Convorbiri spirituale – Vladimir GHIKA
Această publicaţie este traducerea – făcută de Gheorghe LASCU şi Viorica LASCU – a cărţii mons. Ghika Entretiens spirituels, editată în anul 1961. Conţine două lucrări distincte (“Gândurile” şi “Convorbirile”), şi pentru aceasta au fost separate.
Prezentăm aici a doua lucrare – Convorbiri spirituale ce cuprinde: Prezenţa lui Dumnezeu, Liturghia aproapelui, Suferinţa, Ora Sfântă, Vizitarea săracilor.
Nota editorului francez
Prinţul român Vladimir Ghika, mai întâi ca laic şi apoi ca preot, a marcat perioada interbelică prin acţiunea sa de caritate, desfăşurată atât în ţara lui, cât şi la Paris sau la Roma. În timpul verii anului 1939 a fost surprins de declanşarea celui de-al doilea război mondial pe când se afla în România, unde a şi rămas, dedicându-se nevoilor spirituale ale compatrioţilor săi, până la moartea survenită în 1954.
În momentul în care publicăm biografia sa “Un suflet de foc, Monseniorul Vladimir Ghika”, de Michel de Galzain, după documentele adunate de Monseniorul Bârlea, ni s-a părut oportun să republicăm în volum câteva din scrierile Monseniorului Ghika, de mult timp epuizate, la care biograful său face dese referiri şi în care se contopesc, precum mortarul şi pietrele dintr-o zidire, iubirea fierbinte de Dumnezeu şi de aproape – mereu actuale – ale autorului lor.
BEAUCHESNE
Prezenţa lui Dumnezeu
INTRODUCERE
„Să vorbeşti despre viaţa spirituală, adresându-te marelui public constituit din cititori de toate felurile – ce întreprindere riscantă!, ce pretenţie ciudată”- mi s-a obiectat chiar de la prima idee a unui asemenea proiect … Nu cred că trebuie să ne oprim în faţa temerilor de asemenea natură, chiar dacă sunt însoţite de multe semne de exclamare. Gestul este aşteptat, este pregătit şi va putea să-şi arate necesitatea. Stă în dezvoltarea logică a unei credinţe care ştie din ce e făcută.
Motive generale de a aborda pentru marele public chestiunile spirituale. Universalitatea chemării. Simplitatea doctrinei. Viaţa Sfântului Spirit în suflet. Resursele botezului şi ale sacramentelor.
Înainte de toate, acest „mare public”. pretins atât de amestecat şi despre care se crede că ar fi atât de îndepărtat de profunzimile generoase ale vieţii creştine, este acelaşi public care, conform Evangheliei, l-a căutat pe Domnul Dumnezeul Nostru. Sunt oamenii care-ţi ies în cale pe drum, în întâlniri deopotrivă surprinzătoare şi predestinate. Este mulţimea în care se poate înfăptui, în chipul cel mai emoţionant cu putinţă, parabola semănătorului care împrăştie în toate direcţiile cuvântul lui Dumnezeu. Discipolii nu trebuie să se teamă sa facă ce a făcut şi Învăţătorul; ba, mai mult, ci se pot încredinţa cu ochii închişi posibilităţilor harului, bogăţiilor nebănuite ale sufletelor ce se află în mâinile unui Dumnezeu care le doreşte. Se poate şi trebuie încercată, într-o formă nouă, punerea în valoare a acestei bogăţii ascunse în străfundurile inimilor, întru transformarea acestei vieţi şi bucuria fără egal a vieţii veşnice: şi, de n-ar fi să ajungem decât la câţiva, este necesar să ne adresăm tuturora.
Şi apoi viaţa spirituală este departe de a fi un lucru greu de înţeles şi de explicat. Nimic nu este mai uşor în sine, nimic nu poate fi spus în mai puţine cuvinte, şi cuvinte la îndemâna tuturor. Minunata dificultate – iar Dumnezeu ne ajută s-o depăşim într-un chip surprinzător – rezidă aproape în întregime în privinţa aplicării practice. Efortul interior e cel ce poate părea greu, dar atât de admirabil în sine, dedicat cu atâta sfinţenie fericirii noastre de mâine, atât de binecuvântat încât în această viaţă, pe cât poate fi o lucrare încredinţată nouă. Iar această lucrare, în lumea noastră, prezintă un caracter unic: nu se află în ea nici o singură strădanie pierdută în zadar, nici o singură înfrângere veritabilă în faţa lui Dumnezeu, atâta timp cât o înfăptuieşti şi o urmezi, întrucât chiar in aceste strădanii (reuşite sau nu; în aparenţă) constă meritul, în ele se formează şi se adună esenţa însăşi a fericirii veşnice. Din astfel de materiale sunt făcute porţile şi zidurile Ierusalimului ceresc.
În această lucrare ajutată de supranatural, partea lui Dumnezeu se găseşte, fără îndoială, numai în voia milei Sale. Dar care este voia milei (cuvântul însuşi relevă o iubire aproape recunoscătoare din partea sa), care este voia milei unui Tată care ne iubeşte şi care este Atotputernicul?
Copii, fiinţele sortite sărăciei naturale sau voite, sufletele simple, sunt aproape întotdeauna, din chiar aceste motive, mai aproape decât toţi ceilalţi de cele mai înalte adevăruri ale vieţii spirituale, care este înainte de toate înlocuirea vie a multor idei şi raţionamente prin câteva principii luminoase şi nesfârşit de rodnice acţionând în unire cu Dumnezeu. Simplificarea supremă a vieţii în Dumnezeu, având ca ajutor viaţa însăşi a lui Dumnezeu, iată adevărata viaţă spirituală.
Aceasta o practică numai cei iniţiaţi, puţini la număr.
O astfel de concepţie nu ridică obstacole între cei mulţi, faţă de care Cristos îşi arată mila până şi în nevoile materiale, şi în cele mai pure bucurii ale împărăţiei lui Dumnezeu, dimpotrivă, ea le coboară, deschizând în faţa oamenilor un câmp larg, ce nu cunoaşte alte limite decât pe cele ale iubirii de Dumnezeu. Ea nu poate decât să încurajeze o întreprindere ca a noastră.
Dar aceasta nu este totul; în general, din lipsă de spirit de credinţă, este neglijat fondul sufletului, aflat în stare de har în care, de la botez, sălăşluieşte neîntrerupt, în realitatea sa vie, însuşi Dumnezeu, atât timp cât sufletul nu-l alungă cu violenţa, prin păcatul de moarte, şi nu îl cheamă înapoi, prin taina Pocăinţei. Nu este îndestul considerată la rangul său de forţă vitală această vigilenţă plină de iubire a Sfintei Treimi, ce sălăşluieşte în adâncul inimii omului, această prezenţă ce poate fi atât de miraculos activa, a Sfântului Spirit. Nu ne gândim destul că viaţa eternă începe aici, în tovărăşia pe cat de certă, pe atât de tăinuită a Dumnezeului Nostru şi că ea creşte cu atât mai multe binecuvântări în cealaltă lume, cu cât ea a fost mai conştientă şi mai bine începută aici, pe pământ. Un candidat la preafericita viaţă veşnică – şi noi toţi suntem – trebuie să se apropie tot mai mult de Cel Veşnic, de Nemuritorul care nu ne este necunoscut şi care s-a făcut oaspetele nostru permanent în fibrele cele mai intime ale sufletului.
Putem deci vorbi cu oarecare încredere despre Dumnezeu sufletelor care îl găzduiesc astfel.
Pe lângă aceste motive, întotdeauna valabile şi care au fost bune dintotdeauna, mai există, pentru a ne justifica încercarea, şi unele motive actuale.
Motive actuale. Efecte supranaturale produse în rândul oamenilor prin răspândirea practicii împărtăşaniei frecvente, prin împărtăşirea copiilor, sacrificiile aduse de războaie, privaţiunile purificatoare şi învăţămintele anilor grei.
Mulţimea căreia ne adresăm este mulţimea sfinţită prin împărtăşania frecventă şi tainic binecuvântată prin împărtăşania copiilor. Nu mai este mulţimea de ieri, a liturghiei de la ora 12, a vizitei de politeţe făcută duminica numai de doamne îmbrăcate luxos, cu o cărţulie de rugăciuni cât mai mică în mână, Celui-de-sus, , care părea a fi, chiar din această cauză, Marele Absent.
Im mulţimile de astăzi, vorbind de Dumnezeu şi de intimitatea cu Dumnezeu, poţi găsi ecou. Şi chiar dacă n-ar fi decât cei care primesc zilnic Trupul şi Sângele lui Isus, numărul lor e de acum destul de mare pentru ca vorbele pe care aici le spunem despre Cel pe care-l iubesc şi doresc să-l servească tot mai bine, să nu rămână neînţelese şi nici limitate la o elită derizoriu de mică. Aceştia vor înţelege, şi ei reprezintă acum cu totul altceva decât numai o mână de oameni.
Ceva tragic şi profund dublează de altfel această mişcare e sufletelor: pregătirea specială şi apropiată de noi, făcută de anii cei grei. Meritele sacrificiilor integrale, adevărate holocausturi, pe care le-au adus, mai ales în ţara aceasta, au venit ca un aflux de graţii, ca nişte nori binefăcători, deasupra tuturor fronturilor, ce nu aşteaptă altceva decât să se împrăştie ca roua, făcând să germineze recoltele divine. Şi chiar de n-am avea alt folos decât că nu ne rămâne necunoscut preţul sângelui, trebuie să ştim să folosim din plin aceste exemple.
N-a rămas nici o disciplină cu profit educativ de mortificare, nici măcar cele din afara Bisericii, care să nu fi fost reabilitată, pregătită, indirect adusă în atenţia generală sub cruda „vergea de fier” a evenimentelor, substituindu-se poruncilor discrete şi blânde, prea nesocotite, pe care le dădea legea lui Cristos. Lumea voia să nesocotească austeritatea posturilor: restricţiile aduse de război au impus ceva cu mult mai sever şi de mai lungă durată; nu era respectată autoritatea ierarhică a Bisericii în această chestiune, era prost înţeleasă: reglementările statului au înlocuit-o şi încă fără să acorde dispense; lumea nu se gândea la moarte iar gestul din Miercurea Cenuşii, care o aducea aminte printr-un simbol îndepărtat, părea o literatură poetică e Bisericii: fiecare a avut acum moartea la căpătâi; ca ameninţare sau ca obsesie, şi a văzut-o realizată aievea de milioane de ori în jurul său; nu se cunoştea reculegerea în izolare, era aplicată ca o excepţie ineficace şi contradictorie: am avut parte de ea, involuntar şi prelungit, în tranşee, în căminele părăsite sau îndoliate. Ne ruşinam de Index: am avut cenzură: severitatea şi metodele Sfântului Oficiu produceau repulsie: s-a ajuns la citirea întregii corespondenţe, la permise de circulaţie, paşapoarte, zone interzise, interdicţii de export, percheziţii la graniţă. Salvarea publică şi exigenţele sale au lămurit pe cine are ochi de văzut despre legitimitatea precauţiilor mult mai benigne luate pentru salvarea a ceva mult mai serios, şi anume salvarea veşnică a individului şi mulţimilor. Se pierduse semnificaţia sacrificiului răscumpărător şi a victimelor voluntare: jertfa de bună voie e apărătorului, moartea fratelui, a fiului sau a părintelui, l-au făcut să fie înţeles cumplit de limpede şi afirmat cu strălucire; nu mai era cunoscut preţul de sânge al bunurilor pământeşti, nici ce durere ascunsă, ce anihilare minunată în folosul nostru al tuturora reprezintă un calvar şi o liturghie: Soldatul necunoscut ajuns sub Arcul de Triumf ne arată imaginea sfâşietoare a sacrificiului creştin şi ne face să înţelegem într-un chip actual şi precis ce înseamnă moartea pentru ceilalţi, gestul unuia mai bun decât noi care se dedică cu toată fiinţa fraţilor săi, topirea binefăcătorului în fapta cea bună, sacrilegiul de a nesocoti toate acestea, responsabilitatea pe care o purtăm, de acum înainte, pentru toate faptele noastre. Cel mai vizibil, cel mai apropiat şi cel mai glorios dintre mormintele omeneşti arată, odată cu învăţăminte, şi preţul vizibil al bucuriilor noastre de acum, al liniştii, al fericirii, dar, vai!, şi al profanărilor şi al ruşinii noastre de azi. Se poate spune, referindu-ne la toate acestea, că lecţiile marelui război au predicat oarecum renaşterea creştină ai cărei martori suntem. Evanghelia, primită sau nu pe deplin, e Înainte-Mergătorului, botezul de pocăinţă şi lacrimi şi, cu un comentariu subliniat de sângele care adevereşte, Evanghelia Celui Răstignit.
Pregătirea ascetică şi purificatoare s-a înfăptuit astfel pentru multe suflete la o scară masivă şi grandioasă. Nu pentru toate, ştiu asta; groaznicele lecţii recente au fost, de către unii, uitate curând, cu o întoarcere la plăceri şi la cele deşarte. Dar aceştia, chiar clin punctul de vedere al duratei omeneşti a lucrurilor, contează prea puţin; până şi în sânul mulţimii indiferente şi-a făcut loc o gimnastică spirituală, un soi de mlădiere salutară a spiritelor şi inimilor faţă de idei, obişnuinţe, discipline necunoscute de prea multă vreme şi reîntinerite acum de interpretări şi pregătiri noi. Cu inevitabilul rebut de mizerie umană, putem totuşi avansa ideea că, până la un anumit punct, „Ninive a înţeles” lecţia; în orice caz, nu se poate spune că n-a auzit-o bine.
Starea actuală a spiritelor. Viaţa creştină se întinde în profunzime şi nu se mai teme să se arate în toată simplitatea şi sinceritatea ei.
Celor care au înţeles şi s-au situat astfel în Spiritul Domnului, li se poate vorbi de Dumnezeu conform Spiritului lui Dumnezeu. Alături de cei care, fără să mai aştepte aceste severe învăţăminte, erau deja porniţi pe cărările vieţii spirituale, poţi deja să-i recunoşti, să-i numeri chiar, să-i vezi împărtăşindu-se din acelaşi Spirit care tinde spre unitate prin Armonie şi merge până la a apropia vizibilîntre ele sfintele eforturi ale sufletelor. Terenul devine astfel tot mai propice dezvoltării pornirilor bune, setoase de perfecţiune. Nimeni nu poate nega drumul parcurs în privinţa practicii şi educării creştine. Adevărurile care, încă mai ieri, păreau că nu îndrăznesc să se arate decât cu un aer de scuză, cu apologiile ocazionale şi formule prudent imprecise, păşesc acum în faţă, despuiate de preambuluri şi artificii, răspunzând exigenţelor înseşi ale unui public mai informat şi mai hotărât în aspiraţiile sale. S-au mărit posibilităţile de educare şi edificare. Există acum, spre a hrăni mai bine mişcarea pornită, un întreg repertoriu de lucrări ce permit lesne o cunoaştere temeinică a doctrinei Bisericii. Sfântul Toma de Aquino nu mai este doar un nume lansat cu o admiraţie obligatorie, destul de ineficace şi fără nici o precizare, în cursul unei predici vagi moralizatoare, sau într-un articol lipsit de conţinut al unei reviste cuminţi; el este acum o personalitate reală şi activă şi care, putând fi înţeles de mulţi, într-un chip omogen şi cu forţă de persuasiune, învaţă din amvoanele bisericilor sau de la catedrele Facultăţilor catolice, prin cărţile de popularizare şi până în familiile pătrunse de o credinţă mai sigură de sine. În privinţa acestei evoluţii consolatoare, puţine semne sunt mai simptomatice decât atitudinea grupărilor de intelectuali, exerciţiile de pietate colectivă din marile şcoli, elita şi speranţa gândirii franceze, căutarea unei legături spirituale care se încearcă să se stabilească între corporaţii şi sindicate, ca şi în sânul acestora.
Planul adoptat de noi: aceste pagini nu formează un tratat general şi nici o expunere ştiinţifică, ci un fel de eseu de cultură spirituală pentru mase, indirect atinse de har, după voia Providenţei. Caracterul deopotrivă elementar şi intensiv al acestei culturi. Tentativa de popularizare apostolică, evitând speculaţia, controversa şi subiectele prea discutate. Punctul de plecare, mai presus de toate personal şi familial, liturgic şi sacramental, stabilit pe înţelesul tuturor, pe baza ornicului şi a calendarului.
Aşa stând lucrurile, ce am putea aduce aici, pentru a răspunde nevoilor sufleteşti şi necesităţilor momentului? Despre o temă ce se arată la început destul de elementară, de care se leagă esenţa însăşi a vieţii spirituale: o încercare personală de elucidare, urmată de texte potrivite, luate din autori spirituali mai vechi şi mai noi. Eseul „personal”, pentru care îmi cer scuze, şi pe care de altfel nici nu l-am abordat fără teamă, este, în realitate, mai puţin personal prin fond, decât prin formă şi accent; căci dacă prin grija de apostolat şi pentru a nu intrerupe, mai ales într-un astfel de subiect, elanul discursului, nu semnalez mereu referinţele şi autorităţile pe care mă bazez, acestea vor fi uşor recunoscute şi regăsite în trecere. Aş fi vrut să încredinţez, de altfel, executarea acestui plan la care ţin mult, unor mâini mai pricepute decât ale mele şi, cu deosebire, unui grup de călugări aleşi dintr-un Ordin al Bisericii special dedicat practicii vieţii spirituale şi contemplative, sau studiului dezvoltării acestora. M-am lovit de obstacole materiale care mă puneau în faţa unor oameni deja prea ocupaţi şi excedaţi de îndatoririle lor curente. Dar, pe de altă parte, ei socoteau sarcina necesară şi binefăcătoare. Rămas singur să o pot traduce, în fapt, ei nu m-au descurajat sa încerc, dimpotrivă.
Nu veţi găsi aici nici urmă de controversele care i-au frământat pe specialişti (şi care îi frământă poate chiar prea mult, întâmplându-se, prea adesea, în toiul discuţiei, să fie uitată spiritualitatea subiectului şi atmosfera reală a chestiunii). Fără a le nesocoti importanţa şi interesul profund pe care-l prezintă, aici nu este locul lor. Nu veţi găsi în aceste pagini, polemici şi nici expunerea unei ştiinţe pur speculative. Totul va căuta aici un punct de sprijin imediat şi real în viaţa Bisericii şi în cea a individului, cu o grijă constantă faţă de aplicarea practică. În două cuvinte, planul este acesta: unirea cu Dumnezeu, intimitatea cu Dumnezeu, servindu-ne de un punct de plecare deopotrivă sacramental şi liturgic, personal şi domestic, şi la îndemâna tuturor. Vom evita deformarea oricărei devoţiuni prea limitate prin originea sau prin rezultatul ei (simplu mijloc, un mijloc prea adesea hipertrofiat). Ne vom aminti că Spiritul Sfânt, dacă poate sufla oriunde vrea, nu se încarnează şi că o manifestare sau acceptare colectivă, reprezentată prin Biserică, este pentru noi chezăşia cea mai sigură de autenticitate a aspiraţiilor sale. De aceea, ne vom sprijini, în dezvoltarea temei noastre, mai ales pe rugăciunea Bisericii.
Adusă de scurgerea zilelor, de calendarul însuşi pe care-l trăim, şi, în acelaşi timp, bogată de experienţă seculară ca şi de sevă divină, constituie în liturghie un fel de „mare jurnal” al lui Dumnezeu, jurnalul ţinut în numele lui Dumnezeu şi cu o siguranţă infailibilă a istoriei divine şi a ceea ce, din viaţa omenească, ia parte la viaţa divină. Înzestrat cu supreme virtuţi operative, acest „jurnal” dă o apreciere suverană şi oamenilor şi faptelor; consemnează „numai lucrurile necesare” în formule nepieritoare; dialog în care se încrucişează vorbele dumnezeieşti şi cuvintele oamenilor, vorbele omeneşti şi o gândire inspirată de divinitate.
Vom amesteca cu viaţa de toate zilele tot ce vine de la această sursă mereu vie, căutând punctul de întâlnire cel mai simplu şi cel mai uşor de găsit; vom încerca sa oferim prin aceasta ceva care să fie pe cât de asimilabil pe atât de substanţial. Voi evita, chiar, pentru a putea pătrunde mai bine peste tot, termenii prea speciali sau prea savanţi şi mă voi strădui, înainte de toate, chiar şi în chestiunile teologice mai delicate, să dau cuvintelor sensul lor cel mai curent, să folosesc, dintre numele de lucruri, pe cele mai puţin rebarbative, pe cele mai „aclimatizate”, pe cele mai apropiate de suflet.
O metodă neimpusă de autoritate. Libertatea alegerii. Cel mult oarecare preferinţă pentru ceea ce poate lăsa cel mai larg câmp liber spontaneităţii umane si acţiunii divine.
Dacă, în ce priveşte teoria, socotim să dăm aici doar un minim ce poate fi abordat de către toţi şi încă destul de sigur, suficient de universal admis pentru a nu constitui subiect de discuţie, în ce priveşte metoda, am dori ca, lăsând fiecărui suflet să aleagă ce i se potriveşte mai bine, sarcina noastră să fie cu precădere o sarcină de iniţiere. Dictonul Sfântului Augustin: Ama et fac quod vis[1] este îndeosebi adevărat în materie de metodă spirituală. Voi fi cu atât mai puţin înclinat spre controverse pe acest teren, cu cât aduc aici obişnuinţele de libertate şi tradiţiile străvechi ale Răsăritului. Acolo, dintotdeauna metodele s-au constituit fără să-ţi dai seama; nu s-a dorit ca sufletele să fie înregimentate în reglementări prea uniforme, prea strâmte sau prea complicate; nu s-au căutat deloc reţete savante şi automate pentru a ajunge la un scop spiritual din care aproape nimic nu trădează un mecanism intelectual sau chiar virtuos şi unde numai ceea ce sufletul dăruieşte (pentru că Dumnezeu dăruieşte), poate fi regăsit fecundat şi sublimat pentru eternitate.
