cop_femeia_adulteraMister evanghelic cuprinzand un prolog, un act, un epilog. Pieasă teatrală. Tradusă de Al. Lascarov-Moldovan în 1938.

Introducere

UN ÎNGER VORBEŞTE…
CĂTRE PUBLIC

(Un înger, înveşmântat ca un diacon oriental, cu o panglică lată prin păr, cu aripile lăsate, ţinând capătul orarului ridicat, între degete, cu un gest ritual, se arată în faţa cortinei lăsate; stă nemişcat şi vorbeşte la început cu ochii închişi).

Mă arăt vouă în astă seară ca actor, sub o înfăţişare care nu-i cea adevărată a mea, dar cu care v-au obişnuit, de veacuri, icoanele.

Şi mă recunoaşteţi fără să mă fi văzut vreodată.

Se pare că vă vorbesc de pe scenă, dar din fundul sufletelor voastre vă grăiesc.

Făpturi ale lui Dumnezeu, făpturi straniu înveşmântate, care populaţi această sală, – atât de sărac, dar cât de îndărătnic ascunse din faţa veşniciei, – voi, care, aşişderea, n-aveţi chipul vostru adevărat, cel care, singur, are trecere în faţa morţii şi a Cerului, – şi care, asemenea, jucaţi, aici ca şi aiurea, toate comediile, – eu sunt unul din Îngerii voştri păzitori, frate geamăn cu sufletul vostru predestinat, ruda voastră cea mai apropiată, mai apropiată decât cea din carnea şi sângele vostru, (atât de mult este voi înşivă, din voi înşivă) duhul curat care se aseamănă cu voi mai mult, – cel ce este icoana aidoma a ceea ce Dumnezeu ar fi voit să fiţi – şi ceea ce nu veţi fi niciodată îndeajuns, – cel care păstrează oglindirea celei dintâi voinţe de dragoste pentru voi, cel care vă întovărăşeşte fără odihnă zi şi noapte, cel a cărui fală ca pentru copii (binecuvântaţi fie ei că sunt astfel!…) ar trebi să vadă neîncetat pe Domnul Dumnezeu când ea nu vă pierde din vedere, – cel a cărui chip se adumbreşte în faţa greşelilor voastre în lumina crudă, în care totdeauna, dincolo, se arată acelea pe care voi credeţi că le săvârşiţi în umbră şi taină, – prietenul duios care trebuie să vă întovărăşească, tremurător, în clipa fără întoarcere a agoniei…

Eu sunt cel pe care Dumnezeu l-a hărăzit numai vouă…

Sunt acela pe care Dumnezeu l-a hărăzit sa vă iubească…

Mă recunoaşteţi.

Se pare că vă vorbesc de pe scenă, dar la dreptul, din fundul sufletelor voastre vă grăiesc.

Nu vă miraţi că mă vedeţi aici, la îndemână. Sala teatrului banal nu mă înspăimântă. Dumnezeu este aici ca şi pretutindeni, şi vă priveşte în timp ce mă priviţi, cercetându-vă fundul sufletelor pe când mă ascultaţi. Dumnezeul nostru cunoaşte acest loc, după cum cunoaşte ieslea, atelierul sau spânzurătoarea. – Şi trimişii lui Dumnezeu se află aici, ca şi aiurea, la locul lor.

Sunt trimis aicea de unul mai mare ca mine. De îngerul vestitor, de acel care a zis: “Bucură-te Marie, cea plină de har”… Pentru a vă aduce o veste, – pentru a aştepta ceea ce, poate, îmi veţi da şi veţi primi, pentru a vă desluşi de pe acum ceea ce veţi vedea.

Este povestirea femeii păcătoase, aşa precum ne-o descoperă Evanghelia. E mai ales povestirea omenirii noastre vinovate.

Sunt aici: bărbatul, femeia şi mulţimea. Dar ei vorbesc ca de dincolo de ei, – întru câtva pentru voi toţi, şi proorocesc astfel cum poate au proorocit atunci, – cum se cuvine să proorocească acei pe care, pentru întâia dată îi atinge duhul lui Dumnezeu şi cum trebuie să facă, oricum, pentru ceasul de faţă.

Se află, alături de ei, o uşă, două ferestre, pietrele căminului şi acele care vor lapida – şi toate acestea îşi au rostul lor.

Se mai află un puhoi de păcate şi un val de sânge care răscumpără.

Mai este şi un har care vi se înfăţişează. Primiţi-l.

Domnul Isus, al cărui nume singur, face să îngenuncheze orice făptură, în Ceruri, pe pământ şi în adâncuri, cel care ne îngăduie să trăim de-a pururi cu voi, fraţii noştri mai mici, în bucuria mântuirii voastre, Domnul Isus cuprinde toată drama, dar fără să-L puteţi vedea, decât numai în inima voastră.

Mai sunt încă, în numele Său, trimisul altcuiva, care, şi el, este mai mare decât mine: Îngerul izbânditor, Duhul asemănării dumnezeieşti, Cântăritorul sufletului, – cel ce zdrobeşte duhul Răului, – şi am venit să văd, dacă, dea lungul acestei drame, aţi înţeles chemarea lui.

Această piesă, care este icoana vie a mântuirii, duceţi-o mai departe, dincolo de zidurile acestei săli.

Veţi avea s-o faceţi roditoare în voi înşivă. Alergaţi şi îngenuncheaţi în faţa aceluia, care vă poate ierta, în întunericul atât de dulce al unei taine de nepătruns.

Daţi îngerilor spectacolul lor! Ridicaţi masca! Alungaţi din inimi minciuna şi închipuirea!…

Las pentru clipa de acum loc jocurilor răului pe aceste scânduri.

Vă va fi poate mai uşor să recunoaşteţi uriciunile vieţii, decât să mă regăsiţi sub ascunzişul pe care l-am luat în acest ceas ca să vă vorbesc. Dar odată plecat, sufletul vostru să nu mă piardă din vedere în tainicul adânc din voi înşivă. Voi fi astfel, acolo, cu atât mai de temut, cu cât după ce v-am vorbit astfel, mă voi scufunda, acolo din nou, în umbră.

 

Un prolog, un act, un epilog.
(personaje)

Bărbatul (Samuel).

Femeia adulteră (Nu are nume. Este femeia adulteră. Epilogul o denumeşte în taină Veronica).

Mulţimea.

PROLOGUL

(Se joacă nespus de repede, cu înfrigurarea unei învălmăşeli, – cu cortina lăsată în dosul ei. Îndată după cele trei lovituri, se aude zgomot de mobile răsturnate şi paşi trepidând în odaie. Urlete.)

Mulţimea: (în strigăte care se încrucişează) La moarte!… La moarte!… I se cuvine… în piaţa publică… faţă de toţi… Ţineţi-o bine!… Înşfăcaţi-o!

Glasul femeii: Nu… nu!… Lăsaţi-mă!… Îs încă tânără… Vreau să trăiesc… Să vă fie milă de mine.

Mulţimea: La moarte!…

Glasul femeii: Lăsaţi-mă… Nu mai ştiam ce fac… Eram ca şi nebună…

Mulţimea: Ucisă cu pietre, în piaţă… Aşa porunceşte legea…

Un singuratic din mulţime: Nu suntem îndatoraţi la aceasta numai decât… Ş-apoi, Roma nu mai îngăduie…

Mulţimea: Dar legea lui Moise, ce ne facem cu ea?

Alţii: (aţâţând, cu glas ameninţător) Pe cine ascultăm noi, pe Moise sau Roma?

Singuraticul: Vă luaţi o grea răspundere.

Mulţimea: Treaba noastră! (Gemetul efortului care nu se dă înfrânt; plângere, ca de vită, a femeii; zgomot de lovituri şi izbiri).

Mulţimea: Nu se lasă… Se caţără de toate…Haide!…

O parte din mulţime: Dacă nu-i smulgeţi degetele din clanţă, n-o mai scoateţi de acolo…

Altă parte: Ce tare se ţine!…

Un înteţitor: (cu glas aspru şi răspicat) Daţi-i peste mână!…

Glasul Femeii: (cu totul întretăiat) Ucideţi-mă dacă vreţi, dar aici… Mor aici, singură… Iată, nu mai pot… Lăsaţi-mă aici…

Înteţitorul: Hai, încă puţin şi-i gata…

Singuraticul: Lăsaţi-o… Nu vedeţi că-i mai mult moartă?…

0 parte din mulţime: Dumneata, moşule, cată-ţi de treabă…

Singuraticul: (într-o ultimă sforţare şi ca şi cum şi-ar cere iertare) Lăsaţi pe bărbatu-său să facă ce crede de cuviinţă…

Glasul femeii: (cu o îndoire de nădejde în restrişte) El nu va îngădui să mă luaţi… El nu vrea să mor… să mor în felul acesta… Samuel!… (Uşoară tăcere de curiozitate, în rândurile mulţimii. Cu o nespusă nelinişte) Samuel! Nu-i aşa că nu vrei? Samuel!… Răspunde… (Tăcere desăvârşită) (cu glas fărâmat şi ostenit) Cel puţin… fă un semn… (Tăcere)

Înteţitorul: În sfârşit… a dat drumul uşii… Înşfăcaţi-o, şi haide…

Glasul femeii: (sacadat dar aproape liniştit) Ei, da,… aveţi dreptate… merit… haide… Adio, adio Samuel… numai un cuvânt, o ultimă rugăminte… Pentru totdeauna… Gândeşte-te fără ură la mine… (cu un fel de pace, dar cu lacrimi în glas)… fără ură… Vezi, mă duc să ispăşesc…

Înteţitorul: Câte unul, la dreapta… repejor… Nu cumva oamenii procurorului să vină să ne tulbure.

(Zgomot de mulţime în mers, de odaie care se goleşte în îmbrânceli, ca ieşirea din clasă a unor elevi gălăgioşi).

 

ACTUL I 

Scena I

(Cortina se ridică peste odaia în dezordine, în timp ce ies grăbiţi, foarte întărâtaţi, şi vorbind toţi deodată, cei din urmă din mulţime. Ceea ce urmează nu e tăcere, ci un amestec nedesluşit de murmure şi zgomote care alcătuiesc un acompaniament surd, întrerupt în cele din urmă, afară, de exclamările noilor veniţi.

Odaia are două ferestre mari, ca privazurile unei prăvălii orientale, lăsând să se vadă în întregime stradela strâmtă. Între cele două ferestre, o uşă cam joasă şi mică. Mobilele (câteva scaune, câteva măsuţe din cele obişnuite în Orient, lăzi, etc….) răsturnate de învălmăşeală, ici şi colo. La stânga: căminul, un fel de vatră cu totul primitivă. (o piatră şi un coş)

În atmosfera de încăierare, de praf şi de dezastru, în vreme ce să văd, prin fereastră, defilând către dreapta oameni care aleargă spre locul execuţiei, – bărbatul adună mobilele şi obiectele căzute şi face, într-un mod totdeauna instinctiv şi simbolic rânduială).

Un vecin tânăr: (cu teamă, trăgând ceva greu, deoparte, pe pământ, aproape de uşă, afară) Ce fac cu cel care… a căzut de pe acoperiş, fugind?

