar pentru nimic în lume n-ar fi vrut să piardă o ocazie de apostolat. Relatarea lui despre Congresul euharistic din Buenos Aires dă mărturie despre acest lucru:

“Spovezi în plină stradă, în mulţime, în metrou, în magazine, pe băncile aleilor.[…] Eu însumi, în plin salon de muzică la hotelul Alvear am spovedit, din fotoliu în fotoliu, prieteni recalcitranţi, între un taraf ţigănesc ce cânta tangouri asurzitoare şi scaunele de la bar, unde persoane mondene sorbeau dintr-un cocktail.[…] Cuvintele de har despre viaţa veşnică căpătau, în acest decor inadecvat, o stranie valoare.[…]

În timp ce în alte părţi, mai depărtate sau mai apropiate multe naţiuni proclamau stare de război, altele, stare de asediu, sau, ca o noutate intermediară, erau şi cele care declarau stare de alarmă, aici, pe durata zilelor de veşnică amintire, a fost proclamată […] starea de har!”

De la Roma este privită cu bunăvoinţă lucrarea lui internaţională:

” În ce parte a lumii se află în acest moment marele vagabond apostolic?” îl întreabă într-o zi Pius al XI-lea pe mons. Beaussart, în timpul audienţei.

La Paris, Mons. Chaptal plângându-i-se abatelui Altermann de absenţele prelungite ale lui Vladimir Ghika, acesta îi răspunde cu simplitate: “De ce nu-i vorbiţi? Vorbiţi-i!

– La ce bun, răspunde mons. Chaptal, dacă tai aripile unei păsări, cresc la loc!”

Şi, iată că, în septembrie 1932, singurul “Carmel” misionar din Franţa, cel de la Cholet, la cererea mons Chambon, se pregăteşte să fondeze primul “Carmel” în Japonia. O călugăriţă japoneză a fost pregătită timp de câţiva ani în această mănăstire şi alte şase călugăriţe franceze au fost alese pentru a pleca împreună cu ea. Totul este pregătit, rămâne doar să fie găsiţi banii pentru a finanţa această lungă călătorie. Numeroasele apeluri adresate binefăcătorilor din Cholet nu au avut decât puţine ecouri. În timpul unei recreaţii, superioara îşi exprimă neliniştea: de unde vom găsi fondurile necesare? Suzanne Marie pe atunci novice la Cholet, îi sugerează cu timiditate: “Cred, spune ea, că mons. Ghika ne-ar putea ajuta, are atâţia prieteni!”

– Poţi să-i scrii chiar mâine? o întreabă superioara.

Răspunsul nu se lasă aşteptat. Vladimir Ghika îşi anunţă sosirea la Cholet la începutul lui octombrie. Este cucerit de proiect, se ocupă de organizarea călătoriei, obţine de la amiralul Lacaze gratuitate pe navă pentru surori, pe care se oferă să le însoţească.

La 13 ianuarie 1933 ele se îmbarcă la Marsilia în cele mai bune condiţii, împreună cu mons. Ghika, ca preot, şi cu superioara din Cholet care se hotărâse să se alăture grupului şi să rămână în Japonia, timpul necesar pentru întemeierea mănăstirii. Carmelitele sosesc pe 25 februarie în Yokohama. Întâmpinate de mons. Chambon sunt instalate provizoriu într-o căsuţă de lemn fără etaj, în stilul locului, la periferia oraşului Tokio, pe terenul misiunilor. Vocaţiile nu vor întârzia să se înmulţească.

Mons. Ghika îşi regăseşte la Tokio prieteni de nădejde. Mai întâi pe amiralul Yamamoto Shinjore, care-l întâmpină la coborârea de pe vapor, un personaj legendar în Japonia, erou în războiul Boxerilor şi războiul ruso-japonez din 1903, trecut la religia catolică. Mikado-ul, care-l preţuia foarte mult, l-a numit ataşat naval la Roma în timpul primului război şi l-­a însărcinat cu desfăşurarea unor negocieri delicate cu papa Benedict al XV-lea, privind soarta misiunilor catolice germane în Japonia. La Roma l-a cunoscut pe Vladimir Ghika, pe care l-a reîntâlnit apoi la Paris, la Conferinţa de pace. Cei doi se simţeau profund legaţi de sentimente reciproce. Amiralul Yamamoto l-a rugat pe Mikado să-l primească pe mons. Ghika. A fost fixată imediat o audienţă, care n-a fost lipsită de pitoresc. Pentru a pregăti întâlnirea cu împăratul, Vladimir Ghika a vrut să înveţe cum se spune în japoneză: “Dumnezeu să te binecuvânteze”. “Nimeni nu poate da o binecuvântare Mikado-ului – i s-a spus – căci Mikadoul şi Dumnezeu sunt o singură fiinţă.” Atunci, mons. Ghika a rugat să i se traducă: “Să te binecuvânteze Atotputernicul”. A învăţat repede, pe de rost, această formulă.

Audienţa s-a desfăşurat în prezenţa unor ofiţeri superiori. Împăratul care se mândrea cu faptul că vorbeşte bine franceza, s-a întreţinut foarte cordial cu mons. Ghika. I-a mărturisit că viaţa sa era marcată de o mare neîmplinire.

“Încredinţaţi-mi acest necaz, îi spune mons. Ghika, iar eu vă voi da binecuvântarea lui Dumnezeu, a Dumnezeului Atotputernic, cel care vă poate îndeplini dorinţa.” Mikadoul îi mărturiseşte: “Ştiţi că la noi femeia nu se bucură de o prea mare consideraţie. Eu sunt cel dintâi Mikado, de mai multe secole, care nu are un descendent băiat. Aş dori un fiu.” Monseniorul îi răspunde liniştit, cu încredere: “Împărate, vă voi da imediat binecuvântarea lui Dumnezeu şi Dumnezeu vă va da un fiu.” Spunând aceasta, se ridică. Împăratul se ridică la rândul lui, aplecându-se spre el. Mons. Ghika îi face o cruce pe frunte, spunând în limba japoneză: “Să te binecuvânteze Atotputernicul”. Atunci generalii se precipită, cu sabia scoasă, spre individul care îndrăznise să-i dea binecuvântarea Mikado-ului, dar la un gest al acestuia totul se calmează. “Într-adevăr, încheie mons. Ghika, în anul următor împăratului i s-a născut un fiu.”

În timpul şederii sale, Vladimir Ghika îi reîntâlneşte pe doctorul Totzuka şi pe Violet Susman, pe care îi cunoscuse la familia Maritain. Devenit preot, doctorul Totzuka a întemeiat mai multe spitale în Tokio şi în împrejurimi. Împreună cu Violet Susman a format Asociaţia Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan.

Mons. Ghika asistă la inaugurarea solemnă a acestei fundaţii înainte de a se întoarce în Franţa. Pentru a vizita mai amănunţit spitalele înfiinţate de părintele Totzuka, se va întoarce în Japonia în noiembrie 1936. Într-adevăr, statutele fraţilor şi surorilor Sfântului Ioan prevedeau printre cele dintâi realizări practice ale Asociaţiei, construirea unui spital în formă de cruce, un fel de convent, ale cărui saloane erau astfel concepute încât bolnavii să poată asista din paturile lor la Sf. Liturghie şi să vadă şi tabernacolul. Personalul de îngrijire, medici şi infirmiere, trebuia recrutat din membrii familiei Sfântului Ioan.

Acest proiect, niciodată realizat în Franţa, a fost pus în practică în Japonia de părintele Totzuka şi Violet Susman. Opera a continuat după moartea părintelui Totzuka. O comunitate religioasă de surori misionare ale Sfântului Ioan Evanghelistul, fondată la sfârşitul vieţii sale, numără în prezent vreo cincizeci de surori care se ocupă de îngrijirea bolnavilor şi de handicapaţii mintali.

Cu ocazia celei de a doua călătorii, mons. Ghika este profund şocat de vizitarea unei leprozerii înfiinţate de prietenii săi. Celebrează acolo liturghia de Crăciun de la miezul nopţii. “Când dădeam Sfânta Împărtăşanie leproşilor – povesteşte el – nu puteam distinge întotdeauna configuraţia pe care o căpătaseră aceste chipuri mutilate şi nu ştiam unde să aşez ostia.” Leproşii din Japonia erau scoşi în afara societăţii. Respinşi de familiile lor, aceşti nenorociţi se îndreptau în mod natural spre catolicism care îi primea şi mai ales le dădea un nou nume, prin botez.

Încă de la întoarcerea la Paris, în ianuarie, este asaltat de multe sarcini, căci în afara slujirii din strada Sèvres, se ocupa de vreo zece ani, împreună cu Jean Daujat şi Yvonne Estienne, de un Centru de studii religioase, destinat pregătirii spirituale şi doctrinale a laicilor. Acest Centru, creat de Jean Daujat în 1925, aprobat de cardinalul Verdier în 1932, există şi în zilele noastre. Mons. Ghika acordă o mare importanţă acestei formări. El consideră că laicatul este chemat să joace un rol important în propăşirea Bisericii şi că sfaturile Evangheliei nu se adresează numai preoţilor şi persoanelor consacrate, dar şi tuturor celor botezaţi, bărbaţi şi femei, celibatari sau familişti.

“Mulţimea căreia i ne adresăm este mulţimea sfinţită de împărtăşania frecventă şi tainic binecuvântată prin împărtăşania copiilor. Nu mai este mulţimea de ieri, a liturghiei de ora 12, a vizitei de politeţe făcută duminica numai de doamne îmbrăcate luxos, cu o cărţulie de rugăciuni cât mai mică în mână, Celui-de sus, care părea a fi, chiar din această cauză, Marele Absent. În mulţimile de azi, vorbind de Dumnezeu şi de intimitatea cu Dumnezeu, poţi găsi ecou.{…}” [34]

Redactând statutele Operei sale, a insistat încă din 1923, asupra necesităţii de a se instaura:

“[…] nişte cercuri denumite tomiste, de viaţă şi în acelaşi timp intelectuale şi spirituale, preocupate să trăiască, să dezvolte şi să furnizeze altora, doctrina comună a Bisericii, totul nu cu titlul de simple studii, ci de poezie şi de răspândire a unor adevăruri şi realităţi, pe care natura şi harul ne permit să le atingem.”

În acest domeniu precum şi în multe altele, există un precursor, iar modul în care el prezintă Evanghelia după Sfântul Ioan grupului feminin al Centrului de studii, păstrează de peste 50 de ani întreaga sa valoare:

“Astăzi avem o tendinţă prea marcată de a diseca Cuvântul divin cu mentalitatea secolului XX, de unde o deformare a semnificaţiei lui.[…]

[…] Cuvintele sunt omeneşti, dar sunt inspirate de Sfântul Spirit.

[…] Trebuie să facem acest studiu într-un sens de actualitate, căci această Evanghelie răspunde tuturor problemelor existenţei noastre. Ioan este în mod esenţial un martor. El nu-şi începe expunerea prin înşiruirea faptelor, ci prin afirmarea divinităţii lui Cristos, de la care este esenţial să putem porni. Este indispensabil pentru noi să ne gândim la prezenţa reală a Cuvântului în spatele cuvintelor acestei Evanghelii în care nici un cuvânt, nici o literă nu este fără semnificaţie.”

Totuşi, mons. Ghika este obsedat de imaginea leproşilor întâlniţi în Japonia. El începe să studieze serios problema leprei şi face numeroase stagii la pavilionul “Malta” al spitalului Saint-Louis, din Paris, unde sunt trataţi aceşti bolnavi. Constatând singurătatea şi sărăcia bibliotecii lor, duce o campanie pe lângă prieteni pentru a obţine cel puţin câteva cărţi pentru ei. Aceasta va fi ocazia unui schimb de scrisori şi de poeme între Paul Claudel şi un lepros literat. Vladimir Ghika se bucură, dar lucrul cel mai frumos, constată el: “este de a vedea înflorind în aceste trupuri descompuse suflete de sfinţi!”.

El se gândeşte repede la o fundaţie în România. Ştie că o întreagă populaţie de leproşi lipoveni, de origine slavă, se află la lazaretul de la Isaccea, în Delta Dunării, şi că trăieşte în nişte condiţii materiale şi morale jalnice.

Doamnele ortodoxe din Bucureşti au adresat o cerere Lazariştilor pentru a obţine ajutorul Fiicelor Carităţii. Superiorul acestui ordin le-a răspuns: “Fiice ale carităţii să meargă pentru a-i îngriji pe leproşi? Totdeauna se vor găsi astfel de fiice, dar lor le trebuie un preot, iată ce le lipseşte.”

Monseniorul Ghika proiectează să meargă la ei pentru a se dedica complet slujirii leproşilor. Face demersuri în Franţa şi în România pentru a constitui o misiune. Mereu interesat de ştiinţele medicale, tocmai învăţase timp de doi ani la spitalul Saint-Louis să cunoască şi să aplice tratamentele cele mai avansate din domeniul leprei.

Cu acordul autorităţilor române, este formată o echipă de medici francezi, pregătită să-l însoţească pentru îngrijirea bolnavilor de la Isaccea. Speră, aşadar, să-şi poată începe lucrarea chiar pe la sfârşitul verii anului 1939. Jean Daujat îl bănuieşte, după anumite aluzii, că ar fi dorit să se îmbolnăvească de lepră, dacă Dumnezeu voia, pentru o mai mare dăruire a vieţii sale. Dar Domnul îl dorea pe alt drum.

Pe 3 august 1939, Vladimir Ghika pleacă de la Paris spre România. Ca de obicei, se duce mai întâi să petreacă câteva săptămâni împreună cu fratele său Dimitrie şi cumnata sa, prinţesa Élisabeth, la domeniul lor de la Bozieni. Acolo află că proiectul i-a fost respins din motive politice. Guvernul german a aflat despre această problemă în cursul tratativelor purtate de surorile din München pentru înfiinţarea unui spital la Bucureşti. În schimbul aprobării, germanii au cerut şi au obţinut, preluarea în sarcină a leproşilor din lazaretul de la Isaccea.

Cel de al doilea război mondial izbucneşte în septembrie şi un val de refugiaţi polonezi, fugind de ocupaţia nazistă, năvăleşte în România, lăsându-şi tot ce aveau în Polonia. Mons. Ghika împreună cu Nunţiatura le vin în ajutor. Această sarcină îl absoarbe în întregime. Cere, şi obţine, de la arhiepiscopul din Paris autorizaţia de a rămâne în România. Un nou capitol se deschide în viaţa lui. Se instalează în apartamentul fratelui său, într-un imobil nou construit de pe bulevardul Dacia. De la plecarea lui din Bucureşti, în 1914, oraşul se schimbase mult şi mulţi prieteni dispăruseră. Profesorul şi doctorul Paulescu, împreună cu care fondase Opera Sf. Vincenţiu de Paul, murise în 1931, dar sora Soize era tot acolo, conducând spitalul care se mărise considerabil. Încetul cu încetul, mons. Ghika reia legăturile. Se întâlneşte cu arhiepiscopul de Bucureşti şi ia legătura cu catolicii români de rit oriental ai Bisericii unite. În Biserica lor, Sf. Vasile din str. Polonă, va celebra cel mai des Sfânta Liturghie.

Are puţine relaţii cu clerul latin, pentru că era considerat ca făcând parte din dieceza de Paris. În general, celebrează liturghia acasă, dimineaţa, la care asistă câteva persoane: catehumeni, convertiţi şi, uneori, prieteni. Îi invita, apoi, la micul dejun. În cursul zilei îi primea pe cei care-l vizitau. Celebrează liturghii şi la bolnavi, răniţi, în spitale şi în închisoarea deţinuţilor politici de la Văcăreşti. Se duce cu regularitate în lagărul cu prizonieri de război unde se află englezi şi americani, în majoritate aviatori care scăpaseră cu viaţă, din care mulţi erau catolici.

Într-o primă perioadă, puţini oameni ştiu că se află la Bucureşti. Profită de acest lucru pentru a lucra la redactarea unei istorii a României, începută de multă vreme, pentru care adunase multe documente. Şi-a început căutările la începutul secolului, la Roma, cercetând arhivele Vaticanului. Dar, în curând, multe persoane vor bate la uşa lui şi viaţa i se va desfăşura, ca de obicei, în ritmul teologiei nevoilor.

Pentru a-l urma în această ultimă etapă am reţinut trei mărturii. Cea a lui Jean Mouton, care a condus Institutul francez la Bucureşti în perioada 1940-1946; pe cea a părintelui Chorong, lazarist, care va rămâne în România până în 1950; şi, în sfârşit, pe cea a mons. Hiéronyme Mengès care va fi întemniţat împreună cu el, în 1952.

Apartamentul familiei Ghika era situat foarte aproape de Institutul francez, pe bulevardul Dacia; Jean Mouton se va duce deseori dimineaţa pentru a participa la liturghia mons. Ghika.

“Cei prezenţi, scrie el, erau pătrunşi de intensitatea rugăciunii care se înălţa de pe buzele preotului; erau cu adevărat conştienţi că Dumnezeu cobora acolo în timpul Jertfei. Într-o zi, când mă aflam singur cu el, un cutremur de pământ destul de important a făcut ca podeaua să se încline pentru câteva secunde ca puntea unui vapor pe timp de furtună; zguduitura a fost scurtă şi nu a provocat nici o pagubă. De fapt ea nu a făcut decât să anunţe puternicul seism care, câteva zile mai târziu [în noiembrie 1940], avea să dărâme unul din zgârie-norii din Bucureşti, făcând numeroase victime. În timpul desfăşurării acestui serios avertisment, mons. Ghika şi-a ridicat ochii la cer într-o rugăciune şi mai intensă şi, pentru că tocmai consacrase Sfintele Specii, s-a grăbit să le consume imediat. Apoi, totul a revenit la normal, el continuând liturghia obişnuită. Niciodată seninătatea adusă de prezenţa lui Dumnezeu nu mi se păruse atât de impresionantă.; era retrăirea miracolului când Cristos în timpul furtunii linişteşte valurile prin calmul său, valurile şi agitaţia pământului părând că se ruşinează de dezlănţuirea lor inutilă.”

Părintele Chorong, care-l însoţeşte la închisoarea de femei de la Văcăreşti, unde în fiecare săptămână mergea să celebreze liturghia pentru deţinutele politice şi de drept comun, afirmă că binele pe care el l-a făcut acolo este de neînchipuit:

“Nu aş putea exprima elanul de încredere, de pocăinţă, de fervoare datorat prezenţei lui. Acolo, între armăturile de fier ale paturilor care se înălţau până în tavan, printre toate aceste nefericite femei, îngenunchiate cu faţa spre biserica Văcăreşti, aflată de cealaltă parte a străzii, ale cărei frumoase turnuri şi a cărei cruce se puteau zări prin ferestre, am auzit o rugăciune de o frumuseţe şi de o evlavie atât de mare, cum nu cred că mai auzisem vreodată.”

Liturghia este mai mult ca oricând centrul vieţii sale şi izvorul de apostolat. Un apostolat intens de învăţătură şi de conducere spirituală, mai ales în mediile intelectuale şi religioase de orice confesiune. Se întâlneşte cu mulţi studenţi, le ţine conferinţe, îi ajută să se desprindă de organizaţii politice, să-şi intensifice viaţa creştină, să se pună cu adevărat în slujba fraţilor lor. Va continua timp de aproape zece ani acţiunea de evanghelizare, de ecumenism şi de reală caritate în toate mediile sociale.