Credem că în aceste chestiuni, şi mai ales când ne adresăm mulţimilor, acela conduce mai bine, care lasă cât mai multă spontaneitate sufletului în căutarea lui Dumnezeu şi nu-i stă alături decât pentru a-i supraveghea rătăcirile, a-i preveni iluziile, a lămuri punctele obscure, a reîncălzi fervoarea, a consola slăbiciunile, a face rodnică ariditatea sufletească, pentru a-i aduce ceva din acel Spirit Sfânt care este în acelaşi timp acelaşi în toţi şi totodată cel mai variat în manifestări în fiecare şi în toţi, foc viu care, după expresia liturgică din Sâmbăta Mare, nu scade comunicându-se, ci îşi măreşte, prin aceasta, splendoarea.
Cum se circumscrie aici câmpul acţiunii. „Convertirea” se presupune deja câştigată şi verificată. Este vorba despre suflete nu numai revenite la Dumnezeu, ci aflate în căutarea perfecţiunii creştine.
Nu va fi deloc vorba aici despre marile puncte de plecare ale simplei vieţi cretine, despre părăsirea hotărâtă a păcatului de moarte şi despre punerea în gardă faţă de servituţile repetării lui, nici despre alegerea ce trebuie făcută între cele două cetăţi, între o viaţă dăruită lumii, sau chiar mai rău decât lumii, şi o viaţă dăruită lui Isus Cristos. Toate acestea sunt la un alt nivel şi ţin de o altă slujire: toate acestea sunt presupus dobândite.
Şi nu pentru acel public scriem aceste rânduri; el are de unde sa se înarmeze pentru convertirea la care poate aspira, iar predicarea adevărurilor fundamentale este la îndemâna sa, împreună cu harul pe care îl acordă sacerdoţiul şi soluţiile generoase ale sacramentelor. Nu aici se află lacuna pe care trebuie să o umplem şi nici nevoia momentului de faţă.
Ce categorii de suflete sunt cu precădere vizate aici?
Ne adresăm aici, mai ales sufletelor, deja foarte numeroase, care, formate prin cuminecarea frecventă, aspiră la perfecţiunea creştină şi poate le lipseşte ajutorul necesar pentru a avansa, fiind risipite într-un numeric sărac în preoţi şi neavând întotdeauna preoţi potriviţi pentru această misiune mai puţin curentă, sau care, să dispună de suficient timp pentru a da, cui le cere, lămuririle, sfaturile şi îndrumările trebuincioase.
Ne adresăm, de asemenea, celor care, reveniţi la Dumnezeu, sau tot timpul ramaşi în slujba Sa, dar fără preocuparea de a progresa, ar putea fi mişcaţi sufleteşte dacă li s-ar vorbi mai mult despre El, într-un mod mai insistent, mai penetrant şi dacă li s-ar face cinstea să fie consideraţi capabili de o iubire mai înaltă decât cea care li se pare că e suficientă pentru lâncezeala lor.
Ne adresăm, de asemenea, multor preoţi, atât pentru ei, cât şi pentru sufletele încredinţate grijii lor. Statutul lor preoţesc îi pune într-un fel de obligaţie de viaţă spirituală pe care nu o practică întotdeauna îndestulător, şi pentru care nu sunt întotdeauna suficient de sprijiniţi. Am menţionat mai înainte printre cei mai chemaţi la viaţa spirituală sufletele care vin în contact în fiecare zi cu jertfa lui Cristos, primind Trupul Său în împărtăşania zilnică n-a trebuit să subliniem prea mult legăturile imperioase pe care acest lucru le creează între Cristos şi viaţa lor. Ce să spunem de preotul care, nu numai prin statutul său, se împărtăşeşte zilnic cu Trupul şi Sângele Domnului, dar chiar, într-o oarecare măsură, îl face pe acesta să asculte de chemarea sa, şi realizează pe pământ în fiecare zi o nouă apariţie a acestui Dumnezeu întrupat şi îl împarte celorlalţi? Se dovedeşte prea adesea că iradierea a ceea ce trebuie să producă o asemenea legătură nu se face destul de simţit în ei şi în jurul lor – şi, în mare măsură, aceasta nu este numai vina lor. În multe privinţe, preoţii noştri sunt părăsiţi, izolaţi, copleşiţi de puzderia de mici mizerii din această lume, câtă vreme sacerdoţiul le cere să aibă o viaţă spirituală intensă, iar această viaţă spirituală ar trebui sa fie uşurarea, suprema binecuvântare a prea grelei poveri pe care le-o impune dificila, supraomeneasca lor misiune. Ar fi folositor să venim în ajutorul acestor slujitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, stimulând şi alimentând în ei elementele vieţii spirituale.
Oricare ar fi situaţia acestui public presupus şi a atâtor suflete pe care nu le cunosc, am convingerea profundă că subiectul are şanse să fie apreciat, urmărit şi, într-o largă măsură, trăit şi practicat. Sunt de mult apuse timpurile de neînţelegere cucernică, de complezenţă necuviincioasă, conform modeler intelectuale cele mai efemere, vremile când o mare revistă refuza unui autor celebru un articol despre Dumnezeu, sub pretextul că subiectul e lipsit de actualitate.
Dumnezeu care este, se poate spune, singura actualitate permanentă, cea despre care, în pragul morţii, îşi amintesc şi cei mai nepăsători oameni, astăzi este o actualitate renăscută şi tulburătoare, atât pentru oamenii de rând, cât şi pentru marile genii. Aceştia toţi aşteaptă, într-o măsură nebănuită, să se vorbească de El, să se vorbească, dacă e posibil, într-un mod în acelaşi timp vechi şi nou, cu tinereţea veşnică a unei inimi atinse cu adevărat de El. Spre aceste suflete care aşteaptă, care sunt deja, după cum spune Apostolul, templul lui Dumnezeu; în altarul ascuns în ei şi prea lipsit de slujitori, aici voim să urcăm cu teamă şi bucurie, spunând în felul nostru umil: Introibo ad altare Dei, ad Deum qui lactificat juventutem meam [2]. Vom merge cel puţin la acel altaral lui Dumnezeu, şi acolo e tot Dumnezeu care întinereşte întotdeauna în noi bucuria sa.
Viaţa spirituală este, pe acest pământ, viaţa sufletului în societatea şi în intimitatea lui Dumnezeu. Ordinea necesară pentru a înţelege punerea în relaţie a celor două fiinţe, cele mai reale cu putinţă pe care ni le putem imagina.
În aceste convorbiri despre viaţa spirituală pe care le-am anunţat, ce ordine sa urmăm? Ce subiecte să abordăm chiar la început?
Ni se pare că subiectul impune şi uşurează în acelaşi timp ordinea şi maniera de a proceda. Acest „subiect” să nu uităm nici o clipă, este un subiect de esenţă unică, despre care nu se poate trata fără a trata cu el. Acest „subiect”, dacă este Dumnezeu care e spirit, la care nu ajungem decât prin spirit şi cu ajutorul Sfântului Spirit, nu este un simplu „subiect” de gândiri înalte, pioase şi mântuitoare, o idee magnifică, o fiinţă care trăieşte prin raţiune; ci o Fiinţă vie, actuală, inspiratoare, martor şi judecător, aplecat asupra sufletelor noastre şi privindu-le venind către El, cu dragoste şi blândeţe, prin ceea ce Cuvântul său a putut numi „grilajul uşii”, termen care poate nu vrea să desemneze – pare-se – decât colivia mişcătoare de oase şi carne vie, prin care El vede tot timpul, în care e închisă şi se zbate inima noastră.
Viaţa spirituală, schiţă şi început pe pământ a vieţii veşnice, este într-adevăr viaţa mai bună a întregii noastre fiinţe în societatea lui Dumnezeu, sub suflul Spiritului lui Dumnezeu. Şi ceea ce ne arată ea, la început şi la încheierea misiunii sale, este că Cinevatrebuie pus în legătură mai directă şi mai intimă cu cineva. Şi înainte de toate Cineva viu faţă de cineva viu.
Dintre cele două fiinţe vii, una este întotdeauna aici şi mereu în faţa celeilalte, pe care o cuprinde şi o domină complet, pe care o găseşte întotdeauna şi doreşte s-o găsească tot mai mult a Lui. Celălalt este în căutarea Celui care este în faţa sa şi care îl copleşeşte tot atât cât îl şi binecuvântează.
Dacă, pe pământ, ne gândim să fim cu Dumnezeu, să trăim cu Dumnezeu, să fim un singur Spirit cu Dumnezeu, pe cât ne permite nevolnicia noastră, ajutată de El, trebuie ca Dumnezeu sa fie, în cel mai înalt grad, prezent în conştiinţa noastră.
Primul punct este, deci, să punem la locurile lor, pentru a le putea uni, două prezente. Or de aceste două prezenţe fiecare din noi – trăind de fapt în ele – nu se poate câtuşi de puţin îndoi; una, propria noastră prezenţă, atestată prin evidenţa faptului prin care simţim că existăm; cealaltă – prezenţa lui Dumnezeu – dovedită prin lumina credinţei, mai scumpă sufletului nostru şi de un adevăr veşnic mai profund decât evidenţa, naturală pentru noi, a fiinţei noastre imperfecte şi schimbătoare.
Prezenţa noastră şi prezenţa lui Dumnezeu – şi mai înainte de orice – ca realităţi: iată punctul de plecare aproape inevitabil impus alegerii noastre de câtre logica însăşi a termenilor pe care trebuie să-i alăturăm. Totodată, aceasta e şi singura ordine într-adevăr practică, ce ia lucrurile de la sursă şi în toată vigoarea lor. E acea ordine a rugăciunii tăcute care deschide aceste pagini. Cum să vorbeşti, de fapt, despre Dumnezeu conform Spiritului lui Dumnezeu fără a te plasa mai întâi cât mai aproape de El, sau, mai curând, fără a te aşeza în El şi a încerca să aduci acolo şi sufletele cu care ai dori sa vorbeşti despre El?
Vom arunca deci, ca să spunem aşa, aceste două realităţi faţă în faţă, una la sânul celeilalte; şi, pentru început, nu ca obiecte de reflecţiuni particulare, şi nici oprindu-ne la felul lor de a fi şi de a fi una faţă de cealaltă, ci ca realităţi încă în stare brută şi masivă, neacordându-le deocamdată decât singura, dar întreaga importantă a ceea ce reprezintă ele pentru noi.
Şi cu toate că în sufletul nostru realitatea noastră proprie ni se pare ca dată dintâi şi cea mai de netăgăduit. – fiind ea, deopotrivă, atât simplul efect al Celeilalte realităţi, pentru cunoaşterea, slujirea şi iubirea căreia am fost creaţi, cât şi obiectul însuşi pe care trebuie să-l modelăm după chipul Aceleia – cum este vorba şi de o realitate ce se poate lipsi de realitatea noastră personală, în timp ce noi n-am putea, fără a nimici sau micşora soarta noastră veşnică, să ne lipsim de această realitate primă, vom îndrepta deci primul nostru efort de gândire, de voinţă şi de contemplare către realitatea şi prezenta lui Dumnezeu, implorând în folosul acestui efort., prin chiar aplicarea învăţămintelor cuprinse în el, binecuvântarea şi gratia lui Dumnezeu care veghează neîntrerupt asupra noastră.
„Lucrul lui Dumnezeu” faţă în faţă cu faptele noastre. Locul realităţii prezente, actuale şi permanente a lui Dumnezeu în viaţa spirituală. Dumnezeu – realitatea prima, suverană şi inevitabilă.
Lucrul lui Dumnezeu, prezent, infinit mai real şi mai prezent decât toate, şi prezent în infinit de variate feluri. În grade de unire, proporţionale cu demnitatea fiinţelor şi a faptelor, – lucrul lui Dumnezeu conştientizat este elementul primordial şi esenţial care se impune din prima clipă în viaţa spirituală mai mult decât în orice alt fel de viaţă.
Prima dintre toate necesităţile, întrucât, potrivit unei logici binecuvântate, s-a născut şi ea din chiar inima Părintelui Atotputernic, prima dintre toate forţele şi dintre toate bucuriile, este sa aşezi realitatea lui Dumnezeu la locul său adevărat de realitate. A mărturisi fără încetare realitatea lui Dumnezeu, a găsi şi a marca locul realităţii lui Dumnezeu, a recunoaşte şi a evidenţia realitatea lui Dumnezeu în toate lucrurile, şi îndeosebi acolo unde El există mai mult, iată prima grijă a sufletului care vrea să trăiască prin Dumnezeu.
Iar Dumnezeu fiind ceea ce este, iar noi fiind ceea ce suntem, nu este numai o simplă punere faţă în faţă, oricât ar fi de afirmativă şi de puternică, nu este o confruntare rodnică şi plină de învăţăminte, este o pătrundere, o întrepătrundere care trebuie înfăptuită cu ajutorul mereu înnoit al Tatălui Nostru care este în Ceruri.
Acest Dumnezeu, din punctul de vedere al realităţii, – şi în afara oricăror altor consideraţii – este ceea ce există mai real, acum ca întotdeauna, în faţa fiinţei care sunt eu, ca şi în faţa tuturor fiinţelor. Singurul nume pe care şi l-a dat spre a ne permite o idee despre Sine, prima străluminare a Revelaţiei, oferită omenirii în Cărţile Sfinte, a fost semnificată în mijlocul flăcărilor Rugului. Aprins prin mijlocirea supusă a copilului găsit, paznic de vite, vagabond şi gângav, dintr-o dată investit cu misiunea să-şi salveze poporul, să dea lumi o lege divină, să-i pregătească venirea lui Cristos şi sa comunice numele lui Dumnezeu. Iar acest singur nume a fost: „Eu sunt cel care sunt” [3]. Nimic nu este ca El, nici atât ca El, nici în felul unic al acestei Realităţi care este mamă şi model al tuturor realităţilor.
Dumnezeu este, Dumnezeu este mai mult decât totul, Dumnezeu este aici ca şi pretutindeni, Dumnezeu este mai mult decât în orice alt loc de pe pământ în sufletul creştinului care trăieşte prin har, în rugăciune şi împărtăşanie… Acestei realităţi, care este cauza tuturor lucrurilor, care este deasupra tuturor, care depăşeşte totul, aşa încât, pe lângă Ea, tot ce este, este ca şi cum n-ar fi – trebuie sa i se recunoască din capul locului statutul de realitate, acest statut prim, de o vehemenţă de a fi pe care nimic n-o poate sugera, acest statut de temelie, de transcendenţă, de permanenţă, de călăuză veşnică a lucrurilor, care poartă amprenta unei semnificaţii particulare pentru instrumentul desemnat de voinţa divină, care suntem noi.
Noi rămânem în afara adevărului celui mai elementar, în afara ordinii universale ca şi a progresului, dacă nu o vedem astfel, carealitate mai actual şi mai intens reală decât lumea întreagă şi decât noi înşine.
Această realitate fără egal şi Sfântă, care, de la Isus încoace, ştim că este de două ori paternă şi acţionează fără încetare din iubire faţă de noi, această Realitate care ne urmăreşte aici, chiar în această acţiune şi în această – fără îndoială că cei mai buni dintre noi, cei mai ajutaţi de graţie, nu reuşesc să-i dea în sinea lor tot locul care, chiar după slabele proporţii, îi revine în sufletul nostru: nici valoarea ei relativă, de care mai curând ne apropiem decât o percepem; dar misiunea noastră este tocmai de a încerca să avem, despre ceea ce i se datorează, o conştiinţă tot mai limpede şi mai activ iubitoare. Căci Ea este aici cu caracterul ei prim şi suprem, pe care nimic nu-l poate schimba.
„Cel-care-Este”, singurul care este într-adevăr în mod absolut, este aici în faţa noastră, în jurul nostru, în noi, pentru noi, ca şi în afara noastră, după noi ca şi înaintea noastră. Şi când se spune Dumnezeu te vede, Dumnezeu te aude, dumnezeu îţi cuprinde din toate părţile destinul, Dumnezeu te inspiră, Dumnezeu te aşteaptă, acestea nu sunt referiri exacte, ci moduri figurate de a vorbi, este expresia atenuată a ceea ce putem concepe mai absolut, mai imediat şi mai puternic din partea lui Dumnezeu. El ne atinge şi ne însufleţeşte din toate părţile în timp şi eternitate. Iar sensul realului în noi nu este decât percepţia indirectă şi micşorată a Voinţei lui Dumnezeu printre făpturile sale.
Dacă ne examinăm, şi este primul gest înainte de primul pas, nu recunoaştem oare în chip ciudat în Dumnezeul nostru, pe care vrem să-l cunoaştem mai bine, să-l iubim mai bine, să-l slujim mai bine, acest grad extraordinar de realitate mereu actuală şi – oricum s-ar înfăţişa El – mereu apropiată?
Acest „Prezent-pretutindeni”, acest „Trăind deasupra a toate”, acest „Real” faţă de care orice existenţă, ca existenţă, până şi cea care simt că sunt eu şi care mă asigură de celelalte, nu este decât ecoul – şi încă foarte slab – al lui, este El oare conceput ca atare în sufletul meu şi primit ca atare în viaţa mea?
Este prima întrebare care trebuie pusă şi primul lucru de care trebuie avut grijă. Cu riscul de a rătăci în cea mai cumplită dintre greşelile obişnuite, de a fi nu numai în afara adevărului care ne poate călăuzi şi a vieţii care ne poate dărui fericirea, dar şi în afara realităţii înseşi aşa cum este ea, în conştiinţă, oare am pus, îmi pun eu oare mereu sufletul nu numai sub ochii, ci în chiar sânul Realităţii Suverane?
La această primă întrebare şi la această prima preocupare de a pune sufletul în plină Realitate divină, – şi se poate spune prin aceasta, numai prin aceasta, în plină şi sigură realitate a lucrurilor din această lume, – practica vieţii noastre deseori dă răspuns rău. Aici găsim aproape întotdeauna cauza fundamentală a imperfecţiunilor şi nereuşitelor noastre. Şi chiar din prag, o reformă, un control riguros ne sunt recomandate.
Prea numeroşi sunt creştinii, chiar plini de zel, chiar doritori de perfecţiune, care – să vedem lucrurile aşa cum sunt, cu sinceritate şi cu, să spunem cuvântul, cruzime – tratează prima şi singura adevărată realitate a lumii, cea mai actuală şi mai esenţială pentru credinţa lor, ca pe un fapt raţional al raţiunii, ţinut în cinstire cum se cuvine, desigur, dar considerat prea mult, în realitate, ca un soi de idee percepută cu intermitenţe, mai curând de excepţie decât transcendentă, mai degrabă pusă la o parte, decât ţinută într-o izolare respectuoasă, o idee situată oarecum pe lângă Univers, într-un fel de îndepărtare, care are în noi un fel de activitate artificială, îndeobşte puţin cam obositoare de contemplat, şi de o utilitate limitată – în loc de a vederea în ea Fiinţa vie, iubitoare, cu o prezenţă universală şi perpetuă de pătrundere radicală şi, dacă putem spune astfel, – căci aceasta este dorinţa Generozităţii ce izvorăşte din însăşi Fiinţa Sa – de „folosinţă constantă”.
Deşi, printr-o mărturisire de credinţă, îi acordă, fără îndoială, locul de cinste în inima, în sufletul unora, această Fiinţă e ţinută ca un obiect de lux, de esenţă înaltă şi nobilă, iubită cu seriozitate, aşa cum iubeşti din obligaţie pe un binefăcător absent, sau primit ca un oaspete de cinste cu un respect emoţionat – care are exigenţe înţelepte şi pune condiţii destul de riguroase, dar lăudabile şi salutare – considerat în orânduirea veşnică a lucrurilor ca ceva îndepărtat, un ţel de ultimă instanţă la cea mai mare depărtare, în preafericita întrupare a Domnului Nostru, ca un fel de amintire minunată, un accident miraculos şi sfânt al cărui rol a fost jucat o dată pentru totdeauna. Dar nu este aşa. Realitatea lui Dumnezeu altcumva trebuie să fie apreciată; ea cere de la noi în acelaşi timp mult mai mult şi mult mai puţin. Mult mai mult pentru că ea n-ar putea să se mulţumească nici cu acea parte delimitată a noastră care ar lăsa o porţiune din noi înşine ca în afara lui Dumnezeu; nici cu acea imagine îngustă a Celui-care-Este, prin care noi am falsifica, din nebăgare de seamă, în cugetul nostru, esenţa Ei, în egală măsură sau chiar mai mult decât vocaţia noastră. – Mult mai puţin, fiindcă echilibrul vieţii şi al datelor credinţei noastre nu se menţine atunci în acest domeniu, pe nedrept limitat, decât printr-un efort prea omenesc şi prea încordat, pe cât de dificil pe atât de zadarnic uneori — pe când cu simţul şi grija permanentă faţă de realitatea actuală a lui Dumnezeu, cea de pe urmă dintre făpturile inteligente, pusă în împrejurările cele mai puţin favorabile, printr-un act de deplină simplitate, susţinut şi binecuvântat de Dumnezeu însuşi; printr-un act de o uşurinţă în care toată forţa lumii de dincolo şi a celei de aici se conjugă fără efort; şi ultima făptură poate realiza echilibrul tuturor lucrurilor, pe care toate lucrurile se bazează şi se armonizează, poate „să se simtă ca acasă” şi „să-L găsească pe Dumnezeu” pretutindeni, şi poate fi condusă până la cea mai înaltă sfinţenie, dacă se foloseşte de tot ce i-a pus Dumnezeu la dispoziţie prin Isus Cristos şi Biserica Sa.
Partea lui Dumnezeu trebuie să fie totul, iar aceasta nu prejudiciază nimic. Formulă absolută, dar compatibilă cu toate vocaţiile, chiar cu cele mai umile ale sufletului creştin.