Samuel: (cu glas tăios, fără să se întoarcă) aruncă-l în ţarina olarului. Pe urmă du-te şi spune maică-si. (Vecinul tânăr dispare, trăgând mereu “obiectul” după el) Pentru el, sunt fără milă. Era dintre acei care părăsesc pe femei, tot atât de uşor pe cât le iau… Dacă, într-adevăr, e mort, e cea dintâi dată când n-a minţit. Nu s-a gândit niciodată decât la sine… va găsi el acum pe cineva să se gândească la dânsul în locul lui? Maică-sa, poate… şi pentru o vreme… Dar ce mă priveşte asta? Ar fi prea mult… (oprindu-se din treaba aproape isprăvită a aşezării lucrurilor în odaie)…

E grozav ce are să se întâmple… dar mai puţin groaznic şi mai puţin josnic decât ce-a făcut ea… Şi apoi… această femeie nu mai este a mea, – n-o mai cunosc!…

Ah!… trupul acesta care, până ieri, era ca şi o parte din mine însumi, – cum s-a pângărit, cum s-a prăbuşit… colo, încovoiată în colţul acela… Ochii de gazelă prinsă… Privirea acelei din ultima clipă… Toate acestea n-aş putea să le uit niciodată… Cum se agăţa de uşă, cu mâinile ei mici, încleştate, ca de fier… însângerate… lovite… N-o puteau smulge de-acolo… un copil… Nimic n-ar putea să-mi şteargă din suflet plecarea ei. E groaznic… Dar trebuia… Legea cere aşa; e drept să fie aşa… Moartea se va coborî peste toate – şi le va curăţi… în clipa aceasta va trebui să se simtă măreţia lui Dumnezeu, preţul legii Sale, repararea pângăririi căminului… Şi sfântă este misiunea mulţimii care-l răzbună…

(În tot acest timp, defilarea n-a încetat: oamenii care aleargă, câini care latră. Însufleţire mare la dreapta, unde se bănuieşte locul de execuţie, – amestec murmurător şi nedesluşit de persoane numeroase, având în glas alterarea şi respirarea scurtă pe care le dau emoţiile necurate. La răstimpuri, murmurul care se dilată sau descreşte, e întrerupt de exclamaţii. Ferestrele din faţă se deschid şi oamenii ce apar stau de vorbă între dânşii. Cumetrele îşi aruncă vorbe din prag, pe urmă o iau şi ele la picior).

O cumătră: Coboară repede… Vino şi vezi… o omoară cu pietre…

Alta: (la fereastra casei ei) Unde?

Cea dintâi: Colo… la colţul pieţei… vino repede!… Pierzi prilejul!…

Altă cumătră: (ajungând pe cea dintâi) Nu trebuie pierdută vremea, din pricina procurorului…

Cumătra din fereastră: Nu pot să ies, nu-s îmbrăcată…

Cea dintâi cumătră: Aruncă-ţi şalul cel mai frumos pe umeri şi nu te mai sinchisi de celelalte…

Samuel: Alergaţi la vreo petrecere? Şi totuşi nu e o privelişte frumoasă decât pentru cei care ştiu să-i preţuiască grozăvia. N-am putut să mă duc şi eu acolo!… N-am vrut… Ar fi trebuit, fără îndoială… Au râs… E totdeauna bun de râs bărbatul în asemenea prilejuri, orice-ar face… dar acum pare că nu va mai fi lucru de râs… Şi jocul place mai mult, cu toate că e mai puţin comic.

(se duce, instinctiv, poticnindu-se spre fereastră, – apoi se opreşte, sfâşiind cu mâinile haina de la piept).

O voce: (plină de curiozitate vulgară) Unde e?

Alta: (întretăiată de alergătură) Mi s-a spus că e acolo… în piaţă… aproape de stâlp… Repede!… Repede!… Altfel, nu mai găsim loc… nu mai vedem nimic… şi nu vom mai putea arunca cu pietre…

(cor triplu de huiduieli grosolane, despărţite de o mică pauză de murmurare înăbuşite).

Samuel: La ce se gândesc? Îmi vine teamă, acum, până şi de tăcerea prin care am consimţit la acestea… şi-ar mai fi adus aminte cineva de Moise, dacă n-ar fi fost pretextul unei sărbători plină de crudă plăcere? Ce-au fost acestea pe vremea părinţilor noştri?! Ucidere rituală, groaznică, dar sfinţită… Jignirea adusă lui Dumnezeu, păcatul împotriva căminului şi a neamului, nimicite sub pumnul solemn al călăilor… şi pietrele căzute de sus şi de departe, închegate prin sânge… clădite pe chiar trupul celui nevinovat, ca să înalţe din nou aşezământul distrus… Popor înstrăinat… sclav al stricăciunilor lui, mai mult chiar decât al Romanilor. Sclav al Romanilor prin sclavia stricăciunilor…

Un glas din mulţime: La zid, colo, – aproape de stâlp…

Altă grupă: Nu!… La poarta Aurită…

Cei dintâi de faţă la întâmplare: Nu o să mi-o luaţi acum!…

O nouă grupă: La poarta Aurită!… E mai bine, – suntem mai la larg…

Cei dintâi: Ce vă amestecaţi? Voi nici nu eraţi când am ridicat-o noi de la bărbatu-său, de-acasă…

Samuel: (cu glas înăbuşit) Un adevărat titlu de proprietate!…

Unul din cei ce-o duceau: Ei, ho!… nu vă bateţi!… Dacă tot o trageţi aşa, o veţi sfâşia mai înainte de a ajunge la locul cuvenit…

Samuel: Acum ea… ea! E lucrul lor, prada lor, jucăria lor!… Presimţeam, după cum au smuls-o de aici… Decăzuţi cum suntem… nu prea mă bizuiam în demnitatea dreptăţii lor; dar toate acestea depăşesc, ca josnicie, orice aşteptare…

(Huiduieli şi urlete. Se văd copii alergând şi adunând pietre, cioburi, murdării. Peste toate stăpânesc glasuri ascuţite de femei).

Un glas de femeie: Uite!… E colo, lângă stâlp…

Alt glas: E nevasta lui Samuel…

Altul: Cum e?

Altul: Ce tot spunea lumea? Nu-i aşa de bine…

Un glas de bărbat: (batjocoritor) De unde ştii, – că doar are văl pe faţă?

Glasul de odinioară: (cu acreală) Tot se vede…

Alt glas: (glumind) Oricum, dacă nu-i mai bine ca altele, asta n-a împiedicat-o să calce strâmb…

Altul: I-a găsit împreună…

Altul: (mai ascuţit) I-a surprins…

Samuel: (cu glas tare dar înăbuşit) Nu zbieraţi aşa… Cele care se lasă surprinse nu sunt cele mai vinovate…

Două glasuri deodată: I-a surprins, pe ea cu el…

Alt glas: Celălalt unde-i? Ce s-a făcut cu el? Aş vrea să-l văd şi pe dânsul…

Altul: A căzut de pe acoperiş vrând să scape…

Un glas de bărbat: Nu văd bine, – sunt prea scurt…

Altul: (Cu un ton binevoitor) Hai – urcă pe spinarea mea…

Mai mulţi alţii: Împiedică lumea să vadă – toţi au dreptul ca să privească…

Alţii: Dă-te în lături, – nu vedem nimica.

(îngrămădeli şi tălăzuiri de capete, care se întrezăresc prin fereastră)

Unul din cei care duc pe femeie: Iar înghesuieli!… Nu putem face nimica dacă nu vă astâmpăraţi…

Samuel: Da!… şi voi… mergeţi să vedeţi o ceată de oameni cum omoară o femeie, cum sfâşie în bucăţi această sărmană faţă micuţă, pe care, ieri, o ţineam aproape de chipul meu, în mâinile mele… Cinstirea lui Dumnezeu şi-a căminului vă mână şi vă tălăzuieşte atâta de voios? Nu sunt eu mai bun judecător decât voi?… Mi se rupe inima… Ah!… bucuria aceasta de a dispreţui, de a fărâma, de a chinui…

Unul din cei care duc pe femeie: Unu, doi, trei… Ne-am înţeles? Cât despre pietre, scoateţi din caldarâm, câte vreţi… Apoi veţi lăsa loc de ajuns împrejurul femeii ca să poată fi ochită bine… De altfel, ţinta cheamă privirea… (Râsete vulgare)

Samuel: Ah!… Aceste râsete! Aceste râsete!… Ce ruşine! Râdeţi de mine! Râdeţi de mine, dacă vreţi. Aşa-i obiceiul. Dar nu de ea… nu de ea… care-i pe pragul morţii… Tăceţi!… Dacă vreţi să faceţi dreptate, daţi-vă seama măcar o clipă, de rolul pe care îl jucaţi, voi, răzbunători ai moralei, care veţi lua viaţa unei făpturi a lui Dumnezeu…

Unul din cei care duc pe femeie: Ei, acolo… nu staţi degeaba, unii privind cu gura căscată, – alţii certându-se. Credeţi că pietrele vin singure? Aici, – grămadă – una la dreapta, alta la stânga, alta la mijloc… şi fiecare să arunce la rândul lui…

Un glas subţire: Priveşte-o… a călcat greşit… şi-a descoperit faţa şi umerii (Râsete isterice şi exclamări batjocoritoare).

Samuel: Felul acesta de prostituare publică este, oare, pedepsirea adulterului? E o murdărie în fiecare privire şi în fiecare mişcare! Nu aceasta trebuie să fie… Nu la aceasta am consimţit eu… cu preţul sângelui sufletului meu… M-aţi înşelat… Îmi furaţi viaţa… Nu v-am dat-o pentru acesta… acesta nu este voinţa mea, nici legea lui Dumnezeu… Lui Dumnezeu am încredinţat-o, nu vouă… Ce-am făcut este de asemenea jertfei lui Isaac… Copilul, de data aceasta, era vinovat, – dar, ca şi atunci, carne din carnea mea am dăruit… (înspăimântat şi încremenit de ce-a spus – cu jumătate de glas)

Ce-am cuvântat? Această jertfă, Dumnezeu a împiedicat-o să se înfăptuiască… El a socotit să fie altfel… Ah!… dacă şi de astă dată Dumnezeu ar putea… ar voi… E nebunesc!… Nu-i la fel,… unde să aflăm mielul, mielul cu fruntea încurcată între spini, şi care să ia locul copilului meu? Mielul lui Dumnezeu nu aleargă prin pieţele publice, iar păcătosul de mine nu-s Abraham… De astă dată crima trebuie să fie pedepsită de crimă şi poporul nostru necredincios nu mai are dreptul la minuni… De astă dată e drept ca totul să fie urât… Trebuie să ne resemnăm: în mod ruşinos sau nu, ordinea va fi restatornicită…

Un glas: Priveşte-o cât de plăpândă e acuma!…

Alt glas, ascuţit: (uşor schimbat) N-o vedem destul de bine…

Altul: N-ar putea-o dezgoli mai tare?