În acest timp, situaţia României, prinsă între cleştele Germaniei naziste şi cel al Rusiei sovietice se înrăutăţeşte neîncetat.

În septembrie 1940, regele Carol al II-lea este constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Acesta îl aduce la putere pe mareşalul Antonescu, din care naziştii vor face o unealtă docilă. Evreii sunt persecutaţi [35] iar armata română luptă împotriva Rusiei, alături de Germania.

În august 1944, România este invadată de ruşi şi va întoarce armele împotriva Germaniei. Ocupanţii sovietici favorizează atunci Partidul comunist român şi pe partizanii săi. Prezenţa la Bucureşti a unei comisii de control aliate, întârzie fără însă să împiedice, luarea puterii de către comunişti. La 30 decembrie 1947, regele Mihai abdică şi este proclamată Republica Populară Română. Este redactată, după modelul sovietic, o nouă Constituţie, iar Partidul muncitorilor români devine partid unic.

Începând din 1948, guvernul român va face un control foarte sever asupra activităţii Bisericilor, iar plecările şi sosirile mons. Ghika vor fi supravegheate îndeaproape. Până atunci, deoarece numele lui nu figura pe nici una din listele Ministerului Cultelor fiind înregistrat la Paris, se bucurase de o libertate relativă.

A putut să călătorească, s-a dus la Bixad, în nordul extrem al ţării, la călugării bazilieni uniţi. Acolo l-a întâlnit pe părintele Bontenéo, arhimandrit ortodox, trecut la religia catolică. Au plecat împreună să ajute mănăstirile ortodoxe din Moldova, în timpul foametei din 1947. Mai târziu va adnota traducerea unei cărţi a părintelui Bontenéo, care va apărea la Plon, în 1952, cu titlul “Durerile celei de a doua naşteri”. La Bucureşti, primeşte în rândurile Bisericii catolice pe numeroşi evrei. Atitudinea lui stârneşte proteste printre prelaţii din Arhiepiscopie, pentru că în loc să-i supună pe neofiţi celor 40 de ore de instruire obligatorie după cum se cerea pe vremea aceea, el îi botează după una sau două întrevederi.

Preocuparea lui majoră rămâne unirea Bisericilor. Va munci pentru aceasta mai mulţi ani, fără să se neliniştească. Îi adună pe catolici şi pe ortodocşi, cât poate de des, în Biserica greco-catolică. Aici prezidează, joia, o reuniune săptămânală. Timp de trei, patru ore se străduieşte să clarifice punctele dogmei catolice contestate şi răspunde neobosit la toate întrebările. Reuniunea se termina cu o oră de rugăciune în faţa Sfântului Sacrament. Dar, se apropie ziua în care, alungat de la o biserică la alta, va trebui să suspende aceste întâlniri şi să renunţe la această formă de apostolat.

Este văzut, de asemenea, la Institutul francez, unde Jean Mouton îl invită de mai multe ori să ţină conferinţe, a căror calitate o scoate în evidenţă:

“Cuvântul, de atâtea ori descalificat între cele două războaie mondiale de numeroşi oratori, îşi recapătă acum întreaga demnitate în gura acestui preot. Cuvântul adevărat, venit din adâncul sufletului, destinat să pătrundă în adâncul celorlalte suflete, răsturna părerea, admisă în general din prea multe motive, că actul valorează mai mult decât cuvântul. Actele mons. Ghika erau orientate spre sfinţenie, dar cuvintele lui ajutau la pregătirea lor.”

Tot Jean Mouton ne oferă o imagine despre gândirea şi activitatea lui Vladimir Ghika, în anii dinaintea arestării:

“Am petrecut câteva zile cu mons. Ghika pe domeniul fratelui său de la Bozieni, în Moldova; o locuinţă frumoasă, primitoare, cu un parc mare, unde mons. Ghika pusese să se construiască un mic pod de lemn cu un desen japonez, deasupra unui eleşteu, în amintirea călătoriilor sale în Japonia. Era în vara anului 1940, la câteva luni după înfrângerea Franţei, perioada în care aviaţia nazistă se înverşuna împotriva Londrei. Trăiam într-o stare de nelinişte, forţele existente atingând un punct de echilibru pe care un uşor efort suplimentar putea să-l facă să se aplece într-o parte sau în cealaltă. Ne minunam de această imensă pace care, în fiecare seară, cobora dinspre munţii destul de apropiaţi de câmpie, munţi cu forme blânde care aminteau, prin curbele lor, de înălţimile din Auvergne. Ne minunam şi aveam conştiinţa că beneficiem de o favoare nemeritată. Persoana prelatului dădea tot sensul acestei linişti, care, tocmai datorită lui, nu ne era dată drept un alibi momentan, prea uşor şi prea fragil, (toţi urma să trăim experienţa lui destul de repede, fiecare în felul nostru) ci ca anunţarea zilei promise tuturor oamenilor care-i va elibera de chinurile lor.[…]

[…] Şi-a păstrat încrederea chiar şi în cele mai rele zile, iar victoria nazistă i-a apărut imediat ca efemeră. Dispreţuia toate tiraniile, care deschid sursele cruzimii. Le dispreţuia de oriunde ar fi venit şi oricine ar fi fost reprezentanţii lor, chiar dacă ele deveneau antagoniste. Această minunată libertate a spiritului l-a costat libertatea personală şi l-a condus la moartea în închisoare.[…]

La 4 aprilie 1944 au început violente bombardamente anglo-americane asupra Bucureştiului unde nu fuseseră pregătite decât adăposturi improvizate. Încă de la primul bombardament, care a făcut un număr considerabil de victime, au căzut proiectile pe bulevardul Dacia unde se aflau Institutul francez şi casa în care locuia mons. Ghika. Din acea zi, la fiecare atac, cobora în subsolul imobilului unde se aduna o mulţime de locuitori din cartier. Acolo îi punea să se roage şi chiar să cânte, pentru a atenua zgomotul exploziilor care ajungea până la ei. Să fi fost oare aceasta metoda opiumului pentru popor? Anumite persoane cu sensibilitatea contemporană n-ar fi prea departe de a afirma acest lucru, susţinând că omul nu este om decât atunci când merge până la capătul mizeriei sale, până la capătul nopţii sale şi aceasta trebuie s-o facă fără ajutor. Orice consolare, orice îmbărbătare nu ar duce decât la degenerare; orice rugăciune plasată între om şi chinul lui, nu ar face decât să mascheze realitatea. După ei, omul trebuie lăsat de capul lui, cu toată goliciunea încercării şi a nefericirii. Nu se mai vrea ca omul să fie considerat aproapele nostru şi astfel se refuză unul din mesajele esenţiale ale Evangheliei. Ori, pe orice om pe care îl întâlnea mons. Ghika pe stradă, într-un salon, în patul în care-l ţintuia boala, în faţa morţii, probabil, iminentă pentru unul sau pentru altul, acesta devenea aproapele. De fapt, această voinţă de a se substitui celui care suferă, sau, într-un grad mai mic, acest ecran pe care-l facem din noi plasându-ne între rău şi acela care va fi atins curând, constituie acte religioase prin excelenţă. Aceasta este măreţia mons. Ghika în timpul încercării, de a fi fost alături de fraţii săi şi de a fi încercat să le diminueze spaima.”

 

Cap. X – Umbra serii

Începând cu 15 august 1947, data stabilizării, adică a suprimării monedei existente, o imensă disperare pune stăpânire pe toţi cei care nu erau salariaţi şi care nu aveau aur de schimbat. Chiar şi în mediile cele mai înstărite aprovizionarea devine foarte dificilă. Pe perioade de luni întregi carnea lipsea din pieţe. Populaţia trăia în mizerie. Nimeni nu dispunea de rezerve alimentare sau de combustibil. Cele mai mici obiecte de valoare, lucruri vechi găsite în podul casei, în mansarde, mobilă sau îmbrăcăminte de care oamenii se puteau dispensa, totul era pus în vânzare duminica, într-un fel de talcioc, sau prin troc contra unor alimente. Intelectualii şi vechile clase conducătoare sunt practic condamnate să moară de foame.

Un fost ministru al Franţei la Bucureşti, Gabriel Puaux, scrie în La Revue de Paris despre discursul rostit de Ana Pauker în acea epocă: “Când se replantează un teren, se începe prin a distruge tot ce creştea acolo, rădăcini şi plante, apoi se nivelează pământul. Din nefericire, nu este posibil să distrugi o întreagă generaţie şi să păstrezi numai tineretul. O anumită cantitate de muncă fizică trebuie făcută pentru a da copiilor sprijinul de care au nevoie pentru a creşte. Numai din acest motiv adulţii vor fi lăsaţi în viaţă, dar trebuie terorizaţi pentru ca să nu îndrăznească să se amestece în educaţia comunistă a copiilor.[…] Generaţia de eliminat, prea bătrână pentru a fi educată, va fi suficientă pentru această sarcină. Nu ne preocupă încetinirea ritmului în care va fi ea uzată şi distrusă.[…]

Această declaraţie, ce nu se poate comenta, a fost relatată şi de prinţesa Ileana a României, în cartea de amintiri “I live again”, publicată în 1952, la Londra.

Aproximativ 50 de familii locuiau atunci în imobilul în care se afla apartamentul familiei Ghika. Fără a ieşi din clădire, Vladimir Ghika asistă la asemenea scene de disperare, încât îi imploră pe prietenii săi să se roage şi să-i determine şi pe alţii să se roage pentru împiedicarea sinuciderilor. Fiecare – spune el – împarte puţinul pe care îl are, dar, în curând, nimeni nu va avea decât amintiri.

Casa şi pământul din Bozieni fuseseră naţionalizate, prinţului Ghika nu-i mai rămăsese decât locuinţa din Bulevardul Dacia. Dar, după abdicarea regelui, prinţesa Élisabeth, doamnă de onoare a mamei sale, regina Elena, se hotărăşte să o urmeze în exil, în ianuarie 1948. Prinţul Dimitrie obţine, nu fără greutate, permisiunea de a o însoţi. Mons. Ghika primeşte ordinul de a evacua apartamentul în două ore de la plecarea fratelui său. Cărţi, mobilier, amintiri de familie, totul este confiscat sau jefuit. A doua zi după confiscare, doi oameni mai scotoceau încă printr-o mulţime de hârtii şi documente, pe trotuar, în faţa imobilului.

Vladimir Ghika se duce imediat la surorile Sfântului Vincenţiu de Paul, care îl vor primi cu braţele deschise. Era îmbrăcat sărăcăcios, lunga pelerină neagră nereuşind să ascundă uzura hainelor. De luni de zile trăia ca cel mai sărac dintre călugări, împărţind zi de zi puţinul care-i rămânea.

Circula zvonul că a cedat de bună voie locul pe care-l avea rezervat la tren, în compartimentul fratelui său, unei persoane în vârstă. Acest zvon este inexact. S-au întreprins demersuri, cu acordul său, pentru a putea ieşi din România. Arhiepiscopul de Paris, de la Roma – Jacques Maritain (pe atunci ambasador la Vatican), au intervenit pe lângă ministrul de interne, la Bucureşti. Acesta s-a mulţumit să răspundă că era în curs o anchetă privind naţionalitatea lui Vladimir Ghika, ca şi cum căuta un pretext pentru a-l lăsa să se întoarcă în Franţa. Lucrurile s-au oprit însă aici. În faţa acestei situaţii, mons. Ghika s-a mulţumit să spună: “Dacă Dumnezeu mă vrea aici, aici voi rămâne”.

Din punct de vedere material a pierdut totul, fiziceşte sănătatea lui s-a deteriorat. Suferă, ca la întoarcerea de la Sidney, în 1929, de o hernie abdominală şi trebuie să fie operat. Este imposibil să i se facă anestezie, pentru că doar la injecţia pregătitoare căzuse într-un somn adânc din care cu greu s-a trezit. În urma operaţiei rămâne foarte slăbit. Tensiunea este foarte mică, suferă frecvente sincope; când îşi ridica capul de pe pernă îşi pierdea imediat cunoştinţa. Hrana insuficientă, fără îndoială, îşi spunea cuvântul. Într-o seară, pe durata black-out-ului, cade într-o tranşee săpată lângă trotuar şi i se redeschide operaţia. Îndură alte două noi crize de hernie strangulată. Se hotărăşte o a doua operaţie. Va fi făcută în martie 1949 fără anestezie. Aflăm câteva detalii despre aceasta dintr-o scrisoare adresată lui Jean Mouton, în noiembrie, care va trece clandestin frontiera:

“Ies din a doua operaţie pe care am suportat-o bine în cele din urmă şi care mi-a dat ocazia în timpul celor două săptămâni petrecute în spital în sala comună, să fac apostolat incredibil şi să primesc, printr-o serie de împrejurări aparent neplăcute, Sfânta Împărtăşanie chiar pe masa de operaţie, chiar când se pregăteau să-mi deschidă abdomenul (ceea ce mi-a oferit, cum îi scriam şi fratelui meu, posibilitatea de a înălţa o mulţumire fierbinte – nefiind adormit – timp de o oră întreagă, cu abdomenul deschis, cu ochii deschişi şi “cerul deschis”) Am petrecut cele 12 zile de convalescenţă la Nunţiatură. Apoi, m-am întors în precarul meu adăpost care, fără vreo explicaţie, dar în mod providenţial, ne găzduieşte încă (cu valiza nedesfăcută de patru, cinci luni, ordinele de evacuare trebuind să fie îndeplinite în câteva ore). Nu vreau să vă vorbesc de viaţa de necrezut pe care o trăieşte lumea în sărmana noastră ţară. Teroarea surdă care domneşte aici acţionează mai ales asupra nervilor şi a voinţei. Nu aţi mai recunoaşte nici locurile răvăşite din temelii, nici oamenii (demoralizaţi cu totul). Dacă ajung să ies din temniţa mea (lucru ce mi se pare, din păcate, imposibil) intenţionez să vă fac o vizită.[…]”

În acest spital, relatează părintele Chorong, administraţia se comportă fără menajamente cu mons. Ghika. A fost aşezat într-o sală comună cu o duzină de paturi, care nu are asigurate servicii, din lipsă de personal. Bolnavii trebuie să se ajute unii pe alţii după ce medicamentele au fost distribuite. Patul său se află lângă cel al unui episcop ortodox, mons. Galaction Cordea. La început toţi bolnavii se priveau în linişte şi o anumită neîncredere domnea în sală. Apoi, părintele Chorong, care obţine, după demersuri insistente, permisiunea de a duce Sf. Împărtăşanie monseniorului Ghika, constată că atmosfera s-a schimbat. Devenise foarte cordială:

“Într-o zi, scrie el, nu ştiu cu ce ocazie, episcopul ortodox expune cu multă căldură, timp de circa două ore, punctele sale de vedere asupra excelenţei Bisericii Catolice, veneraţia pe care o are pentru cler şi pentru mons. Ghika în particular.[…] Câteva luni mai târziu, în timpul liturghiei cântate, mons. Galaction Cordea, purtând crucea sa pe piept, a intrat în capela de la Sacré Coeur traversând-o de la un cap la altul, sub privirile celor prezenţi, a ajuns la cor şi ne-a îmbrăţişat; s-a întreţinut apoi îndelung cu mons. Ghika în sacristie.”

Chiar a doua zi a trebuit să plece la un domiciliu forţat!

Acest demers al episcopului ortodox este cu atât mai curajos cu cât Biserica Catolică refuză de un an să se alinieze la Constituţia atee şi la legea generală a Cultelor, proclamată în noiembrie 1948. După un an de tratative care nu au dus la nici o înţelegere, guvernul a ordonat ridicarea ultimilor episcopi în funcţie, de rit latin, mons. Aron şi mons. Durcovici. Ministrul cultelor, Stanciu Stoian, tocmai declarase cu câteva săptămâni înainte de vizita mons. Galaction Cordea: “Pentru noi, în acest moment, Biserica Catolică latină nu există; nu facem decât să o tolerăm.”

De altfel, pentru a nu intra în conflict cu clerul şi cu credincioşii ortodocşi şi de teamă de a nu vedea elita intelectualilor români trecând în masă la catolicism, partidul comunist se ocupă de afirmarea clerului ortodox. Căci în ochii ruşilor, mulţi dintre membrii acestuia se compromiseseră prin activităţile lor naţionaliste sau antibolşevice. Pentru a opera o redresare, guvernul Republicii populare face apel la oameni noi, de mare valoare. Majoritatea acestor preoţi ortodocşi fuseseră formaţi la Paris, Strasbourg sau Roma şi pe mulţi dintre ei mons. Ghika îi cunoaşte bine. Dar ei sunt strict supravegheaţi şi constrânşi apoi să facă propagandă anticatolică, al cărei beneficiar este partidul comunist. În sfârşit, după desfăşurarea a două adunări pregătite cu grijă, la Cluj şi Alba Iulia, guvernul reuşeşte să-i forţeze pe greco-catolici şi pe ortodocşi “să se unească”. Biserica greco-catolică este suprimată şi cea mai mare parte din episcopii ei vor ajunge la închisoare.

În vara aceluiaşi an, 1944, ministrul Cultelor decretează desfiinţarea congregaţiilor din învăţământ şi spitaliceşti. Cu toate că guvernul francez s-a oferit să cumpere ansamblul de proprietăţi al surorilor Sf. Vincenţiu de Paul, spitalul, sanatoriul şi capela, ele nu vor scăpa de naţionalizare. Actul de rechiziţie este pregătit în cel mai mare secret, de teama călugăriţelor care ar fi putut să facă să dispară diverse materiale din spital. Ocuparea acelor locuri se produce pe 5 octombrie, într-o manieră odioasă. Sub pretextul unei epidemii, clădirea este împresurată noaptea şi bolnavii sunt alungaţi imediat. Tot atunci, copiii contagioşi din spitalul Colentina sunt transportaţi cu un camion, fără acordul medicului şef şi instalaţi câte trei sau patru într-un pat. O pancartă instalată la intrare anunţă cu litere de-o şchioapă: “Spital la dispoziţia copiilor poporului”

Doctorul Parhon, preşedintele Prezidiului Republicii populare române, intră în posesia sanatoriului şi a spitalului. El îşi va avea acolo reşedinţa, iar Fiicele Carităţii, care altădată îl îngrijiseră, aveau să locuiască la subsol, fiind mutate mereu în alt loc, până când vor trebui să părăsească totul. Mons. Ghika asistă neputincios la distrugerea operei sale. La rândul lui este dat afară şi caută o locuinţă în oraş. Este alungat succesiv din cele două camere pe care le-a putut găsi, în apropierea capelei Preasfintei Inimi. A doua oară este închis pentru câteva zile împreună cu oaspetele său, apoi eliberat. În cele din urmă va locui la parohie în nişte camere mici, mansardate unde mai stătuse uneori în timpul deplasărilor de dinainte de război. Se fereşte să vorbească despre arestare de teamă că vestea va ajunge la urechile fratelui său care s-ar nelinişti.