Pentru a reacţiona faţă de acel metodism căruia nu-i scapă un număr destul de mare dintre catolicii noşti , şi care, dacă e cea mai mare parte a timpului inconştient şi involuntar, rămâne prea supărător de vizibil în manifestări şi prea nefericit de operant, e important ca cel ce doreşte să progreseze în perfecţiune să afirme răspicat prezenţa, în sine şi în toate, a Realităţii Prime, prima – trebuie mereu şi mereu repetat – nu numai ca importantă şi ca forţă originară, dar şi ca intensitate actuala a vieţii, şi care prin gura celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi ne vorbeşte neîncetat, la persoana a doua, într-un dialog de tutuire continuă, dialog familiar, tragic şi blând de care depinde soarta noastră veşnică.
Partea lui Dumnezeu este totul şi, cum avem şi evidenţiem imediat, aceasta nu prejudiciază nimic, ci dimpotrivă. Să nu ia nimeni chiar de la început termenul în sensul său cel mai elevat, mai rar şi, anticipând astfel, cel mai presus de forţele omeneşti. Dar formula, care vrea să se epuizeze în cazul sufletelor celor mai generoase şi al aleşilor celor mai sfinţi, este riguros exactă şi activă pentru cele mai neînsemnate stări ale vieţii spirituale şi nimic nu ar putea într-adevăr să ne facă să ne putem lipsi de ea. Dumnezeu este singura raţiune de a fi a existenţei creaturii, dacă dăm acestor două cuvinte bogăţia şi adâncimea de sensuri pe care le cuprinde. Partea lui Dumnezeu este totul: nimic care să stârnească frica în această exigenţă pe care vocaţiile cele mai puţin înalte şi cel mai puţin bine slujite trebuie să o înţeleagă într-un sens mereu absolut, fără îndoială, dar pe care trebuie să-l ştie adapta neputinţei sau lipsurilor sale, fără ca prin aceasta să-l facă să-şi piardă din valoare. Dumnezeu, pentru că este Dumnezeu, nu estestrăin nicăieri, iar Întruparea, jertfa pe Cruce, într-un mod nou, supranatural exaltat, mai radical şi mai apropiat de noi, au venit să pecetluiască şi să arate aceasta fiinţei noastre slabe şi decăzute, atunci când răul, singurul lucru care trebuie să-i rămână tot timpul necunoscut, părea să-l îndepărteze de orice fiinţă din această lume.
Aceasta este temelia a toate, pusă fără artificiu şi fără încordare la locul său real, în spirit de adevăr plin de înţelegere şi iubire. Este, mereu regăsit. Cel ce Este, în primul rând, Cel ce Este prin excelenţă şi fără rezerve sau limite, şi Cel ce Este pentru noi, totul: autorul, păzitorul, sprijinul, martorul, judecătorul, învăţătorul, prietenul, mântuitorul jertfit, oaspetele interior al sufletului omenesc în starea de graţie, această imagine a Lui, această fiică adoptivă răscumpărată cu preţul sângelui. Îndată ce considerarea prezenţei sale într-o faptă sau o împrejurare ne pare că are ceva ce sună fals, este pentru că ne găsim noi înşine în fals, fie că-l punem pe Dumnezeu în imperfecţiunile vreunei fapte, fie că n-am găsit calea cea de a supune toate lucrurile prezenţei divine, potrivit ierarhiei demnităţii lor sau n-am ştiut să ne pătrundem de Dumnezeu, în mod conştient şi voluntar, aşa cum creaţiaîn realitate este pătrunsă şi cum ne-o pretind, în domenii noi, într-un chip mai imperios şi mai profund, graţia, sacramentele, împărtăşania, comuniunea sfinţilor.
Însoţitorul din Veşnicia preafericită trebuie să fie însoţitorul tuturor momentelor vieţii noastre; chiar de acum şi, pe cât posibil, „în maniera cerească”. Este, în ceea ce ne priveşte, un moment analog ce trebuie să pregătească răsplata suprema şi ne dea mijloacele să o cucerim în încercările şi enigma acestei lumi. Cel care ştie că este oaspetele lucrurilor şi evenimentelor şi că le însufleţeşte în felul lor, aşa după cum ştie că este oaspetele şi animatorul nostru şi ne însufleţeşte după măsura noastră, trebuie să fie căutat fără încetare şi găsit la acea întretăiere continuă a Providenţei şi predestinaţiei, care formează mereu urzeala vieţii noastre.
O remarcă se impune de la început: aşezarea realităţii lui Dumnezeu la rangul său de realitate omniprezentă nu se face fără o constatare neaşteptată şi foarte consolatoare, şi anume că nu comportă nimic artificial, forţat şi, prin aceasta, deformat, în exerciţiul său. Orice altă realitate pământească se suprapune celorlalte şi, suprapunându-se, le ascunde, le modifică sau le zdrobeşte. Dumnezeu nu impune nicăieri acţiuni reducătoare. El se poate uni cu tot ce este, în afară de rău, pentru că răul nu este decât forma cea mai odioasă a neantului (cel mai rău neant, nu numai neantul a ceea ce nu este sau nu poate fi, ci nu trebuie sa fie).
Şi nu numai că nu se găseşte nimic artificial sau deformator in această preocupare, dar astfel ajungi, punându-te în chiar centrul acestui adevăr, să te apropii de singura optică exactă a tuturor lucrurilor, cea care dă măsura a tot ceea ce sunt lucrurile, faptele şi fiinţele în faţa lui Dumnezeu.
Dumnezeu, cea mai reală dintre toate realităţile, este deci aici, în faţa noastră şi în noi, în mii de feluri, prin prezenţa să naturală, însoţită de o forţă şi o acţiune universală care sunt onorate cum se cuvine în demnitatea unui suflet omenesc făcut pentru a le înţelege – el sălăşluieşte în sufletele noastre prin graţie, aşa cum credinţa noastră ne învaţă explicit într-o dogma făcută ca să ne umple de o bucurie suverană (şi noi n-avem dreptul să ignorăm aceasta dogma mai mult decât pe celelalte dogme prin nu ştiu ce fel de umilinţă sau laşitate, în fond josnic de interesată). – Dumnezeu rezidă în corpul viu al Bisericii, în sufletul său, în această comuniune a Sfinţilor, care adună deja în Dumnezeu şi la Dumnezeu fiinţele – se apropie şi mai mult încă de noi într-o trecere, o sărbătoare de Paşti în fiecare zi înnoită, în această împărtăşanie în care primim trupul şi sângele lui Dumnezeu făcut om şi care ne încredinţează, ca să spunem aşa, această prezenţă divină întreagă cu un soi de redutabilă libertate de folosinţă, sub forma cea mai jertfită nevoilor noastre.
Dumnezeu poate fi în sfârşit tot mai intens şi mai intim stabilit în noi în unirea cu toate intensităţile sale trăite şi recunoscute de către Sfinţii care se apropie tot mai mult de preafericita viziune rezervată lumii de apoi. Şi această unire ce i s-a oferit încă în această viaţa îl priveşte atunci când pe Dumnezeu în sine, conform cu ceea ce ne-a permis El să ştim despre Sine, când pe Dumnezeu căutat şi regăsit pentru sine, când pe Dumnezeu pentru ceilalţi, când pe Dumnezeu între sine şi ceilalţi.
Trebuie să ne repetăm fără încetare, cu o înţelegere tot mai nouă, mai profundă şi mai corespunzătoare, şi să ne pătrundem oarecum, fără încetare, pentru orice, dar cu mai multă tărie şi teamă pentru cele mai sfinte, aceste vorbe ale lui Dumnezeu: “Vere Dominus est in loco isto et ego nesciebam”. Într-adevăr, Domnul este chiar aici, iar eu nu ştiam. – Să nu uităm acest lucru: toate piedicile, toate tranziţiile, toate valurile sunt numai din partea noastră, nu din partea lui Dumnezeu care ajunge la noi din toate părţile şi peste tot. Trebuie să ne pătrundem de acest adevăr că el este nu numai prezent, dar şi nespus de aproape de noi, chiar dacă noi suntem departe şi vrem să rămânem departe.
Porunca lui Dumnezeu care trebuie să fie pentru noi ordin de zi: „Mergi fără să mă pierzi din ochi şi fii desăvârşit”.
Să ne dăm seama de toate formele multiple şi infinit de profunde ale acestei realităţi, să ne gândim că, orice am face, acţionam în Dumnezeu, pentru Dumnezeu, în toate chipurile, pentru a împlini într-un mod mai mult sau mai puţin fericit şi consimţind la planurile lui Dumnezeu asupra noastră, este deci prima şi totodată ultima dintre preocupările noastre, punctul de plecare şi, sub un unghi mai înalt, cel de sosire, şi oarecum alfa şi omega vieţii spirituale. „Ambula coram me et esto perfectus”. „Mergi fără să mă pierzi din ochi şi fii desăvârşit”. Este unul dintre primele cuvinte adresate de Sfântul Spirit omenirii. Este, totodată, unul dintre primele pe care oaspetele – Dumnezeu din sufletul nostru – le repetă fiecărui suflet pe care îl cheamă la viaţa mai bună. Este porunca lui Dumnezeu ce trebuie să fie ordinul nostru de zi.
Iată-l pe Dumnezeu în noi. Se cuvine să pătrundem şi noi în Dumnezeu, cu toată credinţa şi cu toată iubirea noastră. Două imagini scumpe devoţiunii catolice au exprimat, într-o inscripţie lapidară, aceste două lucruri, pe cele două feţe ale unei medalii, inspirate de evlavia unui suflet pios, găsită în mod miraculos printre nişte ruine. „Dumnezeu în noi”, Inima Prea Sfântă a lui Isus implică acest lucru în toată întinderea misterului şi vine să ne arate dăruirea – „noi în Dumnezeu”. Inima neprihănita a Mariei ne dă acest model, lecţia şi mijlocul de a-l realiza. Şi trebuie să te pui sub protecţia lor, ca şi sub lumina împrăştiată de ele, atunci când începi orice pas spre progresul spiritual.
Aceasta întreprindere este, de altfel, o “urmare”.
Lucrarea Sfântului Spirit, care a format cele două inimi create ca să ne binecuvânteze şi să ne călăuzească, se continuă şi se repetă pentru fraţii adoptivi ai lui Isus, pentru copiii lui Dumnezeu, de El încredinţaţi Fecioarei Maria. Prin darurile sale de înţelegere şi înţelepciune, Sfântul Spirit ne dă fără încetare sensul şi dorinţa pentru realitatea lui Dumnezeu şi generează în noi iubirea care se uneşte cu Dumnezeu peste toate prăpăstiile. „Deus Caritas est” [4]. Dumnezeu s-a zis Iubire, atunci când după ce, pentru profetul prezicător şi deschizător de veacuri, s-a numit prin numele său propriu la Persoana Întâi, cu acest nume care îi era rezervat mai mult ca oricare altul: „Eu sunt cel ce sunt”, a voit să se numească la Persoana a Treia, cu privire la ce a creat: „Dumnezeu este iubire”. Şi cu un sentiment de siguranţă de nespus, regăsim în noi această dragoste, această Iubire a noastră pentru Dumnezeu izvorâtă din Iubirea lui Dumnezeu pentru noi – în care recunoaştem pecetea lui Dumnezeu şi ajungem la ceea ceformează substanţa însăşi a veşniciei preafericitei, ceea ce din noi trebuie să depăşească moartea, singurul lucru care trebuie să supravieţuiască sfintelor virtuţi ale exilului, atunci când credinţa va muri de bucurie în sânulobiectului ei, iar speranţa va fi anihilată, fiind împlinită şi depăşită. Fie şi numai o străfulgerare, o clipită, în străfundurile sufletului, această iubire a lui Dumnezeu, această veşnicie prezentă,aceasta este, şi noi o posedăm; acest elan fără nume, această binecuvântare pură, care devine ca sufletul sufletului nostru şi chiar miezul vieţii noastre dintotdeauna. Este chiar viaţa veşnică începută, şi începută în acest act pe care il simţim limpede ca partea cea mai bună din noi, în acest act prin care se topesc voinţa şi inteligenţa noastră, dumnezeieşte luminate de graţie, transformate şi înălţate prin darurile Spiritului.
Exerciţiul continuu sau mai curând preocuparea permanentă şi foarte firească pentru Prezenţa lui Dumnezeu.
Prezenţa reală a lui Dumnezeu, prezenţa Realităţii lui Dumnezeu, sub toate aspectele în care putem şi trebuie să o concepem, trebuie să fie exerciţiul neîntrerupt al vieţii spirituale, cu o aplicare tot mai bună în viaţacurentă şi de familie, în viaţa socială, în viaţa sacramentală şi mistică.
Este spiritul de rugăciune neîntreruptă, prescris de Evanghelie: „Sine intermissione orate”, „oportet semper orare et non deficere”. „Rugaţi-vă neîncetat”, „Se cade pururea a se ruga şi a nu înceta”. Cuvinte pe care le comentează şi le explică Sf. Paul, arătând că trebuie, în toate, să-l implicăm pe Dumnezeu.
Să-l implicăm în toate faptele şi în toate evenimentele aşa cum şi Dumnezeu este într-însele, cu un grad de unire şi de adaptare care să corespundă demnităţii lor spirituale. Şi nu ne stă în cale nici o altă piedică serioasă, decât numai reaua noastră voinţă, căci dintre toate pornirile noastre aceasta este cea care poate cere cel mai mic efort de gândire sau de acţiune efectivă. Această punere şi păstrare în prezenţa lui Dumnezeu, în sânul lui Dumnezeu, se obţine printr-o orientare voluntară imperceptibilă, un fel de: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” care are adeseori dreptul şi onoarea de a nu fi rostite, reprezentând numai o foarte dulce şi simplă străfulgerare în suflet, sau poate mai curând gestul însăşi al respiraţiei sufletului în adevăratul sau mediu vital. Acest act al nostru împreunează cea mai intensă uşurinţă firească cu cea mai mică modificare a lucrurilor din jurul nostru, el este ajutat în mod supranatural să se producă, după cum ne ajută în toate acţiunile; aduce cu sine mulţumirea supremă de a ajunge printr-o recunoaştere radicală la singura, Întâia, Veşnica Realitate şi făcând aceasta, simte un fel de odihnă interioară, încărcată în acelaşi timp de energii înnoite şi gata de acţiune.
Actul iniţial al zilei, urmând practica seculară a pietăţii private, este să oferi lui Dumnezeu toate gândurile, vorbele şi faptele care vor umple acea zi, pentru ca totul să capete, în Isus Cristos, o valoare supranaturală, să aibă valoare pentru viaţa veşnică şi să-l slujească în mod pozitiv pe Dumnezeu, sau cel puţin să-l preamărească într-un fel oarecare. Oferta făcută îşi are valoarea ei, fără îndoială, dar ea cere, din partea celui dornic să progreseze, să fie urmată, pe tot parcursul zilei, de actul atât de simplu care, fără reţinere, o prelungeşte, o precizează, o fecundează, îi dă întreaga ei valoare, micşorând pe de altă parte riscurile căderilor personale şi scăderea calităţii pe care o atenţie îndreptată mai puţin direct către Dumnezeu ar provoca-o faptelor zilei. Tot aşa, actul final care închide etapa – examenul de conştiinţă – controlul şi curăţirea sufletului – prin care se cerne şi se adevereşte lucrarea zilnică, alimentată de „pâinea cea de toate zilele”, va fi deosebit de uşurată şi va avea un alt aspect, dacă între cele două puncte extreme a avut loc această serie de momente de reculegere şi de iubire faţă de Dumnezeu.
Nu trebuie să-l părăsim pe Dumnezeu decât pentru Dumnezeu, iar certitudinea că foarte probabil putem să o facem, mergând, conform Voinţei Sale arătată înăuntru sau înafară, de la una din formele Sale de prezenţă la alta şi, în funcţie de dificultatea învinsă pentru a-l regăsi, de la o ocazie de merit la alta, aceasta certitudine este una din binefacerile cele mai vizibile ale condiţiei noastre.
Ziua pătrunsă de realitatea şi de prezenţa multiformă a lui Dumnezeu. Utilizarea cu folos şi cu perseverenţă a ceea ce am putea numi, deşi impropriu, şi numai pentru început, „distracţia” binecuvântată, „contra- distracţia”.
Durata zilei, pătrunsă de acest simţ al prezenţei divine care devine în noi neîntreruptă, şi în felul acesta mai puţin nedemn de continuitatea reală a acestei prezenţe – şi cu atât mai plină de binecuvântări şi de tărie, cu cât este înţeleasă astfel – ziua noastră se desfăşoară atunci cu total şi, oricât ar fi ea de grea, este percepută ca o adevărată temelie a vieţii veşnice. Cei care n-au repetat fără încetare, cu destulă perseverenţa, cu sârguinţă atentă şi cu credinţă foarte simplă, aceasta mişcare esenţiala a sufletului, nu vor putea crede în ce măsura, ea singura transformă şi dă preţ vieţii. Mai întâi ea acţionează în favoarea prezenţei şi acţiunii lui Dumnezeu în noi, pentru fericirea noastră din cealaltă lume şi de aici; ca un fel de distracţie binecuvântată, contra-distracţie, ca o sfântă revanşa faţă de distracţia vinovata. (Folosesc intenţionat aceşti doi termeni numai ca un fel de a vorbi şi, în măsura în care corespund vreunei stări de lucruri adevărate, numai pentru a desemna un stadiu tranzitoriu, în perioada în care lucrul mai pretinde încă o mimare aparentă a efortului). Se va constata în curând, şi nu fără mirare, că această „distracţie” voluntară al cărui obiect este Dumnezeu, nu numai că nu „distrage” de la nimic, nu numai că nu îndepărtează de nimic, ci ne ajută să înţelegem totul, să îndeplinim totul, că ea ne aşează în chiar atmosfera propice oricărei lucrări, că este condiţia firească de munca şi de control asupra roadelor muncii, e condiţia oricărei bucurii, a oricărei bucurii adevărate şi a oricărei perenităţi a bucuriei. Putem trage foloase chiar de la deplorabila mobilitate a gândurilor noastre şi să o sfinţim. Şi nici măcar nu este un lucru greu, nici unul în care să ne lipsească ajutorul. Totul ne poate abate gândul de la Dumnezeu, o ştim prea bine, distracţiile prosteşti în rugăciunile noastre, făcute cu voce tare sau nu, ne-o arată; iar un anumit metodism, prea acceptat, uneori deplâns, încurajează chiar această distracţie, fără să vrea, sacrificând prea mult a priori, printr-o înţelegere greşită a excelenţei divine şi a slăbiciunii omeneşti. Dar prin aceasta distracţie în care devine obiect, Dumnezeu nu abate atenţia de la nimic, Dumnezeu nu distrage decât de la rău; Dumnezeu aşează şi întăreşte orice lucrare cinstită, orice odihnă cinstită, orice oboseală generoasă ca şi orice plăcere permisă.
Binefacerile acelei „distracţii” care aşeză totul, şi pe noi înşine, în Sfântul Spirit. Funcţia Sfântului Spirit. Biserica, în bucurie de familie, parcă i-o aminteşte în detalii numai ca să ne-o aducă noua mai bine aminte.
Spiritul său, aşa cum îl cântă Biserica într-un imn în care, pentru a ne consola, pare ca aminteşte Spiritului lui Dumnezeu rostul său de – Veşnic Mângâietor – Într-un imn care ar fi putut avea atâtea versete câte remedii există pentru mizeriile noastre şi câte transformări miraculoase sunt oferite sufletelor noastre – ne este ajutor în muncă, tărie în ceasurile de descurajare, în misiunile dificile, elan în cele mai complete istoviri, veselie în plictis, bucurie compensatorie în corvezile ingrate etc. Este Spiritul de familie şi Spiritul de rugăciune care poate fi găsit în toate, Spiritul care mijloceşte şi uneşte … El însoţeşte şi transfigurează total. Şi ca să recurgem mai bine la El, iată ca, dacă e nevoie, prin elevaţia cea mai mută şi mai rudimentară a inimii, spiritul nostru n-are decât să i se adreseze acestui Spirit. Prezent în toate, fără să altereze nimic, dublând totul cu o dublură de binecuvântare, ne permite să operăm ceea ce este într-o oarecare măsură îndatorirea, încercarea şi descoperirea binecuvântată a fiecărui suflet, ceea ce am putea numi răsturnarea necesară a lucrurilor, gestul salutar şi sfânt care ne face să vădim în toate lucrurile aceea din faţetele sale care priveşte spre Dumnezeu, adică faţa lor adevărată, partea lor bună, din care, la prima vedere, nu cunoaştem decât reversul enigmatic, întunecos şi care te pune la încercare.
„Contra-distracţia” prin repetare, secundată de Sus cu iubire, devine curând o obişnuinţă, obişnuinţa cu Dumnezeu – care înseamnă, reflectă şi face mai perceptibilă, de altfel, sălăşluirea lui în noi. Este Dumnezeu asociat, prin atingeri neîntrerupte, la viaţa noastră.
Multe lucruri se schimbă mai apoi, ca de la sine. Chiar şi evenimentul cel mai în afara puterii noastre capătă o altă înfăţişare. Pentru tot ce pretinde din partea sa acceptare pasivă, omul devine un „om-al-păcii” care priveşte cum vine şi ce pare fatal şi irevocabil, chiar de e nespus de dureros, cu o încredere filială, o resemnare atentă şi vie. Nu putem repeta îndeajuns cât ne sunt de necesare, pentru a înlătura orice forţă a răului, pentru loviturile, neînţelegerile şi nefericirile vieţii noastre, – maiestatea şi intimitatea lui Dumnezeu. Iar pentru tot ce cere din partea lui mişcare, căutare şi elan, el devine un „om-al-credinţei” care, în prezenţa imperfecţiunii, a perfectibilului şi a chemării spre perfecţiune, nu încetează să participe la mişcarea omenească şi totodată divină către mai bine.
Dar cum se poate oare găsi, fără prea multă osteneală, această realitate prezentă a lui Dumnezeu, să o înţelegem, să o iubim, să trăim în El, din El, pentru El, să Îl mulţumim şi să ajungem la viaţa veşnică?