Altul: Trebuie s-o vedem toată bine ca să meargă pietrele în plin…

Unul din cei care duc pe femeie: (brusc, cu tărie) Luaţi-i vălul şi haina!…

Samuel: Se dezgoleşte urâciunea acestor suflete!… Ticăloşi!… Atâta văd ei… un trup de nimicit, dat pradă tuturora… un trup de ucis cu orice chip, neputând face altceva cu el, după bunul lor plac… Omoară ca să omoare, – omoară ca să violenteze… Nu mai e Sionul… Ci Sodoma şi Gomora. Jocurile de circ, încă mai rău; nici pedepsire, nici pildă!… Ci numai oroarea în care se bălăcesc – gustul sângelui în aburii greşelii… pângărind mai tare această familie umană, căreia, au pretenţia, că i-au adus prin aceasta o îndreptare supremă. După ce l-au uitat, acum supără, şi în ce mod pe însuşi Dumnezeul pe care caută a-l răzbuna… Şi acestui Dumnezeu, nu i-au rostit numele măcar odată…

Unul din asistenţi: (După tipul: încurcă lume) Ei!… Nu mai începeţi odată? Am aşteptat de ajuns,… Bată-te Dumnezeu!

Samuel: (cu ironie amară) Eram nedrept lui Dumnezeu. I-au spus pe nume, acum: de ce m-aş plânge?… Ea îmi aparţinea mai mult odinioară, până şi în greşeala ei, decât acum… orice privire o vestejeşte şi se vestejeşte privind-o… Orice piatră nu-i altceva pentru orice decât un mijloc de a-i atinge trupul… iat-o dată tuturor, fără iertarea măcar a unui vârtej de dragoste… Pofta şi cruzimea lor o lovesc, care mai de care.

Unul din cei care duc femeia: (cu voce plină, dar curtenitor) Aşează-te bine colo, frumuşico, la stâlp, cu faţa la mulţime, şi pregăteşte-te să primeşti ceea ce ai meritat…

Samuel: (brusc) E mai puţin vinovată decât voi!… Ea a făcut, ceea ce faceţi voi, aşa de iscusiţi în greşeală, a făcut cu neîndemânarea (naivă) începuturilor răului… Unde-i binele între noi, astăzi? Unde e răul? Cine ar putea şti? Nu mai cunoaştem decât practica moartă a legii, sau plăcerea! Poporul lui Dumnezeu nu mai este cu Dumnezeu… Nu mai are suflet, – adulterul adevărat este acesta… între noi şi Dumnezeu… Şi pentru fiecare dintre noi.

Unul din cei care duc femeia: Gata? Da?… Haide!…

(Un puternic râs, pe dată oprit – într-un ţel vădit – prin venirea neaşteptată a lui Isus, care pricinuieşte, dintr-un început, pentru orice neiniţiat al sălii sau al scenei, o neexplicabilă tăcere).

Samuel: Greşeala ei este rodul acestei putreziciuni din sufletele noastre. Ce-am făcut noi ca să n-o împingem la aceasta sau s-o ferim? A mers unde am dus-o noi… Noi am pricinuit aceasta. (Într-o izbucnire neaşteptată)

Laş, laş – mincinos!… Nu numai Noi, ci Eu, eu am părăsit-o, – eu care n-am făcut din ea decât jucăria simţurilor mele, – eu, care nu m-am îngrijit decât de mine, – eu care am înşelat-o şi care am înşelat pe Dumnezeu mai mult decât m-a înşelat ea pe mine!… Eu, care nu i-am dat dragostea la care avea dreptul, – pe care o aştepta, – ceea ce a îngăduit atunci unui alt înşelător să încerce să-i aducă vraja… Eu, care îndrăznesc să mă fac judecătorul ei! Sau chiar al lor… al celor cu care mă asemăn… Inima mea e tare, şi grea, şi îngheţată, ca o piatră… o piatră care mă răneşte… (În mulţimea care a reînceput să mişune şi să murmure, dar mai discret, ca un ecou al vorbelor lui Samuel).

Un glas: O piatră! Dă-mi încă o piatră!

Samuel: (aproape în acelaşi timp cu strigarea pornită din mulţime) Inima mea e ca o piatră, – dar dacă ar fi s-o lovesc cu această piatră…

Glasul de adineaori: Haide, înşiraţi-vă, ca să le aruncăm pe rând…

Samuel: A, da!… Înşiraţi-vă… mai mult decât credeţi;… dar ca să facă operă de dreptate, aceste pietre ar trebui să se întoarcă împotriva voastră, a noastră… (la capătul puterilor) Să grăbească, cel puţin, – ca să isprăvească… (Isus aşezându-se, tăcerea de surprindere şi de stânjenire a reînceput). Nu mai aud nimic; pare că nimeni n-ar mai mişca;… s-ar auzi zgomotul loviturilor… strigătele… Nu cred să fi isprăvit… (Tăcerea continuă. Cu glas înăbuşit.) Tăcerea aceasta mă înspăimântă… E drept: cel puţin ea te lasă singur cu Dumnezeu… Nu cred să se fi isprăvit… E peste putinţă!… (Cu mare nelinişte) Era aşa de mică şi atât de gingaşă… Oare câteva pietre ar fi fost de ajuns s-o doboare?

Nu!… Se petrece ceva ciudat… ceva neobişnuit… (Cu un fel de respect înspăimântat) Sau, mai mult… tăcerea aceasta, nu-i ca şi cum… ar trece Dumnezeu… Simt dintr-odată ca şi cum aş fi în faţa Lui, la picioarele Lui… Este oare potolirea Dumnezeului răzbunător, după jertfa pe care El a vrut-o şi-a primit-o, chiar înfăţişată de mâine nedemne? Sunt aceştia paşii, pe covorul roşu al sângelui împrăştiat ai Dumnezeului, ai Dumnezeului îndepărtat, care se reîntoarce? Ai crede că-i chiar acum lângă noi… La fiecare clipă, mai aproape de mine… (Ascultând, ca în adâncul lui însuşi) Dar dacă privesc în mine, e tocmai atuncea când mi se înmoaie, sau mi se sfâşie… Doamne! Doamne!… ce se petrece nou şi sfânt dea lungul acestei groaznice tăceri, care mă doboară? (Tace, într-un fel de reculegere atentă – tăcerile se încrucişează într-un strigăt) De sigur s-a sfârşit!… E oribil… dar, cel puţin, s-a sfârşit!… (Într-un ton totdeodată evlavios şi şters, după moda Răsăriteană) Dumnezeu e mare!… Dreptatea s-a făcut!…(Cu violenţă) Nu!… Dacă aceasta s-a săvârşit, – dreptate, nu s-a făcut… Nu astfel… De ce toate acestea? De ce? Nu!… dreptate nu s-a făcut… (Cu tot sufletul) Inima caută altceva… O fi Dumnezeu altfel făcut decât inima noastră? Dacă trebuie să vină cineva, care să vorbească în numele Lui, în zilele cele de pe urmă, – să vorbească după inima noastră, – mai mult… Îndelunga tăcere de la profeţi să plesnească de aşteptarea unui cuvânt de dragoste şi de iertare, – unui cuvânt de viaţă… Ce-i de făcut? Pe cine să ascultăm? Voi asculta de ce este mai bun şi mai înalt în mine însumi şi de aceea ce mi-au spus oamenii cei mai aproape de Dumnezeu. Îmi voi asculta inima, – şi voi asculta pe acela care, nu mai departe decât ieri a zguduit-o atât de adânc când ne-a vorbit despre “Oaia pierdută”… Vorbeşte cum vrea să vorbească Dumnezeu, dacă s-ar coborî între noi… Şi dacă Dumnezeu s-ar arăta printre noi, ceea ce ne-ar aduce ar fi o Lege? Ar fi o formulă? Ar fi o taină? Sau n-ar fi, mai degrabă, aceea ce poate să ne atingă de pretutindeni, aceea ce poate să ne dea înţelegerea după felul nostru – şi aceea ce, toată fiinţa noastră, inimă şi suflet, poată să înţeleagă? Oaia cea pierdută… oaia cea pierdută… dacă… întocmai ca el, aş lua-o pe umerii mei şi aş aduce-o, aşa, zdrobită, acasă, şi i-aş îngriji rănile? Nu aş uita, – nu aş putea uita… Dar aş face mai bine… Acela împlineşte Legea care urmează pe Dumnezeul care a făcut-o…

Şi apoi dacă nu-i nimic mai drept decât dreptatea, este cineva mai drept decât ea. Acela care a făcut-o dreaptă, Acela în care Mila şi Dreptatea s-au împletit atât de desăvârşit, încât este peste putinţă să le mai deosebim sau să le desfacem… Dumnezeule, Dumnezeule, Dumnezeule, din străfundul cerului şi, din adâncul sufletului meu, prin măruntaiele milei Tale, cercetează-ne de sus… Şi, tu, bunule păstor al oii celei pierdute, – tu, care sub ochii mei ai făcut pe damblagiu să mişte, dă-mi tăria să mă arunc între mulţimea aceasta şi această femeie!…

Nu-i aşa, o, Doamne, că mai presus de Legea Ta, vrei s-o iert? Tu vrei s-o iert… O iert… Trebuie să alerg într-acolo… Trebuie să le strig acelora: “Opriţi-vă!… Cel fără păcat, să-i arunce cel dintâi piatra!…”, şi ei: Vino, – întoarce-te şi să nu mai păcătuieşti!…”

(Încă vorbind, s-a repezit spre uşa care, forţată de vălmăşagul de la început, şi zgâlţâită de mâini înfrigurate s-a înţepenit şi nu vrea să se deschidă)

Le voi răpi-o. Le voi smulge-o. Ea nu-i decât a mea şi a lui Dumnezeu!… Dar ce se petrece?!… Tot n-aud nimic… Şi uşa aceasta care nu se deschide… Voi ajunge prea târziu… Nu voi ajunge decât ca să-mi isprăvesc ruşinea, – numai atât… Vor râde de mine… Ce gând să-mi treacă prin cap. Să cuget în clipa aceasta la un asemenea lucru… Şi uşa asta care nu vrea să se deschidă… Şi tăcerea asta necurmată… Şi când te gândeşti că zbătându-se, ea este aceea care a stricat încuietoarea punând astfel această nouă piedică între ea şi mântuire… Este, oare, aceasta, voinţa lui Dumnezeu?… Cum îmi tremură mâinile… Nu pot… (Cu un glas sfâşietor) Doamne, nu-i greşeala mea!… Tu vezi că nu-i greşeala mea dacă nu ajung la vreme… (Un fel de suspin al unei enervări supreme; apoi o mişcare de violenţă sfărâmă încuietoarea). în sfârşit!…

(Uşa cedează; înainte de a se deschide de tot, un strigăt cu caracter amestecat, de restrişte sau de eliberare, îl opreşte pe prag, apoi o tăcere şi mai mare, mai impresionantă, o tăcere desăvârşită – căci murmurul confuz de adineauri s-a împrăştiat cu totul, – se vede pe uşa deschisă şi prin cele două ferestre, mulţimea care se întoarce acasă repede, de la dreapta la stânga, cu capetele plecate).

Samuel: (cu glas surd, clătinându-se) Uşa s-a deschis… dar Soarta s-a închis.