Sanatoriul Sf. Vincenţiu de Paul îşi va schimba în scurt timp numele. El devine Institutul de endocrinologie al doctorului Parhon şi se vor cheltui, în timpul iernii, 120 de milioane de lei, după stabilizare, pentru transformarea unor clădiri absolut noi.

Cei care s-au întâlnit cu mons. Ghika pe străzile Bucureştiului, în 1950, îl descriu ca pe un bătrân sprinten, cu pasul vioi, ascunzând sub pelerină câteva provizii destinate bolnavilor. Avea atunci 76 de ani. Împreună cu alţi trei preoţi, printre care părintele Chorong, asigură serviciul parohiei. El celebrează liturghia de dimineaţă în capela Preasfintei Inimi şi multe persoane se duc în timpul zilei să stea de vorbă cu el în sacristie. Nu poate primi la domiciliu decât de două ori pe săptămână, după amiază. Dar, vizitatorii săi, în majoritate studenţi cărora le predă filozofia şi teologia, trebuie să-şi arate la control buletinul de identitate. El ştie că este obiectul unei supravegheri riguroase, dar nu ţine cont de acest lucru. Nu se îndoieşte de altfel că o spioană, înzestrată cu o memorie prodigioasă, este trimisă special la parohie. Se strecoară pe nesimţite peste tot şi va reproduce mai târziu, cuvinte rostite în Confesional.

Mica comunitate, redusă la trei preoţi după chemarea preotului Chorong în Franţa, supravieţuieşte în sărăcie, din darurile primite de la credincioşi. Când pâinea neagră le lipseşte, poliţistul comunist al cartierului, un fost cizmar, care îl cunoştea de multă vreme pe mons. Ghika, intervine pentru a i se elibera o cartelă de pâine, pe motiv de vârstă înaintată.

Începând din anul 1951, studenţii, hărţuiţi de poliţie, nu vor mai putea veni. Ei vor fi înlocuiţi de catehumeni pe care preoţii îi vor trimite la el pentru a-i primi în Biserica Catolică. La începutul anului 1952, i se comunică interdicţia de a predica duminica. El va găsi atunci prilejul de a adăuga ceea ce lipsea, improvizând la orgă, după liturghie, melodii de laudă şi mulţumire. Credincioşii înţeleg şi rămân în capelă pentru a se ruga împreună cu el.

În timpul unei liturghii de dimineaţă, celebrată cu 25 de ani în urmă la Auberive, surorile Sfântului Ioan l-au văzut oprindu-se câteva clipe după Prefacere, sprijinindu-se de altar, incapabil de a continua liturghia. După care şi-a revenit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Suzanne Marie Durant, temându-se că se simte rău, s-a dus în sacristie să vorbească cu el. Văzând-o el i-a spus simplu:

“Cred că Isus îmi va acorda într-o zi harul martiriului”.

În “Gânduri pentru zilele ce vin”, el împrumută aceste cuvinte de la Cristos:

“O, preotul meu, cum vei cuteza să Mă sacrifici cu adevărat şi în întregime, dacă mai înainte nu te-ai sacrificat pe tine însuţi cu adevărat şi în întregime?” [36]

În curând va suna ceasul în care aceste cuvinte îşi vor căpăta întregul său sens.

Doctorul Parhon, şeful statului, vechi discipol al profesorului în medicină, Paulescu, îl cunoştea şi îl stima pe mons. Ghika. Cu toată deposedarea de bunuri a surorilor Sf. Vincenţiu de Paul, el l-a protejat într-un anume fel. Un înalt funcţionar al regimului, adresându-se într-o zi unuia dintre preoţii comunităţii, i-a spus cu brutalitate: “Să nu vă imaginaţi că voi şi mons. Ghika puteţi rămâne cu drepturi depline la parohie. Vă mai aflaţi acolo numai prin bunăvoinţa doctorului Parhon.”

În mai 1952, preşedintele Republicii populare este constrâns să demisioneze. Peste şase luni, Vladimir Ghika este arestat. Pentru a reconstitui desfăşurarea evenimentelor trebuie să ne întoarcem puţin în timp.

Cu un an înainte, mons. Joseph Schubert, episcop şi administrator al Arhiepiscopiei de Bucureşti este închis de poliţia de stat. Succesorul său la titlu, mons. Hironyme Mengès din Biserica latină, se află sub supraveghere la Predeal, la 15o de km de capitală, lipsit de orice contact cu membrii clerului. Atunci apare mons. Iovanelli, care tocmai ieşise din închisoare. Acesta era un preot plin de evlavie, care niciodată nu se amestecase în politică. Dar, sub ameninţările poliţiştilor, a sfârşit prin a semna un angajament de colaborare cu regimul la putere.

Când mons. Mengès se duce clandestin pentru a-i expune problemele Bisericii, el îi mărturiseşte situaţia sa şi îl sfătuieşte să urmeze acelaşi drum cu el. Apoi îl roagă să se întoarcă la Predeal şi să-l lase să acţioneze după conştiinţa sa, în interesul tuturor. Foarte tulburat, mons. Mengès reuşeşte a doua oară să vină la Bucureşti pentru a se consulta cu mons. Ghika. Acesta îl primeşte cu căldură, discută îndelung cu el şi îl încurajează să reziste presiunilor puterii, apărând poziţia Bisericii. Ştiindu-se spionat şi urmărit, mons. Mengès nu va repeta această vizită, de unde însă a plecat pe deplin încurajat. Dar, mons. Ghika va face să-i parvină la Predeal, de mai multe ori, mesaje de prietenie.

La 24 aprilie 1952, mons. Mengès este convocat la Arhiepiscopie. După o discuţie lungă şi grea cu nişte reprezentanţi ai guvernului, este recunoscut oficial ca înlocuitorul arhiepiscopului şi semnează o înţelegere între Biserică şi stat, dar este obligat, imediat, să-l numească pe mons. Iovanelli, excomunicat recent de Roma, vicar general. În zadar încearcă să câştige timp pentru a se gândi şi a se sfătui; este constrâns să se supună.

La sfârşitul acelei şedinţe penibile, un funcţionar al regimului îl sfătuieşte cu căldură pe mons. Mengès să meargă la mons. Ghika pentru a-l pune la curent cu acordul intervenit. Mons. Mengès se duce imediat la parohie şi mons. Ghika îl ascultă cu ochii strălucind de interes; îi spune că, probabil, este preludiul unei destinderi, că situaţia s-ar putea ameliora şi că drepturile Bisericii ar sfârşi prin a fi recunoscute. Îndată ce s-a întors la Arhiepiscopie, mons. Mengès este supus unui adevărat interogatoriu. Acelaşi funcţionar îl presează cu întrebări despre atitudinea şi răspunsurile mons. Ghika. Înţelege imediat că i s-a întins o cursă şi că această convorbire a fost provocată pentru a deveni în realitate un motiv de acuzare a mons. Ghika.

După şase luni, mons. Ghika îi trimite o scrisoare, căreia el nu-i cunoaşte nici conţinutul, nici originea, care-i fusese încredinţată de o persoană aflată în trecere. Aceasta este a doua cursă. Scrisoarea, se va spune la proces, provenea de la Roma şi ar fi fost trimisă de Secretariatul de stat al lui Pius al XII-lea, ceea ce însemna: trădare şi spionaj. La 18 noiembrie 1952, după liturghie, cineva îl caută pe mons. Ghika din partea unui bolnav. Este arestat pe drum şi condus la închisoarea militară Uranus din Bucureşti lângă arsenal. Mons. Mengès şi vreo 20 de persoane suspecte sunt arestaţi în ziua următoare. Vor ieşi pe poarta închisorii, pe 24 octombrie 1953, doar pentru a se reîntâlni cu toţii în faţa Tribunalului militar.

Monseniorul Ghika este torturat îngrozitor. I se ia pelerina şi reverenda. Va rămâne aproape un an încuiat într-o celulă umedă, doar cu lenjeria de corp, fără schimburi, fără măcar o batistă, un pieptene sau o perie de dinţi. În timpul numeroaselor interogatorii, este bătut, pălmuit până aproape să-şi piardă auzul şi vederea În plus, poliţiştii, încercând să afle de ce se temea mai tare fiecare dintre deţinuţi, pentru a-l face să vorbească, îl ameninţă pe mons. Ghika că îl vor atârna gol pe o stradă din Bucureşti. În faţa reacţiei sale îngrozite, este supus la spânzurătoarea electrică de fiecare dată când nu vrea să semneze o mărturisire. Este condus în camera de tortură. Două jumătăţi de inele îi prind strâns gâtul şi îl ridică de la pământ, apoi anchetatorii provoacă un scurt circuit pentru a opri respectivul proces. Acest tratament inuman se va repeta de 83 de ori în cursul interogatoriilor.

La capătul puterilor, convins că va muri în curând, mons. Ghika cere un preot pentru a se spovedi şi a se împărtăşi.

Totuşi, când un necunoscut, îmbrăcat în haine de preot, cunoscând formula de dezlegare a păcatelor, se prezintă în celula sa propunându-i să se spovedească, el refuză. Şi a procedat bine, pentru că nu era vorba decât e un agent al poliţiei.

“Puterea de a suferi este în noi aceeaşi cu putinţa de a iubi. Este într-un anumit fel, umbra ei fierbinte şi groaznică – o umbră de aceeaşi mărime, în afară de seara, când umbrele se lungesc. O umbră revelatoare care ne dezvăluie. […]

Dumnezeu veghează noaptea asupra copiilor săi bolnavi, el care ne e mamă, părinte, frate, cea mai apropiată rudă, cel mai apropiat de noi, cel mai în noi, cel mai noi înşine.

Dumnezeu veghează – Dumnezeu veghează – este marele Veghetor al tuturor nopţilor, al nopţilor care sunt pentru el nopţi îngrozitoare, nopţile minţii, nopţile inimii, nopţile cărnii, nopţile răului care-şi coboară în orice clipă tenebrele asupra oamenilor îndureraţi. Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează?

Această iubire are un nume şi o calitate. Este o iubire infinită.” [37]

Dumnezeu veghează asupra lui. Numai aşa supravieţuieşte. Pe 24 octombrie 1953, se prezintă în faţa judecătorului, în picioare, neînduplecat, cântărind mai puţin de 50 de kg. la o înălţime de 1,76 m. Sunt 12 inculpaţi, din care şapte preoţi şi cinci tinere. Mons. Ghika este acuzat că a corespondat cu Vaticanul şi cu fratele său din Elveţia. Cu câtva timp înainte de proces i se desemnează un avocat din oficiu. Dis-de-dimineaţă, în ziua procesului este scos din celulă. I se dau lucrurile personale şi i se pun ochelari opaci, care-l împiedică total să vadă. Este urcat în maşina închisorii în care se află şi ceilalţi inculpaţi. Sunt însoţiţi de miliţieni înarmaţi cu revolvere. Sunt duşi la Tribunalul militar şi încuiaţi într-un garaj din beton, aşteptând să fie judecaţi. Nişte anchetatori circulă printre prizonieri pentru a-i convinge să-şi menţină declaraţiile pe care au fost obligaţi să le semneze.

În sfârşit, sunt introduşi în sala de judecată. Li se scot ochelarii. Sunt înconjuraţi de miliţieni şi de anchetatori în uniforme; nici un civil nu este prezent în sală. Sunt aşezaţi în boxa acuzaţilor în ordinea pedepselor dinainte hotărâte. Mons. Mengès este primul, întrucât va fi condamnat la 20 de ani de muncă silnică, mons. Ghika ultimul, condamnat la trei ani de închisoare pentru delicte criminale.

Apare preşedintele Tribunalului însoţit de doi asesori, de procuror şi de grefier. În faţa inculpaţilor, pe o bancă stau patru avocaţi puşi din oficiu, fiecare având sarcina să apere trei persoane.

Procurorul ia cuvântul şi cere pedeapsa maximă pentru toţi cei prezenţi, pentru că fiind vinovaţi de spionaj în favoarea Vaticanului, sunt duşmani ai poporului şi trădători de ţară.. Avocatul mons. Mengès, al unui preot şi al unei tinere, denunţă sistemul de spionaj al Vaticanului, a cărui reţea se întinde în întreaga lume. Oricine îndrăzneşte să se ridice împotriva acestui sistem, spune el, este ucis, ars pe rug sau spânzurat. Clienţii mei nu sunt decât nişte verigi al uni lanţ milenar de spionaj. Este adevărat că principalii vinovaţi se află la Roma. Papa este cel care se află în fruntea lor. După care, în numele muncitorilor, cere pedeapsa cea mai mare pentru cei pe care ar fi trebuit să-i apere.

Vine rândul avocatului mons. Ghika să ia cuvântul. Trebuie să pledeze cauza lui şi a altor două persoane. În momentul în care mons. Ghika aude strigându-se numele său, se ridică şi strigă cu glas puternic: “Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!” Avocatul tace. Preşedintele intervine: “Este dreptul tău – îi spune lui Vladimir Ghika – de a fi apărat de un avocat. Stai jos!” Mons. Ghika răspunde: “Am studiat dreptul şi-l cunosc bine. Mă voi apăra singur.” Preşedintele îi strigă: “Stai jos!” şi îl invită pe avocat să ia cuvântul.

Când avocatul începe iar să vorbească, mons. Ghika iese din boxa acuzaţilor, se aşează în faţa avocaţilor şi cu mâna ridicată strigă din nou: “Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!” Este în reverendă, fără guler, fără cămaşă, i se vede pieptul gol. Cu barba şi părul alb, pare un profet ieşit din mormânt. Toţi cei prezenţi sunt înmărmuriţi. O linişte de moarte domneşte în sală. “Mă gândesc, spune mons. Mengès, că aşa trebuie să fi arătat Ioan Botezătorul în faţa lui Irod, când îi striga: «Nu îţi este îngăduit să iei femeia fratelui tău!». Nu voi uita niciodată această scenă!”

Avocatul tace. Preşedintele ordonă celor doi miliţieni să-l scoată cu forţa din sală pe mons. Ghika. Se opune din toate puterile. Cu o mână se ţine de marginea boxei acuzaţilor, iar cu cealaltă se prinde de banca avocaţilor. Miliţienii, oameni robuşti şi puternici, sunt incapabili să-l mişte. Totuşi acesta nu cântăreşte mult. Năucit, preşedintele priveşte spectacolul cu gura căscată. Se consultă cu asesorii şi părăseşte sala, cerând evacuarea ei.

Miliţienii reapar, le pun din nou ochelarii negri, îi scot afară, iar pe mons. Ghika îl încuie în garaj. Procesul se reia fără el. Avocatul declară că mons. Ghika este nu numai un bătrân de 8o de ani, dar şi un alienat mintal. Scena care tocmai se petrecuse este dovada. El pledează pentru iresponsabilitate şi cere pentru clientul său să beneficieze de circumstanţe atenuante. După pledoarii sunt introduşi martorii. Anumite mărturii ating culmea ridicolului!. Apoi, acuzaţii au dreptul să se apere, fiecare câte un minut. Mons. Mengès declară: “Nu mi-am făcut decât datoria de preot, fără să mă amestec în politică.” Ceilalţi spun acelaşi lucru şi procesul se termină către ora zece seara. Condamnaţii sunt din nou împinşi în maşina închisorii, dar de această dată fără ochelari la ochi. Sunt conduşi la închisoarea Jilava.

Jilava este una din fortăreţele care înconjoară Bucureştiul, datând din sec. al XIX-lea. Închisoarea a fost construită la câţiva metri sub pământ şi cuprinde camere mai mari şi mai mici, cu sau fără ferestre. În faţa intrării fortăreţei se află un magazin şi o clădire sub care sunt amenajate celule subterane din beton. Cea mai mare dintre ele are trei metri lungime şi un metru şi jumătate lăţime, pământul este noroios, iar pe pereţi se prelinge umezeala. Acolo îşi va petrece prima noapte grupul celor şapte preoţi. Mons Ghika vine să dea mâna cu fiecare dintre ei. Îi încurajează şi îi binecuvântează. Apoi le spune:

“La proces v-am văzut atât de speriaţi, încât am vrut să vă dau un exemplu de curaj.” Se apropie de mons. Mengès şi adaugă: “Mai cu seamă să nu vă imaginaţi că sunteţi răspunzători de întemniţarea mea. De altfel nu este onoare mai mare decât a fi închis pentru cauza lui Isus Cristos.”

Preoţii îl înconjoară pe mons. Ghika prea uşor îmbrăcat pentru acea celulă rece şi îl întind pe o rogojină de trestii, găsită într-un colţ.

În timpul nopţii toată lumea este scoasă pentru o percheziţie corporală. Prizonierii sunt conduşi unul câte unul pentru a fi dezbrăcaţi într-o cameră a magazinului. Hainele le sunt cercetate centimetru cu centimetru. Se caută acolo nasturi, de sticlă sau metal, ace, hârtii. Apoi li se dă o parte din bagajele ce le aparţin: două cămăşi, două izmene, două prosoape, două batiste, două perechi de şosete, un pulover, o haină, un pantalon, un pardesiu, o pereche de pantofi şi o căciulă din piele de oaie. Orice veştmânt preoţesc, orice uniformă se reţine.

Percheziţia durează aproape o oră de persoană, cu excepţia mons. Ghika care nu posedă nimic. Arestat pe stradă, el nu are bagaje. Cămaşa i s-a rupt de la arestare, iar reverenda şi pelerina i-au fost confiscate. Este în izmene cu şosete şi pantofi. A doua zi, la ora zece dimineaţa, deţinuţii trec pe poarta închisorii Jilava. Este duminică, ziua în care este sărbătorit Cristos Rege. Ei oferă viaţa şi suferinţele lor pentru Biserică şi păşesc cu fruntea sus pe poarta secretă a fortificaţiei. Sunt repartizaţi în trei dormitoare. Mons. Mengès rămâne în preajma mons. Ghika. Intră într-o încăpere de circa cinci metri pe şase, în care se înşiră de-a lungul peretelui paturi suprapuse, acoperite cu saltele din paie de trestie transformate într-un praf. Ele sunt deja ocupate de vreo 40 de persoane şi mai mulţi generali se culcă dedesubt, pe ciment. Mons. Ghika şi mons. Mengès sunt a 45-a şi respectiv a 46-a persoană venită. Aşadar, şi ei trebuie să se strecoare sub paturi şi să ocupe nişte locuri numite “şerpoaice”, căci pentru a ajunge acolo trebuia să te târăşti precum un şarpe, pe burtă sau pe spate. Era imposibil să te răsuceşti acolo.

Din fericire, un tânăr îi cedează imediat locul mons. Ghika, iar ceilalţi deţinuţi îi dau imediat o cămaşă, un pantalon, o batistă şi un tricou. Mons. Mengès îi dă un pieptene. Este ceea ce îi face cea mai mare plăcere! “Nu vă puteţi închipui ce înseamnă să ai părul lung şi să nu-l poţi descurca!” Figura lui îi impresionează pe toţi. Tovarăşii de cameră exclamă: “Bietul bătrân! Criminalii! Ce au putut să-i reproşeze acestui bătrân? Seamănă cu un sfânt dintr-un iconostas!” Auzind numele de Ghika, mulţi întrebau: “Face parte din familia principilor domnitori?” Chiar din prima clipă este primit cu veneraţie. Unii îl cunosc personal, alţii datorită renumelui său, câţiva fuseseră convertiţi de el. Toţi se înghesuie pe lângă el. În primele zile este ascultat de la ora cinci dimineaţa când se trezesc până la 10 seara când se culcă. Mai respiră şi el doar în timpul meselor.