În viaţa noastră comună cu Dumnezeu întreit şi unul singur – nu este nici o companie ci intimitate divină în afara lui Isus Cristos şi a Spiritului Bisericii Sale. Omul-Dumnezeu care este împreună cu noi până la sfârşitul veacului şi în felul în care a voit să rămână, numai El permite omului să trăiască cu Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu este foarte aproape de noi, şi întotdeauna, şi în atâtea moduri profunde şi diferite, noi, ca persoană creată, liber supusă la ceea ce am putea numi jocul propriului nostru destin, având ca miză fericirea noastră veşnică, noi nu suntem niciodată îndeajuns de aproape de El.
Trebuie ca în această punere şi menţinere continuă în Prezenţa şi Realitatea Sa, să ne folosim de ajutorul Său – (care ne este mai mult decât pe deplin asigurat) în toată extinderea şi după forma graţiei Sale.
Trebuie să-l ascultăm pe Tatăl care relevă prin Spirit, care rosteşte, cheamă şi mişcă prin Fiul întrupat, recunoscut de noi, care reînsănătoşeşte natura noastră, ne leagă omeneşte şi dumnezeieşte de El, şi singur permite viaţa împreună cu El.
Căutând, fie şi numai înţelegerea atributelor sale, sau exactitatea ideii ce-o putem avea despre El – cu atât mai mult pentru a intra în legătură directă cu El – nu îl înţelegem pe Dumnezeu decât prin Isus Cristos – nu mergem spre Dumnezeu decât prin Isus Cristos – nu trăim din Dumnezeu decât prin Isus Cristos. Medierea şi Răscumpărarea, mijlocirea iubirii milostive şi opera de mântuire, numai ele singure umplu abisul dintre cele două naturi, îndreaptă corupţia uneia prin nebunia iubirii celeilalte. – Nu mergem spre Isus Cristos decât prin Spiritul dătător de viaţă al Bisericii Sale, care vorbeşte atunci în sufletele noastre prin noi şi vii profeţii ale harului.
E de-ajuns să-l vezi pe Tatăl; dar cine nu-l vede în Fiul, acela nu-l vede nici pe Tatăl … Şi uită rana naturii noastre, jertfa în mod divin reparatoare a persoanei divine care pentru mântuirea noastră într-atâta a vrut să se apropie de noi, până a se face asemenea mizeriei noastre şi sub aceasta formă să cunoască pentru noi ce este moartea. – Să-l vezi pe Fiul ajunge, dar cine nu-l priveşte destul în Adevăr şi în Spirit, acela nu-l pătrunde îndeajuns; iar Apostolul ne spune că nu poţi nici măcar să-l numeşti cu adevărat decât numai în Sfântul Spirit.
Acestea sunt adevăruri curente pentru un creştin; ele trebuie totuşi să fie reamintite cu oarecare tărie pentru a se evita, la un grad mai mult periculos decât vinovat, unele erori ale vieţii interioare.
Două capcane de evitat în viaţa împreună cu Dumnezeu; o pornire, prea puţin supravegheată, spre iluminarea directă; – o devoţiune care se opreşte prea curând asupra laturii sensibile şi imaginative.
Există două deviaţii posibile şi opuse, în acest mod de a ne apropia sufletul de Dumnezeu cu, bineînţeles, întreaga atenuare pe care o presupun etapele vieţii perfecte: – pericolul de a se pierde în sine – şi cel de a dispărea în decorul lucrurilor sfinte. Cu alte cuvinte, pentru prima: o prea mare aplecare spre a crede în iluminarea directă care, în fond, ar face din noi un Cuvânt divin întrupat derizoriu, fie şi numai pentru o clipă, în persoana noastră şi i-ar lua coroana cu neruşinare în Domnul Nostru. Îl poţi astfel neglija, din nebăgare de seamă, pe omul-Dumnezeu, pe Domnul întrupat înlocuindu-l cu nu ştiu ce uniune personală între noi înşine şi Dumnezeu, sau să-l identificăm cu noi, fără mărturia Bisericii sale infailibile, ajungând, cu prea puţin control, la comunicaţiile imediate; ne putem prea uşor da astfel, a priori, fără să fim investiţi, rolul de instrument ales al Spiritului Sfânt. – Noi n-avem siguranţa liniştită a unei vieţi autentice în Dumnezeu decât dacă Isus este cu noi în Spiritul Bisericii Sale.
La extrema opusă, poate există un fel de senzualism mocnit şi de umanizare exagerată în sentimentele noastre şi în meditare în faţa coborârii miraculoase şi voluntare a Divinităţii, fără să ne înălţăm destul de repede şi cu destulă tărie până la Ea – un fel de superficialitate materialistă în faţa celui mai mare şi mai scump dintre misterele iubirii – un exerciţiu de imaginaţie care se opreşte prea curând la imagine, fără să o ia bărbăteşte, doar ca un punct de sprijin pentru a-l găsi pe Dumnezeu – o moleşire, lipsită de înţelegere, a omului în omul-Dumnezeu, în Dumnezeu făcut om – sau preocuparea prea exclusivă faţă de forme sau practici care nu sunt făcute, decât pentru a evoca mai lesnicios Prezenţa Divină. Devoţiunea, chiar şi în viaţa interioară, se poate rătăci atunci în simpatii umane, pioşenii lipsite de semnificaţie şi să rămână undeva la jumătatea drumului, începând să utilizeze cu rosturi secundare, devenite scopuri urmărite, ajutoarele tragice şi îmbelşugate oferite de Calvar. Ea poate face din aceasta un soi de roman sentimental lipsit de miez şi de răsunet eficace în viaţă, sau un fel de divertisment sacru.
Desfăşurarea prezenţei actuale şi active a lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Trebuie deci să mergem înainte, cu sensul controlat şi consolidat supranatural al celor două prezenţe şi al celor două realităţi absolut esenţiale pentru noi, pe care le avem de confruntat conştient, cu iubire şi neîncetat. Din partea lui Dumnezeu, cu prezenţa sa universală şi particulară, iar din a noastră cu sufletul nostru de om în stare de graţie şi deci nu numai în faţa lui Dumnezeu şi în Dumnezeu, ci purtându-l pe Dumnezeu în el şi cu el ca în sălaşul de El ales, căci aceasta este binecuvântarea stării de graţie. Prezenţă de o nouă formă, mai bogată, a cărei realitate nu trebuie niciodată suspectată, ci a cărei fragilitate sfântă trebuie recunoscută, precum şi caracterul, din vina noastră, revocabil; prezenţă pe care trebuie să o presupui pentru ceilalţi cel puţin, dacă nu pentru sine, că se afirmă în mod absolut şi sigur (ceea ce întreţine, de astfel, în mod salutar umilinţa şi caritatea). Prezenţa tot mai înaltă, mai clarvăzătoare, mai intimă a întregii noastre fiinţe, pentru a şti pune în slujba lui Dumnezeu toate forţele naturale şi supranaturale date în păstrare de Dumnezeu, pentru un scop binecuvântat de Dumnezeu. Dacă vom face deci exact cum se spune în porunca lui Dumnezeu: „Ambula coram me et esto perfectus”, porunca de fiecare zi şi de fiecare ceas, vom avea de câştigat bucuria de a-L găsi cumva, arătându-se şi acţionând în harul rugăciunii şi virtuţilor, în daruri şi sacramente; bucuria de „a-L pune” cumva, în mod voit şi conştient, în lucrurile şi acţiunile unde se găseşte deja, ascuns, şi sub un chip diferit şi modest. Ni se pare, ca să spunem aşa, că nu suntem încă în locul Său, şi că aşteptăm pentru mântuirea şi fericirea noastră personală în Ceruri un soi de recunoaştere nouă şi mai înaltă. Nu mai există atunci nimic, nici chiar obiectele şi evenimentele cele mai neplăcute, care să nu poată juca pentru noi rolul de poală miraculoasă a veşmintelor lui Cristos.
„Dominus vobiscum” [5] – Vestirea perpetuă şi colectivă pe care o conţine. Realizarea mai mult sau mai puţin sfântă şi desăvârşită.
Toate acestea ne fac să considerăm sub o lumină nouă – ca primă reflecţie, practică şi logică totodată, asupra celor două prezenţe pe care trebuie să le înţelegem mai bine şi celor două realităţi care ne interesează mai îndeaproape şi cel mai mult – să considerăm cuvântul, aş spune cel mai neglijat, cel mai rău tratat al liturghiei, cel mai puţin onorat de mulţime, de preot şi de ministrant – cuvântul care le cuprinde totuşi pe toate: „Dominus vobiscum”! – Dorinţa izvorâtă din chiar inima veşniciei neexplorate a Atotputernicului – ecou a ceea ce a fost înaintea Facerii Lumii şi mai vechi decât începuturile ei – constatare a realităţilor mereu prea puţin vădite în spiritul credincioşilor – recunoaştere a prezenţei reale în sufletul individual şi colectiv – exclamaţie de respect – chemare a unei permanente tovărăşii de iubire – legătura infinit de sfântă a două fiinţe – ce oare nu există în aceste două cuvinte aruncate numai ele într-o exclamaţie eliptică, fără alt cuvânt pentru a le uni decât Cuvântul lui Dumnezeu, înţeles de Spirit. „Dominus vobiscum”… aceste două cuvinte ce se adresează la plural credincioşilor, în adunarea credincioşilor de pretutindeni şi dintotdeauna, şi care n-au fost rostite la adresa unei singure persoane decât unei singure fiinţe omeneşti, de către un înger – celei ce-i slujea Domnului, zămislită fără de păcat, şi care avea să-l zămislească pe Domnul prin Sfântul Spirit, cuvintele transpuse ale Bunei-Vestiri care, prin analogie, îşi trage chiar de aici pentru noi tot înţelesul lor şi se limpezesc, dimpreună cu tot ce a fost înaintea lor şi după ele, cuvinte ale unui rol ce se dovedeşte proporţional şi paralel.
,,Dominus vobiscum” din liturghie şi cel din viaţa de toate zilele. Cum se întâlnesc şi se sprijină unul pe celălalt.
„Dominus vobiscum”. Preotul se întoarce — pentru a rosti aceste cuvinte. Privirea şi toate gesturile corpului său părăsesc altarul şi tabernacolul, pentru a-l contempla pe Dumnezeu, a-l adora, a-i evoca acţiunea. Chemându-l spre el; prin sufletele celor de faţa, pentru mântuirea cărora a fost trimis, pentru care a săvârşit jertfa. Importanţa şi solemnitatea faptului se înţeleg de îndată ce te gândeşti la ele, şi nu cred ca este suflet de creştin stăpânit de Sfântul Spirit care să le poată înţelege fără emoţie, fie şi numai o clipită şi o singură dată. Aceste suflete nu sunt ele oare sălaşul lui Dumnezeu, după promisiunea divină, şi aceste trupuri nu sunt ele făcute oare pentru a fi templul său, chiar şi sub deghizarea bizară a civilizaţiilor noastre, sub aspectul tulburător al cărnii noastre dezamăgite, cu toate urmele greşelilor moştenite sau de noi săvârşite, cu modelajul urâţeniilor noastre şi masca uneori grotescă şi derutantă, uneori vinovată şi prin aceasta şi mai înşelătoare a servituţilor modei – atât de brusc aruncate în coşciug, de altfel. Dacă gândurile noastre de creştini decăzuţi nu sunt adesea la în înălţimea a „Ceea ce este”, s-a schimbat oare ceva în aceste realităţi indestructibile? Dumnezeu să fie mai puţin Dumnezeu pentru că noi îl înţelegem şi-l iubim mai puţin? Oare El s-a făcut mai mic, dacă noi îl simţim mai puţin viu şi nu-L mai aşezăm destul de bine acolo unde El este deja?
Pe acest Dominus vobiscum din liturghie noi trebuie să-L justificăm şi să-l îmbinăm cu cel pe care viaţa noastră de zi cu zi îl cheamă; şi nimic nu-l poate ajuta mai bine pe unul în a fi o realitate concretă, decât celălalt, mereu tot mai bine înţeles şi asimilat.
Acest lăcaş al lui Dumnezeu care prilejuieşte salutul şi rugăciunea preotului, pe când cei de faţă îi amintesc înrăspuns sfânta veghe care trebuie să-i ocrotească spiritul, această casă atrage şi binecuvântarea ceruta ca umilinţă de fiecare discipol al lui Cristos în căutarea sufletelor. „Pax huic Domui”, „Pace acestei case” a lui Dumnezeu, după vorba prescrisă de Isus celor pe care îi trimitea departe să le vorbească celorlalţi despre Împărăţia lui Dumnezeu.
Sunt cuvinte care îi vin pe buzele oricui vrea să stea de vorbă cu fraţii săi despre Dumnezeu.
„Pax huic domui”, urare de pace, de rostit din prag, spusă de Isus învăţăceilor săi, pe când îi trimitea în apostolie şi repetată aici, în locul său, în pragul atâtor suflete necunoscute.
Înainte de-a agrăi mulţimea felurită de cititori necunoscuţi, înainte de a vorbi cu sufletul fiecăruia în parte în această mulţime nediferenţiată, este aici locul să ne adresăm, cu această urare venită de sus, elementului pe care îl au toate în comun, prin graţia lui Dumnezeu, faptul că sunt sau pot deveni pe deplin sălaşul lui Dumnezeu. Şi această urare, în egală măsură, sau chiar mai mult, rugăciune, evocă primul folos al acestei prezenţe divine, la fel de real mărturisită ca şi existenţa: o pace care depăşeşte orice altă pace din lume. Fără îndoială că nu e pacea pe care o poate da lumea: e pacea ce poate coexista cu cele mai groaznice suferinţe, fără a le înlătura; cu cele mai groaznice încercări, fără a le elimina; ea poate sălăşlui cea mai crudă şi deseori cea mai aridă pocăinţă pentru propriile noastre căderi; dar ea ne transformă pentru a le depăşi şi a ne face să începem viaţa divină de mâine în adevărul profund de astăzi – aşa după cum pacea e temeiul oricărei bucurii şi a oricărei fericiri, bineînţeleasă în această lume. Ea pregăteşte, prin ceea ce pune în străfundurile fiinţei noastre, fericirea veşnică, făcându-ne să mergem de la prezenţa ascunsă şi greu perceptibilă a lui Dumnezeu în această lume, la prezenţa faţă în faţă, în întâlnirea supremă care nu trebuie să cunoască sfârşit.
Această pace fără nume, cel ce o are nu-şi pune întrebarea dacă se bucură sau dacă suferă, dacă este fericit sau nu. El nu mai are nevoie să ştie lucrul acesta.
- Iubeşte şi fă ceea ce vrei [n. trad.].
2. Voi intra la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeu care înveseleşte tinereţea mea [n. trad.]
3. Şi, s-o spunem acum, primul nostru răspuns la această prima iluminare, urmând primului şi tainicului apel nominal care ne numeşte – se impune ca şi în această scena unică din istoria lumii. Şi este acelaşi răspuns foarte simplu şi viu, absolut şi total, completând această enunţare a lui Dumnezeu prin El însuşi către omul care L-a chemat „Iată-mă!”. De îndată ce exist, mi se dă un nume şi, în plus, şi un nume de botez de viaţă şi predestinare. Aşa era deja cuvântul rostit de Avram înainte de a fi rostit de Moise: „Adsum!” „Sunt aici, prezent”. Voind să spună prin aceasta, la un nivel mai înalt de înţelegere sfântă: „Sunt gata”, „sunt gata pentru orice” şi „mă dăruiesc acum”. [n. aut.].
4. Dumnezeu este Iubire. [n. trad.]
5. Domnul să fie cu voit [n. trad.]
Liturghia aproapelui
Vă puteţi închipui ce sentimente am încercat când m-am găsit din nou, azi dimineaţă, în chiar locul unde Dumnezeu mi-a îngăduit să devin unul dintre preoţii săi şi unde, graţie darului ce mi-a fost acordat aici, am ţinut în mâinile mele Trupul şi Sângele Mântuitorului; când am unit darul sufletelor voastre ale tuturor şi năzuinţele mulţimii ce o formaţi, cu meritele jertfei Sale, în realitatea venirii Sale printre noi.
Vă puteţi imagina totodată cu cât respect plin de teamă al unui preot hirotonisit de curând, vorbindu-vă imediat după aceasta împlinire minunată şi familiară care este liturghia noastră, după această întâlnire faţă în faţă cu însuşi Cuvântul făcut Trup, după această pogorâre în fiinţa noastră a Domnului Isus Cristos, gândul mă poarta la cealaltă prezenţa a Sfintei Treimi, care sălăşluieşte în suflete ca şi în cer, gata să binecuvânteze, să facă să rodească, dar şi să dea o temută judecată asupra celor câteva vorbe ce vor fi aici rostite, pentru ceea ce ele, mai mult sau mai puţin pătrunse de iubire faţă de Dumnezeu, şi chiar în măsura vocaţiei lor de iubire faţă de Dumnezeu, vor însemna în destinul şi vor servi mântuirii celui care vorbeşte ca şi a celor care ascultă.
Si ceea ce doresc să subliniez prin aceasta nu este neobişnuit lucru, nici pentru ziua de astăzi, nici pentru orice altă zi din viaţa noastră. Nu este decât, manifestat numai în chip mai sensibil şi mai intensificat de împrejurări, sentimentul tragic şi smerit, dar atât de blând şi de bun, care mă stăpâneşte şi mă emoţionează în fiecare zi, al acestei prezenţe continue a lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu prezent pretutindeni şi în toate, pe care nu trebuie s-o pierdem nici o clipă din vedere chiar dacă nu reuşim să-l avem îndeajuns în noi şi care, în mizeria noastră mai bine cunoscută, inspiră mai multă iubire recunoscătoare, mai multă uimire şi dorinţa sfântă de o unire mai strânsă.
Să predic, oricât aş face-o de rău, înseamnă să mă rog în public. Îi vorbesc lui Dumnezeu în voi şi îl aud în voi, după ce am încercat să-l aud în mine. Pentru a o face mai bine, voi cere ajutor de la „Fecioara puternică” [1], în a cărei casă ne aflăm; de la marele sfânt [2] a cărui familie am dus-o în ţara mea şi ale cărui sfinte moaşte veghează asupra primelor cuvinte pe care am să le rostesc de la acest amvon, după cum tot ele au vegheat şi asupra sacramentului care a făcut din mine un preot al lui Isus Cristos.
Am fost rugat, de către Superiorul general, să vă adresez câteva cuvinte, ca o rugăciune de mulţumită, pentru harul chiar aici primit în urmă cu un an. Am s-o fac în acest spirit şi în spiritul însuşi al rugăciunii de mulţumită pentru aceasta sfântă slujbă şi pentru împărtăşania pe care aţi primit-o – şi voi lua, ca intenţie specială, un scurt examen a ceea ce, în profesiunea voastră şi în a mea, amândouă puse la picioarele lui Dumnezeu, în deplină Comuniune a sfinţilor, poate să vă lumineze calea în misiunea care vă conduce la Dumnezeu.
Am vorbit despre misiunea voastră într-o cărţulie [vezi Vizitarea săracilor, p. 106] pe care multe dintre voi o aveţi, iar cele care n-o aveţi, o puteţi găsi în Sala Relicvelor, ca şi la intrarea în aceasta biserică. Fac aceasta trimitere pentru intenţiile şi bunăvoinţa voastră. Astăzi numai de numele vostru, de chiar numele vostru, as vrea Să mă ocup, pentru a extrage din el, în folosul vostru, o lecţie folositoare, ca şi pentru a aduna, în rezumatul de doctrina pe care-l implică în mod discret, câteva adevăruri esenţiale.
Voi sunteţi, după expresia aleasă de Sf. Vincenţiu de Paul, Doamnele de Caritate. Numele este împrumutat din limbajul epocii. Departe de a se învechi, el a câştigat o dată cu timpul mai mult relief şi mai multă semnificaţie. Oricine aţi fi, domnişoară sau femeie măritată, fie la începutul vieţii fie spre sfârşitul ei, sunteţi Doamne de Caritate. Numele de Doamne este un titlu de nobleţe. În Evul Mediu şi până la mijlocul marelui secol [3] nu era dat decât persoanelor zise „de calitate”. O neguţătoreasă, o burgheză, o soţie de magistrat chiar, nu erau îndreptăţite să li se spună „doamne” şi, chiar căsătorite fiind, primeau numele de „domnişoare”. Printr-o răsturnare plină de semnificaţii, a fost îndeajuns să vă îndepliniţi misiunea, a fost suficient să fiţi „de caritate”, să participaţi la Regalitatea Inimii lui Isus, pentru ca atunci, într-o vreme când lucrurile acestea aveau importanţa lor, şi încă una mult prea mare, să fie proclamate „Doamnele”, cele mai umile slujnicuţe din oraşe sau sate, şi pentru ca acum acest nume să plutească deasupra instituţiilor şi formulelor naufragiate. Acest nume îşi păstrează valoarea de nobleţe, încă şi mai bine marcat de forma puţin desuetă dar, chiar prin aceasta, pentru cine vrea să-i acorde atenţie, mai elocvent transpus în ordinea societăţii, aşa cum poate s-o dorească Isus.
Sunteţi deci, şi să nu uitaţi uşor acest lucru, prin numele vostru şi prin misiunea voastră, un grup de înnobilare. Aceasta implică, de altfel, mai multe îndatoriri decât drepturi.