(Un strigăt spart) O, Doamne, s-a sfârşit… Se întorc acasă… Unii aleargă cu faţa schimbată…

(Aproape de a cădea, se sprijină de lemnul uşii, cu genunchii îndoiţi, se adresează unui bătrân care, grăbit, trece, cercând să-şi stăpânească glasul, dar vorbind atât de gâtuit, încât de abia se aude ce spune) Aţi sfârşit? Pot să mă duc… să-i iau trupul?(Bătrânul întoarce capul în altă parte, grăbeşte pasul, şi nu răspunde nimic; mulţimea celor ce se întorc creşte, acelaşi joc) S-a sfârşit… se feresc de mine… Le e ruşine… Chiar lor… (altuia, cu glas rugător şi abia auzit) Ce-aţi făcut cu… (un sughiţ de plâns apoi un fel de vorbă voită)... cu trupul? (Ei aleargă) Le e ruşine de ei înşişi, – cum mi-e ruşine mie de mine… Unde e Dumnezeu?… şi eu… şi eu!…

(Se reîntoarce legănându-se, în timp ce defilarea continuă, posomorâtă şi stânjenită, îngroşată necontenit; câteva murmure şi câteva glasuri de o veselie prefăcută care nu se potrivise şi rămân fără ecou; câteva încrucişări de vorbe…)

Un glas: Unde te duc?

Altul: În târg…

Altul: Priveliştea nu făcea parale!…

Altul: O dimineaţă pierdută…, – şi astfel nu ne-am putut căuta de treburi…

Altul: Adevărat… nu făcea să ne stricăm tihna…

(Câteva şuierături, ici colo, care încetează repede. Fiecare trece cât mai cu putinţă departe de casă şi întoarce capul, cu afectaţie, în altă parte).

Samuel: S-a sfârşit… s-a sfârşit!… Totul s-a năruit… Mi-au luat sufletul şi pe Dumnezeu… Nu mai e nimic… nimic decât un cadavru de femeie, fărâmat într-un colţ, şi, aici, un bărbat care plânge… acest lucru atât de odios şi stupid… un bărbat care plânge…

(Îşi trece cu dosul mâinii, nebuneşte, peste faţa plină de lacrimi – apoi se depărtează cât mai mult de uşa pe care o izbeşte cu piciorul, într-o furie vădită, fără s-o închidă; apoi lângă peretele din stânga, aproape de vatră, ia atitudinea Evreului la zidul plângerilor, – cu fruntea plecată şi zdrobită de piatra care-i fărâmă lacrimile. Mâinile în sus ca pentru rugăciune, lipite şi ele de zid, trupul zguduit de hohote tăcute de plâns).

SCENA A II-A

SAMUEL, FEMEIA

(Ea intră, clătinându-se, pe uşa rămasă întredeschisă, pe care o împinge fără zgomot. Înaintează, cu privirea pierdută, sfâşiată, – cade în genunchi, şi merge, mereu în genunchi, târându-se către bărbatul ei, până la jumătate de drum, în mijlocul scenei).

Femeia: (foarte încet, tremurând, cu mâinile întinse spre el, aproape) Samuel… Samuel…

Samuel: (întorcându-se, mişcat) Tu!… aici!…

(Femeia şi-a acoperit de îndată faţa cu mâinile. Nu poate vorbi, şi stă să cadă, – într-un geamăt surd. E încă acoperită de sângele luptei şi al izbiturilor primite, – rochia sfâşiată în bucăţi şi murdară de noroi, ceea ce, dimpreună cu slăbiciunea, explică mai bine replicile ce urmează ale bărbatului).

Samuel: Te-au rănit, – te-au zdrobit… (Ea îşi apasă mâinile pe faţă, aplecându-şi fruntea de tot) Desfigurată…

Monştrii!… arată-mi… nu mai poţi?… (Ea face un semn că “nu”, dar care nu-i de înţeles; el, abia ştiind ce spune, şi crezând în pudoarea unei feţe zdrobite) Nu te voi privi… dacă aşa vrei…; reazemă-te de mine…

Femeia: (cu voce stinsă) Nu mă atinge… Nu încă…

Samuel: (cu un strigăt de nelinişte şi de milă, crezând că ghiceşte) Mori? Vrei să mori aici? Sărmana de tine…

Femeia: (cu un glas frânt, înăbuşit, repezit, slab, fără timbru şi ca strangulată de tot ce ar vrea să spună dintr-odată) Nu, ascultă!… El m-a scăpat, profetul… Mesia… El a venit acolo… (Din tot sufletul) E bun!… (Cu o duioşie dureroasă) Şi tu, de asemenea… Eşti bun… Toţi voiau să mă ucidă… Se cuvenea… El a zis “nu” sau… mai degrabă, El n-a zis nimic… numai atât: “Acel care-i fără păcat să-i arunce întâia  piatră!”…

Samuel: (mirat) Zici… că el a zis?…

Femeia: (cu mai multă linişte, şi limpede)... “Acel care e fără păcat, să-i arunce întâia piatră!”…

Samuel: (cu jumătate de glas) Dacă ai fi putut auzi!…

Femeia: (cu glas aproape neauzit, repede, cu un fel de tărie) Nu ştiu nimic… N-am putut să aud… dar Dumnezeu, El, a auzit… sau tu. Ai auzit pe Dumnezeu?… (Reia cu acelaşi ton de mai înainte, făcând legătura cu vorbele de adineaori) Şi pe urmă, după ce-a văzut că la aceste vorbe pleacă toţi… mie: “Te-a condamnat cineva?” – şi cum eu făceam semn că “nu”: “Nici eu nu te voi condamna… Du-te, – şi să nu mai păcătuieşti!”… (Cu îmbucurare) E bun… E bun… Tot pe atât pe cât sunt eu de rea… Mi-e ruşine, – mi-e ruşine de mine… Chiar acum, în faţa ta… M-a scăpat… Sunt pedepsită… Ce va putea face vreodată pentru tine sărmanul tău copil?…

Fă cu mine ce vrei!… Cu cât vei fi mai aspru şi mai neîndurat, cu atât se va potoli neliniştea mea… Sau nu… Bunătatea ta mă va scufunda mai adânc… Şi eu trebuie să mă scufund… La început voiam să-ţi zic: “Ucide-mă, loveşte-mă… Pedepseşte-mă!” Se cuvenea – şi era dulce… Tu singur ai fi avut dreptul, – ar fi trebuit s-a faci… Trebuia să ţi-o spun… Pentru acesta am venit, – m-am târât până aici… Dar nu mai ştiu acum… Mi se pare că nu mai trebuie să-ţi cer aceasta… N-ar fi de ajuns… Îţi spun, mai înainte de orice, că mă urăsc… şi că remuşcarea va ţine pentru mine… o viaţă, o a doua viaţă… şi jumătatea altei vieţi… Aici trebuie să înceapă noua mea viaţă, cu judecata ta înscrisă pe fruntea mea…

Samuel: (cu glas tremurat) Te-a condamnat cineva?

Femeia: (într-un strigăt, în aceeaşi clipă) Eu…

Samuel: (încet, cu o emoţie mai stăpânită) Cel drept te-a condamnat? (Tăcere) Te voi condamna eu?… Răspunde… (Tăcere) A spus bine: “Acel care e fără păcat, să-i arunce cea dintâi piatră!”… Fără păcat… (cu un fel de oroare şi de dezgust) Pot fi eu?… Am simţit-o până la moarte… Nici nu ştii cât de mult sunt făuritorul păcatului tău…

Femeia: (într-un fel de delir, cu patimă) Trebuie să trăiesc, şi nu mai pot trăi! Aş vrea să mor şi nu trebuie să mor. Samuel!… Samuel!… Tot ceea ce vrea Dumnezeu… Găsi-vei în inima ta ceva atât de crud şi atât de sfânt ca să-mi dăruieşti pacea?

Samuel: Nici eu nu te voi osândi… şi cu cât îţi vei cere pedeapsa, cu atât mai puţin vei căpăta-o din parte-mi. Fiecare cuvânt o îndepărtează de cel ce te iubeşte… Alegerea mea e făcută… Te-am iubit atât încât te-am trimis la moarte şi, să ştii, mai mult ca să îndestulez setea de răzbunare a inimii mele decât legea lui Moise. În chiar această dragoste şi în căinţa nedreptăţilor ce ţi-am făcut, şi în nesfârşita milă a Domnului, stă, acuma, dimpotrivă, refuzul pedepsirii… Primeşte-l… Te iubesc de ajuns, ca să voiesc aceasta; şi pentru că, de aici înainte, ştiu să iubesc mai bine… Dar din tot acest vis urât, pe care, laolaltă, îl vom alunga departe de noi, nu-i aşa? Cu un strigăt de despovărare şi de oroare, – din această moarte care era gata să te ajungă… şi ajungea până la mine, – de această moarte care s-a stins de tine… şi de care nu mai vreau să-mi aduc aminte, dacă nu ca dovadă a dragostei mele şi a bunătăţii lui Dumnezeu, – cum te-ai reîntors? Vei mai putea să-mi spui?!…

Femeia: (ca pierdută în reamintirea scenei mântuirii) A!… Samuel!… Samuel!… Dacă ai fi văzut!…

Samuel: Nu văd decât un lucru… iertarea şi mântuirea ta, – prin mila omului lui Dumnezeu… Cum s-au petrecut toate acestea? Tu pari să crezi că eu ştiu totul…

Femeia: Am avut inima prea plină şi prea sfărâmată ca să-ţi strig mai întâi alt lucru decât scăparea şi ruşinea mea, dragostea mea pentru Dumnezeu şi dacă îndrăznesc să-ţi spun, aceea care renaşte, care se naşte în sfârşit, pentru tine,… da, pentru tine… pentru sufletul tău regăsit în cele din urmă, şi pentru jurământul dat, rămas ţie; dar tu ştii şi bănuieşti multe, căci e acelaşi Dumnezeu care ne îndrumă şi care vorbeşte în noi, – şi noi trăim clipe ciudate, acele ale unei lumi noi cu o inimă nouă… Voi povesti totul… Iată… Lucrurile s-au petrecut în ochii şi în sufletul meu… Nici o altă vorbă decât cele pe care ţi le-am spus… Aveam în faţă pe cei ce voiau să mă zdrobească… pluteau sub ochii mei pierduţi, la fiecare zbucnitură a sângelui în vine, ca o adunătură ticăloasă şi înfricoşătoare;… dar mai puţin ticăloasă decât păcatul meu şi mai puţin înfricoşătoare decât judecata lui Dumnezeu… Primeam… Chemam ceea ce trebuia să pedepsească şi să preîntâmpine la alţii răul pe care-l făcusem eu… Primeam mai ales din pricina ta… din pricina tăcerii tale din clipa de pe urmă… când m-au smuls de-aici… (La aceste cuvinte, Samuel se aşează, tremurând, şi-şi acoperă faţa cu mâinile. Ascultă povestirea stând astfel, ca într-o rugăciune umilită, profund atentă).