În umbra serii, mons. Ghika încă evanghelizează. După căderea nopţii, sprijinindu-se de umărul mons. Mengès, povesteşte. Despre ce vreţi să vă vorbesc? întreabă el. Apoi îşi poartă auditoriul departe, evocând Roma, Ţara Sfântă, Australia, Argentina sau Japonia. Răspândeşte pacea în jurul lui, iar pe feţele care-l înconjoară străluceşte puţină bucurie.

“Când ziua scade, discipolii nu sunt recunoscuţi, asemenea Învăţătorului, decât după felul în care frâng pâinea vie a trupului lor sacrificând-o pentru fraţii lor.” [38]

 

Cap. XI – O noapte care străluceşte de lumină

Meditând asupra suferinţei, mons. Ghika ne spune:

“În marea familie a oamenilor, aşa cum o vrea Cristos, toate suferinţele unora (că sunt materiale, morale sau spirituale), pot fi, graţie lui Dumnezeu, prin generozitatea celorlalţi, abolite, alinate sau cel puţin reduse…”

El se va strădui să îndeplinească această sarcină în timpul care-i mai rămăsese de trăit. Din ce în ce mai slăbit, abia mai poate mânca. Deţinuţii primesc de două ori pe zi o fiertură de mălai, numit terci şi un căuş de orz curăţat sau uneori un fel de pastă de porumb, numită mămăligă. Sunt porţii minime şi el nu rezistă privirilor rugătoare pe care nişte oameni înfometaţi le aruncă spre gamela sa. În general, le dă jumătate din ea. În curând devine numai piele şi os. Suferă mult noaptea din cauza scândurilor tari, dar nu se plânge. În fiecare zi, deţinuţii trebuie să iasă în curtea fortăreţei pentru a se plimba doi câte doi. Cei mai mulţi obosesc repede, se aşează pe jos, sau se sprijină de perete ceea ce era interzis. Mons. Ghika nu s-a oprit niciodată. Uneori se lăsa susţinut de nişte deţinuţi mai robuşti, dar îşi continua mersul şovăielnic. Era convins că îndeplinind ordinele administraţiei, face voinţa lui Dumnezeu.

Efortul de a vorbi îl oboseşte foarte repede, fiindcă nu mai are decât un plămân. Totuşi continuă în fiecare seară să povestească anecdote pentru a-şi distra tovarăşii. Vorbeşte aproape în şoaptă, dar inteligibil, într-o tăcere reculeasă şi toţi pot să-l înţeleagă. La fel se va întâmpla când îl vor transfera într-un dormitor mai mare unde se aflau cel puţin o sută de deţinuţi. Numeroasele sale călătorii l-au făcut să descopere civilizaţii diferite. A căutat să înţeleagă ce era mai bun în toate, cu o curiozitate mereu trează. Viaţa l-a pus în legătură cu toate mediile umane, de la regi şi şefi de stat, până la peticarii din Villejuif şi la leproşi. A cunoscut cinci papi: Leon XIII, Pius X, Benedict XV, Pius XI şi Pius XII. A frecventat artişti, scriitori, filozofi din vremea lui şi cei mai mulţi dintre ei i-au devenit prieteni. Aşadar, este inepuizabil şi descrierile din ţările vizitate, despre oameni şi obiceiuri, despre incidente petrecute, sunt făcute cu atâta vervă şi fantezie, încât porţile închisorii par să se deschidă spre orizonturi vaste.

Înzestrat cu un mare simţ artistic, este din când în când şi poet. Să-l ascultăm vorbind despre experienţa creştină:

“Dumnezeu este “Părintele promisiunii” iar noi suntem “copiii făgăduielii”; El, Părintele promisiunii de iubire, iar noi fiii făgăduielii de fericire. Cât de mult poate fi el tatăl nostru, cât de mult putem noi să fim copiii lui, o vorbă vă va face să înţelegeţi aceasta mai bine. Suntem creaţi, am fost răscumpăraţi, putem fi sfinţiţi. Suntem de trei ori purtaţi, în cele dinăuntru ale lui Dumnezeu, în acele viscere ale Mizericordiei.[…]

Promisiunea se va realiza; până atunci suntem plini de aşteptare, aşteptarea sigură a fericirii supreme, care este deja fericire umplând conştiinţa cu o mulţime de dorinţe minunate, nerăbdătoare ca nişte vulturi ce bat din aripi după gratii, gata în orice clipă să-şi ia zborul.[…]

[…] Copii ai făgăduinţei, noi mai suntem, după minunata expresie din Scriptură, şi încătuşaţii Speranţei. Să privim lanţul care ne ţine şi unde ne leagă el:

Ce lanţ misterios, acest lanţ al speranţei!… Imperceptibil ca un fior de lumină, cu o tărie de oţel, indestructibil şi firav asemenea unei raze reflectate, el merge de la infinit la noi şi de la noi la infinit. El trece peste genuni cu o uşurinţă dumnezeiască, se unduie singur, drept, iute ca fulgerul, dulce ca mângâierea soarelui din depărtări. Tot ce-i pluteşte în transparenţe se străluminează dansând, pe drum, în scântei. Sufletul e mişcat de-a lungul întregii acestei splendori. După ce-am sărutat lanţul de foc ce ne aruncă Lumina Luminii, Dumnezeul Dumnezeului, să urmăm linia cea pură şi dreaptă trasată de el în azur.

[…] Până unde are să ne conducă ea oare?

Înaintăm şi în jurul nostru se lărgesc ca nişte unde de şoc, ecourile spuselor sfinte, lucrurile jurate şi jurate de Dumnezeu, harurile repercutate ale iubirii dumnezeieşti.[…]

Iată ceva ca o tainică poartă. Iată pe cer, sus de tot ca o poartă. Pragul i-l ştiu trece, în ăst ceas, doar rugăciunile, visele, îngerii.

S-o deschidem dar, izbind-o cu toată puterea aripilor credinţei, ce ne-au dus în înalt, cufundaţi în vis şi spirit. […]

[…] În spatele nostru, rămas în jos, iată pământul, creste pierdute care se şterg – cele de pe urmă liniamente ale caselor în care am fost încercaţi. Înaintea noastră, cerul, unde ceea ce ochi n-a văzut, ureche n-a auzit, suflet n-a îndrăznit să viseze, este rezervat pentru cei iubiţi de Dumnezeu, patria noastră – locul natal de unde s-a pogorât sufletul predestinat nouă – izvorul şi capătul nostru, pentru care întreaga zbatere de pe pământ, fără s-o ştim îndeajuns, nu-i decât părere de rău esenţială şi căutare pătimaşă.

[…] Iar această poartă de care au drept să treacă doar rugăciunile, visele şi îngerii noştri, ceva din noi, însoţindu-i va trece dincolo. De ce nu? Îngerii sunt doar vecinii noştri apropiaţi, găzduiţi în sufletele noastre; rugăciunile, fiicele inimii noastre şi ale lui Dumnezeu; visele suntem noi înşine în neliniştea devenirii, în căutarea neştiută a “Celui-ce-este” în “ceea-ce-ar-trebui-să-fie”. Nu sunt nişte străini. Putem să-i urmăm câtăva cale. Să-i chemăm smeriţi în ajutor, ca şi pe toate harurile şi revelaţiile venite de la Dumnezeu. Cu ei vom merge împreună şi vom întreba nemărginirea de Fericire şi de Iubire, în veacul veacului; ce devine suferinţa de pe pământ în această lume aşteptată unde veselia n-are sfârşit? Ce devine acolo sus suferinţa de pe pământ?” [39]

Foarte des veneau deţinuţi unul câte unul să-i încredinţeze disperarea lor. El îi primea pe fiecare cu tandreţe, ca pe un frate. Avea darul de a pătrunde inimile şi ne-a dezvăluit singur motivul:

“A vorbi celuilalt pentru a acţiona asupra lui înseamnă a încerca să intri într-un suflet. Cu cât ştii să urmezi mai bine căile Domnului, cu atât poţi pătrunde mai mult în el. Numai Dumnezeu este atât de subtil, atât de puternic pentru a pătrunde pretutindeni. Cei care sunt cu Dumnezeu intră în străfundul sufletului celorlalţi. Iar secretul acestui inviolabil loc al conştiinţei omeneşti stă în cuvântul misterios pe care îngerul i l-a spus Mariei: «Domnul este cu tine»”

Se roagă mult şi îi pune să se roage şi pe cei din jur. Recită în fiecare zi Rozariul cu un grup de deţinuţi. Îi învaţă cum Sf. Fecioară însăşi se uneşte în această rugăciune:

“Îi repetăm fără încetare Mariei, din toată inima acest rozariu în care se desfăşoară întreaga istorie a mântuirii lumii, în misterul Răscumpărării până la viaţa veşnică. Cred că şi ea are pentru noi “ceva asemănător”.

Oare nu urmăreşte ea, nu trece printre degete pentru fiecare dintre noi, har după har, încercare după încercare, biruinţă după biruinţă, rozariul mântuirii noastre? Misterele de bucurie, de durere şi de slavă a ceea ce este viaţa fiului ei în sufletele noastre?

[…] Oare nu se apleacă ea cu o duioşie infinită spre acest biet rozariu omenesc al existenţelor noastre, care este raţiunea însăşi a venirii Domnului printre noi? Nu priveşte ea din tot sufletul această viaţă a lui Isus, în viaţa fiecăruia dintre aceşti copii la care ea nu încetează să se gândească şi oare nu face aceasta urmând cuvintele din Bucură-te, Marie, până în ceasul morţii, a morţii noastre? Nu se uneşte ea în ultimele boabe, cu bucuria cerului, pe care ne-a dobândit-o alături de ea?

Oferiţi-i bucuria de a recita până la capăt acest rozariu, deopotrivă omenesc şi dumnezeiesc, pentru fiecare dintre voi, cu o inimă ce se revarsă de duioşie fericită. [40]

Anumiţi deţinuţi aveau o mare devoţiune pentru Calea Crucii. El o face împreună cu ei, exprimându-şi toată duioşia pentru “Omul durerilor”, căutând să-i încurajeze pe tovarăşii săi de suferinţă să suporte totul şi să ofere totul din dragoste pentru Isus.

“Cele mai umile suferinţe ale noastre, chiar cele mai străine de măreţia lui Dumnezeu, pot şi trebuie să-i fie oferite lui. Odată oferite lui Isus, ele încetează să ne mai aparţină, pentru a fi ale sale. Odată ale sale, ele au o valoare care ne depăşeşte. Ele sunt în stare, amestecate cu ale sale proprii, cu amărăciunea Crucii sau cu cea de pe Muntele Măslinilor, să schimbe faţa lumii.” [41]

Duminica, recită un oficiu particular şi improvizează o mică predică. Îi invită pe cei care-l ascultă să scotocească în amintirile lor şi să regăsească în inimi cuvintele Scripturii care vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu:

“Am găsit cu miile şi puteţi găsi şi voi alte mii. Scriptura e plină de imagini care i se potrivesc sufletului ieşit din mâna lui Dumnezeu, ţinut în mâinile sale şi pregătit în fiecare clipă a vieţii pentru o eternitate de fericire pe care o poate voi sau refuza.[…]

Sfânta cetate a Ierusalimului este deseori luată de El ca simbol al fiinţei noastre, oraşul ales în care se ridică în toată înălţimea sa sufletul nostru, templul unic al lui Dumnezeu cel viu. El o numeşte, într-un pasaj care a emoţionat mult odinioară, într-unul din ceasurile în care cartea se întredeschide ca o inimă de frate, numeşte cetatea Ierusalimului: “Bietul meu copil”. Este cuvântul pe care în tăcerea şi intimitatea profunzimilor noastre, îl spune şi îl repetă fiecărui suflet. Care este sufletul de om care, cel puţin o dată, oricât de copleşit ar fi fost, n-a auzit în clipele de tristeţe, vocea Prietenului veşnic spunându-i: “Bietul meu copil?” [42]

Către sfârşitul anului, mons. Ghika şi ceilalţi preoţi sunt convocaţi într-o sală unde îi aşteptau doi funcţionari ai Tribunalului militar. Le este comunicată în mod oficial sentinţa procesului şi sunt invitaţi să facă apel. Mons. Mengès este condamnat la 20 de ani de muncă forţată, iar mons. Ghika la trei ani de detenţie. Auzind vorbindu-se de posibilitatea unui recurs, mons. Ghika înaintează în faţa acelor funcţionari şi le spune: “Este ruşinos pentru un guvern să instituie un asemenea proces. Nu am nici o încredere în tribunalul vostru şi nu semnez. “Ceilalţi membri ai grupului îi urmează exemplul, cu excepţia părintelui Gunciu. Drept urmare, acesta va avea neplăcuta surpriză de a-şi vedea dublată pedeapsa.

În “Gânduri pentru zilele ce vin”, mons. Ghika a definit moartea “o prea mare oboseală”. Această prea mare oboseală îl va răpune însă în curând. Abia se mai ţinea pe picioare. Prea slăbit pentru a se duce singur la toaletă, aceasta însemnând patru găuri scobite în pământ, trebuia să fie însoţit şi susţinut, în pofida reticenţelor sale, pentru a nu cădea în noroiul urât mirositor.

Lipsa de aer respirabil în încăperea plină până la refuz, lipsa de igienă elementară şi de hrană consistentă, frigul teribil din iarna 1953-1954, vor pune capăt, dacă nu curajului său, puterilor sale. Mai mult ca oricând caută să fie aproapele tovarăşilor săi de mizerie. Ceea ce unii ar numi o promiscuitate de nedorit, reprezintă pentru el o minunată companie. Nu vrea să se deosebească în nimic de ceilalţi. Într-o seară, vorbindu-le de Iacob, le spune simplu:

“Închisoarea aceasta era sfântă, iar noi nici nu bănuiam!”

În luna ianuarie este considerat inapt de muncă şi transferat la infirmerie. Un tânăr, fiul amiralului Fundăţeanu, are grijă de el, îl ajută să se ridice şi să facă câţiva paşi.. Pe 13 mai îi spune acestuia:

“Astăzi vă deranjez pentru ultima oară, de acum înainte nu voi mai avea nevoie să ies, căci voi muri peste patru zile.”

Cere să vorbească cu mons. Mengès, sau cu părintele Gunciu dar, desigur şi această cerere îi este refuzată. Nu încetează să se roage. Pe l7 mai, moare în tăcere iar corpul, învelit într-o pătură, este luat de la infirmerie. Când a închis ochii, vecinii săi au spus: “A murit un sfânt!”

“Moartea trebuie să fie cel mai de seamă act din viaţa noastră. S-ar putea însă ca numai Dumnezeu să-l ştie.”

Totul a fost realizat prin circumstanţe, prin oameni şi prin el însuşi pentru ca Dumnezeu să fie singurul care ştie. Dar Dumnezeu nu l-a părăsit. A scăpat de oribilele transformări pe care leacurile i le-ar fi putut provoca. A rămas el însuşi, lucid până la capăt. Credinţa nu i-a fost niciodată zdruncinată.

În sfârşit, Dumnezeu i-a împlinit dorinţa exprimată în Prefaţa volumului “Gânduri pentru zilele ce vin”:

“A fi un martor al adevărului, golit de tot ce-i poate contura individualitatea şi clasa persoana, un martor hotărât de-a nu lăsa să transpară, în persoană, decât ceea ce poate veni de la Dumnezeu ca un dar gratuit. Şi toate acestea, pentru a pătrunde fără nume şi fără formă, cât mai adânc, în cea mai bună intimitate a fiecăruia – cu toate uşile închise – pentru a se apropia de sufletul cititorilor, aşa cum fac îngerii, într-o tăcere mutuală, plină de taină; pentru a se strecura în adâncul acelui suflet, foarte aproape de locul de unde-i vorbeşte Dumnezeu şi pentru a-l face să-i audă mai bine vocea.” [43]

La mons. Ghika totul tindea în mod natural spre viaţă şi lumină. Schimbarea la faţă de pe muntele Tabor, acest loc înalt unde Lumina cerească transformă oamenii de pe pământ, îi părea unul din marile momente ale Evangheliei. Sărbătoarea Paştilor, pe care el o numea sărbătoarea mormintelor goale, un vid care marchează înfrângerea morţii, îl umplea de o bucurie diafană.

Probabil că în ziua mântuirii sale, mons. Ghika a văzut zidurile închisorii strălucind în lumina îngerilor veniţi pentru a-l conduce spre Lumina veşnică.

 

 

Anexă

Discursul rostit de mons. Ghika în noiembrie 1928 la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney (Australia) [44]

 

PRINCIPII ŞI PRACTICĂ

Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament

Iată-ne în sfârşit aici, cei care am venit de departe, învingând toate greutăţile; am apucat în drumul nostru anotimpuri diferite, străbătând zări după zări; faţa pământului era mereu alta; am trecut, rând pe rând, de la tăcerea misterioasă a spaţiilor nemăsurate – cerul şi marea – la haosul năucitor al tuturor limbilor pământului; am întâlnit în drumul nostru popoare de toate rasele şi culorile, de toate religiile; am văzut animale şi plante deosebite de ale noastre, ore date peste cap şi zile devenite brusc mai scurte, prilej de a constata din nou schimbarea şi instabilitatea lucrurilor din lume; am venit pentru a regăsi şi a sărbători aici pe Cel Imuabil, cel care nu se schimbă şi se dăruieşte în orice loc, în acelaşi fel, tuturor. “Jesu heri et hodie et in saecula saeculorum” (Isus este acelaşi ieri şi azi şi în veci); o vom face părtaşă aici la bucuria noastră, o vom simţi în inima noastră, şi pe aceea care, după ce ni l-a dat pe vecie, pe pământ şi în cer, pe Mântuitor, veghează pretutindeni asupra noastră, cu atâta iubire.

Ceea ce vrem să sărbătorim după o călătorie care, deşi directă, a durat pentru noi peste o lună, este chiar ceea ce aveam de la plecare. Ne aflăm aici la această oră, pentru a putea releva mai bine lumii această identitate şi această veşnicie; pentru a arăta că El este acelaşi pentru toate rasele, pentru toate naţiunile, pentru toate timpurile; pentru a dovedi odată mai mult, printr-un pelerinaj de la un capăt al lumii la celălalt, al cărui scop rămâne cu toate acestea neclintit în inima noastră, că toţi sunt făcuţi pentru a-l recunoaşte, a-l adora, a trăi din el, a trăi prin El aceeaşi viaţă, pentru a ajunge la viaţa veşnică. Ne aflăm aici pentru a repeta, la celălalt capăt al lumii, două lucruri: că aceeaşi pâine a vieţii, care este Trupul lui Cristos, hrăneşte pentru viaţa veşnică sufletele tuturor popoarelor, din toate zările şi în toate secolele; şi că noi vrem să-i mulţumim cu toată tăria aceleia care ni l-a dăruit.