Dar această nobleţe, la origine supranaturală, primeşte lumina chiar de la prima vedere, de la o regalitate şi de la un patronaj. Dacă sunteţi Doamne de Caritate, aveţi acest nume de Doamne pe urmele şi sub lumina Doamnei-Noastre Fecioara Maria. Pe nevăzute îl primiţi din mâinile Mariei, şi în „suita” Mariei trebuie să păşiţi, mulţumită ei. Fiecare dintre voi trebuie să se gândească bine la faptul ca este o Doamna [de onoare]a Doamnei Noastre, trăindu-i exemplul şi ştiind sub protecţia ei, sub semnul duioasei şi simplei maniere de viaţă pe pământ şi sub acela al revărsării de haruri venite din cer, prin mijlocirea ei. Acordaţi amintirii ei plină de înţelegere şi grijii de a-i avea ajutorul, locul care le revine, locul de cinste, întru rodnicia strădaniilor voastre. Cereţi-i, îndeosebi, Doamnei Noastre, Maicii Maria cea plină de har, cel mai mare secret al harului, acela de a-l găsi mereu pe Dumnezeu, cu deplină simplitate, în viaţa de toate zilele, în orice clipă a vieţii, de a recunoaşte în toate cele ce poartă amprenta sa, pe Fiul lui Dumnezeu, care este şi fiul ei după trup.
„Doamna şi Doamna [de onoare] în suita Doamnei-Noastre, Doamna de Caritate, Doamnă prin graţia Carităţii, nespus de înnobilată prin această misiune aleasă, prin această calificare potrivită; …”, este deosebit de greu să porţi un asemenea titlu, dar şi aici vin în ajutor exemplul de simplitate al Sfintei Fecioare şi nealterata libertate a copiilor lui Dumnezeu. Să porţi chiar numele lui Dumnezeu când El face loc făpturii şi îi revelează calitatea de copil; să reprezinţi şi să traduci în fapte, chiar şi imperfect, dar cu toată bunăvoinţa sufletului, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele întru Dumnezeu; să faci acest lucru într-un mod, să-i spunem profesional, toate acestea, fără îndoială, sunt lucruri foarte solemne şi foarte frumoase; sunt totodată, apelând la Dumnezeu, lucruri destul de uşor de realizat, întrucât, pentru a le face, nu se îndeplineşte decât ceea ce putem da întotdeauna şi ceea ce Dumnezeu nu refuză niciodată: o iubire dezinteresată pentru El.
Dumnezeu este Iubire [4]: acesta este numele lui Dumnezeu faţă de lume, este forma însăşi a vieţii sale faţă de noi. Fiinţele care doresc să fie „de caritate”, pentru a trăi din aceasta şi a purta cu folos în jurul lor o răsfrângere a acestui nume, a acestei opere şi a acestei realităţi binecuvântate, trebuie mai întâi să se pătrundă de Dumnezeu; iar Dumnezeu consimte cu o neobişnuită intensitate de acţiune; iar în aceasta, pe de o parte, noi putem găsi atât consolare cât şi puteri noi. Căci aici, în actul de caritate, şi mai mult încă într-un lanţ cât mai necurmat cu putinţă de asemenea acte, aici se află cel mai profund şi cel mai plin de duioşie dintre mistere. A vrea să trăieşti fie şi cât de puţin din caritate chiar şi numai din când în când, înseamnă să atingem în interiorul nostru, prin graţia lui Dumnezeu însăşi, chiar substanţa din care e făcută veşnicia. Înseamnă a constata, a găsi, a gusta în sine ceea ce nu numai că provine direct şi sigur de la Dumnezeu, ci formează realitatea însăşi a vieţii noastre dintotdeauna. În această viaţă actul de caritate îl atinge numai pe Dumnezeu şi ne aşează numai el unde trebuie să rămânem. Toate celelalte trec şi sunt făcute trecătoare, până şi credinţa care va ceda în faţa viziunii, până la speranţa împlinită şi depăşită; din iubire va fi cu adevărat făcută veşnicia noastră personală. Iar noi îi avem de pe acuma. Dacă ceva poate deci provoca în noi uimire, fericire şi rugăciune de mulţumită, este că vede în această umilă faptă de caritate, dacă este într-adevăr o faptă de iubire, un gest în care trăieşte iubirea de Dumnezeu, acest zălog, această arvună a veşniciei (vorbesc aici fără nici o figură de stil); şi, mai este ceva, să te întorci la sursă printr-o faptă care amplifică încă şi mai mult actul în sine (căci cum să constatăm oare cu iubire originea acestei iubiri, fără ca ea să se îmbogăţească chiar prin aceasta?), să verificăm în noi prezenţa, încă voalată dar actuală şi vie, a lui Dumnezeu în sufletul nostru, garanţie şi cauză decisivă a prezenţei sale vădite şi fără sfârşit, care nu va fi diferită de această primă posesie a iubirii decât prin infinitatea întinderii sale.
Gândiţi-vă bine că cel mai mic act de iubire faţă de Dumnezeu şi de iubire a aproapelui în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, vă dă o primă gustare a celeilalte vieţi şi vă pune deja, într-adevăr şi în mijlocul ei, în El. Nimic nu este în stare să înflăcăreze mai tare, în chiar flăcările Sfântului Spirit, vocaţia voastră particulară.
Pe ce cale devii, în mod obişnuit, în familia spirituală a Sf. Vincenţiu de Paul, o fiinţă de caritate? Prin grija faţă de aproapele tău şi mai ales faţă de suferinţele sale.
Acest mare sfânt care ne călăuzeşte, prin ce gest vital şi concret a vrut el oare, întemeindu-se pe chiar vorbele Domnului din Evanghelie, să vă pună în situaţia de a va împlini misiunea? Prin punerea lui Cristos unic, imuabil şi perfect în locul aproapelui imperfect, variabil şi multiplu; prin sfânta obsesie a Prezenţei Sale reale în celălalt, în acest celălalt mai ales în care, prin suferinţele ce-l scot în afara convenţiilor vieţii noastre obişnuite, făcându-l colaborator la ispăşire şi răscumpărare, şi prin sărăcia care îl despoaie făcându-l şi mai simplu om, îl putem regăsi mai uşor pe omul-Dumnezeu.
Aici se manifestă un fel de transsubstanţiere pe care ne-o indică Isus şi pe care Sf. Vincenţiu ne sfătuieşte s-o practicăm eficient, potrivit Spiritului Sfânt şi cu partea cea mai bună a sufletului nostru. Trebuie să credem în ea, fără prea mare efort, printr-un act de credinţă şi iubire, în care dăm măsura exactă a noastră.
Trebuie, pentru fericirea noastră şi cea a fraţilor noştri, să credem cu toată tăria, ca şi în celelalte spuse ale lui Dumnezeu, în acest cuvânt al Evangheliei. Exerciţiul prezenţei lui Dumnezeu în suferinţa aproapelui se întemeiază pe acest cuvânt în care credem, aici ca şi aiurea, cu aceeaşi încredere absolută care este pecetea Bisericii adevărului, vocea însăşi a Sfântului Spirit din ea, ca şi din noi, voce care nu poate vorbi decât aşa cum face un Dumnezeu adevărat, cu întreg absolutul lui Dumnezeu. Omul-Dumnezeu ne-a spus pe limba omenească, cu autoritatea sa divină şi conştiinţa eternităţii: „Acesta este Trupul meu”; Biserica lui Dumnezeu îl crede pe cuvânt şi pe acest cuvânt întemeiază partea cea mai intimă a vieţii sale. Omul-Dumnezeu a spus discipolului ales: „Tu eşti Petru”; Biserica lui Dumnezeu îl crede pe cuvânt şi se clădeşte, aşa cum a spus el, pe acest cuvânt. Ne-a cerut să-L vedem pe El însuşi în cel mai mic, în ultimul dintre fraţii noştri, pentru a-L ajuta şi a-L iubi; noi îl credem pe cuvânt şi acum mărturisim că vrem să-l recunoaştem în ei, viu şi continuu.
Ca fii ai Sfintei Biserici, noi suntem cei care îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, cei care credem în virtuţile cuvântului Său. Şi în toate aceste „crezări” care ne fac să trăim, noi credem, după cum a spus Sf. Ioan, în „iubirea ce Dumnezeu o are pentru noi”. Căci aceasta este pecetea distinctivă şi nespus de profundă a adevăratului creştin: o credinţă în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, iubire care, de îndată ce este simţită, explică, susţine şi pătrunde totul.
Într-o recenzie emoţionantă şi vibrantă pe care a binevoit s-o facă la micul meu Manual al Doamnei de Caritate, un prieten al casei [de Caritate], dl. Georges Goyau, a spus că, în această lucrare, s-a făcut un pas înainte pe calea deja deschisă de Bossuet în predica sa despre „demnitatea vrednică de cinstire a săracilor în Biserică”: indicarea unui fel de liturghie a săracului şi a celui ce suferă, pe care o inserează în relaţiile noastre cu el această prezenţă substitută a lui Cristos, pe baza spuselor sale; a poruncilor sale şi a promisiunii sale.
La această liturghie, toată lumea poate lua parte, voi mai mult ca toţi ceilalţi. Acest fel de liturghie albă, toată lumea o poate rosti, cu o consacrare neobişnuită şi tacită, după modelul celeilalte şi cu aceeaşi desminţire a aparenţelor care nu sunt Cristos şi care îl ascund totuşi.
Această liturghie este dublă, iar săracul, ca şi sufletul milostiv, o celebrează deodată, fiecare în felul său, dacă e făcută aşa cum se cuvine.
Dublă şi misterioasă liturghie, săracul de partea lui, văzând cum vine la el Cristos sub înfăţişarea voastră, a fratelui milostiv ce sunteţi; binefăcătorul de partea lui, văzând cum apare în fiinţa săracului Cristos în suferinţă, asupra căruia se apleacă. Şi chiar din această cauză, o liturghie unică. Căci dacă gestul este, dintr-o parte şi din cealaltă, ceea ce trebuie să fie; din ambele părţi nu este decât Cristos întrunit în două fiinţe, prin intermediul a două fiinţe, Cristos binefăcătorul venit către Cristos în suferinţa pentru a se reintegra în Cristos biruitorul, cel plin de glorie, care binecuvântează. Este Cristos redevenit singurul stăpân a toate, după ce a fost, aşa cum îl cântă rugăciunea ofertoriului din liturghia orientală (căci aici lucrurile se mai petrec încă, am spus-o, după exemplul sfintei jertfe înseşi), Cristos care dăruieşte şi este dăruit, care împarte şi este, totodată, împărţit.
Acest fel de liturghie a săracului şi a celui aflat în suferinţă, care transpune toate lucrurile în domeniul graţiei şi îl realizează pe Cristos după porunca dată de însuşi Cristos, nu poate să se facă decât întemeindu-se pe slujba liturghiei şi pe împărtăşanie. Numai prezenţa reală şi jertfa divină ne pun în situaţia de a ne continua astfel. Trebuie, pentru ca liturghia vizitei la săraci să-şi aibă propria valoare şi viaţă, ca liturghia de la altar să fi fost mai înainte trăită pe deplin în adâncul sufletului.
Misiunea de caritate, universală şi fără oră fixa, nu este altceva decât extinderea liturghiei la dimensiunile zilei întregi şi în întreaga lume, un fel de reverberaţie de unde concentrice în jurul sacrificiului şi a împărtăşaniei de dimineaţă. Veţi duce acelui sărac, în care trebuie să-l vedeţi pe Cristos, ceva din sufletul împărtăşaniei voastre şi din virtutea sacrificiului la care aţi participat. Dacă ar lipsi acest lucru, n-aţi face niciodată nimic durabil şi profund, nici pentru voi, nici pentru ceilalţi.
În împlinirea misiunii voastre, pentru aceasta liturghie ce depinde de cealaltă, trebuie să vă păziţi, mai mult decât pentru prima, de unele tentaţii speciale îndreptate împotriva credinţei: pericolul de a nu vedea decât pe sine în loc să-l vezi pe Cristos; şi cel de a nu se vedea decât pe sine în faţă săracului, în loc de a se vedea în faţa lui Cristos.
Să evitaţi, în vizitele pe care le faceţi, formalismul şi rutina, aceleaşi care bântuie şi la altar, din partea preoţilor vinovaţi de lâncezeală.
Din respect faţă de lucrurile pline de o viaţă supranaturală care e foarte important să nu fie ignorată, trebuie să observaţi cu scrupulozitate câteva indicaţii spirituale corespunzătoare, la un alt nivel, celor pe care înţelepciunea venerabilă a Bisericii le-a stabilit în privinţa actelor sale de cult.
Fie să îndepliniţi după dorinţă acest sacerdoţiu regal cuvenit, cu atâta generozitate, şi fără condiţii, oricărui suflet creştin, şi despre care Isus ne-a spus că va servi ca piatră de încercare în stabilirea valorii sufletelor noastre, în ziua Judecăţii de Apoi.
Fie ca, la acea Judecată, şi la judecata mai apropiată de săvârşirea vieţii fiecăruia, la încheierea liturghiei, să auziţi spunându-se de către Preotul Etern către sufletul vostru trimis spre Dumnezeul său, un fel de Ite missa est [5], după care va răsuna, împreună cu Deo gratias [6] al sufletului vostru, Deo gratias de recunoştinţă a tuturor celor pe care i-aţi ajutat. Aşa să fie! Amin!
- Virgo potens [n. trad.][text]
2. Sfântul Vicenţiu de Paul 1576-1660 [n. trad.] [text]
3. Epoca lui Ludovic XIV (1638-1715). [n. trad. ] [text]
4. Lat.: Deus Caritas . În l. franceză charite= iubire de Dumnezeu şi de aproapele tău [n. trad.] [text]
5. Liturghia s-a terminat. [n. trad.] [text]
6. Să aducem mulţumiri lui Dumnezeu [n. trad]. [text]
Suferinţa
A suferi înseamnă a resimţi în sine o privaţiune sau o limită. Privare de ceea ce iubeşti, limitare adusă iubirii. Se suferă direct proporţional cu iubirea. Puterea de a suferi este în noi aceeaşi ca şi putinţa de a iubi. Este, într-un anumit fel, umbra ei fierbinte şi groaznică – o umbră de aceeaşi mărime, în afară de seara, când umbrele se lungesc. 0 umbră revelatoare, care ne dezvăluie [1]. Ea urmează, fără să le părăsească vreodată, toate aspiraţiile noastre, de la iubirea obscură şi inconştientă pe care o resimte omul pentru plenitudinea, atât de restrânsă, a propriei fiinţe [2] şi până la iubirea luminoasă şi dezinteresată ce o poate nutri pentru Fiinţa perfectă, pentru Dumnezeul nemărginit.
A suferi înseamnă a fi lovit într-una din miile de iubiri care ne compun. Înseamnă a încerca o privaţiune şi o limitare, fie în bunurile pe care le-am posedat, fie în cele de care avem nevoie, fie în cele pe care le dorim. Suferinţa poate, astfel, leza una dintre iubirile noastre din trecut, din prezent sau din viitor. Şi prin aceasta, la fel ca şi iubirea care-i dă naştere, ea ne lezează personalitatea şi o copleşeşte. Suferinţa este astfel o realitate, ca şi noi de puternică, o realitate adversă care este în noi şi împotriva noastră; ea marchează o oprire mai mult sau mai puţin completă a uneia dintre mişcările universale care ne fac pe noi să existăm. Este o negaţie, dar îndeosebi o negaţie reală. Numai stoicismul a vrut să-şi acorde luxul de a se îndoi de această realitate, pentru a o învinge în practică. A făcut aceasta printr-un paradox de voinţă, numai cu vorba, fără să schimbe nimic în adevărul etern al lucrurilor.
Există deci aici o certitudine îngrozitoare, încercată de fiecare, dar totodată şi un fel de monstruoasă anomalie, pe care oricine o recunoaşte, ca şi realitatea ei de netăgăduit. Suferinţa pare o străină plină de ură în armonie generală a unui univers de ordine şi bunătate, unde fiecare pare că tinde de la natură să se realizeze pe deplin.
De aceea, raţiunea noastră, de îndată ce examinează problema durerii, nu poate să o conceapă decât ca restituirea unui echilibru pierdut, sau ca aşteptarea unui echilibru de regăsit; în primul caz, pedepsirea unui rău, pedeapsa care restabileşte, ca să spunem aşa, ordinea morală întreruptă; în al doilea, credit plin de merit pentru o altă viaţă, care, pentru sufletele nemuritoare, constituie singura stare definitive, după o scurtă încercare. Echilibrul relelor şi al greşelilor, al vinilor şi culpabilităţilor, fiind, evident, inegal şi neregulat în această lume, amândouă cazurile nu reprezintă pentru inteligenţa noastră decât un fragment de răspuns la enigma, sortită să nu se rezolve pe deplin decât graţie intervenţiei unei „necunoscute” certe, misterele unei alte lumi, în care justiţia este împlinită.
Până unde se întinde în lumea noastre această dublă compensaţie? Nu putem şti. Pentru raţiune rămâne un secret în mâinile lui Dumnezeu pe care ea are putinţa şi datoria să-l afirme, să-l dovedească, să-l proclame, fără a ajunge îndeajuns la El, fără a pătrunde în abisul planurilor sale.
Inteligenţa noastră naturală ne arată deci, chiar de la început, sensul suferinţei în ordinea morală, în cealaltă viaţă pe care această ordine morală o pretinde atât de imperios, în înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu.
Ea ne arata aceasta cu tărie, dar şi cu toate slăbiciunile practice ale unei lumi care depinde de noi, cu posibilităţile noastre limitate, cum o folosim. — cu toate temerile întunecare ale unei vieţi în care întretăiere a mii de influenţe deranjează liberul exerciţiu al puterii noastre de judecată.
Şi chiar dacă această raţiune ar fi deplină, solidă şi liniştită, ne dăm seama că singurul ei răspuns la o problemă ca cea a durerii, ar fi ceva rece, incomplet şi ineficace; simţim că acest răspuns ar cădea lângă noi. Ce poate un raţionament în faţa unei iubiri rănite? Ce bine profund i-ar putea aduce aceasta, care nu este şi ea demnă ă fie iluminată de altceva decât de un reflex palid de inteligenţă creată? ştim că raţiunea nu greşeşte, dar mai ştim că lacrimile noastre au şi ele putină dreptate, pentru că ne domină[3].
Problema se rezolvă dincolo de puterea noastră de înţelegere, Cel care ne-o poate arăta limpede (şi binefăcătoare, ca toate lucrurile cunoscute) este, şi este numai el, Dumnezeul nostru care, după cum spune Sf. Ioan, este mai mare decât inima noastră. El a ştiut, cu o minunată limpezime, să o lămurească. Fără el, fără harul lui, de altfel, asupra acestui punct raţiunea noastră se clatină şi, nedeajuns susţinuta, nu ajunge până la capătul propriilor concepţii: am văzut şi ştim că ea poate cuprinde adevărurile esenţiale care aruncă o primă lumină asupra sensului durerii. Dar raţiunea unui necredincios nu este, în practică, o raţiune completă şi vie în propriul său domeniu. Există întotdeauna o temere, o incertitudine, o mizerie neliniştită în gândirea unuia care nu crede. „In cogitationibus impii interrogatio est…” [4]. Decât să văd în raţiune confirmarea parţială, dar puternică, a aşteptării ce cheamă credinţa, mai curând el dă înapoi. Dincolo de uzul normal al facultăţilor sale; îndepărtează pe Dumnezeu, nemurirea sufletului, lumea de dincolo – toate lucrurile de care se teme — (date oferite totuşi atât de ştiinţă cât şi de credinţă), pregătindu-şi astfel aici o viaţă văduvită de elan, iar pentru lumea cealaltă, pe care n-are, aici măcar omeneşte, dreptul să o ignore, suferinţe fără nume şi fără număr.
Creştinul, în schimb, îşi completează şi iluminează, cu ajutorul lui Dumnezeu, cunoaşterea naturală a durerii. Suferinţa, pentru el, nu încetează să existe nici în teorie şi nici în practică. Dimpotrivă, ea existe pentru ei mai mult decât pentru ceilalţi; el o simte mai devreme, o simte mai mult decât oricine, pentru că sufletul lui este mai curat şi în consecinţă mai puţin distras, mai puţin îndepărtat, prin mii de preocupări felurite, de această durere; el o cunoaşte, o înţelege, cu tot misterul de învăluire şi de posesiune conţinut în acest cuvânt „a înţelege” ; el îşi înmulţeşte subiectele; trebuie să mânuiască şi să stăpânească acest lucru groaznic, să ajungă să iubească durerea, s-o caute, atunci când e nobilă şi frumoasă, şi când ea îl conduce mai repede în Dumnezeu.
Aceasta din cauză că are mereu la dispoziţie lumea cea mare şi puterea cea mare a Revelaţiei. Creştinul ştie, creştinul crede şi el traiste din aceasta cunoaştere şi din aceasta credinţa. Vom urmări înlănţuirea luminoasă de adevăruri care îl antrenează şi îl lămuresc în acelaşi timp, şi vom vedea ce devine suferinţa în lumina lui Dumnezeu, în planul legăturilor divine, trecând prin inelele care se ţin unul de altul: păcatul originar, răscumpărarea păcatelor, opere de mântuire, lumea fericirii veşnice.
Chiar şi astfel, chiar cu tot ajutorul adus de credinţă, misterul unui lucru atât de profund (profund ca enigma răului) pe care îl urmărim ţinând un lanţ cu amândouă capetele în cer, nu poate fi pe deplin lămurit de pe acum: înţelegerea să completa este rezervata acelei lumi unde ni se spune ca nu vor mai fi lacrimi în ochii ce-l vor vedea pe Dumnezeu faţa în faţa. Chiar şi acolo, parcă pentru a-i prelungi nu numai sensul, dar şi caracterul secret, va mai rămâne o urmă neobişnuită, – numai pentru Dumnezeu: cele cinci răni de neşters ale Domnului Nostru, – ultima moştenire şi singura amintire a nemărginirii greşelii, spălată în nemărginirea durerii prin nemărginirea iubirii.