Atunci a venit El; L-am privit… Judecata era schimbată… Nu L-am văzut decât pe El… şi El mă privea, – mă privea… până în fundul sufletului în care, cu o linişte atotstăpânitoare, foarte tristă şi mângâietoare. El părea că citeşte… Pentru El, cel curat, se făcea judecata lui Dumnezeu. L-am privit – şi eu – din toată inima, şi fără un cuvânt, în această privire, i-am spus: “Stăpâne, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi faţă de toţi, am meritat moartea. O primeam din mâna acestora, ca pocăinţă, – din mâna ta o binecuvântez… Tu, cel drept, – fă dreptate!…” Şi în privirea lui m-am văzut mai întâi, eu şi păcatul meu, apoi pe toţi ceilalţi, pe urmă ceva care venea spre mine… mai mare ca mine… mai mare ca oricine… cum să spun? Şi cu această privire se împovăra, laolaltă, de sfânta dreptate, de milă, de iertare şi de mântuire, cu atât îmi simţeam mai mult greşeala şi prăpastia greşelii mele; dar iertarea şi binecuvântarea erau necontenit mai mari, şi treceau mereu, dincolo de durerea mea…

Samuel: (aproape neauzit) Dumnezeu este mai mare decât inima noastră…

Femeia: (urmărind în acelaşi ton, cu o căldură concentrată) Când aceia mă ameninţau şi când mă învoisem cu moartea pe care o meritam, mă simţeam aproape împăcată şi aproape deasupra lor.

Cu acela care putea să mă condamne şi avea să mă scape şi să mă ierte, de când se arătase, era altceva…; nu mai eram decât vinovată, – şi vinovată sfâşiată de remuşcări, însetată după o îndreptare desăvârşită şi după o curăţire dumnezeiască, căci nimic omenesc nu poate şterge aceasta, nimic… nimic… nimic… O simt acum, nici chiar iertarea ta, dacă nu i s-ar fi adăugat apăsarea degetului lui Dumnezeu, care îi dă viaţă şi o desăvârşeşte…

Dar dacă era aceasta, mai era asupra mea, în privirea aceea, duhul adevărului şi duhul bunătăţii care acoperă totul, care pune fiecare lucru la locul lui şi care adună toate în inima inimii lui Dumnezeu, – căci aceasta s-a coborât între noi, o inimă de carne în care Dumnezeu e acasă la El, şi în care, şi noi, ne aflăm, acasă la noi…

Samuel: Această inimă pe care sărmana mea inimă o chema adineaori, din fundul restriştii sale.

Femeia: E Dreptatea însăşi. Ştim noi,oare, ce este El? Ştim că nu poate fi bănuit de păcat… şi că, acest fiu al lui Adam pare reîntors pentru a nu fi decât fiul lui Dumnezeu, ieşit chiar din mâinile lui Dumnezeu. Un duh drept, printre toate nedreptăţile noastre, coborât în această condamnare care avu cutezanţa de a face să domnească dreptatea… De cum s-a arătat, înainte chiar de-a fi vorbit, fiecare era judecat… Şi vinovata, singura poate, simţindu-se aşa până în fundul sufletului ei, rămasă cea din urmă, cum i se cădea, singura poate, care era ţintuită pe loc, şi care aştepta, aştepta într-o ruşinare mereu crescândă, într-o resemnare fără hotar, şi într-o revărsare de înduioşare fără nume, – vinovata şi-a primit graţia… graţia…

Samuel: Şi eu pe-a mea, alta, dar aceeaşi…

Femeia: Ieri, tu îmi vorbiseşi de El, în legătură cu “oaia cea pierdută”. Am fost cât pe ce să mărturisesc totul, atât îmi era inima de sfâşiată… Ei bine, oaia ta pierdută, El a luat-o, venind s-o caute la pragul morţii, – a găsit-o, a adus-o acasă, – n-a lăsat-o să vină după El, căci n-ar mai fi putut merge, – a luat-o pe umeri, şi privindu-i în ochi, a adus-o la cămin, rănită încă, dar vindecată…

Atunci, a glăsuit… A glăsuit numai acele vorbe pe care, ţi le-am spus… Şi n-am văzut, în faţa mea, sub vorbele lui, judecători, – ci numai vinovaţi, ca mine… Privirile fugeau înaintea paşilor… Tulburarea păcatului schimonosea acele feţe, care, mai înainte învinuiau cu atâta mândrie; păcatul se arăta în zbârciturile obrajilor lor… Şi în vreme ce această haită stătea în cumpene, zăpăcită, în timpul tăcerii, al lungii tăceri prelungi, în care Dumnezeu vorbea cugetelor… aplecat spre pământ, El desemna pe nisip, într-un fel de reculegere tainică, nişte semne stranii, puţin tremurate, care semănau cu nişte cruciuliţe… Unele erau, totuşi, ca literele noastre… cuvinte scurte… “Preţul tău: moartea mea!…” “moartea mea: în locul celei dintâi şi celei de-a doua morţi…” Cel drept nu mă mai privea şi din timp în timp, îşi plimba ochii peste toţi… Pe urmă iar a ridicat privirea spre mine… Cum să spun ceea ce nu se poate spune?…

Samuel: (cu jumătate de glas) O spui!…

Femeia: (cu o tresărire în glas şi cu o intonaţie ca de destăinuire) M-a privit cu o privire ca aceea pe care o dai cuiva pentru ultima dată. Şi nu-i încă totul… Tu ştii tot ceea ce se poate simţi când citeşti într-o privire: “Nu voi trăi decât pentru tine”… E încă ceva şi mai mare şi mai teribil, dacă poţi crede să descoperi acolo: “Voi muri pentru tine…” Şi în vremea aceasta – şi aceasta nu voia să fie decât semnul altui lucru (o simţeam ca într-o taină) – El nu părea să-mi ia numai apărarea, ci chiar să se aşeze în locul meu: iar către sfârşit, printr-o mişcare nesimţită, El era acela care stătea la stâlp pe lângă care eram să fiu zdrobită, – eu nu mai eram în mijlocul cercului morţii, – eu eram unde era El, – şi dacă aş fi vrut să plec înainte de a aştepta plecarea lor, aş fi putut…

Samuel: Nu-i mielul jertfei lui Isaac, adus de Dumnezeu pentru a scăpa pe copilul hărăzit morţii? N-am visat adineaori!… Nu-i mielul care răscumpără oile pierdute?

Femeia: Şi necontenit am şi înţeles că El făcea ceva mai mult, ceva care avea să-i aducă curând izbirea şi că, iertându-mă, avea să atrag asupra lui pedepsirea de care el mă ferise… Apără-l!… Apăraţi-l voi toţi care ţineţi la el!… Are acum nevoie mai mult ca oricând… daca ai fi văzut privirile de ură care îl lapidau… Îl urăsc pentru El însuşi, Îl urăsc mai cu osebire pentru jignirea care le-a făcut iertarea mea. Conştiinţa lor se mărgineşte la înfrăţirea în crimă. Împietriţi, aceşti vinovaţi au cruţat pe vinovată, dar nu vor avea cruţare pentru Cel vinovat…

Pentru El, dimpotrivă: privirea lui cădea peste ei ca o binecuvântare, mereu mai adânc, mai dăruitor, şi mai plin de acel ciudatAdio... Căci nu numai pentru mine lăsa el să cadă acea privire transfigurată, – era acelaşi pentru toţi, până la cei mai răi dintre ei; dar eu îmi aveam partea mea, ca şi cum aş fi fost singură acolo… Atunci mi-a zis El cele din urmă cuvinte care m-au îndrumat aici, şi care mă vor îndruma acolo unde va trebui să merg… Şi iertarea a venit spre mine, o iertare care nu este o josnicie împărtăşită, ci o prăpastie necontenit adâncită şi totuşi umplută cu ceva mai mare ca ea… O iertare care nu-i nici nepăsare pentru rău, nici dispreţ îngăduitor, nici îngenunchere de virtute, nici zădarnica slăbiciune, – ci, laolaltă, milă, chemare, ridicare, răscumpărare, făgăduinţa unei tainice jertfe, şi, într-un fel de sfâşietoare despărţire, ca un Nou Testament… Şi am înţeles că chiar această iertare nu era încă aceea care trebuia să fie… Era numai un început, pentru el, ca şi pentru mine… căci Legea nu va fi împuţinată, nici greşeala încurajată prin bunătatea lui… E numai începutul unui lucru înfricoşat şi sfânt, încă ascuns nouă… (ca şi cum şi-ar vorbi sie-şi)

Cine-şi va dărui sângele pe care eu nu l-am dăruit, şi care e datorit?… Cine-şi va da pentru mine, pentru toţi, un sânge mai curat, mai bun decât al meu, decât al nostru? Un sânge care şterge nu numai greşeala, dar pune în locul ei o împroşcare de lumină şi de foc? Oricum,, până atunci, voi şti să-mi dau sângele altfel, dăruindu-mi viaţa…

Samuel: Ce vrei să spui?

Femeia: (fără să răspundă, urmărind, cu o simplitate de ton mişcătoare) Pentru mine, după iertare şi trimitere, n-aşi fi ştiut deodată unde să mă duc; din clipa când tăcerea ta m-a făcut să trec pragul acestei case, omeneşte, n-aşi fi avut dreptul să-l trec din nou… Dar am simţit sub privirea lui că trebuia să vin aici, fie că pe urmă aveam să plec aiurea… Trebuia să-ţi aduc toate la picioare, ţie, jurământului sfărâmat şi căminului părăsit… Samuel… Samuel… nu-i totul… Sunt aici ca să-ţi cer ceva…

Samuel: (cu o emoţie intensă) Ai găsit uşa deschisă… Inima, poate, e sfâşiată, dar e deschisă… şi ea e deschisă.

Femeia: (şoptit, dar cu un fel de hotărâre aproape rece în ton) Mulţumesc…

(El înaintează şi întinde braţele cu stângăcie către ea, care îl opreşte cu o mişcare de îndată gravă şi ca înspăimântată).

Nu mă atinge!… Nu te apropia de mine… Ar trebui să te purifici… Nu sunt încă demnă să fiu oaspetele tău în această locuinţă… A trebuit să vin aici… Nu e acelaşi lucru… Sunt încă dintre acelea, de care nu te apropii… Nu m-am reîntors încă la Tatăl şi Dumnezeul nostru… Dumnezeu nu-i încă răsplătit… Cel care ar putea plăti pe Dumnezeu în locul meu, n-a plătit încă… N-am dat până acum ce trebuia… Nu mă atinge… N-am răscumpărat… (Jos, încet, desfăcând vorbele, cu o linişte de moarte) Te-am furat… Te-am înşelat… Te-am murdărit… Ştiu tot ce zace în fapta mea… hoţie, sperjur, minciună, spurcăciune, sacrilegiu…

Samuel: Şi eu, sărman copil, te-am lăsat singură, fără apărare. Am fost stricat, într-o lume stricată; m-am jucat cu viaţa şi cu nişte lucruri aşa de uşoare ca… un jurământ, o poruncă a lui Dumnezeu, rânduiala acestei lumi… Am făcut, da, am făcut, adesea şi nepedepsit, aceea ce-ai făcut tu o singură dată, punându-ţi în cumpănă viaţa… Dacă ticăloşia mea poate s-o micşoreze pe a ta, află că e aici în faţa ta, că o lămureşte şi se apropie de ea… Inimile noastre zdrobite se mărturisesc şi se contopesc, dar – nu mă condamna, nici tu…

Nu vrei să ne uni mizeriile, – nu vrei să încercăm de a le duce în umilinţă, noi doi, laolaltă, de aici înainte?

