Gânduri despre prinţul Vladimir Ghika
AU TRECUT câteva decenii de când numele şi opera prinţului Vladimir Ghika (n. 1873 – m. 1954) nu au mai circulat în spaţiul cultural românesc.
Regimul comunist, de cea mai tristă amintire şi care se cuvine permanent anatemizat, cu o ură viscerală a distrus pe toţi cei ce au făcut istorie şi care, în chip absolut, trebuiau să rămână în istorie.
Unul dintre aceşti cărturari, care a suportat cu demnitate ororile, inimaginabilele orori ale comunismului românesc, e şi prinţul Vladimir Ghika.
Biografia sa, ce începe acum să se recompună din datele esenţiale, e a unui umanist de tip renascentist, care, în orice loc al existenţei sale, aici pe pământ, a produs lumină, credinţă şi o extraordinară comuniune cu Dumnezeu şi eterna sa creaţie.
Biografia sa fizică conţine elemente ce sunt specifice unor oameni care îşi depăşesc epoca şi care devin, finalmente, inclasabili. Călătoriile apostolice, în cele mai neobişnuite locuri din Europa şi de pe alte continente, precum şi orele de profundă meditaţie asupra vieţii pe pământ au întregit cunoştinţele sale teologice şi filosofice pe care le-a dobândit, în anii de temeinice studii, în celebrele colegii şi universităţi din Franţa şi Italia.
Biografia sa, în tot ceea ce are fundamental, se regăseşte în opera istorică, filosofică, teologică şi morală, atât de cunoscută în Franţa, unde au şi apărut cinci monografii închinate prinţului cărturar Vladimir Ghika.
Opera sa istorică si teologică se impune a fi restituită şi publicului românesc, care, timp de cinci decenii, a fost terorizat de reprezentanţii tipici ai comunismului internaţional.
Revenirea, discretă şi timidă, în spaţiul cultural românesc a operei prinţului Vladimir Ghika, se datorează doamnei Doina Cornea, lui Gheorghe şi Viorica Lascu, precum şi lui Horia Cosmovici, care în anii 1995-1997, au publicat Gânduri pentru zilele ce vin, Convorbiri spirituale, Appels de Dieu şi Ultimele mărturii, cărţi ce au fost întâmpinate cu simpatie de o anumită categorie de intelectuali.
În presa literară, şi nu numai, au apărut si câteva evocări, datorate celor care 1-au cunoscut pe monseniorul Vladimir Ghika, de o aleasă ţinută morală şi intelectuală.
Restituirea microeseului Miei Frollo, acum, se constituie într-o invitaţie la investigarea, studierea si interpretarea operei unui mare cărturar catolic – Prinţul Vladimir Ghika.
NICOLAE SCURTU
Gânduri despre prinţul Vladimir Ghika
PE MONSENIORUL Ghika l-am cunoscut când în faţa lui Dumnezeu era numai prinţul Vladimir Ghika, cu barba blondă, figura fină şi aristocratică purta marca domnitorului, bunicul său şi o asemănare ciudată cu Carol Stuart pictat de Van Dyck şi păstrat în muzeul de la Luvru. L-am cunoscut împrejurul sorei Pucci [1], fondatoarea spitalului surorilor de caritate, „Sfântul Vincenţiu de Paul din Bucureşti”.
Pentru ca să-i găsesc urma, am pornit într-un pelerinaj pios, în alba zi de iarnă, spre şoseaua Kisselef. Aceeaşi atmosferă de reculegere, de linişte, numai că, lucrul nou, o cochetă capelă simplă, cu toată graţia franţuzească şi cu pietatea de demult strânsă în ziduri albe. Sanatoriul confortabil şi cald cu impresia suferinţei ca o binefacere şi cu portretul energicii baronese florentine de odinioară, sora Pucci cu vaza severităţii pe frunte, cu ochii duri, cu gura energică. La ea totul era în funcţie de voinţă fermă şi clară, fără unghiuri, liniştită; dar cu unele gingăşii în răsfăţarea săracilor, care te înduioşau. Când făcea pomul de Crăciun, de exemplu, alegea stofele pentru rochiţe, desigur umile şi ieftine, dar cu desenele cele mai de gust. Săracii nu sunt oare rafinaţii cerului? Sau când alegea păpuşile pentru copiii mahalalelor, le căuta figura cea mai atrăgătoare, poezie suavă strecurată într-un suflet, unde toate aspiraţiile de artă erau puse pe planul cerului. Aşa şi-a dus ea viaţa, până când războiul o trimite la Iaşi, bolnavă de cancer, îngrijind de răniţi până în ultima zi când s-a culcat ca să moară şi… atât. Regina Maria a României în cartea ei publicată la Iaşi, în noiembrie 1918: ,,De la inima mea, la inima lor” [2] vorbeşte de sora Pucci, cu care, puţin înainte de moarte, vizitase spitalele de pe front:
,,Puţini ani au trecut de când te cunoscui cu vălul tău alb ca zăpada, cu dulcele tău surâs, cu ochii tăi care, deşi martori ai răului şi ai binelui, erau ca nişte mici bucăţi de pânză liniştită a cerului divin. Mi-ai apărut ca sfântă din vechile legende şi mi s-a părut că în tine – binecuvântato – se încarnaseră atâtea alte sfinte femei ale secolelor trecute, care se îmbrăcaseră cu aceeaşi sfântă haină”.