Dar dacă pe pământ, în suferinţă, trebuie să mai rămână mereu câte ceva neexplicat pentru creştin, aceasta este un mister ca cel al religiei, făcut să-i mărească credinţa, speranţa, iubirea, meritele, unul dintre acele mistere admirabile şi fecunde, pline de lecţii mai înalte decât toate explicaţiile lucrurilor. Situat intermediar între misterele naturii, care ne depăşesc prin număr şi complexitate, dar nu sunt, prin ele însele, deasupra înţelegerii noastre, – şi misterele religiei, care ne depăşesc prin esenţă; categoria misterelor suferinţei constituie ca o stare alături de natură şi o pregătire pentru lumea supranaturală. Este, de altfel, categoria aleasa de Omul-Dumnezeu pentru a face să treacă omenirea dintr-o lume într-alta. Există în durere ceva ce ţine de esenţa misterioasă a sacramentului.
Ea este ca un sacrament al neantului, sacramental ,,absenţelor reale”, un fel de „sacrament invers … Dumnezeu purtat de neant“.
Să examinăm acum ce poate şti şi spune un creştin despre suferinţă: în numele credinţei şi inimii sale.
* * *
Suferinţa a intrat în lume o dată cu păcatul. Ea va ieşi o dată cu Cel ce a epuizat în El toată violenţa şi realitatea durerii, toată oroarea răului, sfârşind prin a ne elibera sufletele pentru veşnicie, transformând natura lor pe pământ.
Suferinţa a întrat în lume prin noi. Dumnezeu n-a creat durerea. Nimic din ce tinde spre imperfecţiune nu are ca autor Fiinţa perfectă. Cărţile noastre Sfinte şi ideea însăşi de Dumnezeu o afirmă cu tărie: „Nec enim odiens aliquid constituisti aut fecisti”. „N-ai făcut şi n-ai întemeiat nimic cu ură, tu, Iubirea însăşi”. Un singur lucru, unul singur se pierde, în neant, printr-un miracol al bunătăţii divine: păcatul iertat.
Suferinţa provine din noi. Am putea-o numi un produs al industriei umane, ieşit din manufactura noastră mizerabilă, purtând acest semn de sărăcie şi urâţenie, care este marca fabricii noastre, dacă n-ar avea mai curând un caracter de pierdere, de decădere, de absenţă, decât de operă. Ea este înainte de orice un vid. Este ceea ce permite, fără prea mare efort aparent, să-i substituim o restituire şi, fără nici o mişcare nouă, să mobilizăm Atotputernicia. Ea a urmat după primul rău. Armonia lumii, distrusă de o revoltă împotriva legilor celor mai înalte, împotriva legilor care nu suferă atingere, a fost parţial restabilită, în privinţa echilibrului justiţiei, prin micşorarea corespunzătoare de forţă şi existenţă aplicată fiinţei decăzute, pătată de rău, capabilă de rău.
Dar, după cum iubirea divină nu poate concepe, în atotputernicia sa, răul fără remediu, nici remediu fără o comuniune admirabilă cu pedeapsa, şi nici mântuire fără un fel de nebunie a iubirii, ea, iubirea divină, a inclus remediul răului în pedeapsa acestuia şi s-a aşezat El însăşi, în persoana, în centrul durerii. Şi astfel, în persoana celui Veşnic venit din Veşnicie – în persoana cea mai potrivită să ne dezvăluie tot abisul de durere ce coboară până în adâncul fiinţei lui Dumnezeu, în persoana celui care, dacă era Verbul Creator (Cuvântul care Zideşte), era şi Fruct Jertfit al adâncului fiinţei divine, aici s-a realizat înfricoşata unire personalădintre Dumnezeu şi durere. – şi aici regăsim, de îndată ce ne apropiem de El, distrugerea radicală şi finală a suferinţei şi a răului. – Ea nu este sortită pentru toţi oamenii, căci Dumnezeu doreşte numai libertate în jocul Eternităţii, – ci o poate întâlni oricine o doreşte, cine vrea sincer să fie, prin graţia lui Dumnezeu, frate cu Fiul lui Dumnezeu, devenit “om-al-durerii”.
Suferinţa nu este inclusă în scopul vieţii pe pământ: aici loveşte fiinţa care este conştientă şi lumina pământului, pe om; ea se împotriveşte tuturor nevoilor şi viselor lui. Ea nu are nimic din aceasta lume.
Dacă ea vine din noi, ea îşi trage obârşia din altă parte: este prima cauză a unei justiţii şi armonii superioare, care vor să se reformeze, atunci când voinţa noastră le-a stricat echilibrul. Ea vrea să meargă în altă parte şi mai ales în altă parte, căci ea nu vine niciodată singură … Dumnezeu o conduce şi se află în ea: iubirea divină se învăluieşte în ea şi ne bate la ușă. Nu-i ajunge să restabilească ordinea stricată, îi trebuie un contact în plus cu noi înşine, o chemare la destine nesperate, toate exigenţele unui Părinte, ale unui frate, ale unui îndrăgostit de suflete.
Suferinţa este Dumnezeu aproape, în împlinirea unei legi divine încărcate, mai veche decât lumea, eternă, fără început … dar mai este Dumnezeu aproape şi pentru că suferinţa, fiind sfârşitul şi limita noastră, ne duce la frontieră, şi ne face, în mod sensibil,vecini cu Dumnezeu, care începe acolo unde ne sfârşim noi; este Dumnezeu aproape de noi fiindcă a ţinut să vină la noi în ceea ce a fost pedeapsa şi din care a făcut posibilă mântuirea; – în sfârşit, este Dumnezeu aproape de noi, deoarece s-a făcut pe sine om-al-durerii şi întruparea Mântuirii-prin-durere.
Durerea este, deci, înainte de toate, pentru creştin, o vizită a lui Dumnezeu, o vizită sigură, căci el ştie că durerea este o privaţiune din această lume şi că, neconţinând nimic din lume, ea nu poate să-l ascundă decât pe Dumnezeu.
Puţine expresii sunt atât de des folosite în Sfânta Scriptură, şi cu o semnificaţie atât de tainică, precum acelea de Vizită şi de vizitare divină. Este bine să le medităm. Dumnezeu îl vizitează pe om prin bucurie şi prin durere, îl pune la încercare printr-una ca şi prin cealaltă, „Îi voi cerceta pe toţi cei înveşmântaţi cu haina de pelerin”, ne spune Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu vizitează orice suflet pe care-l acoperă vesmântul pelerinajului nostru hotărâtor: trupul nostru, această carne, ţesătură ascultătoare şi meşteşugit alcătuita, ciudată tunică de comuniune cu pământul, zdreanţă vie, ce poartă întreaga noastră încercare în cutele ei şi pe care n-o vom părăsi decât la capătul pelerinajului, în pragul sanctuarului întâlnit în mod fatal: mormântul.
Suferinţa este, am spus, o vizită a lui Dumnezeu; un fel de sacrament nemaiauzit în care Fiinţa Eternă vine la noi, adusă de un neant, de o absenţă, o privaţiune sau, nu de un lucru, ci de absenţa unui lucru iubit, posedat ori dorit, – înseamnă Dumnezeu şi poate produce o gratie; în aceasta privinţă, ea are mai multe trăsături care merită să fie fixate. Este o vizită, dar o vizită misterioasă; este o vizită a Fiinţei Supreme şi a Iubirii Supreme, dar printr-o micşorare a fiinţei noastre şi printr-o lezare a iubirii noastre. Este un sacrament de binecuvântare, dar ca orice sacrament, sub senine care evoca, aici, neliniştea pentru un lucru. Sunt semnele tulburătoare ale unei limbi care nu este pământească şi care nu este încă, prin ea însăşi, cea a cerului.
Acest sacrament invers, cum l-am denumit, acest sacrament al „absentelor reale”, din cauza naturii sale particulare, este un sacrament al enigmei şi un sacrament al încercare. El ne aduce în suflet o enigmă foarte clar enunţată iar sufletul nostru trebuie să răspundă la întrebarea tulburătoare, inevitabilă, capitală, ce se scrie de la sine, incrustându-se în golurile din inima noastră.
Suferinţa adresează întrebări destinului nostru etern, îi trebuie un răspuns, iar tăcerea noastră este unul care ne judecă. Ca şi sfinxul din legendă, durerea ucide pentru viaţa eternă pe cei care nu ghicesc, în Dumnezeu, problema pe care o pune. Văl de neant şi moarte parţială, dacă nu ştii să o primeşti ca un sacrament, ca o vizită a lui Dumnezeu, dacă nu cauţi dincolo de ea intenţia tainică şi precisă pe care Domnul a pus-o în umbră, suferinţa nu mai produce în om, în loc de sfânta taină care viază prin graţie, decât moartea justă a pedepsei generale căreia îi răspunde.
Primim în ea semnul – şi ce semn groaznic! – fără a profita de conţinutul ei. Şi, întrucât semnul este aici sfinţit, întrucât conţinutul este Dumnezeu, când îl tăgăduieşti, ca cel care sorteşte un lucru sfinţit unei folosinţe profane, la neînţelegere se adaugă un soi de sacrilegiu.
Am mai spus: o enigmă şi o încercare, fiecare dintre noţiuni rămânând strâns legată de cealaltă. Încercarea nu este în aşa mare măsură încercare, în cazul suferinţei, decât pentru că este, prin însăşi natura lucrurilor, o enigmă. Încercare este un cuvânt care şi-a cam pierdut din semnificaţie. Trebuie, deci, luat aici în sensul cel mai puternic. În suferinţă încercarea este cea care pune la încercare, adică judecă, descompune şi cântăreşte într-un anumit fel valoarea sufletului nostru şi cea a credinţei noastre. Este, ca să spunem aşa, demonstraţia a ceea ce suntem şi a ceea ce am vrut să păstrăm în noi din Dumnezeu; o demonstraţie care ne trece prin carne, sânge şi suflet şi care se termină printr-un progres sau printr-o cădere. Dacă am fi creaturi mai nemişcătoare, o încercare ne-ar putea traversa ca o simplă constatare; aşa cum suntem făcuţi noi, fiinţe în mişcare, pentru care însăşi clipa nu este decât o abstracţiune ireală, o minciună convenţionala, pe noi, „fiinţele de ieri” [5], cum ne numeşte Scriptura, o încercare ne ridică sau ne coboară. Nu este una pe care s-o traversăm, nu este una care să ne brăzdeze fiinţa, fără să fim purtaţi şi mai mult spre mântuirea sau spre pieirea noastră.
Întrebările durerii nu ne iau prin surprindere. Unele semne, unele forme sacramentale ale destinului nostru pot să nu aibă solemnitatea şi importanţa vizibilă a conţinutului lor. În suferinţă, care ne îngheaţă sângele în vine, care ne caută şi în piept inima de carne şi o zdrobeşte pentru a-şi face simţită prezenţa, vestirea a ceva mai mare este destul de puternică, de clară, destul de materială chiar şi în urmări, ca să ştim să nu trecem fără să reflectăm în faţa acestei vizite a lui Dumnezeu. Este un Dumnezeu care loveşte, Dumnezeu creatorul trăsnetului, Dumnezeul oceanului, Dumnezeul abiselor, Dumnezeul tenebrelor. Este un Dumnezeu care loveşte puternic … dar un Dumnezeu care bate la uşa noastră, un Dumnezeu care bate la inima noastră şi care îşi bate inima lui de inima noastră. Este un Dumnezeu a cărui inima bate alături de a noastră.
„Ce vrea de la mine Domnul ce vine în miez de noapte?” (căci totul este noapte în durere …). Aceasta este întrebarea oricărei suferinţe. Biata noastră fiinţă zguduită priveşte umbra groasa ce-i sta în faţa conştiinţei, în faţa lui Dumnezeu, cu iubirea sa pentru Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu pentru ea ciocnindu-se în tenebre, în amărăciunea revoltătoare a acestei întâlniri sfâşietoare, inima lângă inima poate, dar inima însângerată lângă inima rănită, atingându-se una de alta. Şi iată: că două inimi ce iubindu-se se rănesc, ţin să se explice, să se înţeleagă, să se justifice, iată ce-si spun cele două inimi:
– „Ce vrea de la mine Domnul ce vine în miez de noapte şi mă loveşte?”
– ,,Vrea să înţelegi ca te iubeşte, şi că te iubeşte mai mult decât toţi care te iubesc şi mai mult decât poţi tu însuţi să te iubeşti. Vrea ca tu să vrei ce vrea el, fiindcă îţi vrea fericirea veşnică, completă, perfectă. Vrea ca tu să accepţi, o dată cu revelaţia iubirii ce ţi-o poartă, relele ce ajung până la tine, dacă trebuie să le înduri; ca, prin tăria iubirii sale, să le alungi dacă atotputernicia rugăciunii şi a harului va să te ferească de ele; ca, în iubirea sa, relele, oricare ar fi ele, tu să le îmbini cu comorile Mântuirii, cu puterile care salvează universul; – ca, din iubire faţă de el, să ajungi să le cauţi, dacă ele pot aduce bine lumii şi Gloria Dumnezeului tău. Dacă eşti vinovat şi mă simţi bătând în suferinţă, cu, Inima Dumnezeului tău, fii spălat prin durerea ta, în sângele divin, de suferinţa izvorâtă din greşeala ta. Dacă eşti imperfect, fii regenerat. Dacă eşti bun, fii mai bun. Dacă durerea te scoate din această lume prin martiriu, intră direct în fericirea Părintelui tău”.
„Oh, Dumnezeule, ce profund vizitezi când vii în vizita. 0, tu care ne aduci în fiinţă, în durere atingi chiar rădăcinile fiinţei şi noi strigăm atunci din străfundurile fiinţei noastre mutilate; dar din ceasul când am ştiut cine eşti, Părinte, Părinte, tu ştii, ţipătul nostru este tot numele tău. Dacă bucuria te numeşte, durerea te cheamă … Numele tău este pretutindeni pentru un creştin şi cu numele tău, Cerul”.
– Dumnezeu „a creat toate lucrurile spre binele lor, pentru mai marele lor bine, pentru cel mai mare bine al lor” [6]. În acest scop, prin voinţa generoasă a Creatorului, sufletul nostru liber cooperează cu planul lui Dumnezeu. În durere, ca şi în alte privinţe, să căutăm să regăsim acest plan. A şti cum poate o durere să ne apropie mai tare de Dumnezeu şi de fericirea perfectă: iată studiul care devine viaţa cea mai nobilă a sufletului după şocul produs de o suferinţă, studiu la care participă întreaga fiinţă, studiu făcut din rugăciune, atenţie, gândire chibzuinţă, porniri ale inimii, eforturi îndreptate spre bine; studiu profund, esenţial, care nu lasă să scape nimic din indicaţiile divine. „Qui autem inquirunt Dominum animadvertunt omnia” [7]. Şi „tot aşa cum – după vorbele Scripturii – ochii slujnicei sunt aţintiţi spre mâinile stăpânei; aşa şi ochii noştri sunt aţintiţi spre ale lui Dumnezeu”, – aceste mâini care nu ştiu decât să dăruiască şi să binecuvânteze, chiar şi când ni se pare că lovesc.
Aşa cum am semnalat mai înainte, durerea care are o singură direcţie finală, are mai multe căi spre a-şi atinge ţelul şi ne lasă să întrezărim mai multe moduri de înainta pe căile ei: când o ispăşire pe care Dumnezeu o caută pentru noi; când o purificare, când un progres, când o sanctificare, când o minune eroică. Aceste căi destul de nedesluşite în viaţa practică sunt destul de simplu de descurcat sau de enumerat în teorie. Experienţa poate fixa, în fiecare caz precis, care anume întra în intenţiile providenţiale.
* * *
Alteori, Dumnezeu nu ne propune suferinţa decât pentru a o putea respinge victorios, pentru a da voinţei susţinute de El valoarea unei perseverente admirabile şi unei încrederi sfinte. Voi insista puţin asupra acestui punct uneori prea neglijat în timpurile noastre când voinţa e slabă şi dorinţele anemiate. Voinţa lui Dumnezeu nu trebuie întotdeauna înţeleasă în chip pasiv. Ea nu este numai în evenimente ce urmează să fie suportate. „Fiat voluntas tua” [8] vrea să spună foarte adesea „fie ca eu să urmez voinţa ta, oricât ar fi de greu de împlinit, cu preţul sudorilor, a lacrimilor, a sângelui meu, luptând împotriva adversităţilor, luptând şi împotriva aceea-ce-pare-a-fi-voinţa-ta-văzută-din-afară prin ceea-ce-cred-că-cste-voinţa-ta-actionând-în-mine”. Este permis, se impune, uneori săluptăm cu destinul până la capăt. Adeseori Dumnezeu ne-a dat o dorinţă legitimă, mult timp neîmplinită; numai pentru a ne vedea realizând-o, în cele din urmă, spre mărirea sa. Voinţa noastră dezinteresată, curată, unită cu Dumnezeu, cu cât este mai adaptată uneinevoi profunde, unei misiuni necesare, cu atât este ea mai sigură de a fi manifestarea vie a voinţei lui Dumnezeu.
Până la ce punct putem merge împotriva refuzurilor aparente, a privaţiunilor impuse, pare-se, în mod divin, şi totuşi uneori făcute numai pentru a declanşa un efort sufletesc şi a atrage un dar şi mai mare decât ceea ce fusese refuzat? 0 singura limita sigura, aceasta: ,Dumnezeu nu vrea”. Trebuie să vedem dacă Dumnezeu poate sau trebuie să nu vrea. Nimic nu permite o mai amplă libertate de insistenţă şi perseverenţă. Trebuie să avem deci o deplină încredere în bunătatea lui Dumnezeu – în pătrunderea sa până-n miezul voinţei noastre – în libertatea acordată celor aleşi de el. Nu există fatalitate în această lume. Cel care din respectpentru această minune creată de el: libertatea umană a permis răul, trebuia să autorizeze orice fel de bine contingent sau indiferent. Aceasta arată profunzimea lui Dumnezeu; dimensiunile rugăciunii – esenţa minunată a forţelor libere – bogăţia celor posibil de realizat…
Aceasta ne conduce, pe de altă parte, să considerăm că acolo unde, pentru a realiza o bucurie şi a face să înceteze o suferinţă, este necesar acordul voinţelor, a acelor voinţe pe care Dumnezeu nu le forţează absolut deloc, chiar dacă, repet, ar conduce la rău, – omul nu poate pretinde ceea ce şi Dumnezeu îşi refuză, iar această neîmplinire este dovada unei supreme Înţelepciuni care nu striveşte ce este liber şi ştie de altfel că voinţa divină nu se realizează, odată cu fericirea, decât în unire.
Am luat în examen mai înainte câteva din cazurile în care Dumnezeu poate voi ca suferinţa să fie îndepărtată de la noi; există şi altele în care vrea să fie îndepărtată de la ceilalţi şi acesta este cazul cel mai frecvent, unul dintre cele mai imperios chemate prin porunca iubirii, care ne face , părtaşi la natura divină”. Alteori, dimpotrivă, Dumnezeu nu propune câtuşi de puţin suferinţa. El lasă să fie dorită, doreşte să o căutăm, să ne-o impunem în scopuri admirabile.
Am spus: „suferinţa purifică”. Ea purifică în sute de chipuri: – micşorându-ne, luându-ne ce avem în plus, ea ne apropie de ceea ce este esenţa, fondul nostru; – sărăcindu-ne în fiinţa noastră şi în viaţa, ea ne umileşte şi ne confruntă cu felul în care ne vede Dumnezeu, vai! felul în care noi nu ne vedem deloc, adică cu acel mod de a vedea care ne face să existăm; – făcându-ne să ne încleştăm cu o moarte parţială, ea desăvârşeşte partea nemuritoare din noi; – vizitându-ne, ea ne păzeşte şi ne protejează de rău: „et visitatio tua custodivit spiritum meum” [9]; – făcându-ne să trecem prin pedeapsa comună a omenirii, ea ne face mai cu adevărat oameni; asociindu-ne la opera de mântuire a lui Isus, în care de bună voie punem iubirea noastră, ea ne curăţă de petele noastre personale şi ne permite, în cazul că petele sunt uşoare ori s-au şters deja, să câştig, am merite şi astfel să chemăm asupra altora graţia purificării şi fericirea.
Ea nu se mulţumeşte de fapt să purifice şi să ispăşească, ea atrage asupra noastră şi alor noştri graţia divină, dintr-o dată pogorâtă din cer cu lumina şi tărie, într-o ploaie de binecuvântări. Vom studia mai departe acest punct care merită o dezvoltare specială. Iar acest bine pe care ea-l permite să fie făcut, prin creditul minunat ce-l obţine de la Dumnezeu, ea ne dă o surprinzătoare uşurinţă de a-l căuta, descoperi, ghici, pentru a-l cere lui Dumnezeu. Mai bine decât suferinţa, nimic nu lămureşte sufletele asupra nevoilor, dorinţelor şi bucuriilor fraţilor noştri. Există o comuniune umană tristă şi prea fericită care ne face să înţelegem ce suferă fratele nostru, odată ce am suferit şi noi; – care ne face să căutăm pentru el ceea ce am simţit noi ca o absenţă dureroasă. Noi servim mai bine fericirea aproapelui, iar Providenţa, printr-o delicată atenţie în bunătatea sa, chiar a două zi după ce am încercat una din cele mai grele mizerii, ştie să facă din noi trimişii ei pentru a uşura durerile şi să-i facem bine aproapelui nostru.
Această cunoaştere dobândită, care secundează o misiune providenţială pe lângă fraţii noştri nefericiţi, această viziune atât de divinatorie, atât de adânc simţită, a suferinţei de împărtăşit, de consolat, de uşurat, – toate acestea se desăvârşesc, la un creştin, cu toate resursele Împărăţiei lui Dumnezeu. Unirea cu Verbul întrupat comunică intenţiile şi eforturile noastre, după acea lumină naturală care le conduce şi acea ingeniozitate care le face de potrivit adaptate faţă de rău (ingeniozitate şi lumina pe care, de altfel, le exaltă în cel mai înalt grad), tăria care le permite să realizeze. Educaţi prin suferinţă, transformaţi prin suferinţă creştină, mai oameni şi mai asimilaţi lui Dumnezeu, investiţi cu misiunea de slujitori ai divinei Providenţe, ducând în noi, conştient, taina vie a omului-de-durere şi a omului-Dumnezeu cu care, prin graţia lui Dumnezeu, ne-am contopit, având în mâinile noastre comorile reparatoare ale lui Cristos, noi putem în deplină siguranţă să refacem în jurul nostru o lume mai bună, să vindecăm rele fără număr cu o clarviziune binecuvântată, cu o bogăţie surprinzătoare de mijloace, cu o putere minunată; putem să facem să coboare din ceruri pe pământ, asupra tuturor fraţilor noştri, o mulţime fericită de binefaceri cu înfăţişări diverse; mergând de la Dumnezeu pană la nenorocitul cel mai îndepărtat de El, într-un singur mediu de iubire în care totul se leagă şi totul se întrepătrunde.