Femeia: Nu astfel le vom vindeca. Nu în nedemnitatea noastră ne vom putea reface legătura, ci numai într-o sforţare ca “mâine” să nu mai aibă nimic din “ieri”… Ceea ce-mi trebuie, e o astfel de iertare, – o iertare ca aceea a Stăpânului…

Samuel: Voi face tot ce vrei, – ce vrea El… Te iert, cum te-a iertat El…

Femeia: Dacă e cum m-a iertat El, ştii tu ce mi-a spus? “Du-te şi să nu mai păcătuieşti!” Mă duc. Dacă am venit aici, mai întâi, pentru că trebuia, n-am venit să caut o locuinţă, ci o căinţă, o curăţire – şi o înţelegere cu tine.

Am trădat pe Dumnezeu înainte de a te trăda pe tine. Nu mai trebuie să am adăpost care să-mi aparţină, nici alt cămin decât acel al Dumnezeului celui viu.

Aceea care avu în suflet o rană înfricoşată, şi care răni alte suflete, va îngriji, acoperită cu văl, la uşile Templului, buboaiele săracilor şi va spăla picioarele rănite ale pelerinilor…

Trupul, templul lui Dumnezeu, a fost pângărit în mine. Mă voi duce la uşile Sanctuarului, fără să intru în el, să mă fac servitoarea nenorociţilor care, ei, pot să intre…

Mila mi-a dăruit din nou viaţa, – din milă, de aici încolo, vreau să trăiesc…

Pentru că, după voia lui Dumnezeu, nimeni nu poate să-mi facă acest bine, eu mă voi lapida, – voi să zdrobesc în altfel, aspru şi sfânt, această pradă necontenit gata la înşelare, acest trup alcătuit din aşteptare şi surpriză, care-i trupul nostru de femeie…

Iertarea ce mi s-a dăruit este mai mare decât mine şi eu trebuie să mă consfinţesc în vreun fel ca să pot fi demnă de ea…

Samuel: Locul tău e aici, pentru pedeapsa ca şi pentru mângâierea ta…

Femeia: Locul meu nu e aici; de altfel, sunt eu aici acasă la mine acum? Ai îndrăzni să spui aceasta? Nu simţi tu ce anume a fost atins în viaţa noastră? Locul meu nu mai este aici. Ar fi fost, poate, alături de tine, dacă ţi-aş fi dat copii, într-o zdrobire nespus de umilă zi de zi, – să îndoiesc, într-o datorie îndeplinită cu ardoare, graţia care mi-a fost dăruită, să gust ca pe-o dumnezeiască otravă iubirea voastră nemeritată, să sufăr ca pe o sfântă injurie sărutările prea încrezătoare ale buzişoarelor lor nevinovate. Aş fi luat mita aceasta atunci şi aş fi binecuvântat pe Dumnezeu de a-mi fi dat atâtea binefăcătoare minciuni după criminala mea minciună. N-a fost aşa. Şi apoi, cea dintâi iertată în numele lui Dumnezeu,  cea dintâi răscumpărată a Legii celei noi, trebuie, în umbră şi în singurătate, să se roage şi să sufere pt acelea care vor mai veni… Ele vor putea să rămână; vor rămâne, sfinţite prin iertare, şi cu inima mai zdrobită decât a fost pângărită, vor căuta pe Dumnezeu în pacea sfărâmată care li se dăruieşte, – şi vor găsi reînnoirea dragostei în generozitatea sufletului care le primeşte. Pentru celelalte, pentru celelalte, poate şi mai vinovate ca mine, da… pentru mine, nu… Cea dintâi are locul ei n-ai ţărmurit – şi privilegiul ei, ea poartă semnele unei ordine nouă; îţi fac noul testament al unei morţi vii…

Samuel: Nu, mica mea sărmană… (întrerupându-se şi continuând într-un fel de încurcătură dureroasă şi duioasă) Nu pot încă să-ţi spun pe nume, – numele tău de ieri, vezi… mica mea sărmană… oaia cea pierdută… întoarce-te!…

Femeia: Oaia cea pierdută… E aşa de frumos, aşa de dulce şi mai ales aşa de simplu… un copil poate înţelege acest lucru, şi inima ajunsă până în pragul morţii a unei vinovate poate să plângă de bucurie auzindu-l, dar a zis cineva aceasta vreodată? A trăit-o vreodată? Ne-a adus-o cineva de la Dumnezeu, cu tărie de Dumnezeu? El este Crestosul cel aşteptat, cel dorit de neamuri, şi Duhul lui aşteaptă în sufletele noastre, – şi tu mă aşteptai cu acest cuvânt, pentru că acesta este cuvântul pe care îl aşteptam din cer…

Samuel: (mai tare, cu un avânt mai înduioşat) Întoarce-te!…

Femeia: (slăbind şi venind spre el; cu un glas care se avântă din ce în ce) Ce bine ar fi!… să uităm totul, să reluăm firul întrerupt, să ne ascundem în fericirea unei dragoste înnoite, cumpărată, poate, grozav de scump, dar sfinţită şi adâncită, – să nu mă mai gândesc la nimic alta decât la dovada de dragoste ce-mi dai şi la îndatoririle sfinte de mâine, cu o smerită înfiorare a întregii fiinţe!… Să-mi odihnesc fruntea pe un umăr cinstit – să mă odihnesc – să nu mai văd nimic, să nu mai ştiu nimic… (cu capul pe umărul lui, dar fără a-l atinge, apoi brusc, cu durere) Dar aceasta nu mai e cu putinţă… nu mai este… (Tăcere; ochii închişi respirând adânc) Şi-apoi… este… este încă prea aproape… (cu strigăt gâtuit şi cotul acoperind figura, ca pentru a se feri de-o lovitură. Tăcere apăsătoare. Cu o oboseală supremă) Mai târziu, poate…

Ştiu… Îmi dau seama… Nu m-ai putea încă primi într-o inimă, ci numai într-o rană vie. Trebuie să se vindece, dacă e frumos s-o vezi dăruindu-mi-se astfel, tot pe atât de duioasă pe cât de sângerândă…

Samuel: Ce viaţă vrei să ne pregăteşti la amândoi?

Femeia: Crezi tu că e uşor să trăieşti, cu tot ceea ce pot pregăti greşelile, – şi nişte greşeli care merită moartea, dacă ele n-o capătă?…

Samuel: Rămâi!… Vrei să devin eu ca unul din judecătorii tăi de adineaori, sau faţă de tine… ceea ce tu plângi de a fi fost faţă de mine?

Femeia: Vei lupta împotriva ta însuţi, cum eu voi lupta împotriva mea… şi, ca să te ajute, vor veni în ajutorul tău rugăciunile mele, lacrimile mele, – şi sfâşierile mele care îţi vor fi închinate… Puterea lui Dumnezeu şi aducerea mea aminte îţi vor face tăria…

Samuel: Singur!… Voi fi singur…

Femeia: Mila ta şi chipul celei plecate, schimbată la faţă prin iertare şi căinţă, îţi vor încălzi inima. Crezi tu să-ţi fie atât de dulce tovărăşia remuşcării mele?

Apoi, învaţă să vezi lumea aşa cum este: eu am îmbătrânit mult de ieri şi o ştiu acum… oare nu ştii şi tu că dacă m-aş întoarce, tu ar trebui să pleci cu mine; amândoi ar trebui să fugim de-o lume în care am fi mai rău decât ucişi cu pietre…

Samuel: Cum mi se pare totul întunecos şi greu!… şi nimic din trecut nu ne învaţă…

Femeia: (cu jumătate de glas) Taina acestora pe lângă care trecu Dumnezeu… însemnând, printr-o minune de bunătate revărsată asupra lor, o clipă, trecerea sa. Ce devine copilul înviat al văduvei din Sarepta? Ce va fi mâine din copiliţa pe care ieri Stăpânul a ridicat-o de pe patul ei de moarte? Unde e urmaşul lui Iov şi a lui Tobie? Taine, ascunse în Dumnezeu, – meniri întovărăşite o clipă cu viaţa Lui…

Samuel: (cu o hotărâre grabnică, apropiindu-se) Priveşte-mă în ochi, şi îndrăzneşte a refuza să rămâi…

Femeia: (închizând ochii) Nu te voi privi… Nu mai am privirea pe care o aveam în faţa Lui, privirea dreaptă de a fi ţintit moartea drept în faţă… Moartea e mai simplă decât viaţa; e o îndatorire impusă, mai uşor de îndeplinit… Mi-e teamă să nu slăbesc şi să pierd drumul, dacă te-aş privi numai…

Samuel: (cu glasul schimbat şi crud, bănuială sau ultimă încercare de a îndepărta refuzul) N-ar fi, poate, fiindcă… îţi aduci aminte încă… de “celălalt”?

Femeia: (cu un geamăt) Cum poţi încă să-mi faci rău? (cu un strigăt de durere mirată) De ce vrei să-mi faci rău? (cu o linişte greu impusă) Ai dreptul… (mai cu tărie) “celălalt”… celălalt nu mai e decât numele păcatului meu, a pedepsei mele, a ruşinii mele… (cu o emoţie care-i sfărâmă timbrul glasului) şi a milei mele… Pentru mine, e mort mai mult decât poţi crede, căci nu-l mai văd decât prin păienjenişul greşelii mele, şi sub privirea Celui care judecă sufletele. Cel căruia-i zici “celălalt” a devenit un “Altul” de care nu am a-mi aduce aminte decât în rugăciunile mele… Între noi stau: crima, moartea, un jurământ, datoria mea şi Dumnezeu… E ceva!…

Samuel: Vezi… tu eşti tot ceea ce-mi rămâne mai bun… mai scump, şi mai curat pe pământ, – şi fiindcă te iubesc, fiindcă am învăţat să te iubesc, fiindcă ştiu acum, pentru întâia dată ceea ce este a iubi, nu pot să rămân… Şi fiindcă mă ierţi şi mă iubeşti, pot… trebuie să plec… Binecuvântate fie iertarea ta şi plecarea mea!…

Femeia: Îmi aduc aminte de Acela căruia i-a jurat aceea ce n-am ţinut. Nu mă face să-l înşel de data aceasta cu tine însuţi. Am făgăduit, – îmi voi ţine cuvântul, Dumnezeu mi-a vorbit, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob, Dumnezeul jurământului şi al legământului. Am jurat să mă duc şi să nu mai păcătuiesc. Mă duc pretutindeni unde trebuie să mă duc şi nu voi mai păcătui; căci simt, că sprijinită de El voi putea totul. Binecuvântează-mă, acolo unde mă duc…

Samuel: Mergi unde te îndrumează Dumnezeu, căci El este cel ce te îndrumează şi care te-a răpit de la porţile morţii… Mergi cu Dumnezeu…

(După o scurtă tăcere, mai încet) şi cu tot sufletul meu… (Îi ia pentru întâia dată mâna, şi i-o ţine între ale lui)

Femeia: (Retrăgându-şi mâna pe care o aşeză cu cealaltă mână, într-o mişcare stranie, pe inimă, ca pentru a strânge un lucru de preţ) Fii binecuvântat pentru vorbele ce-ai spus, şi pentru lacrima pe care ai vărsat-o şi pentru această bătaie a inimii care mă întovărăşeşte… Dumnezeu să umple de bucurie mâna care mi-a întins-o…

Samuel: (cu glas încet, foarte grav) Poţi mulţumi, dar Celui care a îngăduit aceasta…

(Mişcare de consimţire solemnă şi tăcută a femeii. Ea se întoarce spre Răsărit, cu picioarele apropiate şi cu mâinile ridicate, începe “De profundis”, singură mai întâi, cu o tăcere reculeasă între fiecare stih, apoi odată cu bărbatul ei, care a recunoscut psalmul, şi se roagă).