Am mers mult timp, mereu călăuziţi de cele cinci stele ale Constelaţiei voastre, Crucea sudului, şi ne-am oprit acolo unde ni s-a spus: “Sub aceste cinci stele veţi găsi o femeie – aceeaşi, cu un copil în scutece – acelaşi”. Şi ne-am prosternat în faţa lor, am adorat copilul şi am binecuvântat-o pe mamă. Împreună îi vom sărbători acum.

Venim cu bucurie şi la voi, fraţi din Australia, preaiubiţi fraţi în Cristos, în această familie a lui Isus care este mai mult decât o familie, este “chiar acelaşi trup” mistic dar real, izvorât din trupul real şi viu al Mântuitorului. Prin acela care se află pretutindeni şi pe care-l regăsim aici, voi sunteţi şi aveţi calitatea de a fi într-un fel pelerinajul nostru.

Alergăm cu bucurie spre o ţară a soarelui, care înainte de toate vrea să fie ţara Soarelui Dreptăţii, dovedindu-şi credinţa printr-un progres neîncetat, plin de bucurie, înfloritor, întăritor.

Salutăm cu bucurie ţara Crucii Sudului, care doreşte să fie demnă de emblema pe care-o are, podoabă a cerului său, evocare a Mântuitorului.

O ţară, toată azur şi aur pur, împodobită de natură cu culorile Mariei.

Ţara stânelor şi a stelelor, în care păstorii pot percepe întotdeauna pe un cer fără nori, dintr-o singură privire aruncată peste capetele lor, ceea ce domină lumea de acolo de sus, şi în aceste condiţii s-ar face de două ori vinovaţi dacă s-ar gândi prea mult la pământ pentru turmele lor. Stâne sub stele, făcute de asemenea pentru a aminti astăzi, la adunările noastre, în rugăciunile voastre şi ale noastre pe unicul Păstor care ne conduce şi unica familie pe care o formăm, pe care lumea întreagă ar trebui să o formeze.

Iată-ne ajunşi. Avem de tratat aici în zorii acestui congres, într-o ţară aflată în zorii tinerei şi puternicei sale vieţi, subiectul care reprezintă cel mai bine zorii mântuirii noastre, originea sa trecută şi într-un fel mereu actuală: relaţia între aceea care ni l-a dat pe Domnul Dumnezeu întrupat printre noi şi darul prodigios – sub specia pâinii – în care s-a dăruit pe el însuşi, a făcut-o el însuşi, prin ea, pentru mântuirea noastră.

La începutul acestui Congres, pentru a fi credincios spiritului său, voi cere sufletelor voastre şi sufletului meu să îngenuncheze cumva în mod invizibil, aşa cum o facem noi vizibil, îndoindu-ne genunchii, atunci când, la sfârşitul liturghiei, spunem aceste cuvinte din Evanghelia după Sfântul Ioan, care vor domina prin zdrobitorul şi fericitul lor mister, toate reflecţiile noastre:  “Et Verbum caro factum est, şi Cuvântul s-a făcut trup”, şi prin această femeie el se află aici.

Programul care trebuie să ne conducă, exprimă acest lucru într-un cuvânt, limpede dar defectuos, la care voi renunţa imediat, după ce mă voi servi de el doar o dată: “datoria” noastră faţă de Maria pentru darul divin al Trupului şi Sângelui Domnului nostru prin pâinea vieţii.

Nu despre o datorie trebuie să vorbim, şi mai ales nu aş dori să vorbesc despre aceasta ca despre o datorie. Graţia cheamă acţiunea harului – efuziunea unui “mulţumesc” pasionat, vehement, duios şi preocupat de a se dovedi prin fapte – mai mult decât evocarea scadenţei nu ştiu cărei poliţe a Atotputernicului în ce ne priveşte pentru cutare sau cutare binefacere, pentru care El niciodată nu s-a gândit să se tocmească cu noi. Datorie sau chiar tribut sunt cuvinte total nepotrivite pentru a exprima atitudinea fiinţei recompensate şi a unor daruri care, din partea lui Dumnezeu se vor daruri gratuite în oricare sens al cuvântului. Este şi “aceasta”, dar pentru noi mai cu seamă “nu este numai aceasta” şi dacă suntem demni de a fi aici pentru ceea ce avem de făcut, nu ne vom gândi câtuşi de puţin la aceasta în cursul convorbirii noastre. Vom folosi doar în treacăt aceste cuvinte, pentru a spune ce implică ele celor care nu ştiu, a aminti celor care uită şi a conferi recunoştinţei noastre mai multă conştiinţă, mai multă forţă. Nu li se vorbeşte copiilor despre datoriile lor faţă de părinţi decât dacă ei nu ţin cât de cât seama de ele. Aici este altceva. Ne vom gândi la ceea ce îi datorăm Mamei Mântuitorului nostru, nu atât în sensul unei datorii, cât binecuvântând-o şi iubind-o mai mult, preocupaţi cum vom fi să contemplăm ceea ce ea ne-a oferit şi modul în care a făcut-o, căutând mai degrabă decât nu ştiu ce satisfacţie abstractă pentru o exigenţă manifestă, bucuria filială de a găsi motive noi, profunde, reale şi vii, pentru iubirea noastră, pentru minunarea noastră, pentru adoraţia noastră către Dumnezeu în operele sale cele mai înalte. În spirit de bucurie şi de iubire ne vom apleca asupra acestor mistere, apropiate unele de altele, unde se adevereşte în asemenea grad Îndurarea lui Dumnezeu.

Ceea ce îi datorăm Mariei referitor la Euharistie este de un ordin infinit mai elevat şi de o legătură mai intimă decât orice altă binefacere venită către noi prin mijlocirea sa.

Sarcina mea nu este de a justifica, împotriva anumitor critici, un program care a fost agreat de vicarul lui Isus Cristos; este poate, totuşi, aceea de a o explica.

De ce dintre toate sacramentele şi binefacerile Dumnezeului celui viu, datorate indirect aceleia care ni l-a dat pe Mântuitorul nostru, acest loc aparte şi această apropiere împinsă până la extrem, acordată unuia singur dintre ele? De ce în preamărirea Pâinii vieţii, căreia, de aproape 50 de ani adunările noastre îi sunt consacrate, să adăugăm şi mai mult la această devoţiune principală şi singura declarată explicit, o devoţiune specială faţă de Sfânta Fecioară?

Facem aici o astfel de apropiere, determinată probabil în aparenţă în mod accidental, dar în realitate datorată unui ordin particular al Providenţei printr-o fericită întâlnire a sărbătorilor – subliniem în acest fel o atitudine în mod mai deliberat voită de pietatea noastră, pentru că între Maria şi Sfântul Sacrament există nişte relaţii pe care este important să le evidenţiem şi mai mult.

Fără îndoială, tot ce ne vine de la Isus ne vine indirect de la Maria, şi legitimează o neîncetată recunoştinţă, fixează în noi o atenţie aducătoare de învăţături şi haruri; dar celelalte sacramente sau binefaceri divine sunt nişte “instrumente separate”, derivaţii ale activităţii Domnului: Sacramentul care ne reuneşte aici este însuşi trupul Fiului Mariei în persoană şi nu în ecoul acţiunii sale. Este aceeaşi situaţie, acolo, ca pentru Întruparea întreagă pe care ea o prelungeşte printre noi; în locul unui anume har, al unui anume ajutor al Fiului Mariei, aici e vorba de chiar trupul şi sângele Fiului Mariei care se prezintă în faţa noastră. Biserica ţine să proclame identitatea absolută între trupul lui Isus aşa cum ne este dat în Euharistie şi trupul lui Isus născut din Maria. Fără a fi diferită, în planurile lui Dumnezeu am fi putut vedea această legătură mai puţin afirmată, sub o prezentare diferită. Or el este astfel, Dumnezeu a voit ca el să fie aşa. Pe acesta îl salutăm în bisericile noastre; vocea Sfântului Duh, cu toată autoritatea sa, ne face să cântăm: “Ave, verum corpus natum de Maria Virgine.” (Te salutăm, trup născut cu adevărat din Fecioara Maria). Este ceea ce trebuie să plutească ca un cântec viu de credinţă, de speranţă şi de iubire, deasupra adunării noastre, ca imn distinctiv, ca suflet vorbind despre întâlnirile noastre de astăzi.

Trupul şi Sângele lui Cristos este ceea ce sărbătorim aici; “Trupul lui Cristos”, adică ceea ce a fost, în adevăr şi în mod substanţial, împrumutat Mariei pentru a deveni în mod real şi substanţial al lui Isus; prin care Isus a depins de Maria mai mult decât de orice fiinţă din lume. “Sângele lui Cristos”, acest sânge pe care El l-a luat din ea pentru a-l putea vărsa pentru noi.

Acest sacrament ne este dat în jertfa pe care o sărbătorim împreună cu El, această jertfă a Liturghiei, care urmând învăţătura infailibilă a Bisericii, repetă cu adevărat, continuă, aplică sufletelor noastre jertfa Crucii, prin care Maria a dat lumii, pentru mântuirea noastră, cu preţul celei mai sfâşietoare dintre suferinţe, pe Fiul divin care îi fusese dăruit.

Aici se află şi ea într-o poziţie unică pentru înfierea noastră, în locul lui Isus şi în urma Sf. Ioan, în acest sacrificiu al Crucii, continuat în liturghia noastră şi în împărtăşirea noastră.

Ea se află aici ca model propus şi lucrător şi ca realitate contopită cu noi folosindu-se de împărtăşirea sfinţilor; ea se află aici participând la liturghie şi la comuniunea liturghiei care ne uneşte cu Dumnezeu şi ne face fraţi ai unei singure familii, pe pământ şi în cer.

Dacă aceasta este ea faţă de autorul sacramentului, care-l cuprinde în întregime de această dată, sacrament pe care el ni-l dă nouă, dacă ea se află în jertfa pe care ni-l oferă şi în familia unică care s-a format la picioarele Crucii – faţă de sacramentul în sine există în plus o legătură specială, strânsă şi directă, după cum vom vedea mai bine, mai departe; este singurul cu adevărat făcut pentru ea, instituit înainte de toate pentru ea, după cum este în întregime venit de la ea, prin acela care, în el, i se oferă. Este în primul rând sacramentul Sfintei Fecioare, îi aparţine.

În sfârşit, mai mult decât oriunde în altă parte, ea se află aici, într-o prezenţă perpetuă, datorată originii însăşi a ceea ce se oferă, vieţii sale preafericite, iubirii ei materne, mijlocirii sale universale, acestui rol de a-l urma pe Miel oriunde rezervat fecioarelor, şi între toate Fecioarei fecioarelor; puncte pe care le vom atinge pe scurt imediat, unul după altul. Există ceva mai mult: misterul Adormirii Maicii Domnului, în paralel cu cel al Euharistiei, pare atât de strâns legat de el încât îl completează şi îl încoronează, dându-i sensul cel mai plin de bucurie şi mai desăvârşit.

Aceasta nu este totul: Maria seamănă cu Euharistia (şi de altfel ce este aşa de uimitor în faptul că ea seamănă cu ceea ce este fiul său, după cum fiul său îi seamănă, în capodopera pe care a realizat-o fiul ei!). Ceea ce ea a fost este după acest model; ceea ce ne-a rămas nouă de la ea este la fel, dar într-un mod diferit.

Euharistia seamănă cu Maria (şi, iarăşi, ce poate fi uimitor când vine de la ea prin acela care se dăruieşte aici?)

Maria ne ajută să înţelegem Euharistia şi să o iubim.

Euharistia ne ajută să o înţelegem pe Maria şi să o iubim, şi aceasta atât în ordinea ideilor pure şi a realităţilor esenţiale, cât şi în lucrurile pe care Providenţa le face şi lasă să fie făcute printre noi, de-a lungul secolelor, în Biserică, unde până şi sanctuarele Mariei par consacrate preamăririi Sfântului Sacrament, în timp ce Sfântul Sacrament pare să-şi ia sarcina de a face totdeauna să strălucească şi mai mult măreţia Mariei.

Aşadar, este important fără îndoială, prin subiectul care ne-a fost propus, să punem în lumină o bogăţie supranaturală în plus din tezaurul Bisericii, cu ocazia sărbătorilor de astăzi, precum este important să-i aducem aici lui Dumnezeu, cu această ocazie, altceva decât acest simplu omagiu intelectual născut din gândirea noastră iubitoare, alături de manifestările exterioare lăudabile dar imperfecte oricât de emoţionante şi de bine primite de Dumnezeu ar fi ele. Şi în desfăşurarea a ceea ce Dumnezeu face pentru noi în această lume, dacă astfel stau lucrurile, înseamnă că există ceva ce trebuie să se facă, vreo scânteie cel puţin care trebuie să ţâşnească din întâlnirea acestor pietre pe care Petru le-a ales sau care împreună cu mărturisirea lui Petru, mădularele vii ale lui Cristos le-au adus aici, pentru a edifica prin eforturile noastre, un discret şi sfânt aşezământ al Ierusalimului ceresc.

În afară de aceste motive profunde, care în continuarea discuţiei noastre vor fi şi mai bine puse în evidenţă, în ce priveşte tema unei apropieri noi, solemne, între Fecioară şi Ostie, propusă minţii şi inimilor noastre, putem repeta împreună cu Bossuet, cu toată exactitatea, că pentru înţelegerea operei mântuirii şi progresul sufletelor noastre: “Se întâmplă cu acest fiu şi cu această mamă ceva asemănător cu două oglinzi opuse care trimiţându-şi înapoi, în mod reciproc, tot ceea ce primesc printr-un fel de emulaţie, înmulţesc obiectele până la infinit.” (Prima predică pentru Vinerea mare despre Patimile Domnului Nostru.)

Din cauza acestei legături speciale dintre Sfânta Fecioară şi Sacramentul care ni-l prezintă pe fiul ei, există două etape în mişcarea gândirii noastre spre dublul subiect care ne preocupă. Una din ele priveşte acţiunea” fiat”-ului într-un trecut continuat, perpetuat şi se referă la cel care ne este dat în Sacrament; cealaltă vorbeşte despre Sacramentul însuşi. Iar cea dintâi, care pare să se îndepărteze oarecum de subiect şi de ocazia prezentă, este, dimpotrivă, chiar condiţia şi calea de acces. Euharistia nu este decât Întruparea perpetuată, iar “fiat”-ul care a produs, prin lucrarea Sfântului Duh, venirea Mântuitorului în mijlocul nostru, este punctul de plecare ce se impune mai întâi şi în mod inevitabil gândirii noastre.

Dumnezeul care s-a făcut trup a luat de la Maria această carne. Isus este în acelaşi timp “ex Maria şi ex Deo”(fostă Maria şi fostul Dumnezeu) cum le spune sfântul Ignaţiu Efesenilor încă din zorile Bisericii. După aceste cuvinte care la prima vedere par puţin aspre, seci şi obscure, dar atât de pline de conţinut, prin care teologia a încercat să precizeze exact gândirea umană în această privinţă – “consubstanţial” cu Tatăl cel veşnic în calitate de Dumnezeu, el este de asemenea, după cuvintele venerabilului Bède [45]în calitate de om “consubstanţial cu Mama lui”. Astfel sensul lor se clarifică, se înviorează şi se înţelege în toată profunzimea darului prodigios, în toată ingeniozitatea fără sfârşit a iubirii divine în căutarea noastră. Mijlocitorul ne arată aici cum se ţin cele două capete ale lanţului în opera mântuirii noastre: natura divină venită prin zămislirea eternă a Cuvântului, natura umană cuprinsă acolo, prin cea mai strânsă, cea mai intimă, cea mai completă dintre înrudirile pământului, de către acela care este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, totul nefăcând decât una, fire umană împrumutată pentru a fi luată, trecută într-o altă ordine; nici distrusă, nici amestecată, nici alterată, ci rămânând întreagă, perfectă şi foarte pură, răpită doar pentru a forma o singură persoană împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. Oricât ar putea fi lucrurile de strâns unite, Dumnezeu prin Cuvântul veşnic, adresându-se unei naturi pe care o ia în această lume, nu mai spune: “Acesta este al meu”, ci “Acesta este una cu mine, acesta sunt eu.”

În pietatea sa plină de cunoştinţe subtile şi de rezonanţe profunde, Evul mediu exprimase până şi în operele de artă legătura creată între Isus şi Maria de această zămislire umană a Fiinţei divine şi ştiuse să o facă printr-un nobil şi misterios simbol, al cărui sens a rămas mult timp obscur generaţiilor noastre moderne, mai puţin preocupate de a trăi printre realităţile credinţei şi mai puţin la curent cu textele liturgice alese în mod intenţionat de Biserică: simbolul penei şi al călimării. Folosit în operele de sculptură şi de pictură, acest motiv abundă în secolul al XV-lea întâlnindu-se pe pământurile flamande precum şi în nordul Franţei şi Italia, unde Botticelli a făcut din el subiectul unui tablou admirabil. În toate aceste imagini, care surprind şi îi intrigă pe cei neavizaţi, Maria este reprezentată ţinând o călimară în care, cu ochii fixaţi asupra mamei sale, copilul Isus înmoaie o pană pentru a scrie, pe un pergament ce i se întinde, cuvinte încă nehotărâte. Aluzia se îndreaptă total şi foarte exact la Misterul Întrupării. Folosirea în timpul Crăciunului, la liturghiile dedicate Sfintei Fecioare a fragmentului din psalmul 44: “sicut calamus velociter scribentis” (ca o pană de scriitor iscusit) este punctul de începere liturgică a alegoriei aleasă în rugăciunea Bisericii.

Dar însăşi alegoria spune aceasta: Cuvântul divin, Vorba necreată, Cuvântul inefabil, Cuvântul mai întâi gângurit în limbajul uman, este scris în sfârşit, în întregime de Maria cu litere de carne şi sânge pentru mântuirea tuturor. Sfintele Scripturi nu mai sunt de acum înainte profeţii şi imagini. Cuvântul s-a făcut Fiul omului după “fiat”-ul Mariei, şi el scrie cu carnea şi sângele său tot Cuvântul lui Dumnezeu, tot secretul lui Dumnezeu în ce ne priveşte pe noi – şi pentru Eternitate.

Mântuitorul şi această Pâine a vieţii, ne-au fost date de un “fiat” care exprimă Cuvântul şi, prin atotputernicia lui Dumnezeu, înfăptuieşte venirea lui printre noi. Bossuet ne spune în prima lui Predică despre Bunavestire: “Tatăl cel veşnic trimite un înger la această femeie «binecuvântată între femei» pentru a-i propune misterul care nu se va realiza atâta timp cât Maria va fi nesigură, astfel că această mare lucrare a Întrupării care de atâtea secole ţinea în aşteptare toată natura, chiar atunci când Dumnezeu este hotărât s-o împlinească, rămâne încă în suspensie până când Fecioara va consimţi, atât de necesar a fost oamenilor ca Maria să dorească mântuirea lor.