Alături de ea, prinţul Ghika un fel de fondator şi el, căci graţie lui au fost aduse surorile de caritate în Bucureşti, din Constantinopol, – blând, cu flacăra mistică arzându-i mereu mai mult sufletul şi răsfrângându-se în ochii ce din ce în ce pierdeau culoarea şi gustul pământului şi se închideau pe o lume mereu mai interioară. Ţinea acele conferinţe atât de delicate pentru săraci ca şi rochiile şi păpuşile sorei Pucci: „La visite des pauvres”, „L’esprit de la maison” doamnelor care ajutau pe surori în vizitarea lor. „Tot ce veţi face pentru a ajuta să se stabilească şi să se fixeze o existenţă omenească va fi o muncă, de care nu veţi şti toată binecuvântata valoare umilă, dar puternică şi infinit recompensată, decât la judecata din urmă”.
Aşa arăta el, într-o limbă franceză elegantă, care este rostul vizitării săracilor şi ce trebuie să le spunem şi cum să-i ajutăm să-şi fixeze existenţa: ,,Faceţi-i să înţeleagă cu statornicie noţiunea netă a datoriei oricare ar fi ea şi sensul suferinţei şi mijloacele de a o utiliza”. Calea mistică a sufletului său se desena astfel încetul cu încetul… Fondator de mănăstiri în felul ctitorilor din familia lui de sânge, îndrumător laic de viaţă creştină pe lume, apropiind pe cei cărora Dumnezeu le dese fericirea de imensa sărăcie, durere, boală…
Îmi aduc aminte de singura convorbire mondenă ce-am avut atunci cu prinţul Ghika, la un ceai, unde cu brio, cu spirit, dar cu câtă detaşare, îmi povestea scene, glume, întâlnire cu familia Colona de la Roma şi dacă nu mă înşel şi de un vag proiect de căsătorie făcut de alţii pentru el şi de care făcea mare haz şi … atât.
Peste puţin, el dispăru din ţară departe în străinătate şi apăru preot în cu totul altă înfăţişare. E foarte impresionant în Othello de la scena unde Jago îi vâră ca un pumnal gelozia, prin insinuări de vorbe din ce în ce mai complicate, dar care parcă lunecă ca pe gheaţă pe sufletul său, la scena următoare unde numai dintr-o singură vorbă cu care începe scena vedem că toate s-au prins de el şi că a încolţit definitiv sentimentul ce-i va fi fatal, şi ne sugerează astfel tot drumul parcurs în ascunzişurile inconştientului. Tot astfel apariţia părintelui Ghika, acelaşi şi totuşi definitiv altul, apăru chiar în înfăţişarea fizică, în vorbe, în gesturi. Drumul mistic ca un suiş de munte era făcut şi părintele Ghika ajunsese pe culmea lui de unde, pe de o parte era mult mai aproape de cer; pe de altă parte îmbrăţişa un câmp mult mai larg de activitate şi venea în contact direct cu atâtea suflete, pe care în Parisul apaşilor şi l-a exercitat mai întâi. A făcut apoi înaltă politică religioasă, în vremea războiului mondial, cu cardinalul Mercier [3], cea mai reprezentativă figură a vremurilor de coşmar universal. Albert Besnard [4], directorul Vilei de Medicis din Roma, pe vremea războiului, în cartea sa de amintiri: ,,Sous le ciel de Rome” arată una din feţele acestei activităţi, când povesteşte cum venind la Roma cu cardinalul Mercier, Vladimir Ghika i-1 prezintă şi lui pentru a-i face portretul şi cum tot în atelierul lui Albert Besnard, are loc o întâlnire diplomatică între cardinalul Mercier şi Camille Barrère, ambasadorul Franţei de atunci în Italia.
Acum doi ani, aflându-mă la Parray-le-Monial şi intrând într-un magazin cu lucruri pioase, vânzătoarea curioasă mă întrebă de unde sunt şi cum vorbea cu o doamnă, amândouă se întoarseră brusc spre mine când auziră că sunt româncă, uitându-se cu admiraţie, nu pentru meritul meu, desigur, de a mă fi născut în ţara în care m-am născut, dar pentru că era ţara părintelui Ghika.