Singură: Din adâncuri strig către Tine, Doamne… Stăpâne, e glasul meu… ascultă-l…

Urechile tale apleacă-le spre glasul rugăciunii mele…

Amândoi: Dacă ar trebui să ţii în seamă nedreptăţile noastre, cine oare s-ar mai putea înfăţişa înaintea ta?

Dar în Tine însuţi găsim scăpare împotriva Ta, şi fiindcă Legea Ta este o lege de dragoste, pentru aceea îndrăznim să te înfruntăm…

Sufletul meu se rezeamă pe Cuvântul Tău; sufletul meu nu are altă nădejde decât pe Tine, Doamne…

Din zori până în noapte, poporul lui Dumnezeu, care ştie să învingă inima lui Dumnezeu, ştie să nădăjduiască întru El…

Căci în Inima Stăpânului nostru zace Mila, şi tot ceea ce poate răscumpăra se varsă din ea…

Şi El, – El este acela care mântuieşte poporul Său de toate nelegiuirile…

Singură: (aproape neauzit) Dă-mi, Doamne, pace veşnică…

Samuel: Şi lumina Ta să ne învăluie totdeauna…

Femeia: (care se apropie de uşă) Adio… Nu veni după mine… (oprindu-l cu gestul) Nu mă întovărăşi nici chiar până la prag…(Foarte simplu, dar cu arzătoare rugare) Aşează-te în locul tău obişnuit, ca să mă mângâi lăsându-te, colo, aproape de vatră… de cămin, ca să am simţirea că n-am distrus totul în jurul meu…

(El face cum e îndemnat; că se întoarce de asemenea, se apropie de piatra căminului, cu un fel de respect înfiorat, de ezitare şi de stânjenire… se pleacă încet, solemn, dar într-un chip foarte simplu şi smerit, până la pământ, şi o sărută într-un mare suspin, şi vorbind cu o blândeţe liniştită în care-şi pune ce are mai bun în suflet):

O, piatră a Căminului, piatra casei comune, prag de pe care pacea poate să coboare din neam în neam, Tu, pe care se întemeiază toată viaţa oamenilor şi toată Orânduirea lumii…

(Se întrerupe şi, repede întoarsă spre bărbatul ei, cu un mare strigăt de restrişte, şi aproape cu furie, care contrastează neaşteptat cu pioasa blândeţe a invocaţiei)

Ia-o… şi arunc-o… arunc-o pe mine!…

(Se prăbuşeşte o clipă la pământ, hohotind, apoi în timp ce bărbatul ei răspunde, se ridică într-un inimos avânt, şi se depărtează. Cortina cade de îndată, aproape  în timpul acestui joc de scenă)

Samuel: Tu ştii bine că această piatră nu se mişcă… Nici lumea aceasta, nici în cealaltă…

CORTINA

 

EPILOG

 

(Cortina se ridică asupra aceleiaşi încăperi; mai puţină lumină; sunt zorile unei dimineţi care se limpezesc puţin câte puţin, pentru a se întuneca în cele din urmă, în ceasul agoniei. În jurul unui mangal, Samuel şi câţiva prieteni stau cinchiţi pe pământ, aproape de uşa deschisă, îngrămădiţi unul în altul, adăpostindu-se de frigul din sufletele lor, mai mult decât împotriva aceluia a unei primăveri triste.)

(1. N. B. Toţi sunt îmbrăcaţi cu haine (burnous) de culoare ştearsă, ca a zidului, uniform, astfel ca să dea o impresie de “camaïcu” şi de baso-relief, în acelaşi ton cu decorul.)

(2. N. B. Până la sosirea trimişilor de dinafară, scena se joacă încet cu tăceri care se prelungesc.)

Samuel: Tot ceea ce se petrece de trei zile încoace, pare ceva fără şir, o năruire, un vis rău. Nu mai putem urmări nimic. Nimic nu se leagă cum ar trebui. S-ar zice că-i ceasul Duhului Rău şi al Puterii Întunericului…

Un prieten: Răstignit între doi tâlhari, batjocorit, fără putere, ca rătăcit şi pierdut…

Un altul: Să nu mai vorbim de asta!…

Cel dintâi prieten: Părăsit de cei mai de seamă dintre ai lui, vândut de cel mai cu bun simţ şi mai învăţat dintre ucenicii lui…

Altul: Nici răscumpărarea pământească a lui Israel, nici izbânda unei sfinte misiuni…

Altul: Ce s-a ales şi din minunile lui, dacă n-a ştiut să înfrângă răul măcar atât, cât trebuia să apere cinstea lui Dumnezeu?…

Samuel: Suntem noi nişte dezamăgiţi sau nişte laşi? Noi care l-am fi urmat, şi care nu-l urmăm măcar până la capăt!…

 Unul din prieteni: La ce bun?

Samuel: Ceea ce strânge inima, nu-i nici căderea şi nici patimile lui, cât e chipul în care se poartă… Pare o jucărie fără viaţă în mâinile lor. E ca şi prostit, nu numai fără un ajutor minunat, dar fără vorbă de răspuns, fără nimic… Ai zice că nu cere vrăjmaşilor lui, decât “Să facă repede ce au de făcut”…

Un prieten: Pare că vrea să le ofere scuze, – căznindu-se să-i facă să creadă că nu ştiu ceea ce fac… El, omul minunilor, pare azi cel mai stângaci dintre înşelători, prins în laţ…

Altul: Nici chiar o moarte cu cinste… Ce să faci cu un condamnat la spânzurătoare? Infamia este atât de mare încât nu te poţi ridica din ea; şi s-o mărturisim, n-are nimic cu ce să se ridice, – dimpotrivă…

Altul: Totdeauna au să ne arunce aceasta în obraz, dacă vom căuta să-i apărăm amintirea…

Altul: Profetul a muţit, dintr-odată, ca un miel dus la tăietoare…

Altul: N-a scris nimic… Cuvintele lui sunt de-aici încolo dezminţite din toate părţile. Când va fi dispărut, nu va mai rămâne în amintirea oamenilor decât crucea aceea banală, pe care am văzut spânzuraţi atâţia tâlhari… care nici nu-i, măcar, “a lui”… Asta poate va fi singura rămăşiţă a lucrării lui… Omul e nedrept;… omul e nerecunoscător; va uita toate ale lui: lecţiile, bunătatea, mila, – afară de acest sfârşit murdar… A! Dacă ar fi căzut măcar ca Iuda Macabeul!…

Altul: Cât e de frig!…

Altul: Era prea bun… Slăbiciunea nu-i bună de nimic în lumea asta, mai ales pentru acela care vrea s-o schimbe… Nu duce la nimic… A ierta… a binecuvânta!… Asta-i foarte neplăcut, dar unde poate duce? “Ochi pentru ochi… Dinte pentru dinte”… – era cel puţin, o lege de cumpănă şi de tărie…

Samuel: (fără prea multă putere sau accent, totuşi cu oarecare avânt) Taci, – cel din urmă cuvânt nu-i încă spus…

Unul din prieteni: Chiar glasul tău sună fals. Ce aştepţi?…

Samuel: Voi aştepta mereu… N-am aşteptat veacuri? – noi suntem în Israel, Fiii Nădejdii – acei pe care Dumnezeu i-a iubit pentru că ei credeau că pot să-L învingă strigând către iubirea Lui?!…

Unul din prieteni: Oricum, de la acesta nu mai avem ce aştepta…

Samuel: Noi care L-am iubit…

Unul din prieteni: (întrerupând) Iosif… Iosif… vei merge să-i cauţi trupul, nu aşa?… (Semn din cap, de consimţire înceată şi întristată) Un mormânt nou, şi toată cinstea îngropării cuvenită unuia care n-ar fi fost osândit, – cuvenită, asemeni, măreţiei visului nostru risipit… Vom da toţi… pentru aceasta…

Samuel: Trebuie să se fi isprăvit acum… Sunt oare hărăzit acestei cumplite aşteptări? Mi-aduc aminte de ziua când, îmbătrânind din clipă în clipă, aşteptam, de asemeni, o moarte, moartea aceleia care, scăpată de El, şi iertată, îngrijeşte acum pe cei nenorociţi la uşile Templului, fără răgaz…

Binecuvântat fie el, pentru această milă, oricât de zădarnică ar fi putut părea atunci; Dumnezeu să i-o ţină în socoteală!… O, Dumnezeu al lui Abraham, Dumnezeu al lui Isaac, Dumnezeu al lui Iacov, nu vei face oare pentru trimisul Tău minunea pe care ai făcut-o pentru noi? (ziua se face din ce în ce mai întunecoasă, tunet surd în depărtare)

Unul din prieteni: Ceva groaznic apasă pe lume…

Altul: Priveşte cum scade ziua…

Altul: Ce se petrece?

Altul: E noapte – şi nu-i vremea nopţii…

Un prieten nou: (venind dinafară, aducător de veşti, spăimântat şi tulburat) O vijelie de răstrişte şi de nebunie pare că întoarce toate minţile… Nimeni nu mai ştie ce face… Am întâlnit pe Petru… Petru s-a lepădat de Stăpânul său… Apoi, după o privire a lui din depărtare, Petru s-a căit. Petru varsă lacrimi de sânge, de remuşcare şi de dragoste… Umblă acum în preajma crucii, de departe, ca o sălbăticiune, nădăjduind Dumnezeu ştie ce…

Unul din cea dintâi grupă: (abia răsuflând) Iscariotul, înnebunit, a venit şi-a adus cei treizeci de arginţi, strigând că a vândut pe Cel drept… N-au vrut să-i pună preţul sângelui în Visterie… El crede totul din partea acestui Drept… Crede totul acum, dar odată Stăpânul most, nu mai poate nădăjdui iertare… Socoteşte bunătatea lui Dumnezeu mai mică decât crima lui…

Un prieten: Ce zi posomorâtă – ce apăsare!… Abia putem respira…

Un nou sosit: (care aleargă)... Iscariotul s-a spânzurat…

Altul: (de îndată după el) Iscariotul s-a spânzurat de un smochin. A plesnit în două şi maţele îi stau atârnate sub el… (Un strigăt. Tăcere. Apoi un lung geamăt de furtună. Ferestrele se deschid şi se lovesc)

Unul din prieteni: Ce este? Noaptea stranie se face din ce în ce mai neagră…

Altul: Firea, pentru întâia dată, ar vrea să se înduioşeze cu noi şi să simtă ruşinea unei nedreptăţi? (Vijelia creşte, fără prea mare bubuială; cutremur de pământ, surd şi continuu; uşoară cutremurare ritmată a decorului)

Un trecător: (care, ca şi beat, se opreşte, clătinându-se, pe prag şi lovindu-se în piept) Acest om… era cu adevărat… Fiul lui Dumnezeu… (Toţi se scoală, vin la el. Pare rătăcit, cu privirea pierdută)

Unul din prieteni: (cu grăbire) A venit Ilie, cum se spunea, pe furtună, ca să-l spele?