Tot ceea ce este omenesc pe pământ şi în afara acestei lumi, ca şi întregul univers, aşteptau acest cuvânt. Îl aştepta şi Dumnezeu se poate spune, (este cazul să reamintim cu această ocazie, pentru că preamărim aici pâinea ospăţului mistic), mai ales cel care “dorise atât de tare să mănânce împreună cu noi acest Paşte, cel dintâi din lumea nouă”. Această dorinţă, la ceasul când oamenii par, ca prin ironie, cei mai îndepărtaţi de viaţa comună cu Dumnezeu, cei mai închinaţi răului pe toată suprafaţa pământului, o femeie umilă, într-un colţ pierdut din sărmana Iudee, va permite într-o zi printr-un singur cuvânt împlinirea ei. Iar ostia din această dimineaţă, care v-a atins buzele, această prezenţă reală a Omului – Dumnezeu care a pătruns în această dimineaţă în trupul şi în sufletul vostru, de acolo au pornit. Să vă amintiţi de aceasta în timp ce vă vorbesc.

Există acolo, după cum s-a spus, un cuvânt mai decisiv chiar decât cuvintele creaţiei. Apare o altă ordine, infinit superioară naturii însăşi. În prima zi s-a spus: “Să fie lumină […] şi lumină se făcu” Aici este ceea ce Bisericii îi place să numească “lumen Christi”, lumina lui Cristos, cu toată ordinea mântuirii care apare. Şi printr-o uimitoare apropiere, în care se adevereşte într-o “lumină” nouă (cuvântul se impune din nou) infinitatea perfecţiunilor divine în iubire, Dumnezeu nu mai spune atunci doar: “Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”, ci: “Acela care este Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, să se facă după asemănarea omului decăzut;” nu numai pentru a-i reda locul pierdut, dar şi pentru a-l ridica şi pe el la demnitatea ce nu-l aştepta de Fiu al lui Dumnezeu, de frate al lui Cristos; doar răspunzând la toate chemările lui Dumnezeu cu un “fiat” asemănător cu cel al Mariei, el acţionează conform cu ceea ce Dumnezeu doreşte din ceea ce acest “fiat” a adus lumii în timp şi în eternitate.

Acest răspuns la “fiat lux”(să fie lumină), această corespondenţă de termeni care a avut, în mod misterios, cel mai mare efect produs vreodată ca urmare a cauzelor şi a secolelor, sunt inaugurate de aceea care începe era divină a acestei lumi, fără a înceta să fie pentru noi nici femeia sărmană, nici creatura delicată care a fost, nici fiinţa topită în Dumnezeu aşa cum este acum, exercitând peste tot universul regalitatea cea mai nelimitată ce poate exista.

De la începutul acestei ere, în noua ordine pe care acest “fiat” a adus-o, avem o răspundere extraordinară pentru fiecare răspuns al sufletelor noastre la chemările Domnului, la fiecare condiţie ce ne-o pune, pe care noi o putem admite sau respinge. Să nu uităm că prin aceasta rămânem totdeauna fiii Mariei şi fraţii lui Isus, şi o întreagă lume care condiţionează se află acolo, depinzând, cu infinite consecinţe, de un singur gest al nostru, executor voluntar al voinţei divine.

“Fiat” aşadar, “fiat” al asentimentului înţelegător, ghicind, prin plinătatea harului, ceea ce Dumnezeu închide în cel mai adânc loc din sine, ceea ce el poate prefera în această lume conform asemănării dintre perfecţiunile sale cele mai de necomunicat. “Fiat” întârziat o clipă pentru a răspunde în modul cel mai desăvârşit, simţindu-se gata de a refuza, în numele unei mai mari iubiri de Dumnezeu, cea mai sfântă dintre misiuni,dacă această misiune cerea o jertfă prin care o realizare mai umană a îndurărilor divine era pusă mai presus de grija pentru un bun mai sfânt, mai închinat lui Dumnezeu şi anume absoluta ei consacrare virginală purităţii infinite a lui Dumnezeu; şi “fiat” răsplătit poate încă şi mai mult pentru această condiţie pusă, mai demnă de Dumnezeu, decât pentru asentimentul însuşi la ceea ce Dumnezeu îi propunea.

“Fiat” pregătit de o întreagă serie de ascensiuni succesive, “păstrate în inima sa” în timpul întregii existenţe de până atunci, într-o acumulare de haruri niciodată obstrucţionate, ajungând, ca pe o culme, la conceperea spirituală a Fiului lui Dumnezeu aşa cum îl aştepta lumea, aşa cum este El, pentru a putea merita, dacă nu în sensul absolut să coboare în sânul său, cel puţin să nu fie nedemnă de aceasta; să fi făcut, în plinătatea harului, tot ce o fiinţă umană putea face pentru a-l chema la ea prin rugăciunile sale, prin virtuţile sale, prin lucrarea sa asupra Inimii lui Dumnezeu, şi a fi sfinţită, aleasă de El dintre toate fiinţele: “Ecce ancilla Domini, fiat mihi secundum verbum tuum…” (Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău).

“Fiat” care face ca “slujitoarea lui Dumnezeu” pentru că ea este şi vrea în mod absolut să nu fie decât slujitoarea Domnului, să-l vadă pe Dumnezeu punându-se de acum înainte în slujba noastră. El ne-a spus: “A venit să slujească: Venit ministrare” şi rămâne ca la ordinele noastre. Ne-a spus: “Tot ce veţi cere Tatălui în numele meu eu voi face: quodcumque petieritis Patrem in nomine meo, hoc faciam.” Prin “porunca nouă”, pe care o îndeplineşte înaintea noastră şi mai mult decât noi, ajunge să se aşeze la picioarele copiilor lui pentru a le spăla.

De acum înainte Dumnezeu, care comandă la toate pentru a ne face să participăm la mântuirea pe care ne-o oferă, se pune la dispoziţia noastră şi la bunul nostru plac, de la spălarea picioarelor până la Cruce, de la ascultarea faţă de Iosif în atelier până la mărturia pe care-o face în faţa oricărui preot la altar, de la tabernacol până la viaticul ultimului nostru ceas.

“Fiat”-ul suficient pentru ca, în aceeaşi clipă, din trupul şi sângele Mariei, să se formeze primul început al Trupului şi Sângelui lui Isus, acelaşi trup pe care voi l-aţi primit, pe care noi l-am primit, pe care în această dimineaţă l-am chemat din nou în această lume. Cum? Trebuie oare să-l căutăm? În imnul acatist al grecilor, printre miile de nume pline de semnificaţie care se adună şi se grăbesc într-o litanie aproape fără sfârşit prin care i se aduce laudă Sfintei Fecioare, îmi amintesc pe această temă unul dintre ele, mai nimerit decât oricare altul: «Te salut, pe tine cea care “în aceste opere nemaiîntâlnite ale Domnului nostru” nu ai ţinut să afli cum s-a făcut» Este vorba de “adumbrirea Duhului Sfânt”, şi nu de flacăra Rusaliilor, ce a învăluit-o atunci pe Maria pentru împlinirea misterului. În această umbră trebuie să rămână un suflet creat după modelul Mariei – şi în trăirile evlavioase pe care Duhul Sfânt le poate trezi în sufletele noastre – când acest mister ne este propus.

“Quis enarrabit generationes suas?” (Cine poate explica zămislirea sa?)

Formula pe care o folosesc cărţile şi instrucţiunile curente ne fac să înţelegem că trupul Domnului nostru, acelaşi pe care îl sărbătorim şi îl primim aici, a fost zămislit din “sângele cel mai curat al Mariei”; această redactare destul de plată nu este inexactă, dar pare oarecum seacă fiind în acelaşi timp prea accentuată. Evocă, de asemenea, ceva privit în mod prea material, prea vag. Spune prea mult şi prea puţin; de asemenea prea stângaci cu semnificaţii împovărătoare şi credinţă timidă.

Dacă ne este permis să ne gândim la ceva mai precis şi mai satisfăcător pe această temă, nu ar fi oare plăcut să se spună că trebuie să fi fost sângele însuşi, cel care curgând prin vene, a permis în clipa decisivă formularea gândului de supremă iubire de Dumnezeu, cel care ajungând în inimă şi pe buze a determinat voinţa şi rostirea “fiat-ului”, cel care s-a emoţionat la prima apariţie a îngerului, cel care “a servit, cu adevărat a servit” vieţii de har în realitatea vie a acestui trup; nu este permis oare să spunem că sângele a fost materia cu adevărat aleasă care a venit să formeze primele contururi ale Trupului şi Sângelui lui Isus, aşezându-se pe o părticică infimă, fără de prihană strămoşească, dintr-o fiinţă deja răscumpărată de Sângele care avea să izvorască din rodul trupului său? Acest Sânge care de acum înainte se reuneşte cu Dumnezeu prin ceea ce este cel mai sfânt pe pământ şi în cer, se leagă în trecut de omenirea cea mai amestecată, de oamenii păcătoşi precum şi de oamenii de bine, în această descendenţă de la prima Evă la noua mamă a celor vii; copacul lui Zaheu, creanga purtată de copac din primele zile, devine pomul vieţii: via din care, la rândul nostru, devenim mlădiţele purtătoare de rod binecuvântat. Şi în acea privinţă ce mistere profunde de lucruri voite până în tainiţele trupurilor şi sufletelor, de-a lungul atâtor generaţii, în aceste planuri ale lui Dumnezeu, lipsite de căutări asidue, dar în care totul este aranjat în mod prodigios printr-o artă greu de imaginat, în singura armonie a unui act unic şi pur!

Dacă ordinea naturală a fost urmată, acesta este misterul “unei singure inimi”, ce bate într-un ritm unic după prima clipă a Întrupării, inima imaculată a acestei Fecioare între fecioare şi mamă între mame, pentru că dintre toate a fost unica mamă care a zămislit din ea singură trupul copilului ei.

Sângele care se dăruieşte neîncetat şi laptele care va fi oferit. Dar mai mult decât atât, pentru uniunea intimă a fiinţelor, sufletul care-l urmează pe Dumnezeu în toate lucrurile şi care devine prin aceasta tot mai demn de a-l purta în sânul său.

Cel dintâi “fiat”, care face din Maria maica Dumnezeului şi Mântuitorului nostru este urmat de multe alte “fiat”-uri care ne îndrumă nu numai spre Acela pe care noi îl primim în sacramentul de la altar, ci spre Sacramentul însuşi. Cei pe care-i vizează tema noastră sunt mai ales cei de la Cruce şi de la prima liturghie…

“Fiat-ul” teribil al Crucii. Noi nu mai suntem gata să-l acceptăm pe Dumnezeu în darul lui Dumnezeu. Suntem departe de bucuria fără nume simţită la venirea îngerului şi la Magnificat. Ieslea cedează locul spânzurătorii; braţele stâlpului infamiei le înlocuiesc pe cele ale mamei; cuiele – strângerea la pieptul său. A fost acceptat…”fiat”. Ea îi primeşte, pierzând din vedere pe cel care înseamnă totul pentru ea, pe cei pe care nu-i cunoaşte, nenumărata mulţime anonimă a tuturor păcătoşilor răscumpăraţi; în Sfântul Ioan ea păstrează un fiu unic, dar oricât de iubit ar fi, este înlocuit, schimbat cu cel adevărat, cel Divin – iar pe de altă parte, ea primeşte mizerabila şi nesfârşita noastră mulţime. Iar durerile naşterii, pe care nu le-a cunoscut la zămislirea Mântuitorului, sunt transferate acolo, multiplicate şi sporite fără măsură, pentru a ne naşte printr-o moarte trăită şi o moarte împărtăşită în mod spiritual. Toate acceptările dureroase au loc aici, pentru o jertfă continuată fără încetare la liturghia noastră. “Stabat” şi “stat.” După obţinerea iertării, ofranda veşnică şi paşnică, singura jertfă perfectă, pâinea vieţii, sunt şi ele obţinute cu acest preţ.

După acest “fiat” al Crucii, atât de înspăimântător încât nu a putut fi rostit decât prin suflet, şi asupra căruia Evanghelia tace, urmează “fiat-ul” primei liturghii şi al celei dintâi împărtăşanii. Nu mai există “sabbat”, nici templul tinereţii; ordinea antică s-a năruit în crimă. Fiul trupului său nu mai este din această lume; este apusul zilei de repaus divin atât de mult timp sărbătorit, este ziua Domnului care, încet, încet se instalează.; nu mai este ziua odihnei divine, ci a muncii; la aniversarea luminii sunt zorii zilei celui Înviat, ieşit din Mormânt, dar de acum exilat din Universul vizibil, – zorile lumii noi în tot necunoscutul timpului ce va urma consacrat numai Spiritului Sfânt, care suflă unde vrea el, după ce a plutit pe ape în primele tenebre în faţa ochilor noştri. Acesta este sfârşitul unei lumi, dacă este începutul unei lumi noi şi iată că se leagă deodată, printr-un nou “fiat” o relaţie profundă şi consubstanţială cu fiinţele trecutului şi cu cele ale viitorului. Este exilul consimţit mai întâi şi reîntâlnirea amânată până în ceasul în care Voia Domnului va fi cel mai bine împăcată. Întârziere îndelungă de a-şi regăsi fiul, trup şi suflet, la ea şi la cel preferat, Sf. Ioan; cei preferaţi aşteaptă cel mai mult şi ştiu să se sacrifice fără a număra. Ea ştie că întâlnindu-l mai rar şi în mod diferit aici pe pământ, îl întâlneşte în realitate mai mult şi că merită mai mult pentru ceilalţi, că obţine mai multe haruri pentru mulţimea sufletelor ce trebuie salvate şi, aşteaptă… “Fiat”… Ea aşteaptă, dispunând “de acelaşi sacrament ca şi noi”, ducând aceeaşi viaţă ca şi noi în raport cu fiul său şi Dumnezeul său, trebuind să facă pentru a-l primi acelaşi act de credinţă ca şi noi, la ea cu un merit greu de imaginat la vreo fiinţă cunoscută. Această bucată de pâine pe care Ioan, într-un colţ al casei sale, i-o întinde după ce a repetat tremurând cuvintele şi gesturile aceluia pe pieptul căruia şi-a odihnit capul în seara care nu se uită, “este” fiul ei, cel pe care l-a purtat în pântecele, pe braţele, care a fost toată viaţa ei, carne din carnea ei, suflet din sufletul ei, pe care, după ce a murit, l-a ţinut pe genunchii ei, asupra căruia, după ce s-a ridicat din mormânt, a încercat să reverse mângâierea mâinilor ei, dar a auzit, probabil, spunându-i poate chiar ei, oricât de blând a fost tonul: “Noli me tangere…”(Nu mă atinge) Ce-o fi fost simţit ea la cea dintâi “frângere a pâinii” a unei pâini câştigate fără îndoială prin sudoarea frunţii, prin munca mâinilor fiului adoptiv ca şi a mâinilor adevăratului fiu, rodul trupului său, ale pescarului de pe malul lacului ca şi ale meşteşugarului din Nazaret? “Acesta este trupul meu…” spune acest lucru, o Doamne, sufletelor îndepărtate de fiinţa pierdută, dar mamei, mamei acestui fiu… acel “Fiat mihi secundum verbum tuum” (Fie mie după cuvântul tău) capătă aici o profunzime de credinţă de nebănuit, în care se adună într-un fel toate afirmările credinţei noastre pline de bucurie, recunoştinţă şi consolare. Ea a împărţit totul cu noi şi aş crede chiar că spre cea mai mare fericire a noastră, cu mai puţină bucurie evidentă. Aş inclina să cred, că aceea care stătea în picioare în faţa Crucii, care înţelesese cu adevărat pe fiul ei pe care-l zămislise cu inima înainte de a-l da lumii, a trecut aici, uneori printr-o încercare fără margini, decât să fi găsit neîncetat mângâieri miraculoase. Aşa cum fiul său a cunoscut grija, dezgustul şi teama, şi care fiind deopotrivă Dumnezeu adevărat şi om adevărat a fost ispitit, tot astfel şi ea, deopotrivă femeie adevărată şi mamă adevărată a lui Dumnezeu, a împlinit ceea ce trebuia cel mai mult făcut pentru mântuirea lumii şi poate cel mai puţin potrivit pentru ea, spunând din nou “fiat”. Acest sacrificiu unic al Crucii este de asemenea o cedare voluntară pe care ea o face în această viaţă. Privilegiul, pe care ea l-a avut de a aduce pe lume pe Fiul lui Dumnezeu şi de a-l oferi în mod tragic în acelaşi moment în care el se oferea, i se ia, ea acceptând să i se ia …”fiat”… pentru Biserică, pentru copiii ei adoptivi. Cel care rămâne alături de ea este fiul pe care nu-l mai poate adora, dar care îi poate oferi printr-un oficiu misterios, pe fiul pe care-l adoră ca pe Dumnezeul ei; iar sensul divinităţii acestui fiu se mai afirmă prin aceasta, în ea, şi se glorifică. După jertfa de pe Cruce, după înfierea oamenilor, dreptul de a face să revină fiul său printre noi, pe pământ, cu trupul şi sufletul, dreptul unic al Neprihănitei şi al celei Alese, trece la noi preoţii, aşa nedemni cum suntem (cu singura tranziţie, pentru ea, a ucenicului cel mai iubit). O serie de îndolieri nemaiauzite şi de renunţări pe care le depăşesc numai Întruparea şi Patima fiului său.

În aceste jertfe şi în aceste împărtăşiri nu trebuie văzut doar aspectul referitor la încercarea şi credinţa eroică, ci este mai mult decât atât.. Acesta există doar în ce o priveşte pe ea, fiind atenuat de atâtea alte ore de consolări fără egal: din partea lui Isus cât de puternică trebuie să fi fost revărsarea prezenţei sale ascunse, inimă lângă inimă în toată profunzimea invizibilă, mai divină decât şederea în primele luni în fiinţa maternă. Dar trebuie să semnalăm celălalt aspect al problemei, mai puţin evident pentru imaginaţia noastră şi adeseori mai puţin subliniat. Pâinea vieţii a fost instituită înainte de toate pentru ea, – ajutor unic în exilul în care se consuma cea mai exilată dintre toate creaturile de pe pământ – restituire prin duioasă iubire filială a ceea ce ea a dat într-un anume fel – răsplată sfântă a hranei sufleteşti mulţumind pentru sângele primit, pentru laptele dat, pentru tot sprijinul din copilărie, pentru afecţiunea geloasă şi fără margini izvorâtă dintr-o inimă preaplină – grijă de a nu o lăsa “orfană de fiu”, dacă acest cuvânt ar exista, lipsită de tovărăşia vie a unui fiu care era Dumnezeul său, pe creatura cea mai sfântă a Universului şi “mama” cea mai mamă care a putut exista – gând de a răspunde aspiraţiei secrete a inimii Mariei, acestei rugăciuni tacite care, poate, chiar înainte de discuţiile de la Cafarnaum, trebuie că se înălţase din adâncul sufletului său… Nu ni se pare oare că o auzim?