Dar Vladimir Ghika, în afară de drumul mistic în grădinile Domnului pe pământ, mai este şi un delicat scriitor francez cu suflet românesc: ,,Eram într-o zi în librărie”, povesteşte Francisc Jammes în prefaţa cărţii lui Vladimir Ghika, ,,Pensées pour la suite des jours”, când cineva necunoscut de mine până atunci, îmi întinse cartea mea ,,Saint Joseph” şi mă rugă să-i pun un autograf. Am priceput că nu ţinea decât la autograful meu şi că bucuros şi-ar fi păstrat numele necunoscut, dar când i-l cerui totuşi: ,,Je suis le prince Vladimir Ghika”. ,,Il me remercia d’un salut très humble, mais qui accusait, encore plus qu’une origine royale, une source divine: celle auprès de laquelle Jésus fatigué s’est assis en ayant soif. Puis il s’effaça”.
Impresionante sunt fericirile de la începutul cărţii: „Pensées pour la suite des jours” şi cu care intrăm într-un fel de tratat de misticism, dar cu câtă imaginaţie suavă şi blândă poezie:
„Heureux ceux qui cherchent, car ils ont déjà trouvé et ils trouveront deux fois.
Heureux ceux qui font de la joie avec la vérité.
Heureux ceux qui font de la joie avec leur joie. Heureux ceux qui font de la joie avec leurs peines.
Heureux ceux qui aiment Dieu, car ils ne songent même plus à se demander s’ils sont heureux ou malheureux”. [5]
Sau: „Dieu donne à ceux qui donnent
Dieu se donne à ceux qui se donnent. [6]
Sau aceasta cu adevărat admirabilă:
„L’univers sait pratiquer le mystérieux métier du silance. Les abîmes ont gardé, en bons prêtres, le secret de la confession des choses.” [7]
Sau:
„L’étrange figure de ce monde est le produit des fautes et des prières.” [8]
Sau: „Toute paix repose sur une harmonie et tout harmonie sur un mystere”.Pricepem de ce i-a plăcut aşa de mult lui Francisc Jammes [9]. Este mare afinitate sufletească între aceşti doi scriitori creştini. Un fel virgilian de a înţelege viaţa mistică. Autorul care a scris cu atâta fineţe „Pomme d’anis” şi „La brebis égarée” [10] e din aceeaşi familie de suflete dulci ca şi Vladimir Ghika. Vladimir Ghika a mai scris o piesă de teatru, pe care a publicat-o în anul 1931 – „La femme adultère” [11] – şi care se jucase la Paris. Un prolog, un act, un epilog. E artă luminată interior de credinţă, e credinţa pusă în lumina artei, amândouă se îmbină şi două drame se petrec paralel, una înăuntrul sufletului, alta în realitatea lumii. Ceva atât de nou, atât de unic realizat încât ne întrebăm cu mirare de ce nu a avut mai mult răsunet la noi, în ţara celui care ar fi trebuit să aibă toate curiozităţile şi toate susţinerile pentru el? Părintele Barral în conferinţa pe care a ţinut-o anul acesta la Fundaţia Carol: ,,Julia Haşdeu, poete français”, [12] spunea următoarele despre [13] românii scriitori francezi:
„C’est le verbe intérieur et non sa résonnance temporelle qui fait le départ des âmes. De plus c’est bien à la patrie mère de ces âmes, que vont les louanges qui s’élèvent des quatre vents du monde à leur sujet, de la part de tous ceux qui, grâce à la langue française peuvent entrer en contact avec les richesses spirituelles du roumanisme. C’est bien la sensibilité roumaine, la splendeur et la bonté des visions ancestrales qui ont affiné ces chanteurs. C’est le génie roumain qui est „l’isvor” primitif, le filet d’eau claire et murmurant dont nous retroulevons l’écho dans toutes ces chansons. J’irai plus loin. Le devoir patriotique et non plus proprement la gloire littéraire personnelle, demande peut-être tout uniment que l’on ,,serve” et selon son pouvoir. Les etats entretiennent des ambassadeurs à 1’étranger. Je n’en sais pas de plus nécessaires et de plus opérants que ceux qui répresentent l’âme, avant les intérêts changeants d’un pays”. [14]
Şi are atâta dreptate! Dar de ce nimeni nu a tradus-o [15] până acum? Să revenim la piesa monseniorului Vladimir Ghika – ,,La femme adultère”.