Trecătorul: A murit…

Unul din prieteni: Atunci?

Trecătorul: (mereu cu acelaşi glas surd şi plin de tărie) Omul acesta… era cu adevărat… Fiul lui Dumnezeu… (Pleacă repetând ca şi cum ar privi ceva în el însuşi) Omul acesta… era cu adevărat… Fiul lui Dumnezeu…

Un nou sosit: (dintr-un grup de trei, care-şi împart replicile următoare) Catapeteasma Templului s-a crăpat!…

Altul: Sfintele Sfinţilor e dezgolit!…

Cel sosit: Templul a fost zguduit de-o vijelie fără seamăn, iscată pe loc, în care suflarea vântului părea înlocuită cu o mişunare a unui Duh, – cu trecerea vijelioasă a unui Duh…

Unul din grupul celor noi sosiţi: Ca şi cum aerul ar fi măturat de-o uşă nemăsurată, care ar pune în comunicare două lumi deosebite…

Altul: Ca respirările spăimântate ale două văgăuni dezrobite, care stau faţă-n faţă, mergând una spre cealaltă… (Un fel detunet straniu, grav, neobişnuit, care se repetă de câteva ori, până vine femeia)

Unul din cei sosiţi: Prăpăstiile vorbesc prăpăstiilor…

Altul: În clipa sfârşitului Lui, ca o vită sub o povară prea mare, pământul a gemut şi s-a cutremurat sub greutatea ce-o avea de dus…

Un trecător: (cu glas plin de emoţie adâncă, fugind îngrozit) S-ar zice… dar… e aşa!… că străzile sunt pline de oameni… care nu mai sunt… sunt…

Altul: Caii se îngrozesc şi se dau în lături…

Unul nou: Morţii înlocuiesc pe trecători…

Altul: Aleargă în întuneric…

Altul: S-au sculat morţii în picioare, pe drumuri…

Altul: Eu am văzut pe Moise – sau mai degrabă, l-am recunoscut, căci nu puteam să-l privesc, ca la coborârea de pe Sinai, căci era înfricoşător, după ce văzuse pe Dumnezeu…

Altul: Eu am văzut pe Ilie…

Altul: Eu pe Abraam.

Altul: Eu am văzut vedenia tatălui meu, cu privirea aţintită spre deal şi zburând spre el…

Altul: Eu am văzut chipul mamei mele, cu braţele ridicate, cu ochii plini de lacrimi, şi cu faţa acoperită de lucirea lui Dumnezeu…

Altul: (cu glasul întretăiat de emoţie) S-ar zice că sunt slobode… că le-a dat drumul printre noi…

Altul: Că moartea nu mai are putere, că nu mai poate ţine pe cei ce-i are în mâna ei…

Altul: (care vine alergând fără răsuflet) Se reîntorc!…

Un prieten a lui Samuel: Nu numai morţii… Iată una care se reîntoarce, – una, pe care Profetul Isus a scos-o din gheara morţii… femeia ta, Samuel… (Ea se apropie, încet, întru totul dreaptă cu privirea neclintită, strângând la piept o maramă pătată de sânge, nedesfăcută)

Femeia: Trebuia să mă reîntorc aici, o ultimă dată… Samuel, am înţeles, şi trebuie să vă fac şi pe voi să înţelegeţi mai bine…

Totul s-a săvârşit… El a dăruit totul… S-a dăruit pe sine totul… Haina lui a fost trasă la sorţ… Nu i-a rămas decât cununa de spini care se îndeasă pe fruntea lui, deasupra ochilor închişi acum… şi vălul maicii sale, aruncat pe şolduri. Dar mi-a lăsat aceasta… această moştenire…

(Mişcare. Ea arată marama, fără a o desface, şi continuă, ca într-un fel de vis, cu glas uniform)

Se târa pe drum, căzând sub povara crucii care era topită din toate greşelile noastre, pe care le ducea atunci el, singur el… Îl loveau… îl scuipau… Carnea lui tremura şi strălucea de sudoare, ca aceea a unei vite în agonie… Am ieşit atunci înainte căci aruncau cu pietre în el. El, cel fără de păcat, a primit cele dintâi pietre, – şi am putut să primesc şi eu, partea mea din ale lui (mai încet) cu câtă bucurie!… şi ţinând în mâini marama cu care mă duceam la Templu să leg rănile unui nenorocit, am şters pe cât am putut mai blând (cu un sughiţ scurt), dar se lipea după rănile, acest sărman chip, care mă iertase, aceste buze care mă mântuiseră şi pe care le zguduia sughiţul morţii… Când, în mijlocul ocărilor, mi-au smuls din mâini chipul lui, şi când, trasă sălbatic înapoi de paznici, am vrut să desfac din nou marama ca s-o strâng, am văzut iarăşi acest chip în faţa mea… El era departe acum… Am crezut, că printre lacrimile mele, se arăta o închipuire – dar nu, chipul e aici, pe această maramă… şi pentru totdeauna…

(Desface marama pe care se arată imaginea Sfintei Feţe. Toţi îngenunchează – şi din clipa aceasta, alcătuiesc laolaltă un decor tăcut de rugăciune.

(N. B.) N-ar fi un mai bun mijloc de a juca acest final, pentru public, ca şi pentru Dumnezeu, decât de a consacra acest sfârşit de act unei adevărate rugăciuni înaintea Sf. Feţe.)

Este aici chipul său de sânge, de noroi, de sudoare şi de lacrimi, pe pânza cu care am atins carnea lui zdrobită…

El s-a gândit în agonia lui la mine. A vărsat şi pentru mine cutare picătură de sânge…

I-a fost milă de noi într-atât încât ne-a îngăduit să ne fie milă de El…

S-a aşezat în locul meu, a suferit pedeapsa mea, şi nemulţumindu-se de a o lua asupra Lui, ca să-mi arate preţul mântuirii mele, mi-a binecuvântat mişcarea mâinilor până chiar în mizerabila lor neştiinţă, căci atunci abia ştiam ce fac, şi recunoştinţa mea nu putea să vadă până unde poate merge dragostea Dumnezeului nostru…

N-am îndrăznit să mă apropii mai tare de cruce, unde Mama Lui şi Ioan – singuri, prea singuri – au rămas cu Magdalena…

Dar am ştiut ce însemnează cruce…

Am înţeles acele cruciuliţe pe care Tu le-ai înfiripat, în tăcere, pe nisip, în ceasul condamnării mele. Am înţeles jertfa ta până la moarte – şi până la moarte pe cruce… Am înţeles privirea ta de atunci care mă mântuia, pierzându-te. Am înţeles că tu luai tot ce era al păcatului şi pedeapsă a păcatului, – afară de păcat…

Am înţeles ce este dragostea – dragostea până la moarte şi mai tare ca moartea…

A trebuit să te distrugi ca să ştergi răul fără a ne distruge…

Dumnezeu rămâne Dumnezeu, neatins, Cel curat; legea lui rămâne lege…

Suntem curăţiţi. Numai Răul s-a dus… dar iată preţul…

Am văzut cum acel ce nu uită nimic, care nu poate să uite nimic, în care tot ceea ce a fost, este, poate fi Acel care ştie să ierte totul…

Tu m-ai învăţat totul, şi mi-ai deschis Cerul tău. Cea din urmă dintre necunoscute şi dintre vinovate, preţuia pentru tine, pentru Fiul lui Dumnezeu care ne iubeşte, cel mai rău şi mai înjositor dintre suplicii, acela care părea că-l tăgăduieşte…

Păcatul meu e mai puţin păcat? Nu, – pentru mine e mai mult, dar, fiindcă tu l-ai luat şi l-ai nimicit în tine, iar eu l-am recunoscut, recunoscându-te pe tine, el nu mai e al meu, – el nu mai este… din el nu rămâne decât o nesfârşită mulţumire înecată în acest sânge care îmbată ca vinul – şi de care va aduce aminte mâine, un vin care nu va mai fi vin şi care va avea gust de sânge, şi tot preţul sângelui…

Icoana e aici, ca să nu se şteargă niciodată, – asemănare şi rămăşiţă, urmă din ceea ce rămâne din greşeală în inima Tatălui Veşnic, şi în mâinile noastre. (Îngenunchind ca şi ceilalţi, sărutând, la răstimpuri, ciucurii)

Sfânta Faţă a Încercării, preţ sângeros al fericirii noastre, făgăduinţă a unei lumi răscumpărate prin suferinţă, mărturisire a singurei taine care ne va îngădui într-o zi să vedem pe Dumnezeu faţă-n faţă, în bucurie, slavă şi pace, urmă a singurului lucru de ajuns de groaznic şi de ajuns de sfânt pentru ca greşeala să fie ispăşită fără a fi tăgăduită, dezarmată fără a fi micşorată, pusă în slujba binelui cel veşnic fără a înceta de a fi blestemată… să faci ca, în ceasul când va trebui să sfârşim, şi când tu te vei pleca asupra-ne, agonia noastră să lase de asemeni, prin harul tău, în inima ta, măcar o icoană a chipului nostru vinovat şi iertat… (se ridică din nou în picioare) Aşa trebuie să te vedem acum. Dar tu vei deschide din nou pleoapele zdrobite. Trăind, tu ne-ai arătat viaţa veşnică, aceea de care vorbeai pentru noi şi care, în adevăr nu-i decât a ta…

(Spunând, cu cea din urmă tărie şi cu o exaltare mereu crescândă, cuvintele lui Iov)

Vei învia, Tu, care ne-ai mântuit de rău!…

Cred că voi vedea pe Mântuitorul meu!…

Stăpânul meu e viu, şi eu îl voi vedea!…

Pe El îi voi vedea şi nu pe altul!…

Aceste oase şi această carne îl vor vedea!…

(cu un ton mai liniştit şi pătrunzător)

Tu ai împiedicat pietrele să cadă asupra mea, – avea-voi eu durere să văd piatra mormântului acoperindu-te multă vreme?

Nu lua, sărmană carne a Mântuitorului meu, decât sfânta odihnă a Sabatului… Ai drept la aceasta, Om care ai pătimit, până la sfârşit, Săptămâna ta de muncă, Făcătorul Lumilor şi, de aici înainte, al unei Lumi noi… Dar nu mai întârzia!…

Ce e mai greu de zis: “Păcatele îţi sunt iertate” sau “Fiul lui Dumnezeu nu-i făcut pentru moarte?”

(Cu glas mare din tot sufletul)

Dacă mi-ai iertat păcatele, Scoală-te, ia piatra mormântului Tău şi Umblă.

 CORTINA

This function has been disabled for Vladimir Ghika.