“Dacă trebuie să mă părăsească într-o zi fără ca eu să-l pot urma, dacă trebuie să-l dau lumii conform teribilelor avertismente ale profeţilor, să-mi lase ceva care să fie mai mult decât o urmă a venirii sale în inima mea…să fie el, tot el, chiar el, cu totul el… să găsească acel ceva!; să mă pot hrăni, dacă nu cu vederea lui la care trebuie să renunţ, cel puţin cu o prezenţă reală a Dumnezeului meu care totul poate, a fiului meu care nu mă poate părăsi! Dacă profeţii sunt profeţi şi inima mea este un profet. Dacă pe acest fiu unic, mi-l smulg pentru a-l dărui tuturor, să fie păstrat, redat, multiplicat într-o formă pentru mine şi pentru toţi. Tu eşti Atotputernicul…Fiul meu şi Dumnezeul meu, nu mă vei părăsi nici chiar cu trupul tău care a fost zămislit din mine, nici cu sângele pe care-l ai din inima mea. Tu ai creat toate lucrurile din nimic…fă aceasta…găseşte ceea ce poate fi o jertfă fără a fi un abandon, un dar fără a înceta să fie un mister… Fă-o în numele iubirii noastre, fă-o în amintirea mea…”

Plămădită din dorinţele ei, ca pentru ea anume (singura care îl poate primi în mod desăvârşit, şi care poate satisface dubla nostalgie a fiului divin şi a maicii preacurate), Pâinea vieţii a fost primită de ea spre bucuria Dumnezeului celui viu, cum nici o fiinţă de pe lume nu putea s-o facă. Ce putea fi această luare înapoi a sufletului mamei prin tandreţea fiului şi această bucurie a Dumnezeului celui Drept de a găsi un suflet nepătat şi aproape fără limite pentru a se odihni în el? Va fi mai multă bucurie în cer, a spus Domnul nostru, pentru un singur păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire (L 15,7), dar în Maria, topindu-se încă în bucuria intimă şi personală a fiului ghemuit în fiinţa mamei sale, există toate aceste bucurii pentru Inima lui Isus; toţi păcătoşii ei îi datorează iertarea divină iar toţi drepţii pe autorul perseverenţei lor.

Toate acestea printr-o acumulare de haruri ce sporesc fără încetare până în ultimul ceas, doctrină atât de alinătoare pentru noi înşine, unde totul se petrece printr-o hotărâre specială a lui Dumnezeu, într-o anumită inconştienţă, spre mai binele umilinţei noastre şi pentru reînnoirea mereu mai generoasă a elanului nostru, toate acestea în schimb, în Maria aveau plinătatea realităţii pe care ne-o înfăţişează, plinătate meritată mai ales pentru noi, şi de unde ne putem adăpa fără încetare.

Vedem tot ce a ieşit din acest “fiat” iniţial, urmat de atâtea altele. Iată noua Evă, rodul vieţii sale, contemplat, purtat de ea şi pe lângă ea; să-l privim acum în el însuşi.

Ea este deci acolo, în trecut, la izvorul oricărui ordin de mântuire, “causa vitae”, cauză a vieţii, cum spune Sf. Efrem, “causa nostrae laetitiae”, cauză a eternei noastre bucurii, cum o cântă litaniile noastre. În acelaşi fel ea este acum în inima jertfei care continuă ofranda Crucii, în sacramentul rezultat din jertfă, în întâlnirile sfinte care fac din toţi familia fără limite a Tatălui ceresc. Toate trei, elemente legate şi inseparabile, cu exigenţele de asemănare practică pentru noi.

Ea se află, deci, după cum spuneam, în Sacrament, în acest rod al Jertfei care este rodul trupului său, pe care mulţimea de credincioşi şi preoţi a venit aici să-l adore; dar în ce fel se află ea acolo? Este oare permis să ne cufundăm mai adânc în mister şi să o facem fără greşeală? Ar fi atâtea de spus despre ceea ce poate fi numită genealogia Euharistiei ca şi despre cea a lui Cristos de acum două mii de ani! Dar pentru a ne restrânge la esenţial există un raport direct, infinit de strâns între “fructul vieţii” şi cine l-a purtat. Ceva care nu are nume şi care aproape atinge personalitatea, fără însă să o facă, ceva care trece acolo de la unul la altul cu caracteristici de asemănare şi uniune de neşters, o dependenţă voluntară alături de o independenţă mutuală. Orice relaţie paternă şi maternă este capodopera lui Dumnezeu! – relaţie alcătuită bine după chipul său, ca ceva ce se deosebeşte fără să se separe, ca ceea ce consacră în acelaşi timp legătura cea mai puternică şi dreptul cel mai mare de a fi în sine, putând şi trebuind în acelaşi timp să ajungă, printr-o iubire reciprocă, la o unire şi mai înaltă, dar şi mai intimă, fără a face să dispară pentru aceasta nici una din existenţele personale!

Există aici o legătură de dependenţă, mai strânsă decât la oricine, pentru Fecioara Maria, dar nu şi resturile vii ale unei persoane, o derivaţie misterios de puternică şi reală, o asemănare sublimă, o legătură inexprimabilă, dar nu amestec sau identitate materială.

O doctrină bine intenţionată, dar suspectă, pe care Benedict al XIV-lea a tratat-o cu duritate într-una din scrierile sale, fiind pe punctul de a o transforma în erezie, a vrut să spună mai mult, să vorbească despre o prezenţă personală, încorporată în ostie şi de o permanenţă substanţială a Mariei în sacramentul altarului. Nici teologia, nici ştiinţa, nici pietatea nu găsesc acolo în fond o rezolvare. “Relicvele Mariei” care nefiind nicăieri, n-ar fi fost decât acolo, aşa cum se dorea, nu sunt, ca să zicem aşa, în Sacramentul altarului, ci conform tradiţiei unanime a Bisericii, doar într-o altă lume. În sfânta ostie totul, din punct de vedere al naturii umane, derivă din ea, totul se înrudeşte cu ea şi cu o intimitate nemaiauzită, nimic nu ar putea să se identifice cu ea.

Ea nu se află în sfânta ostie în sensul material al cuvântului, dar este în Inima aceluia pe care ostia îl conţine, fără o prezenţă trupească şi personală nepotrivit amestecată cu cealaltă prezenţă, dar într-o fuziune intimă, întru totul spirituală, care este chiar aceea a stării sufletelor preafericite.

Şi mai cu seamă “alături” într-un act “de prezenţă perpetuă”, de perpetuă companie. Cine ne va despărţi de iubirea lui Isus? spunea deja Sfântul Paul pe acest pământ; cine va despărţi acest fiu de această mamă, această fiinţă aflată deja toată în posesia Dumnezeului său, de însuşi Dumnezeu, acest Dumnezeu care ţine la ea mai mult decât la orice altă fiinţă din univers, la ea, odihnă şi bucurie în toată creaţia, cine-l va despărţi de ochii ei divini, de ochii ei prea puri pentru a vedea răul? În plus ea este aici pentru că este întotdeauna, faţă de orice altceva din această lume, mai aproape de ceea ce este multipla şi unica prezenţă a trupului fiului ei şi pentru că inima ei este potirul spiritual, deopotrivă, al ostiilor, al împărtăşirilor, al celor care se împărtăşesc şi al celor aleşi, strâns legaţi unii de ceilalţi, în strânsă dependenţă unii de ceilalţi.

Dacă prezenţa materială a Mariei nu este aici decât indirectă şi derivată, motivele şi realizările prezenţei sale spirituale sunt nenumărate. Ea este aici prin ceea ce comportă viziunea de beatitudine. În raport cu Dumnezeu întrupat, prezent în ostie, ea se află aici în mod misterios şi profund prin uniunea vieţii veşnice, pe deplin dobândită. În raport cu noi, doctrina comună şi atât de alinătoare a Bisericii asupra viziunii de beatitudine faţă de lume, este aici ridicată la culme: dacă, dincolo de unirea cu Dumnezeu singur, centrul legării noastre de univers şi al atenţiei noastre faţă de acest univers este lucrul de care în această lume am fost cel mai legaţi prin natură şi prin har, – în ce grad, cu ce concentraţie nu este ea în jurul a ceea ce este fiul ei trăind pe pământ, repetând acolo jertfa sa, lucrând la opera sa de mântuire, scufundându-se până în inima sufletelor salvate? Pentru a avea o mai riguroasă idee despre aceasta, să ne gândim la starea reală şi actuală a sfinţilor, atât de diferită de starea lor de pe pământ unde noi vedem mai ales exemplul lor şi încercarea lor, în timp ce acum, prin efectul fericirii veşnice, starea lor este cea mai de neînchipuit participare la esenţa, bucuria şi activitatea divină. Ca cea care atinge ordinea divină mai presus decât orice altă sfinţenie creată, ea se află în plus şi deja în posesia a tot, ea nu mai părăseşte pe acela pe care-l iubeşte şi nu are nevoie să-l găsească mai mult (un singur lucru îi lipseşte, ca şi lui Dumnezeu însuşi:” noi “şi un motiv în plus pentru care ne grăbeşte ea să mergem la ea şi la el).

Ea este aici, din iubire personală, de la persoană la persoană; ceea ce este rezervat Maicii unice de către Fiul unic, Mamei lui Dumnezeu de către Fiul lui Dumnezeu. Totul se concentrează în această lume în jurul a ceea ce fiul ei a vrut să lase acolo din el însuşi, în starea sa actuală; totul în ea ascultă de trăirea sufletului preafericit în Duhul Sfânt; cum să nu fie ea inimă lângă inimă, acolo unde în ostie bate inima fiului ei, acum când nu mai există obstacol terestru pentru a se afla acolo unde se doreşte, acolo unde e necesar să fie?

Ea este aici prin rolul fiinţelor neprihănite. Scriptura prin gura ucenicului iubit ne spune că fecioarele însoţesc Mielul peste tot unde merge el; dacă acest lucru este adevărat despre toate sufletele ce putem spune despre al ei? Şi acest lucru este rostit despre Miel adică în mod deosebit despre Cristos cel jertfit, care se află aici.

Ea este aici prin ceea ce se poate numi mijlocirea ei universală care o leagă imediat de Mijlocitor. Aşa cum ea a fost întrucâtva mijlocitoare de la origine (prin ea îl avem noi pe Isus) este mijlocitoare prin preferinţă şi prin desăvârşire în actul unic al lui Dumnezeu care adună, uneşte şi coordonează toată ordinea naturală şi supranaturală din această lume, tot aşa cum este mijlocitoare prin lecţia de realizare practică ca şi prin intimă participare la aceeaşi viaţă divină şi prin ajutor voluntar, plină de compătimire îndurătoare faţă de noi.

Ea ne dă astfel sensul tuturor paradisurilor, al celui care încă de pe pământ ne este redeschis prin noua Evă, purtătoare a Fructului Vieţii; al celui pe care ni-l rezervă pentru totdeauna pentru viitor, Maica lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sub lemnul Crucii ea are deja doi întâi născuţi: la acel “Consummatum (S-a săvârşit) al fiului său, două roade vii, tâlharul cel bun, primul fiu al Mariei în cer, după cum Sfântul Ioan a fost primul pe pământ. “Hodie mecum eris in Paradiso” (Astăzi vei fi cu mine în rai) şi “Ecce filius tuus” (Iată fiul tău); şi întreaga mulţime a celor mântuiţi urmează spre Paradis şuvoiul de haruri, care duce cu sine sufletele, din Pomul Vieţii, din Cruce, din Fructul Vieţii, păstrat pentru totdeauna, care atârnă acolo până la Cer.

Pe pământ noi avem, deci, în mod invizibil, la umbra sacramentului iubirii, prezenţa perpetuă a Mariei, alături de prezenţa reală a trupului lui Isus. Altundeva este prezenţa reală a trupului Mariei, cu legarea substanţială de întreaga creaţie.

Atingem aici o comoară misterioasă ale cărei bogăţii le întrevedem tot mai bine, pe măsură ce secolele şi harurile acumulate de-a lungul secolelor, ridică în viaţa Bisericii, un colţ al vălului. Aceste relicve ale Mariei, această prezenţă personală a Mariei, pe care o devoţiune prost luminată a vrut să le vadă subzistând material în Sacramentul altarului, nu se află printre noi; ele “nu trebuie să fie acolo” dacă dorim să înţelegem privilegiul Fiului, măreţia planului divin pentru noi şi însuşi sensul vieţii noastre spirituale. Ele sunt în totalitatea lor în Cer. Aceasta mai întâi pentru că Fiul ei, căruia ele îi aparţin mai mult decât oricui, a dorit să le aibă, – înainte de vreme – numai pentru el (dar, după cum vom vedea mai bine, prin aceasta spre binele tuturor, deoarece el nu s-a făcut om decât pentru noi). De asemenea, poate că învierea cărnii, care, probabil, nu este în mod necesar legată de mântuirea noastră, de fericirea noastră în viaţa cealaltă, a fost mai ales adusă în planul divin de acela care nu a vrut să piardă nimic din Mama lui şi să nu refuze nimic celor care, datorită ei, deveniseră prin el, fiii Tatălui veşnic. Adormirea Maicii Domnului ni se prezintă drept antiteza şi complementul Sacramentului altarului în ce priveşte soarta trupului Mariei, comparată cu soarta trupului lui Isus; din punct de vedere al simţurilor noastre, este absenţa totală, în raport cu prezenţa reală; de aici decurge o întreagă serie de luminări pentru spiritul nostru şi de învăţături practice pentru viaţa noastră. De ce, de ce, dându-ne trupul său, fiul Mariei a voit să ne ia până şi cele mai mici rămăşiţe trupeşti ale mamei sale?

Maria şi Euharistia formează un dublu testament al lui Isus Cristos, iar cuvântul testament a fost rostit, gestul prin care ni se lasă moştenirea a fost împlinit de către Domnul prin ambele daruri. Dublu testament ai cărui beneficiari suntem noi şi care asigură nepieirea corpului omenesc, trăitor după moarte, unul pe pământ şi celălalt în cer. Amândouă, garanţii sigure pentru mântuirea noastră, de la naştere până la moarte. Acest corp omenesc al Maicii lui Dumnezeu, deja posesoare a plenitudinii vieţii divinizate este, într-un fel, pentru noi, sacramentul cerului, rodul izbânzii pe care Omul Dumnezeu a dobândit-o pentru noi prin Patima sa, şi pe care Fiul omului ne-o rezervă nouă, cei care o urmăm pe Maica lui, în ultimul ceas. Dumnezeu întrupat coborât până la noi, pâinea cea de toate zilele a vieţii noastre veşnice, iar noi urcând spre El, deja în El prin inima noastră pământească; Dumnezeu care a coborât şi noi care urcăm spre el, pe urmele Mariei, având pe buze şi în inimă trupul înviat pentru veşnicie şi dătător de viaţă al Dumnezeului celui viu «Pâinea vieţii»:

“Ave verum corpus natum de Maria Virgine…”

Euharistia instituită mai cu seamă pentru a o susţine şi a permite Mariei să trăiască până la Înălţarea la cer cheamă la rândul ei Înălţarea la cer ca un complement, inseparabil unit, în ce ne priveşte. În istoria Bisericii de mâine dacă vreodată se va da definiţia unei dogme care este deja tradiţie universală, perpetua credinţă, sărbătorită liturgic atât de Orient cât şi de Occident, ne va putea spune apoi, prin înţelegerea mereu mai profundă, exaltarea mereu mai strălucitoare a sacramentului iubirii: “Acesta este Trupul meu”, consolare, salvare, viaţă şi bucurie a pământului, “acesta este al vostru”, deja în cer în persoana Mariei. Înţelegeţi oare toată beţia unui triumf divin care există în acest gen de răspuns trăit, unde trupul glorificat al omenirii mântuite, în persoana aceleia care o reprezintă cel mai mult şi cel mai bine, arată preţul, sensul, puterea iubirii pe care ne-o dovedeşte trupul lui Isus, jertfit şi nimicit, înviat, dăruit în mod inepuizabil şi redat nouă? Şi de ce una din aceste garanţii trebuie să piară cu timpul, pentru a face loc la ceva care e mai mult decât o garanţie, pentru a se ajunge la o unire care depăşeşte orice comuniune, în timp ce cealaltă se va regăsi doar reprodusă, înmulţită, în cer, aşa cum sunt ostiile noastre de pe pământ, în persoana fiecăruia dintre noi? Să mergem cu gândul din tabernacol, carceră de iubire a Dumnezeului nostru, în cer, eliberare a întregii noastre fiinţe în infinitatea lui Dumnezeu. Există de o parte garanţia prezenţei sale totale printre noi, până la sfârşitul veacurilor, de cealaltă parte, cu Maria, garanţia prezenţei noastre integrale, alături de el, pentru veşnicie. El se face mai puţin decât un lucru de pe pământ, în această sărmană ostie care nici măcar nu este aceeaşi cu ce pare a fi şi unde nu se întrezăreşte nimic din ceea ce ea a devenit. Noi în această mamă comună a unui Dumnezeu şi a oamenilor ne ştim deja dumnezeiţi şi pentru totdeauna, fără a ne confunda desigur, dar în cadrul unei fuziuni inexprimabile. Căci infinita bunătate şi duioşia fără seamăn a lui Dumnezeu pentru noi, au cerut, pe de o parte, cea dintâi garanţie în nimicirea binefăcătorului, în cea mai desăvârşită jertfă de sine, chiar până la prelungirea perpetuată a jertfei crucii; iar cealaltă garanţie, în bucurie, prin întreaga viaţă de unire divină, în creşterea de neimaginat a fiinţei create, contopită cu Creatorul său. Prima, sacramentul pătimirii sale dureroase, cealaltă trofeul eternei bucurii în viaţa veşnică care ne uneşte cu Divinitatea.

Alături de aceste lumini întrevăzute şi de aceste fericiri contemplate o clipă, se adaugă câteva învăţăminte de semnalat în puţine cuvinte, dar cu tărie. Maria aşa cum este ea actualmente, Maria Înălţării la cer, ne trage la ea spre cer. Totul este făcut pe pământ pentru a urma mişcarea ei. Acest sens dat de Neprihănită este sensul invers celui care ne aduce foarte adesea chiar în evlavia noastră, urma răului strămoşesc, tendinţa nu numai de a nu privi decât pământul, dar de a face cerul să slujească el însuşi scopurilor pământului, mai degrabă decât a face din toate lucrurile pământului, materia primă, pregătirea cerului. Există în afară de aceasta, alături de multe altele, o lecţie de învăţat din această absenţă totală printre noi a rămăşiţelor pământeşti ale Mariei; suprema spiritualitate a vieţii sale actuale printre noi, ca realitate şi exemplu dat, ca persoană ce trăieşte şi acţionează, ca model. Cea care a slujit la întruparea lui Dumnezeu, cea datorită căreia ne este dată acum drept hrană Pâinea vieţii, Trupul adevărat al lui Cristos, rămâne, printr-o voinţă deopotrivă surprinzătoare şi profund logică a Atotputernicului, creatura cea mai lipsită de trup de pe pământ. Ea ne propovăduieşte în Duhul Sfânt spiritul curat, nu trăieşte decât în mod spiritual printre noi şi insistă să fim ca ea, dacă vrem să ajungem acolo unde este ea şi ne atrage la ea cu toată forţa. Cea datorită căreia am avut Întruparea şi Euharistia nu subzistă în mijlocul nostru prin nimic trupesc care să-i aparţină; pare să ne repete împreună cu fiul ei în spiritul însuşi al fiului ei: “Este mai bine pentru voi” (ca şi pentru mine ar putea spune ea, cea din exil din care doar o moarte din iubire, mereu prea întârziată, a făcut-o să iasă; dar ea nu se gândeşte decât la noi), “este mai bine pentru voi ca eu să plec; voi îl veţi avea pe Duhul Sfânt care va repeta pentru voi toate lucrurile, care va repeta într-un fel în voi, ceea ce El a făcut în mine, făcându-vă să-l zămisliţi şi să-l trăiţi pe acest Isus pe care eu vi l-am dat, cu atât mai mult cu cât voi veţi spune “fiat”-ul vostru tuturor voinţelor lui Dumnezeu.”