În felul misterelor medievale, trecând dincolo de cortina încă lăsată, un înger vorbeşte publicului, îl pregăteşte pentru ce are să se desfăşoare. Presimţim din vorbele îngerului ce are să fie când el spune despre el însuşi:
,,Je vous apparais ce soir en acteur, sous un aspect qui n’est pas mon aspect véritable, rnais avec lequel vous ont familiarisés, depuis dix siècles, des images.” [16] Şi mai departe: J’ai l’air de parler de la scène, mais c’est au f ond de vos âmes que je parle”.[17]
Prologul începe numai cu viaţa reală. Mişcare de popor fremătând, ca marea închisă pe un corp jertfit ei, se aruncă spre femeia adulteră ce, speriată şi numai cu gustul vieţii trăită pe pământ şi frica, se ţine cu mâinile strânse de ivărul uşii:,,Laissez-moi!Je suis Jeune… Laissez-moi! Je veux vivre… Pitié* [18]… Apoi în faţa a ce numai putea să evite, îi vine resemnarea stoică care deja o va porni pe drumul redempţiunii : ,,Eh bien, oui… vous avez raison… je 1’ai mérité… sans haine… je vais expier”. [19] Scena întâi e plină de freamăte sufleteşti. În aceeaşi mulţime toată dată plăcerii unui spectacol de sânge, cu tot sadismul sufletului trezit pe de o parte, pe de altă parte, zbuciumul din sufletul bărbatului ei, Samuel, unde luptă amintirea iubirii fizice, a mângâierilor frumoase la care cu greu renunţă cu gelozia că alţii, chiar în acest drum al morţii, se bucură de ea mai vinovat decât păcatul ei consumat şi pedepsit poate destul cu moartea celui care 1-a pricinuit şi pe urmă din fundul conştiinţei şi de la el: ,,Moi qui 1’ai trompée et qui ai trompé Dieu plus qu’elle ne m’a trompé, moi qui ne lui ai pas donné 1’amour auquel elle a droit, qu’elle attendait et dont un imposteur, dès lors, a pu tenter de lui fourni le leurre.” [20]
Se desenează puntea pe care sufletele lor, în scena a doua, se vor apropia. În mijlocul atâtor dezlănţuiri, amuţirea vuietului de pe pământ, brusc, cum se potoleşte o furtună vara şi numai vorba misterioasă a tăcerilor tuturor. – ,,Un gros rire brusquement arrêté de fâçon bien perceptible pour le public, par la venue inattendue de Jésus qui cause dès l’abord… un inexplicable silence”. [21]Drama pământească e consumată în scena întâi. Femeia va scăpa de moarte, a scăpat. Dar oare numai de moartea trupului este vorba? Aceea era oare cea importantă? În scena a doua suntem în miezul misterului; învierea la altă viaţă a femeii adultere, trage după ea sufletul bărbatului ei, obţine iertare şi pleacă către altă soartă. Vina ei trecută însă rămâne întreagă, căci spălarea ei nu poate veni decât: „Et toujours à rester près de la terre et l’heure j’ai compris qu’il faisait quelque chose qui allait le frapper bientót et que me pardonner, me faire pardonner, c’etait attirer sur lui le châtiment meme qu’il m avait soustrait”[22]. Şi mai departe: „Un regard tombait sur tous, comme une bénédiction, toujours plus profond, plus généreux et plein de cette sorte d’étrange adieu”. [23]Vina ei trebuia deci expiată de apropiata suferinţă pe cruce a lui Isus. În epilog e cea mai patetică parte, cea mai vie, cea mai dramatică. Realitatea din prolog e transfigurată şi urcată în ireal, în cele două scene ale actului; în epilog avem transcendentalul devenit realitate – Crucificarea lui Isus cu toate semnele ei ascunse şi divine devenite vizibile şi apariţia purificată a femeii. E sfânta Veronica acum, cu pânza unde dea pururi s-a imprimat faţa lui Isus. – Ite, commedia est – spunea Calderon [24], la sfârşitul fiecărei piese a lui. „Îngenunchiaţi şi adoraţi” ne spune Vladimir Ghika. Drumul mistic pe care Vladimir Ghika 1-a arătat ca un fel de posibilitate de realizare estetică este foarte nou şi în acelaşi timp în legătură cu cea mai veche concepţie, cu începutul teatrului modern. Un drum care pornind atunci, cum a pornit din adâncuri, a fost abătut spre toate grădinile artei – Cine ar putea face un reproş lui Shakespeare – dar a uitat pe cea a începutului. Realitatea e foarte complexă şi oferă câmp imens pentru cele mai surprinzătoare conflicte dramatice sufleteşti: cu atât mai mult viaţa visului etern, coborât în mijlocul oamenilor, poate lupta cu realitatea, în lumea dincolo de timp şi de spaţiu şi totuşi cu începutul în noi.