Această fericire, acest bine de făcut, sunt mai la îndemâna noastră decât am putea crede. În marea familie a oamenilor, aşa cum o vrea Cristos, toate suferinţele unora (că sunt materiale, morale sau spirituale) pot fi, graţie lui Dumnezeu, prin generozitatea celorlalţi, abolite, alinate sau cel puţin reduse la cât socoteşte Dumnezeu util pentru fericirea eterna. Şi dace aceasta nu se produce de o manieră absolută şi generală, nu e din cauza că ar lipsi remediul, ci pentru că, din vina noastră, nu se poate aplica aşa cum ar fi trebuit.
Statornicia Împărăţiei lui Dumnezeu în această lume permite să ajungi la cele mai groaznice dureri şi să le transfigurezi. Împărăţia poate să le cuprindă pe toate. Nimic nu e în afara legilor sale preafericite. Chiar şi moartea cea mai înfiorătoare „îşi pierde strămutarea”, dispare de pe pământ cu tot ce are mai ireparabil şi crud, pentru cei care o îndură ca şi pentru cei care o deplâng la cei dragi. S-au văzut în acest loc mai puţin frecventat – şi unde totuşi atâtea sunt de învăţat – la căpătâiul muribunzilor – tot felul de miracole ale credinţei, cu deosebire cele ale mângâierii în clipa de pe urmă, cele ale unei bucurii vii în ceea ce reprezinte pentru noi mâhnirea cea mai adâncă şi cea mai completă dintre dispariţiile cunoscute.
Înţeleasă din punct de vedere creştin, am văzut că durerea este un sacrament de enigmă şi de încercare. Este numai unul din aspecte, cel sub care se înfăţişează mai întâi – l-am putea numi forma sa. Sub un alt aspect, pe care l-am semnalat (atingând numai în trecere subiectul) şi care reprezintă mai curând modul de activitate, este un sacrament de reparaţie, de mântuire, de comuniune umană şi divină. În durere noi ne contopim cu fraţii noştri şi totodată cu Omul-Dumnezeu răstignit pentru noi; atingem mizeria noastră, vinovată la origine, binefăcătoare la sfârşit, în acest sacrament, prin sine reparator al lumii, regenerator al lumii prin unirea sa cu Domnul Dumnezeu. Acesta este aspectul ei de participare la opera de iubire omenească, solidară şi veşnică, la opera de justiţie şi mântuire acordată gratuit şi pe cale divină, felul în care se înfăţişează ea în faţa sufletului creştin deja instruit şi luminat. – Sub un al treilea aspect, care serveşte la stabilirea pentru noi, în noi, a utilizării cu folos a suferinţei, ea este, prin înclinaţiile pe care le cere şi prin calităţile precise şi suverane pe care doreşte să le găsească în suflet, un sacrament de încredere şi aşteptare.
Încredere în nemărginita iubire a lui Dumnezeu în noi. Aşteptare a fericirii veşnice şi a venirii noastre în lăcaşul ei definitiv, lumea de dincolo. Încredere care răspunde încercării. Aşteptare care răspunde enigmei.
Aceasta faţetă a suferinţei, numai ochii credinţei, ai unei credinţe puternice, ştiu s-o privească cu bucurie. În aceasta privire se petrece un lucru minunat: transformarea durerii în ceva a cărui natură vom încerca de îndată să o scrutăm. Aş dori deocamdată să vă arăt ceva mai limpede caracterul acestei încrederi şi al acestei aşteptări, profunzimea deschiderilor spre infinit pe care ni le oferă ele.
Sunt ele oare, în primul rând, de origine naturală? Nu cu totul, fără nici o îndoială – ele sunt, trebuie spus cât se poate de limpede, supranaturale, dar câtuşi de puţin împotriva naturii. Aici, ca şi aiurea, graţia desăvârşeşte natura şi o înalţă, fără a o distruge şi fără a i se opune. . Este un miracol, una din acele minuni făcute pentru noi, una din acele minuni zilnice care se nasc în sufletul creştin – o adevărată descoperire fericită, neprevăzută, nesperată şi totuşi potrivindu-se cu inima inimii noastre … 0 descoperire, spuneam: – este cuvântul pe care, printr-una din acele emoţionante expresii, obişnuite în Cărţile Sfinte, printr-una din acele îmbinări de termeni ale căror înţelesuri ce se ciocnesc te fac să visezi şi să meditezi, aşa cum stă bine Cuvântului unui Dumnezeu, verbele Verbului, este cuvântul folosit de Scriptură pentru a numi sfânta aşteptare de care vorbeam şi, totodată, de a-i sublinia, într-un chip de neuitat, caracterul: „Adinventio expectationis”… Descoperirea aşteptării … Fericiţi cei ce din adâncul nefericirii lor au ştiut să facă această descoperire. Şi, Dumnezeu fie lăudat, numeroşi sunt cei care au descoperit sfânta aşteptare!
Chemate oarecum de către natură, supranaturale ca origine, această încredere în iubirea lui Dumnezeu şi această aşteptare a lăcaşului veşnic al fericirii acţionează asupra inimii noastre, în mai mare măsură, cele trei virtuţi, cele trei mari forţe supranaturale. Ele ne lasă „dreptul la durere”; un drept natural şi legitim, un drept de nobleţe datorat sufletului, un drept de o amploare şi de o diversitate singulare (am dat pentru durere aceleaşi limite ca şi pentru iubire, prima – durerea – cu atât mai intensă şi mai profundă cu cât este cealaltă – iubirea – mai esenţială, mai puternică şi mai înaltă) — ele ne lasă dreptul la durere, mai puţin pângărită şi mai vie ca oriunde, în sufletul creştin, dar ele o pătrund de credinţă, de speranţă şi de iubire. Credinţa în Dumnezeul iubirii care nu ne face niciodată să suferim în zadar, speranţa în comorile inimii Dumnezeului iubirii, gata a răsplăti într-un mâine veşnic, – iubire pentru Dumnezeul iubirii care ştim că ne iubeşte chiar şi atunci când Providenţa Sa se loveşte şi de la care aşteptăm cu atât mai multă iubire cu cât suntem mai crunt loviţi.
Această încredere şi această aşteptare, ca şi cele trei forţe pe care ele le exercită asupra sufletului nostru, au ca trăsături potrivirea esenţială la natura noastră, căreia ele îi aduc complementul spiritual a tot ce îi lipseşte (iar suferinţa, ne amintim, este înainte de toate sentimentul unei lipse, al unui vid). Ele au, de asemenea, prin caracterul lor miraculos şi supranatural, proprietăţile comune ale graţiei în acţiune în mijlocul nostru; spunem prin aceasta că ele comportă un „prezent adevărat” al lui Dumnezeu şi un dar meritoriu din partea noastră. Dumnezeu n-a voit ca cele mai minunate şi cele mai salutare dintre darurile sale să fie primite de noi în mod pasiv, cu, din partea lor, o strivire a evidenţei, o pătrundere brutală şi fatală, – din a noastră, o supunere de animal ghiftuit, o atitudine de sclav alintat. El a ţinut ca ceea ce este mai bun în mărinimiile sale să fie un fel de generozitate a fiinţei noastre faţă de el – şi ca, în cea mai neobişnuită dintre minunile bunătăţii sale, cea care ne dă viaţa veşnică, să fie El cel care să aibă aspectul de „obligat” şi să aştepte din gura noastră un „da” încărcat în egală măsură de merite şi de har… Uitaţi-vă la cei pe care-i iubiţi mai mult şi veţi înţelege aceasta delicateţe a Tatălui Nostru.
El ne-a dat totul, vrea să ne dea şi mai mult, şi de aceea trebuie ca noi să-i dăm ceva ce porneşte de la noi în care se regăseşte totuşi mâna să divină, dar admirabil de discretă. Noi îi dăruim ce avem mai bun, într-un sacrificiu sublim care îi consacră inima, destinul, întreaga noastră fiinţă. Durerea este prezentă pentru a face din încrederea noastră în Dumnezeu, din aşteptarea noastră, un fel de sacrificiu eroic, şi totodată o binefacere miraculoasă. Această încredere şi această aşteptare, miracole ale credinţei iubitoare în acţiune, daruri de la Dumnezeu şi minuni ieşite din „cea mai bună viaţă” a noastră, în acelaşi timp cele mai ale sale şi cele mai ale noastre lucruri, – el a ţinut să ni le facă, într-un fel, cât mai uşoare şi mai meritorii cu putinţă, fără a face apel, pentru a le constitui, decât la ce este mai pur în noi, fără a căuta pentru noi altă certitudine impulsivă decât cea mai puternică şi mai nobilă, dar şi cea mai greu de definit ca origine … angajată în ceva absolut liber şi total, care este un fel de culme şi rezumat al fiinţei noastre, punctul în care Dumnezeu ne atinge, unde noi ne atingem cel mai mult de Dumnezeu şi unde ne regăsim în întregime.
În această încredere, în această aşteptare, sufletul nostru trebuie de fapt să învingă ceea ce poate lovi cel mai mult sensul vieţii noastre pământeşti, prin cel mai înalt elan de iubire de care poate fi capabil.
Atitudinea noastră în întreaga suferinţa trebuie să fie cea a unui copil în timpul unei operaţii salvatoare şi sângeroase la care mama, cu inima sfâşiată, îi cere să se supună fără rezistentă, spre a se însănătoşi: – el, copilul, nu se mai zbate, îşi lasă mâna în a mamei, ochii privesc în ochii care-l veghează, şi, convins că totul este spre binele său, acceptă totul, în siguranţa rănită a unei iubiri de care nimic nu-l poate face să se îndoiască. – Există în acest gest un merit destul de mângâietor; el este cert, totuşi, pentru că nu suprimă nici una din realităţile care-l pun la încercare; le lasă toată întinderea fără a le opune nici măcar acea revoltă care este o apărare a fiinţei şi aproape o uşurare a instinctului nostru de conservare. El adaugă numai, la grozăviile traversate, – iubirea. Copilul operat va simţi mai puţin bisturiul?, nu, dimpotrivă – iar mama … ea, mama, îl va simţi şi mai mult. Ei vor simţi amândoi cu atât mai mult, cu cât se iubesc mai tare. Afecţiunea lor reciprocă transformă, totuşi, toate acestea. Iar rezumatul acestei încercări poate fi mai întâi vindecarea răului care a cerut acest remediu crud; apoi, o legătura în plus de tandreţe, de recunoştinţă, de binecuvântare. Şi pentru a întrece măsura, a două zi mama îl va răsfăţa nebuneşte, ca pentru a se face iertată de binefăcătorul martiraj pe care, în iubirea ei, a avut cumplitul curaj să i-l ceară.
Dacă această încredere în Dumnezeu este deplină şi integrală, vedem că elementul negativ, distructiv al durerii dispare ca un vis urât. Destrămarea fără întoarcere, pe care părea că o cuprinde, se împrăştie. Dacă putem îndeajuns să ne spunem: „Dumnezeu ne loveşte”… , găsim ca suntem mai puţin loviţi. Dacă ducem cu noi această credinţă fermă în zilele grele, vom ajunge să ne îndoim de chiar realitatea loviturii care ne atinge, cel puţin în ceea ce priveşte durata şi tăria ei. Ireparabilul este văzut ca o simplă impresie care răstigneşte. Simţim cu o evidenţă invincibilă că cel care ne ia ceva drag, n-o face decât pentru a ni-l da înapoi mai bun, schimbat, pentru totdeauna. Bucuria de a constata acest lucru poate merge în noi până la anihilarea temporară a suferinţei. Dar dacă motivul acestei bucurii este meritoriu nici efectul său sensibil nu se obţine de la sine. El nu se sustrage legii provizorii la care suntem supuşi: în primirea eventuală a acestei consolări absolute, dată încă din această lume, ca în miracolele rugăciunii, aici pe pământ, există un fel de risc sfânt judicios şi minunat; tot timpul prezent. Nici acolo, nici urma de fatalitate: ne găsim în locul de încercare, de libertate şi de eroism. Enigma şi încercarea, în altă parte îşi găsesc răspunsul. Noi trebuie să contăm pe Dumnezeu, printr-un impuls prin care intră în joc tot sufletul nostru (folosesc anume aceşti termeni care semnifică în acelaşi timp riscul, câştigul şi rolul voinţei noastre); trebuie să contăm pe Dumnezeu, pe bunătatea lui, pe compensaţiile şi consolările pe care ni le poate da aici, în această lume, nu trebuie să facem speculaţii asupra lui. Într-atâta respectă Dumnezeu în privinţele cele mai înalte calitatea sufletului nostru. Nimic nu se vinde, propriu-zis, în lumea cealaltă: şi, printr-un paradox minunat, nu se poate cumpăra decât ceea ce cu adevărat dăruieşti chiar tu. Dacă n-ar fi fost aşa, după cum merge lumea, am fi putut desigur vedea, de veacuri, exploatarea regulată a cerului de către societăţile iudaice, distribuind cu zgârcenie dividende, deţinătorilor privilegiaţi de acţiuni, negociate apoi în nu ştiu ce mare piaţă publică.
Am evocat mai înainte, pentru a caracteriza situaţia noastră faţă de Dumnezeu când suntem în suferinţă, imaginea unui copil care, în timpul unei operaţii, o ţine de mână pe mama. Această mână divină, pe care vrem să o ţinem cu încredere, o căutăm aproape fără voia noastră; îl căutam imediat pe Dumnezeu, atunci când suferim: îl căutam printr-un impuls pe care l-am putea califica instinctiv (aparent ia naştere în subconştientul nostru); dacă n-ar fi în acelaşi timp pătruns de o chibzuinţă sublimă şi sigură. Îl căutăm şi îl găsim … foarte aproape.
În suferinţa îl simţim pe Dumnezeu foarte aproape de noi: – aproape (am văzut acest lucru) de originea ei; – aproape de natura ei; – aproape de ţelul ei; – aproape în nevoia ce o avem de el în momentul acela, iar nevoia de Dumnezeu, este deja Dumnezeu, căci El este Cel care nu trebuie să se mişte pentru a fi peste tot; e destul să fie amintit ca să fie în mai mare măsura într-o făptura.
Am studiat deja aceasta proximitate a lui Dumnezeu în durere – sacrament care îl poartă, – limita a noastră care ne face oarecum să îl atingem, – vizită neprevăzută care ne surprinde, – apel la realizarea Voinţei sale, care ne pune în prezenţă directă cu această Voinţă, deloc alta decât El însuşi, – mister în care găsim intimitatea a ceea ce a atins personal Dumnezeu, ea, durerea, partea lui Cristos, – vehicul obişnuit al mântuirii noastre, adică ce merge de la Dumnezeu la Dumnezeu, în Dumnezeu, prin intermediul nostru … Dar mai e ceva – Dumnezeu este aici mai prezent decât în altă parte, pentru că aici, el veghează. Este de două ori prezent, pentru ca veghează.
Când este o mama mai mult lângă copilul ei? Noaptea, când el este bolnav. Întunericul e deplin, pentru ca micuţul adorat să-şi găsească mai uşor somnul. Cea mai slabă lumină a fost şi ea discret acoperită. Copilul nu-şi vede mama, e adevărat; la întunericul ce-l înconjoară se adaugă inconştienţa şi delirul. Dar chiar când nu e în stare să o recunoască, atunci mama e aproape de el; ea, mama, are ochii deschişi; – ea se apleacă asupra leagănului, pândind răsuflarea slabă, gâfâită, se roagă în sfânta ei insomnie – refuzând odihna ca pe un lucru ruşinos. La fiecare scâncet, e scuturată de fiori; ea este acolo cu doctoria în mâna, la orele când trebuie luată, cu mâna pregătită să-l ajute – cu inima plină de tot ce vrea să-i dea micuţului care tremură, carne din carnea ei, sânge din sângele ei, suflet din sufletul ei.
Dumnezeu veghează noaptea asupra copiilor săi bolnavi, el care ne e mamă, părinte, frate, cea mai apropiată rudă, cel mai apropiat de noi, cel mai în noi, cel mai noi înşine.
Dumnezeu veghează – Dumnezeu veghează – este marele Veghetor al tuturor nopţilor, al nopţilor care sunt pentru ei nopţi îngrozitoare, nopţile minţii, nopţile inimii, nopţile cărnii, nopţile răului care-şi coboară în orice clipă tenebrele asupra oamenilor îndureraţi. Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează?
Această iubire are un nume şi o calitate. Este o iubire infinită.
Ce este o iubire nemărginită? Nu voiesc şi nici nu pot să o definesc: voi încerca de-abia să vă dau o idee îndepărtată. Să o defineşti înseamnă în fapt să o mărgineşti într-o anumită parte; un singur lucru ne face în adevăr să ne apropiem de înţelegerea ei şi aceasta spune mai mult decât toate explicaţiile ce vor urma: este să ne aruncăm, cu toată fiinţa, cu patimă, în el. Sufletul nu poate atunci să înţeleagă mai bine, dar este apucat, înfăşurat, prins, cuprins în El, şi acesta e chipul în care o înţelege cel mai bine.
Nu ştim deci ce este aceea o iubire nemărginită: ceea ce ar putea să ne-o facă mai puţin de neimaginat, este să comparăm fiecare din actele ei cu o creaţie. Există aceeaşi forţă care a putut extrage totul din neant, în fiecare şi în toate iradierile sale asupra sufletelor noastre. Suntem iubiţi, cu tot atâta intensitate cum am fost creaţi. Suntem iubiţi în acelaşi fel în care am fost creaţi. Dacă Dumnezeu ştie crea totul din nimic, atunci ştie să iubească ceea ce este cu ceva tot atât de miraculos, tot atât de nou, tot atât de ieşit din nimic ca o creaţie. Ştie să aducă acestei iubiri un elan tot atât de disproporţionat ca raportul dintre neant şi fiinţă.
Este ceva nebuneşte de inaccesibil gândirii noastre.
Pentru a vorbi mai mult raţiunii noastre, pentru a-i spune cuvinte pe care le poate pătrunde mai bine, voi compara iubirea lui Dumnezeu pentru noi cu propria noastră iubire pentru noi înşine. Dumnezeul ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi, până în ascunzişurile acelei iubiri primordiale şi suverane care face persoana noastră. Această supralicitare este făcută pentru a stârni uimirea oricui a meditat asupra acestei iubiri esenţiale şi fundamentale a fiinţei umane pentru ea însăşi, asupra acestui miracol natural al unei existenţe menţinute, al unui suflet care iubeşte o materie asemănătoare pulberilor celor mai inerte de pe această lume (o materie care parcă se grăbeşte să revină printre ele) care vrea să trăiască, să trăiască în mijlocul tuturor acestora cu o viaţă imaterială, căutându-şi o fericire durabilă în sânul unui vârtej de lucruri ce au un sfârşit. Ne dăm seama cu destulă uşurinţă de faptul că Dumnezeu ne poate iubi mai bine decât o facem noi înşine; dar că el ne iubeşte şi mai mult şi mai constant, rămâne pentru noi, dacă ne gândim mai bine, o minune tot mai inexplicabil de uimitoare.
Să ne aplecăm şi asupra unor comparaţii mai imperfecte, dar mult mai grăitoare. Să descompunem, bunăoară, această atotputernicie a iubirii. Cine ar putea destul să conceapă toate atenţiile, intuiţiile, gingăşiile, energiile pe care le conţine … ca să denumim, cu vorbe omeneşti şi diferite, ceea ce nu este decât o forţă divină, unică – un act pur, suveran şi neîmpărţit? Imaginaţia noastră poate să-l întrevadă mai bine decât se prezintă ca o multitudine nemaipomenită de daruri fără număr, din care cel mai mic este o binefacere expusă. Într-o anumită privinţă se poate spune că, faţă de conştiinţa noastră, viaţa noastră este un lanţ de desconsiderări a ceea ce ne oferă din umbră Dumnezeu şi din care, cu ochii închişi, nu luăm decât cea mai mică parte. Una dintre bucuriile noastre zdrobite, una dintre sfintele noastre surprize – în lumea de dincolo – va fi să vedem bogăţiile divine pe care le-am risipit. Le vom vedea cu o durere arzătoare de iubire, curând stinsă în chiar iubirea noastră, care va căuta atunci, printr-o nouă graţie a lui Dumnezeu, mai degrabă să mulţumească pentru darul necunoscut până atunci decât să deplângă ignorarea lui, – dar ce va fi mai plin de admiraţie pentru generozitatea Fiinţei nemărginit de bune, decât de tristeţe pentru mizeria nătângă a creaturii.
Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire nemărginită, neîntreruptă, veşnică. Şi, bucuros o repet, nu este numai o iubire stârnită de milă şi de har cea cu care ne iubeşte Dumnezeu, ci cu o iubire care este numai iubire. Noi ne avem locul nostru de cinste în iubirea universală a lui Dumnezeu – temelia tuturor lucrurilor. „Numquid intellexistis fundamenta terrae?” [10]. N-aţi înţeles pe ce se întemeiază universul? Lumea este făcută după un plan de iubire. Este alfa şi omega, sfârşitul suprem care este începutul a orice şi miezul tuturor lucrurilor. Nimic nu este făcut în afara acestei Gândiri: şi cine se pătrunde de ea, începe să cunoască pe Dumnezeu şi lumea. În această iubire universală există o iubire specială, şi mai variată pentru noi, făpturile care pot şi trebuie să îl cunoască pe Dumnezeu, să îl servească şi să îl iubească – şi anume iubirea pentru noi, aceşti aleşi într-o anume zi, anume lună, anume an, anume loc… cu veacurile de istorie divină care se aşează între noi, lung şir de lucruri şi lungă poveste de iubire.