Fie ca evlavia voastră să urmeze această învăţătură! Fie ca, după Prefacerea de la Naşterea Domnului (chiar aceea a Sfântului Sacrament pe care noi o sărbătorim) şi ca un ecou mereu nou al Crezului nostru, “din iubire pentru tot ce îl face pe Dumnezeu vizibil, să urcăm, neîncetat la iubirea realităţilor sale invizibile!” “Fiat”-ul Mariei, Întruparea, Euharistia sunt gesturile divine pentru a ne face să ajungem la abisul viu al Sfintei Treimi.

Ea este prezentă pentru a ne ajuta să trăim şi să creştem prin Isus în Duhul Sfânt. Cine ar şti să spună vreodată ce este ea pentru împlinirea a tot ce poate sluji sau cel puţin a nu fi inutil mântuirii noastre?

Maria şi împlinirea este aproape acelaşi lucru. Împlinirea în ceea ce ne priveşte este o parte infimă a secretului inimii sale, a ceea ce ea ar dori pentru noi. O mamă vrea pentru copiii ei mult mai mult decât tot ce ei ar putea visa pentru ei înşişi.

Împlinirea înainte de vreme (poate pentru că într-un anume fel ea a satisfăcut în mod infinit, prin fiat-ul ei, divina nerăbdare).

Împlinirea pe motivul originii. Venită din păcat fără să fie însă atinsă, fiică a păcatului în veşnica preştiinţă, cu obligaţia tragică în prim plan de răscumpărare, un fel de a pretinde în îndurare, o stăpâneşte şi o face să iubească, să urmeze, să revendice şi pe cel mai rău dintre noi. Ceva special o leagă de altfel pe Maria de iertare, prin suprema necunoaştere a niciunui rău, care permite o mijlocire mai uşoară pentru tot ceea ce nu se cunoaşte, nici oribila scufundare, nici pata de neşters. Maria “nu ştie ce este păcatul”. Dumnezeu “ştie mai ales ce nu este”. Amândoi au oroare de ceea ce produce el mergându-se până la “nebunia Crucii” pentru a-l şterge. Mijlocirea acestei neştiinţe preafericite, adresându-i-se acestei alte sfinte şi absolute neştiinţe, permite în acelaşi timp cererea şi iertarea…, iar Calvarul plăteşte tot. Ostia, în tăcere, aşteaptă aici, gata să dea totul după ce a şters totul.

Împlinirea conform preferinţei. Iată pe cea mai iubită, cea mai ascultată dintre toate fiinţele, cu un drept natural, de loc revocat, de autoritate maternă în lucrurile acestei lumi.

Împlinirea prin mediere universală, într-o ordine în care totul reproduce în alt mod istoria originară a mântuirii noastre, harul modelându-se după Întrupare; şi care traduce, într-o serie de mijloace ce se dezvoltă, unicul act de iubire de Dumnezeu în el însuşi, faţă de tot ce nu este el.

Împlinirea mai ales acolo unde există prezenţa personală a Fiului Mariei, în aceste liturghii şi în aceste împărtăşanii în care ne este dăruit Fiul Mariei.

Aici suntem adunaţi prin harul lui Dumnezeu, în jurul Sf. Sacrament şi aproape de Maria; noi, cei adunaţi, trebuie să cerem haruri pentru a le primi. Să le cerem aşadar.

Harurile cerute, cine le-ar putea număra?… Dar un har general se impune înainte de oricare altul; este harul care s-ar modela după prima minune a Domnului nostru, făcută la cererea mamei: minunea din Cana. Orice celebrare euharistică înfăţişează acest miracol, orice celebrare euharistică îl împlineşte de fapt aici, să cerem continuarea lui Dumnezeului nostru împreună cu aceea care obţine totul chiar “înainte de vreme”; să-i cerem vinul care lipseşte la sfârşitul acestui ospăţ de nuntă unde Dumnezeu participă – vreau să spun la sfârşitul, tot mai apropiat, al lumii noastre îmbătrânite. Dă-ne, Doamne, prin Maria, “vinul care lipseşte”, acel ceva care înflăcărează, îmbată, transformă şi reconfortează, păstrat pentru ultimele zile, şi grăbit în acţiunea sa. Fie ca el să fie mai generos chiar decât cel de la început! Ca sfinţii ultimelor zile să fie şi mai sfinţi şi mai iubitori decât fraţii lor mai vârstnici! Risipiţi, prin vinul misterios de la sfârşit, indiferenţa, nesiguranţa, oboselile, spaimele lumii vechi. Fie ca Sângele vostru care este acest vin să facă să dispară toate acestea din sufletele noastre şi din venele noastre (dacă Vinul nu îmbată şi nu bucură decât prin Sângele pe care îl pune în mişcare, ce va fi, ce este deja când Sângele Fiului Omului, al Omului Dumnezeu, va veni să scalde mai mult sufletele noastre?) Înmulţiţi liturghiile voastre la care Vinul, care este Sângele vostru, va purta misiunea voastră de răscumpărare în misiunile întregului pământ; fie ca nici un colţ de lume să nu scape de această ploaie vie: misiuni foarte apropiate de mulţimile civilizate dar redevenite păgâne, misiuni îndepărtate de pe pământurile cele mai virgine, viaticuri ale ultimului ceas, întoarceri la Dumnezeu a copiilor pierduţi, gloria lui Dumnezeu pe pământ, bucurie şi pace între oameni, sfinţenie, sfinţenie şi mai ales sfinţenie, înainte de toate şi peste toate, “foamea” de sfinţenie care există în lume.

“Ceea ce este comun” între noi şi Maria, între tine şi noi, Dumnezeul meu, precum şi între tine şi Maria, ne permite să cerem, chiar dacă nu a sosit încă vremea, şi să obţinem; “ceea ce este comun” adică realităţile acestei credinţe, care mută munţii şi care schimbă universul; misterul acestor “fiat”-uri de la care datează timpurile ca să spunem aşa, în desfăşurarea, de-a lungul secolelor, a Voinţei lui Dumnezeu, îndeplinită prin libera noastră voinţă. În acest scop, din tot sufletul vostru, fraţi care mă ascultaţi acum, ca la Cana “faceţi ce vă va cere”: ascultaţi-L. Maria vă repetă, sau mai degrabă vă îndeamnă să faceţi acest lucru la acest ospăţ unde se află fiul ei şi nu numai în calitate de comesean.

Nu este vorba, lucru care se face prea mult, să înlocuiţi adevărata viaţă spirituală cu o” viaţă pioasă” în sensul sărac şi îngust al unui cuvânt care putea fi atât de frumos în sensul său originar de “consacrat”, de “evlavios”. Ne aflăm în faţa unor realităţi. Acestea sunt realităţi pe care trebuie să le oferim, suflete şi vieţi care trebuie să se dăruiască. Un sacrificiu real se află în faţa noastră, ne cere şi nouă sacrificii reale. Un Sacrament real se află în faţa noastră, ne cere şi nouă “realităţi cu adevărat consacrate”.

Ne aflăm cu această prezenţă reală şi cu aceste participări reale într-o lume superioară, în care totul este nu numai viu, ci este viaţa însăşi, unde totul este nu numai real, dar de o realitate superioară tuturor celorlalte şi sprijină într-un fel toată creaţia neîncetând să acţioneze asupra ei în cea mai mare profunzime.

Ce vă spunem aici nu sunt nici noţiuni abstracte, oricât de exacte ar fi, nici efuziuni sentimentale, nici consideraţii pioase, nu sunt “fiinţe raţionale” care se agită în faţa voastră. Ceea ce vrem să evocăm aici este viaţa însăşi, Viaţa veşnică, această Pâine a vieţii care a fost primită mai devreme în trupul vostru şi al meu, după ce a fost purtat în trupul Preacuratei: sunt zorile vieţii care se ridică strălucind deasupra lumii, în ostensor, deasupra capetelor noastre plecate. Nimic nu este mai adevărat, mai prezent, mai intim şi mai veşnic. Fac apel aici nu la atenţia binevoitoare a unei asistenţe, ci la viaţa Sfintei Treimi, la viaţa prodigioasă a Dumnezeului viu, de-a pururi în voi graţie prezenţei reale şi dătătoare de viaţă a Cuvântului întrupat, care a pătruns în această dimineaţă în fiinţa voastră şi a mea; la această viaţă a Sfintei Treimi care sălăşluieşte în voi atât timp cât păcatul nu o alungă; la toate aceste realităţi fundamentale şi suverane care nu pot trece şi faţă de care comitem singura greşeală de a nu le recunoaşte îndeajuns întâietatea absolută şi virtutea mereu actuală. Ascultaţi avându-l în adâncul inimii pe Dumnezeu, care a venit la voi în dimineaţa aceasta şi care veghează acum în sufletele voastre.

În această clipă ca în toate clipele, dar cu această nouă ocazie care se evidenţiază la picioarele Domnului nostru prezent în Sfânta Ostie, Maria cere ca Isus să crească în noi: ea, într-un fel îl pândeşte, şi nu aspiră decât să-l hrănească în sufletele noastre.

Fie să existe ceva viu, ceva mai viu, vrednic de Dumnezeu şi de Dumnezeul Cel viu, care să iasă din voi o dată cu acest mare elan al sufletelor, al rugăciunilor şi al harurilor, venite din toate colţurile lumii, de la acest Congres care are valoare, mai ales şi doar, ca ocazie de un nou fruct al vieţii, crescut în pomul vieţii şi oferit vouă de mama noastră. Ea se află în acest moment alături de fiul său şi de voi. Ea ne poartă nu numai prin simplă reprezentare sub faldurile mantiei sale, cum ne-am obişnuit să o vedem în vechi picturi şi viziuni sfinte, ci în mod adevărat şi real în inima ei neprihănită, ghemuită lângă inima fiului ei.

Îngăduiţi-mi, în încheiere, să vă supun atenţiei, pe această temă, un gând mai personal, dar care este, cred eu, în spiritul Bisericii, ca şi în sensul iubirii materne a Mariei faţă de noi. Noi îi repetăm neîncetat, din toată inima, acest rozariu în care se desfăşoară toată istoria mântuirii lumii, în Misterul Răscumpărării până la viaţa veşnică. Cred că şi ea are pentru noi “ceva asemănător”. Oare nu urmăreşte ea, nu trece printre degete pentru fiecare din noi har după har, încercare după încercare, biruinţă după biruinţă, rozariul mântuirii noastre? Misterele de bucurie, de durere şi de slavă a ceea ce este viaţa fiului ei în sufletele noastre? Oare nu se apleacă ea cu o duioşie infinită spre acest biet rozariu omenesc al existenţelor noastre, care este raţiunea însăşi a venirii Domnului printre noi? Nu priveşte ea din tot sufletul această viaţă a lui Isus în viaţa fiecăruia dintre aceşti copii la care ea nu încetează să se gândească şi oare nu face aceasta urmând cuvintele din Bucură-te, Marie până în ceasul morţii, a morţii noastre? Nu se uneşte ea în ultimele boabe, cu bucuria cerului pe care ne-a dobândit-o alături de ea?

Oferiţi-i bucuria de a recita până la capăt acest rozariu, deopotrivă omenesc şi dumnezeiesc pentru fiecare dintre voi, cu o inimă ce se revarsă de duioşie fericită.

Voi încheia cu o rugăciune, adaptând-o la timpurile şi locurile în care ea se poate aplica totdeauna într-un sens anume, orice s-ar întâmpla, aşa cum o fac cuvintele sfinţilor, inspirate în sufletele lor de Sfântul Duh; voi încheia, deci, cu rugăciunea unui mare călugăr din Orient, Sf. Teodor Stufitul, într-o predică la Adormirea Maicii Domnului:

“În numele acestui Fiu pe care ni l-ai dat, devenit Pâinea vieţii, prin tine venit la noi, în numele acestui Fiu prezent printre noi, împreună cu care te afli în acest moment, ca-n orice moment, pentru a cărui iubire, chiar dacă ceasul unui har nu a venit, tu ai puterea de a-l grăbi, tu care de acum ai pătruns în Sfânta Sfintelor, în mijlocul cântărilor de triumf şi de veselie, binevoieşte să binecuvântezi, o Maică a lui Dumnezeu, întreaga lume” (pe această lume care a vrut să fie reprezentată aici)

“Dă pace Bisericii (unde şi când nu are ea nevoie de această pace?) “biruinţă Adevărului” (îl avem aici pe Cel care nu minte şi Biserica sa infailibilă)

“Apără ţara” (această frumoasă ţară, o merită şi te iubeşte).

“Alungă-i pe barbari (totdeauna şi pretutindeni vor exista barbari de temut, prin rasa sau sufletul lor)

“Arată bunăvoinţa ta întregului popor creştin” (priveşte spre toate mulţimile adunate, credincioase sau nu, dar toate de tine de tine).

“În sfârşit, iartă-mi îndrăzneala de a mă fi încumetat să vorbesc despre tine – Amin.”

Prinţul VLADIMIR GHIKA

 

1. Matila Ghika evocă într-o carte de amintiri vizita la Bozieni, domeniu al familiei Ghika în Moldova, şi ne prezintă un portret al lui Vladimir Ghika:
   «[…] Mătuşa mea, Élisabeth, soţul Dimitrie şi cumnatul ei – preotul Vladimir Ghika – formau societatea cea mai plăcută ce s-ar fi putut imagina, toţi trei fiind la fel de spirituali şi cultivaţi. În mod deosebit preotul (amenajase o capelă mică în casă pentru a celebra liturghia zilnică) avea cunoştinţele cele mai vaste, în cele mai diferite domenii: filozofie, chimie, muzică, arheologie, istorie şi anecdotică, matematică, etc. Executa improvizaţii la orgă sau pian şi picta cu mult talent. Avea o slăbiciune pentru glumele cele mai picante, ceea ce crea un contrast savuros cu temperamentul său profund mistic şi cu aspectul de sfânt franciscan.
   Figura lui semăna exact cu cea a lui Henric al IV-lea, încadrat de o barbă roşcată; era o curioasă întâlnire de cromozomi, pentru că el cobora efectiv din Béarnais (o descendentă dintr-un bastard al lui Henric al IV-lea şi al contesei de Moret, se căsătorise cu un Van Blaremberg, dintr-o familie flamandă căreia îi aparţinea pictorul cu acelaşi nume); un Moret din Blaremberg a muncit în Rusia sub Ecaterina a II-a, iar nepotul său, stabilit în Valahia, s-a căsătorit cu fiica prinţului domnitor, Alexandru Ghika din Valahia, al cărui aghiotant era. Fiica rezultată din această căsătorie era mama unchilor mei Dimitrie şi Vladimir. (MATILA GHIKA, “Couleurs du monde” [Culori ale lumii] Ed. La Colombe, 1956)
   2. A se vedea caietul de fotografii
2. VLADIMIR GHIKA “Vizitarea săracilor”, “Entretiens spirituels” (Convorbiri spirituale), ed. Beauchesne,1961, pp 160-177
   4.Cf. VLADIMIR GHIKA, Gânduri pentru zilele ce vin, ed. Beauchesne, 1936.
   5. Convorbiri spirituale, ed. Beauchesne, 1961, pp. 24-25
   6. Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament
   7. Gânduri pentru zilele ce vin, ed. Beauchesne, 1936
   8. Convorbiri spirituale: Liturghia aproapelui, p. 56
   9. Ibidem, p. 57
   10. Convorbiri spirituale: Vizitarea săracilor, p. 179
   11. Suzanne Marie Durand, Vladimir Ghika, prinţ şi păstor, ed. Casterman, 1962
   12. Jean Daujat, Apostolul secolului XX, Vladimir Ghika, ed. La Palatine, 1957pp. 30-31
   13. Suzanne Marie Durand, Vladimir Ghika, prinţ şi păstor,op.cit.p.73
   14. Suzanne Marie Durand, op. cit., p. 100
   15. Yvonne Estienne, “Une flamme dans le vitrail” (O flacără în vitraliu) Ed. Du Chalet, Lyon, 1963, p.82
   16. Instabili
   17. Gânduri pentru zilele ce vin, op. cit. p. 174
   18. Suzanne Marie Durand, op. cit., p. 128
   19. Ibidem, p. 132
   20. Suzanne Marie Durand, op. cit. p. 145
   21. Vladimir Ghika, Convorbiri spirituale, op. cit. 1961
   22. Jean Daujat, “Apostolul sec. XX, Vladimir Ghika”, 1957, pp 178-184
   23. Convorbiri spirituale: Prezenţa lui Dumnezeu, op. cit. p. 46
   24. Cf. Alex Ceslas Rzewuski, “A travers l’invisible cristal” Plon 1976 pp. 290-291
   25. Convorbiri spirituale: “Ora sfântă”, op. cit. p. 99
   26. Convorbiri spirituale, Prezenţa lui Dumnezeu, op. cit., pp. 43-44
   27. A se vedea Anexa p. 175
   28. Gânduri pentru zilele ce vin, op. cit. p. 108
   29. Ibidem, p. 150
   30. Ibidem, p. 151
   31. Ibidem, p. 57
   32. Jacques Maritain, Prefaţă la Gânduri pentru zilele ce vin, seria a II-a, ed. Beauchesne,1936, pp. 17-18
   33. Francis Jammes, Prefaţă la Gânduri pentru zilele ce vin, prima serie, ed. Beauchesne,1936, pp. 13-14
   34. Convorbiri spirituale: prezenţa lui Dumnezeu, op. cit., p. 10
   35. Ambasadorul Elveţiei la Bucureşti, René de Weck, citează aceste cuvinte teribile ale unui membru al guvernului român: “Acum a venit pentru noi ceasul rezolvării problemei evreieşti, noi nu mai avem martori”
   36. Gânduri pentru zilele ce vin, op. cit. p. 77
3. Convorbiri spirituale; Suferinţa, op. cit. p. 84
   38. Gânduri pentru zilele ce vin, op. cit. p. 132
   39. Convorbiri spirituale: Suferinţa, op. cit. pp. 92-93-94
   40. Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament, conf. Anexei
   41. Convorbiri spirituale: vizitarea săracilor, op. cit.p.151
   42. Ibidem: Suferinţa, op. cit., p. 89
   43. Gânduri pentru zilele ce vin, op. cit. Prefaţa autorului, p.11
   44. Acest text a apărut în revista Viaţa spirituală, nr. noiembrie-decembrie 1929, care ne-a autorizat publicarea lui.
   45. Benedictin anglo-saxon (672-735), poet, teolog, istoric. Doctor al Bisericii (n. trad.)