Vladimir Ghika este acum chemat în Japonia să fondeze o mănăstire. In urma sa am pus şi eu o floare încremenită în acele negre ale tiparului pe foaia drumului său alb.
- Marianna Pucci, născută la Florenţa, în Italia, a participat, cu pasiune si dăruire, la înfiinţarea spitalului si a aşezământului catolic, Sfântul Vincenţiu de Paul din Bucureşti”. Însemnările contemporanilor despre activitatea excepţională pe care a desfăşurat-o maica superioară, Marianna Pucci, în România, sunt numeroase şi ar trebui adunate într-o crestomaţie. O mărturie revelatoare e cea a monseniorului Vladimir Ghika, deloc conjuncturală, care, într-o misivă către Vincenza Pucci, sora Mariannei Pucci, decedată în 1918, nota îndurerat: „Odată cu ea se duce cea mai bună parte a vieţii mele”.
2. Maria, Regina României – Din inima mea, la inima lor. Iaşi, Imprimeria Statului, [1918], 38 P. Cuprinde emoţionate evocări: De la inima mea la a lor, Copilul meu, Bucureştii, Vine primăvara şi Vinerea Mare, scrise cu talent şi tristeţe profundă.
3. Cardinalul Mercier (1851-1926), Archevêque de Malines, personalitate complexă a catolicismului francez si abil diplomat în cancelariile Europei. Cartea sa, Rapports sur la violation du droit de gens en Belgique. Paris, 1915, în două volume, a stârnit reacţii din cele mai neaşteptate în mediile intelectualităţii europene.
4. Albert Besnard (1849-1934), pictor francez. Cartea sa de amintiri si evocări, Sous le ciel de Rome, nu există în colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Remarcabilă e monografia lui Camille Mauclair – Albert Besnard. L’homme et l’oeuvre. Paris, 1914, în care ni se înfăţişează caracteristicile esenţiale ale omului şi ale artistului uitat, pe nedrept, în Franţa şi aproape necunoscut în România.
5. Fericiţi cei ce caută, pentru că aceia au şi găsit; ei chiar de două ori vor fi găsit.
Fericiţi cei ce răspândesc bucurie izvorâtă din adevăr.
Fericiţi cei ce răspândesc bucurie izvorâtă din propria lor bucurie.
Fericiţi cei ce răspândesc bucurie izvorâtă din propriile lor suferinţe.
Fericiţi cei ce îl iubesc pe Dumnezeu, că aceia nici nu se gândesc să se mai întrebe dacă sunt fericiţi sau nu.
6. Dumnezeu dăruieşte celor care dăruiesc. Dumnezeu se dăruieşte celor care se dăruiesc.
7. Universul ştie să practice meşteşugul plin de mister al tăcerii. Hăurile, asemenea unor buni duhovnici, au păstrat taina lucrurilor ce li s-au spovedit.
8. Strania înfăţişare a acestei lumi este produsul greşelilor şi al rugăciunilor.
9. Orice pace se sprijină pe o armonie şi orice armonie, pe un mister.
10. Francis Jammes (1868-1938), poet, romancier şi memorialist francez. Poezia sa, personală şi foarte aparte, s-a constituit într-un model: jammismul, influenţat puternic de un misticism de esenţă franciscană. A avut mulţi prieteni români.
11. Vladimir I. Ghika – La femme adultère. Un prologue, un acte et un épilogue. Paris, Librairie Gabriel Enault, 1931, 32 pages.
12. Louis Barral (1896-1966), profesor, publicist, traducător şi memorialist francez. Misionar catolic, în România, în perioada 1925-1951. A desfăşurat o bogată activitate publicistică, colaborând la un număr apreciabil de reviste şi ziare. A tradus, exemplar, pe Mihai Eminescu în limba franceză: Sonnets. [Tradiction par L. Barral]. Bucureşti, Imprimcria „Socec”, [1938], 16 p. cu ilustraţii şi M. Eminescu – Poèmes choisis. Traduction par L. Barral. Paris, Librairie Lacoffere J. Gabalde et C-ie Editeurs, 1934, 131 p. Pentru detalii de istorie literară a se vedea şi articolul lui Nicolae Scurtu – Louis Barral şi «problema» Eminescu în Manuscriptum, 18, nr. 2 (67), 1987, p. 25-37.
13. Louis Barral-Julia Hasdeu, poet francez. Conferinţă ţinută la Fundaţia Carol I, la 11 decembrie 1932 în Convorbiri literare, 66, februarie 1933, p. 121-141. Acest studiu a fost tradus, Iulia Hasdeu, poet francez, şi publicat în revista Observatorul, 6, nr.3, martie 1933, p. 133-139; nr. 4. aprilie 1933, p. 175-179; nr.5, mai 1933, p. 226-229; nr.7-8, septembrie-octombrie 1933, p. 317-322 şi nr. 9-10, noiembrie-decembrie 1933, p. 396-399. In revista Observatorul, din Beiuş, Louis Barral foloseşte pseudonimul L. Codreanu. Şi microexegeza despre biografia si opera Iuliei Hasdeu e semnată cu pseudonimul L. Codreanu. Acelaşi text a fost publicat şi în Siluete creştine. Caietul 1. Bucureşti, [Imprimeriile „Curentul”, S.A.], 1939, p. 43-59. (Colecţia Decalogul).
14. Verbul interior şi nu rezonanţa sa temporală însă este plecarea sufletelor. Mai mult, spre patria mamă a acestor suflete, se înalţă laudele venite din toate colturile lumii la adresa lor, din partea celor care, datorită limbii franceze, pot intra in contact cu bogăţiile spirituale ale românismului. Sensibilitatea românească, splendoarea şi bunătatea viziunilor ancestrale au rafinat pe aceşti cântăreţi. Geniul românesc este izvorul originar, firul de apă limpede şi susurândă al cărui ecou îl găsim în toate cântecele. Voi merge mai departe. Datoria patriotică si nu gloria literară personală cere poate, pur şi simplu, « să serveşti » după puterile tale. Statele întreţin ambasadori în străinătate. Nu ştiu să fie alţii mai necesari si mai operanţi decât aceia care reprezintă sufletul, înaintea intereselor schimbătoare ale ţării.
15. Vladimir 1. Ghika – Femeia adulteră. Mister evanghelic cuprinzând: un prolog, un act şi un epilog. Traducere din limba franceză, după ediţia a treia franceză, de Al. Lascarov-Moldovanu. Săbăoani – Roman, Tipografia „Serafica”, 1938, 50 p.
16. Vă apar în această seară ca un actor, sub o înfăţişare care nu este cea veritabilă, dar cu care v-am familiarizat de zece secole imaginile.
17. Par că vorbesc de pe scenă, dar eu vorbesc din adâncul sufletelor voastre.
18. Lăsaţi-mă! Sunt tânără… Lăsaţi-mă! Vreau să trăiesc … îndurare…
19. Ei bine, da… aveţi dreptate… am meritat-o… fără ură… voi ispăşi.
20. Eu care am înşelat-o şi 1-am înşelat si pe Dumnezeu, mai mult decât m-a înşelat ea, eu care nu i-am dat dragostea la care avea dreptul, pe care o aştepta şi căreia, de atunci, un impostor a încercat să-i întindă o cursă.
21. Un râs puternic oprit brusc şi foarte perceptibil pentru public la venirea neaşteptată a lui Isus care provoacă de la început o tăcere inexplicabilă.
22. Şi am înţeles, rămasă aproape de pământ, că el făcea ceva care îl va lovi în curând şi că iertându-mă sau făcându-mă iertată, însemna să atrag asupra lui însuşi pedeapsa de la care el mă abătuse, pe care el mi-o furase.
23. O privire cădea asupra tuturor, ca o binecuvântare, mereu mai profundă, mai generoasă şi plină de un fel de adio ciudat.
24. Pedro Calderon de la Barca (1600-1681), dramaturg spaniol. Reprezentant tip al barocului. Opera sa cuprinde comedii de capă şi spadă, drame profane, filosofice şi religioase. E considerat de istoria literară cel mai important autor de autos sacramentales.
DRAGĂ bătrână maică Pucci, în sfârşit ţi-ai aflat odihna; fapta zilei tale s-a îndeplinit. Dumnezeu te-a luat la Sine, te-a chemat la E1, la loc de pace, dincolo de lupta şi vălmăşagul acestui pământ.
Mâinile-ţi gingaşe, care au ajutat suferinţa în toate formele ei, stau acum liniştite, încrucişate asupra inimii tale care a bătut pentru ultima oară, – asupra inimii tale care era a săracilor, a celor nenorociţi, a celor cu multe dureri, a celor pe care soarta-i copleşise; căci nenumăraţi sunt anii câţi te-ai mişcat ca o binecuvântare vie între cei care aveau nevoie să fie ajutaţi.
Acum ne-ai lăsat, maică Pucci, şi lumea e mai săracă astfel, – mai săracă pentru că nu va mai avea zâmbetul tău.
Mie mi-ai fost mai mult decât aş putea-o spune limpede prin cuvinte; ai fost un exemplu, un îndemn, o mângâiere, ai fost şi ceva ca o mamă şi, maică Pucci, tu ai fost aceea care m-ai făcut să cred în milostenia ce poate fi pe pământ.
Sunt atâţia ani de când ai intrat în viaţa mea, cu vălul tău cel alb ca zăpada, cu zâmbetul tău dulce, cu ochii tăi, care, ca unii ce se uitaseră şi la ce e bun şi la ce e rău, păreau că seamănă cu nişte colţuri liniştite din însuşi cerul lui Dumnezeu. Ai venit ca o sfântă din vechile legende, şi mi-ai părut a fi fost totdeauna o binecuvântată întrupare a atâtor altor sfinte femei, care în veacuri trecute purtaseră acelaşi sfinţit veşmânt.
Şi încă, pentru mine, ai fost, maică Pucci, cea mai umană şi mai înţelegătoare femeie; deşi păcatul nu cutezase vreodată a păta marginea rochiei tale, ai fost, maică Pucci, prietena mea, care-mi înţelegea orice necaz, care-mi văzuse orice suferinţă, care trecuse cu blânde mâini şi dulci cuvinte prin rănile lumii!
Deşi mătănii negre erau totdeauna în mâinile tale, munca era o parte mai de căpetenie în viaţa ta decât rugăciunea; faptele tale erau rugăciuni care se ridicau drept la inima Stăpânului căruia-i făceai slujba.
Deşi moartea a ajuns un oaspete aşa de obişnuit în acest război, deşi ne-am oţelit faţa de calea nemiloasă prin care se răresc rândurile celor în viaţă, lumea îmi pare un loc mai puţin, maică Pucci, de când nu mai e mâna ta ca să-mi prindă mâna.
Am venit din două părţi deosebite ale pământului, tu şi eu; eram de lege deosebită, de alt neam fiecare, dar ca o legătură tainică de simpatie ne-a ţinut împreună din cea dintâi zi a întâlnirii noastre; şi eu cred, maică Pucci, că aveam amândouă ceva din ostaşul care e gata pentru orice luptă!
Nu ştiam, când ni s-a încrucişat drumul, ce negre zile ţinea soarta pentru noi, pe mai târziu; fapta ce am făcut-o împreună a fost fapta zilnică, obişnuită a se face în zile ce parcă se ţin de un trecut fără legătură cu ziua de azi, un trecut în legătură cu altă vreme, cu altă lume.
Cea dintâi campanie a noastră, a ta şi a mea, a fost în 1913, când ne-am sârguit să combatem epidemia de holeră care pustia crud rândurile armatei noastre la întoarcerea din ţara duşmanului. Şi atunci ai stat lângă mine, primind orice greutate, mişcându-te cu o desăvârşită seninătate în mijlocul celei mai ucigaşe molime, luptându-ţi lupta cea bună împotriva morţii.
Încă de atunci cele două aripi ale vălului tău alb ca zăpada mă făceau să gândesc la aripile îngerilor care zboară încoace şi-ncolo între cele mai sinistre vedenii de nenorocire.
Nici o greutate nu ţi-a împuţinat focul de muncă, nici o vreme neprielnică nu ţi-a răpit buna dispoziţie; nici lipsa de confort, nici osteneala, nici privaţiunile nu ţi-au smuls un suspin; zâmbetul nu ţi-a pierit de pe buze; aveai vreme pentru oricine şi pentru orice lucru; urechea ta prindea orice strigăt de suferinţă; mâna ta era pretutindeni unde se simţea mai mult nevoia de ajutor.
Acele săptămâni petrecute laolaltă, în mijlocul grozăviilor boli care avea în ea ceva dintr-un vis rău, au făurit un nou inel în această legătură a celor care înfruntă aceeaşi primejdie cu aceeaşi nezguduită hotărâre de a nu se da până nu câştigă bătălia. Acele săptămâni ne-au pregătit şi pentru mai marea şi mai îndelungata sforţare ce se aştepta, de la noi în 1916-1917, aşa încât, când din nou încercările luptei ne-au chemat, de la sine ne-am găsit alături.
Azi nu voi încerca să povestesc tot ce ai făcut pentru poporul nostru de când – acum atâţia ani! – ai umblat în mijlocul lui, nici nu voi pomeni una câte una faptele-ţi bune din vremea războiului, Numele tău e ştiut multora, dar acum, când zaci aşa de liniştită în sicriul tău, tu cea aşa de harnică, simt nevoia să-ţi spun că amintirea numelui tău va rămâne cu noi ca o binecuvântare pe care nimeni nu o va putea smulge de la noi, deşi tu ai lăsat lumea aceasta ca să mergi la Dumnezeul închinării tale.
«Pe cine-l iubeşte Dumnezeu mult, îl şi pedepseşte tare », aceasta e una din tainele întunecate până în miezul cărora nu putem pătrunde. De ce tu, care erai o sfântă între cei vii, trebuia să mori în neînchipuite chinuri, e o întrebare la care n-ar putea răspunde cei ce văd toate numai printr-o sticlă neagră. Zi de zi, te vedeam copleşită de o boală venită asupră-ti pe neaşteptate, lovindu-te în plină putere a faptei tale, smulgându-te dintre noi, răsplătind cu suferinţe fără pereche toată iubirea ce ai răspândit-o din belşug asupra fiilor oamenilor.
Puţintel mai înainte fuseseşi cu mine ca să cercetăm spitalele de pe front. O sărbătoare pe care de mult ţi-o făgăduisem, singura-ţi răsplată pentru un an şi jumătate de muncă grea în mijlocul molimei şi al morţii. În zilele tale de durere te alipeai de amintirea săptămânii aceleia fericite, şi păstrez în inima mea vedenia soarelui de toamnă care strălucea pe capetele albe ale scufiei tale asemenea cu un goeland plutind vara pe mări de safir.
Am căutat să te fac deplin fericită în acele puţine scurte zile, şi în ceasul morţii tale tu vorbeai întruna de dânsele, ca de visul unui lucru ce fusese nesfârşit, minunat de luminos!
Te-am înconjurat cu multe mici amănunte de confort pe care niciodată în viaţă nu ţi le îngăduiseşi; aveam nevoie de acele zile ca să-ţi fie o deplină bucurie, o deplină odihnă.
Te văd aşezată la masa mea în căsuţa de lemn, în care lumina soarelui se revărsa în valuri, până ce simplele-i mobile păreau că se prefac în aur… Lumină, lumină! – toată încăperea îngustă părea a fi acum o scumpă cutie de lumină – şi lângă mine îţi văd draga faţă bătrână, încadrată de imaculatu-ţi văl, de care soarelui părea că-i este drag îndeosebi. Lumină, lumină!, pretutindeni lumină! Şi în zilele acelea tot mai era nădejde în inimile noastre.
Mâinile nu-ţi stăteau niciodată fără ocupaţie; până şi la masă lucrai la scufiţele pe care le pregăteai săracilor. Te bucurai de veselele glasuri ale celor tineri care se adunau în jurul mesei mele; zâmbetul tău îngăduitor plutea ca o binecuvântare asupra noastră a tuturora, şi, aplecându-te asupra lucrului tău, ascultai tot ce se vorbea, tot mişcând încetişor cumintele-ţi cap bătrân.
Mă ţin de această vedenie a luminii soarelui tomnatec, în care vălu-ţi alb strălucea ca o emblemă de milostenie, – cum şi tu îl apucai strâns în clipa când zăceai murind pe patul suferinţei tale.
Mult mai stătui cu tine în acele ceasuri de chin, care-ţi zdrobiseră puterea în clipa chiar când cea mai mare dintre tragedii se săvârşea asupra ţării noastre. Cătai să-ţi uiţi de durerea ta însăţi, ca să cerci a uşura strânsoarea inimii mele; până la urmă, oricât de grozave ţi-ar fi fost patimile, ai avut păs pentru necazurile mele şi, într-o zi, strângându-mi amândouă mâinile în ale tale, pline încă de o neasemănată viaţă, mi-ai făgăduit că în cer vei vorbi pentru mine şi pentru însângerata ţară care ţi-a fost aşa de dragă.
Îngălbenită la faţă, slăbită, aproape fără trup, zăceai între pernele mari albe pe care ţi le-am adus pentru a-ţi uşura suferinţa; totul murise acum în tine afară de ochii tăi, de durerea ta şi de acele două mâini care ajutaseră pe aşa de mulţi la pragul ieşirii din viaţă. Şi, aşa, îmi aduceai aminte de vechile icoane ale sfinţilor, de vechile săpături cu Marca Domnului în umilul ei pat îngust. Şi, când şi glasul ţi-a fost pierit, ochii tot mă întrebau de nu am cumva veşti mai bune, ceva care să mă poată mângâia înainte ca tu să mă fi părăsit, strecurându-te încet în veşnica tăcere…
Şi acuma eşti mută, maică Pucci, închişi ţi-s ochii, în soare s-a topit zâmbetul tău, în văzduh, în lucrurile veşnice, în acelea pe care nu le mărgineşte nici Timp, nici Spaţiu.
Rămas-bun, maică Pucci! M-ai lăsat ca să-ţi urmez pe pământ aspra muncă, dar amintirea binecuvântării ce mi-ai dat în ceasul tău de pe urmă m-a făcut să mă simt mai aproape de mila lui Dumnezeu!
Maria
Regina României