Şi această iubire care este o iubire nemărginită, o iubire veşnică, este cea mai încercată dintre iubiri. Iată cum vin prin epoci vorbele şi faptele şi jertfele al căror nume nimeni nu-l mai ştie – conştiinţa naturală a creaturii care proclamă iubirea – Creator – vocea lui Dumnezeu în Cărţile Sfinte, operele lui Dumnezeu, Biserica sa eternă, întregul mare dialog despre Iubirea supremă şi despre ce binevoieşte să iubească. Ar trebui să regândim pentru această întreagă istorie a lumii, a omenirii, a fiecărui suflet de om. Vă îndemn să vă opriţi adesea gândul asupra acestui domeniu aproape fără limită, al cărui centru este venirea în mijlocul nostru, din iubire, a Mântuitorului.
Pentru ca noi să credem în destulă măsură această bunătate iubitoare, care nu cunoaşte margini, El a vrut să ne dea dovezi muritoare, atroce pentru el însuşi, dacă pot îndrăzni să spun aşa. Fiecare trăsătură a Încarnării ne arată şirul sfâşietor al acestor probe.
Această iubire nemărginită, el a vrut-o să fie în sfârşit o iubire oarbă, ca orice iubire desăvârşită. Dar ca iubirea să fie oarbă în Preacuratul, al cărui ochi nu poate nici măcar admite imaginea, oglindirea răului, la Clarvăzătorul care citeşte toate gândurile, – la Atotştiutorul care cunoaşte toate fiinţele şi tot ce este cu putinţă – la Pătrunzătorul care s-a strecurat între toate fibrele inimii noastre, – la Cel ce trăieşte în groaza sfântă de a şti totul, de a judeca totul, de a pune totul la locul definitiv – pentru ca Acesta să fie orb, trebuie să ia asupra-şi povara sumbră a cărnii, să se degradeze pană la a se târî în materia noastră dezgustătoare, până la a se tăvăli prin gunoaiele păcatelor noastre, prin ultimele întunecimi de încercare şi de mizerie, a trebuit să treacă prin toate umbrele noastre otrăvite: plictisul, dezgustul şi frica, – a trebuit să moară ca noi. Iubirea era destul de oarbă? S-ar fi spus că nu. S-ar fi spus că Dumnezeul iubirii se mai teme încă să vadă ceva din ruşinea noastră împărtăşită. Era deja destul pentru mântuirea noastră. – Nu era însă destul pentru iubirea lui. Ca să fie destul de oarbă, ca să fie destul, a trebuit să-şi arunce pe ochi vălul lacrimilor, apoi al leşinului, apoi al sângelui. Era mai mult decât trebuia pentru mântuirea noastră. – Nu era destul pentru iubirea lui. A trebuit, ca pentru a evita o clipă să mai vadă în cer, chiar spălat prin jertfă, dar tot acolo, păcatul, a trebuit ca, bătut în cuie, să-l piardă din vedere pe Tatăl Veşnic, până ce a ajuns să-şi strige părăsirea în faţa veacurilor şi a creaturilor, el, Dumnezeu, el, acelaşi Dumnezeu ca şi Tatăl. Şi ca şi cum acesta nu i-ar fi ajuns încă – să-şi închidă aceşti ochi de iubire, să nu mai vadă, să nu mai vadă nimic din răul nostru, în somnul deplin al unei morţi reale, încercată într-adevăr de persoana unui Dumnezeu.
Această iubire nemărginită, veşnică, nebuneşte de oarbă, această iubire verificată şi vie este o iubire care ne vorbeşte, şi ne vorbeşte neîntrerupt.
– Am semnalat mai înainte dialogul său cu omenirea; am spus câteva cuvinte grăbite despre tainicele sale convorbiri cu sufletul nostru. O lectură evlavioasă, o întâlnire prielnică, primirea unui sacrament, o clipă din acea singurătate binecuvântată în care ne credem singuri, dar unde nu suntem singuri decât cu Dumnezeu, ce mai ştiu eu, orice este pentru el un prilej să-şi facă auzită vocea.
Alegând la întâmplare din nenumăratele exemple, aş dori să citez câteva din cuvintele interioare care au ţâşnit printre rânduirile cărţii sfinte, începând, dintr-o dată să-mi vorbească despre iubirea lui Dumnezeu. Am găsit cu miile şi puteţi găsi şi voi alte mii dacă, punându-vă inima în miezul lucrărilor lui Dumnezeu, vă aplecaţi urechea la aceste conversaţii tăcute.
Scriptura e plină de imagini care i se potrivesc sufleului ieşit din mâinile lui Dumnezeu, ţinut în mâinile sale şi pregătit în fiecare clipă a vieţii pentru o eternitate de fericire pe care o poate voi sau refuza.
Să-l ascultăm o clipă pe Dumnezeu în Cartea Sa şi să-i descoperim ecoul în sufletele în care răzbate Sfântul Spirit.
Sfânta cetate a Ierusalimului este deseori luată de El ca simbol al fiinţei noastre, oraşul ales în care se ridică în toată înălţimea sa sufletul nostru, templul unic al lui Dumnezeu viu. El o numeşte, într-un pasaj care m-a emoţionat mult odinioară, într-unul din ceasurile în care cartea se întredeschide ca o inimă de frate, – numeşte cetatea Ierusalimului „Bietul meu copil”. Este cuvântul pe care, în tăcerea şi intimitatea profunzimilor noastre, îl spune şi îl repetă fiecărui suflet. Care este sufletul de om care, cel puţin o dată, oricât do copleşit ar fi fost, n-a auzit în clipele de tristeţe, vocea Prietenului veşnic spunându-i: „Bietul meu copil”.
El vrea ca oraşul sfânt, umbra a destinului nostru de aleşi, să ştie bine că este ceva mai mult decât prunc din carnea sa. Îi spune: „O mamă îşi uită oare de pruncul său? O mamă poate ea oare să uite de pruncul său. Deci eu n-am să te uit. Dar chiar dacă o mamă ar putea să-şi uite pruncul, eu unul n-am să te uit”. Cu alt prilej îl vedem spunând unei profet, imagine – şi el – a sufletului nostru în care sălăşluieşte El, vorbeşte, prevede şi proclamă Spiritul lui Dumnezeu: L-ai văzut tu însuţi în deşertul spaimei iar Domnul Dumnezeul tău te-a purtat aşa cum un om, ştie să-l ducă în braţe pe pruncul său.
Am vorbit îndelung, poate mai mult decât trebuia, despre iubirea lui Dumnezeu, ca motiv pentru noi de încredere şi supremul sprijin al inimii noastre în mijlocul relelor vieţii prezente.
Mă veţi ierta, gândindu-vă că a vorbi despre Dumnezeu, despre iubirea lui Dumnezeu, este un din bucuriile vieţii, sfântă slujbă care trebuie să atragă un suflet plin de El, – şi că aceasta insuflă respect şi atrage haruri. Pe lângă asta, cum să nu zăboveşti asupra acestui subiect, când vrei să meditezi asupra suferinţei omeneşti, probă a încrederii noastre în iubirea divină.
De ce oare rezidă în durere nu ştiu ce teamă absurdă faţa de Cel care este iubirea, care a inventat, creat iubirea, – care a arătat lumii nebunia iubirii, care a vrut ca moartea prin iubire să urce până la el cu intensitatea nemaiîntâlnită a Persoanei, – în care, în sfârşit, nimic nu aspiră la neant, nimic (repet, singurul lucru care piere cu adevărat este păcatul iertat)?
Voi înşivă, care ţineţi cel mai mult – şi fără a avea să vă reproşaţi ceva – la fiinţele şi bunurile pe care vi le-a dat Dumnezeu, nu vă temeţi de nimic dacă le iubiţi în El. Tot ce ne-a dat El o dată este mai puternic ca moartea. Tot ce ni se pare că pierdem este numaiîncredinţat lui Dumnezeu, şi un obiect depus în mâinile Lui active cât de puţin ar fi demn de aceasta, ce lucru minunat devine! Nimic nu trece în Cel ce rămâne. – Nimic nu moare în Cel ce iubeşte. „Numquid non intellexistis fundamenta terrae?”. N-aţi înţeles taina iubirii pe care este zidit tot universul?
Această taină a iubirii, noi am văzut-o şi revăzut-o, el ne-a oferit-o, dovedit-o, demonstrat-o în întreaga istorie sfântă a veacurilor, lucrurilor şi sufletelor; el ne-a jurat-o cu un jurământ de muritor, pecetluit cu pecetea strălucitoare a ostiei, pecetea sângerândă în care mărturia e tot el însuşi în prezenţa cea mai jertfită pentru mizeria noastră, pentru ca noi să putem să credem mai bine în el, să-l găsim, şi să-l înţelegem, în acelaşi timp, mai sigur… Nu uitaţi: cel mai sfânt dintre sacramente (iar în latină este acelaşi cuvânt [11]) este totodată cel mai sfânt jurământ.
Dumnezeu este , „Părintele promisiunii” iar noi suntem „copiii făgăduielii”: El, Părintele promisiunii de iubire, iar noi fiii promisiunii de fericire. – Cât de mult poate fi el tatăl nostru, cât de mult putem noi să fim copiii lui, o vorbă vă va face să înţelegeţi aceasta mai bine. Suntem creaţi, am fost răscumpăraţi, putem fi sfinţi. – Suntem astfel de trei ori purtaţi, în cele mai dinăuntru ale lui Dumnezeu, în acele „viscere ale misericordiei”, aceste viscere ale unui Spirit infinit, care nu pot avea nici formă, nici nume, dar ale căror natură şi putere de viaţă noi le întrezărim atunci când le numim îndurare şi Dragoste. Creaţia, răscumpărarea şi mântuirea, trei paternităţi ne ţin strâns în această inimă divină – pe care noi n-o putem numi fără să fie cuprinsă de emoţie materia însăşi a inimii noastre, aparent atât de departe de Dumnezeu, fără ca tresărirea pornită din Fiinţa care nu cunoaşte început să nu se comunice şi să nu se resimtă în această carne născută ieri, plină de sfârşit şi de nimic, – în această mizerie mişcătoare ce mâine va fi putregai dar care, pentru că l-a auzit pe Dumnezeu, se va contopi într-o zi, când nu vor mai fi zile, – cu gloria sufletului.
Promisiunea se va realiza; până atunci, suntem plini de aşteptare, aşteptarea sigură a fericirii supreme, care este deja fericire – umplând conştiinţa cu o mulţime de dorinţi minunate, nerăbdătoare ca nişte vulturi ce bat din aripi după gratii, gata în orice clipă să-şi ia zborul.
Durerea creştină reclamă cerul. Ea îl aşteaptă, compensaţie şi răsplată, scop pentru care a fost zămislit sufletul nostru. Ea îl cheamă pe Dumnezeul fericirii şi fericirea lui Dumnezeu. Ea a descoperit „Sfânta aşteptare”.
Dezordinile şi poftele „oştirii răului” aşteaptă ceea ce, în limbajul lor convenţional, numesc „Seara cea Mare”. Noi, creştinii, aşteptăm „Dimineaţa cea mare” a Vieţii Veşnice, „quasi mane expansum super mortes”. Dimineaţa cea mare deja răspândită peste munţi, a cărei imagine străluceşte deja peste munţi, a cărei imagine stăluceşte deja pe toate lucrurile frumoase şi nobile, pe toate creaţiile cele mai sfinte şi mai îndrăzneţe ale lui Dumnezeu, pe ce se înalţă şi se apropie de el.
Să urcăm pe culmile Sfintei Aşteptări, pe aceşti munţi care primesc deja lumina din înalt. Vom merge să vedem, nu ca profetul, un pământ al făgăduinţei, ci un cer asigurat.
Şi vom merge şi dincolo, mai departe.
Copii ai făgăduinţei, noi mai suntem, după minunata expresie din Scriptură, şi încătuşaţii Speranţei.
Să privim lanţul care ne ţine şi unde ne leagă el:
Ce lanţ misterios, acest lanţ al speranţei! … Imperceptibil ca un fior de lumină, cu o tărie de oţel, indestructibil şi firav asemenea unei raze reflectate, el merge de la infinit la noi, de la noi la infinit. El trece peste genuni cu o uşurinţă dumnezeiască, se unduie sigur, drept, iute ca fulgerul, dulce ca mângâierea soarelui din depărtări. Tot ce-i pluteşte în transparenţe se străluminează dansând, pe drum, în scântei. Sufletul e mişcat de-a lungul întregii acestei splendori. După ce-am sărutat lanţul de foc ce ne aruncă Lumina Luminii, Dumnezeul Dumnezeului, să urmăm linia cea pură şi dreaptă trasată de el în azur.
S-o urmăm …
Până unde are să ne conducă ea oare?
Înaintăm, şi în jurul nostru se lărgesc, ca nişte unde de şoc, ecourile spuselor sfinte, lucrurile jurate şi jurate de Dumnezeu, harurile repercutate ale iubirii dumnezeieşti – în jurul nostru răsună necunoscute rezonanţe divine …
Apoi se opreşte … se opreşte dintr-o dată … Aici e un fel de prag nevăzut, straniu, solemn.
Iată ceva ca o tainică poartă. – Iată pe cer, sus de tot ca o poartă. – Pragul i-l ştiu trece, în ăst ceas, doar rugăciunile, visele, îngerii.
S-o deschidem dar, izbind-o cu toată puterea aripilor credinţei, ce ne-au dus în înalt, cufundaţi în vis şi spirit.
Lovită de aripă, se deschide în două.
În spatele nostru, rămas în jos, iată pământul… creste pierdute care se şterg – cele de pe urmă liniamente ale caselor în care ani fost încercaţi. – Înaintea noastră, cerul, unde ceea ce ochi n-a văzut, ureche n-a auzit, suflet n-a îndrăznit să viseze, este rezervat pentru cei iubiţi de Dumnezeu … patria noastră – locul natal din care s-a pogorât sufletul predestinat nouă – izvorul şi capătul nostru, – pentru care întreaga zbatere de pe pământ, fără s-o ştim îndeajuns, nu-i decât părere de rău esenţială şi căutare pătimaşă.
Lanţul ce ne leagă de-acestea, ghidându-ne, ne ţine pe loc: speranţa şi credinţa nu trec dincolo de pragul încântător; ne lasă însă să aruncăm, din tot sufletul, o privire în nemărginirea strălucitoare, să ne aplecăm spre ea cu patimă… cât e de bine să fii aici, chiar şi numai cu gândul…
În aerul închis al unei încăperi în care munca sau boala adună o atmosferă grea de suferinţă omenească, iată că intră, o data cu un nou-venit, nu ştiu ce mireasmă aspră, sănătoasă şi proaspătă de aed de afară, adus şi de haine. Asemenea mişcării care ne-a condus până în faţa porţii prin care nu se trece, iată că, în tristul nostru mediu omenesc de suflete prea prinse în viaţa lor mizerabilă, intră un parfum înviorător şi nepângărit, aerul din lumea de dincolo. Când nu vom fi gustat decât o clipită din tăria miresmei, din briza viguroasă a Infinitului … e de bine … Vom respira puţin în faţa porţii deschise şi prea curând închisă la loc, vom respira puţin din aerul Veşniciei. Iar această poartă de care au drept să treacă doar rugăciunile, visele şi îngerii noştri, ceva din noi, însoţindu-i, va trece dincolo. De ce nu? Îngerii sunt doar vecinii noştri apropiaţi, găzduiţi în sufletele noastre – rugăciunile, fiicele inimii noastre şi ale lui Dumnezeu; – visele suntem noi înşine în neliniştea devenirii, în căutarea neştiută a „Celui-ce-este” în „ceea-ce-ar-trebui-să-fie”. Nu sunt nişte străini. Putem să-i urmăm câtăva cale. – Să-i chemăm smeriţi în ajutor, ca şi pe toate harurile şi revelaţiile venite de la Dumnezeu. Cu ei vom merge împreună şi vom întreba nemărginirea de Fericire şi de Iubire, în veacul veacului: ce devine suferinţa de pe pământ în această lume aşteptată unde veselia n-are sfârşit? – Ce devine acolo sus suferinţa de pe pământ?
- Pentru durerile morale, nimic nu poate fi mai adevărat decât această adaptare a unei ziceri cunoscute: „Spune-mi de ce suferi, ca să-ţi spun eu cine eşti. Căci voi şti ce iubeşti şi cum iubeşti”. [n. aut.][text]
2. Sf. Augustin, într-un pasaj deosebit de frumos şi profund din Cetatea lui Dumnezeu, încearcă să denumească această iubire intrinsecă şi organică a elementelor care ne compun spunându-i Pax. Termenul este exact: poate oferi prilej de minunate meditaţii, dar el exprimă mai curând rezultatul acelei iubiri obscure şi primitive, decât esenţa ei. Aici am urmărit să păstrez numele just de iubire pentru această forţă internă care ne menţine în viaţă, ne dezvoltă şi ne conduce, plecând din cele mai îndepărtate străfunduri ale inconştientului nostru. [n. aut.] [text]
3. Joc de cuvinte intraductibil bazat pe sensurile cuvântului raison. «Ştim că mintea nu greşeşte, dar mai ştim că nici lacrimile noastre nu mint, pentru că nu se dezmint.» [n. trad.] [text]
4. În gândurile unui necredincios este o întrebare… [n. trad.] [text]
5. Hesterni quippe sumus … [n. aut.] [text]
6. Cardinalul Newmann [n.aut.] [text]
7. Cei care îl caută pe Domnul, toate le bagă de seamă [n. trad.] [text]
8. Fie voia ta [n. trad.] [text]
9. .Şi vizita ta mi-a păzit sufletul [n. trad.] [text]
10.Aţi înţeles oare care sunt temeliile pământului” [n. trad.] [text]
11.lat Sacramentum = Sacrament; jurământ. [n. trad.] [text]
Ora Sfântă – Pentru Joia Mare
„Dominus sit inter me et te”.
Domnul să fie între mine şi tine.
Acesta este textul Scripturii pe care am vrut să-l iau la început ca prefaţă la reculegerea voastră: acesta este cuvântul dumnezeiesc pe care ţin să vi-l reamintesc înainte de a intra în chiar fondul meditaţiei noastre, pentru a vă pune de la început, cu mai multă putere, în prezenţa unui Dumnezeu, de la care aştept să fie în acelaşi timp Cel care mă inspiră – Cel care mă ascultă – şi Cel care vă vorbeşte. Când cineva vorbeşte despre Dumnezeu cu semenii săi, în fapt mediul în care se înţeleg este Dumnezeu însuşi, el fiind izvorul şi sfârşitul oricărei convorbiri.
Nimic din ceea ce voi încerca, cu graţia lui Dumnezeu, să scot pentru voi din sufletul meu, nu va merge în sufletul vostru, dacă nu s-a născut din mine în Dumnezeu, luat în Dumnezeu pentru voi, dus de El în voi şi în voi primit pentru El.
„Dominus sit inter me et te”
Domnul să fie între mine şi tine.
Este o urare; mai mult decât o urare, o rugăciune, o rugăciune cu atât mai încrezătoare cu cât o pot face la chiar picioarele lui Isus.
Această rugăciune i se adresează lui Dumnezeu, ea vi se adresează şi direct vouă şi atunci când folosesc cuvântul de rugăciune în această a doua accepţiune, nu este un termen prea nedemn de prima: consimţământul liber al unui suflet la o graţie, primirea conştientă şi binecuvântată a unui cuvânt al lui Dumnezeu este un miracol al prezenţei active a lui Dumnezeu; a vă ruga, din acest punct de vedere, înseamnă a trimite o rugăciune activităţii divine şi, în acelaşi timp, libertăţii voastre.
Dacă sunteţi în suficientă măsură în prezenţa lui Dumnezeu, astăzi ne vom înţelege … Dumnezeu va şti să se facă înţeles în noi.
Puneţi-vă toată gândirea în El şi veţi fi uimiţi să-l auziţi vorbind poate atât de puternic prin cuvinte slabe şi insuficiente. Căutaţi-L şi căutaţi-L bine în El însuşi; chemaţi-L, găsiţi-L, căci El este aici cu toată atotputernicia Sa şi bunătatea sa suverană, ascuns în sărăcăciosul efort al unui suflet care încearcă să-L transmită; dar n-o să-L găsiţi decât în măsura rugăciunii şi a elanului vostru către El. Şi când îl veţi fi auzit prin intermediul expresiilor umile care Îl acoperă cu un văl, fără să-L ascundă, – care chiar îl vestesc mai tare decât toată intensitatea mizeriei lor, vă voi spune, folosindu-mă de o vorbă a Cărţilor Sfinte pe care Biserica o repetă zilnic: „Hodie si vocem ejus audieritis, nolite obdurescere cor vestrum”, vă voi spune: „astăzi, dacă auziţi vocea Sa, nu vă împietriţi inima”.
*
* *
M-am străduit să-mi deschid inima în faţa lui Dumnezeu, pentru ca El să pună în inima mea cu ce să le mişc pe ale voastre. Deschideţi-vă inimile în faţa Domnului, deschideţi-le chiar astăzi, căci subiectul conversaţiei pe care o s-o avem este un subiect ce merge direct la inimă; astăzi vom vorbi despre Inima divină şi despre a noastră, despre inima noastră cea foarte săracă, foarte mare şi foarte ciudată, despre această inimă unde, după spusele Sfântului Paul, legea lui Dumnezeu nu este gravată pe table de piatră ci direct în carne vie şi unde, dictată de Spiritul Sfânt, poate rămâne, înscrisă cu litere de viaţă care radiază, acţionează, transformă.
Inima Omului-Dumnezeu, o vom contempla o clipă, punând-o, pentru a o înţelege mai bine, lângă ale noastre. Şi în această acţiune de apropiere, aş vrea să le ţin pe toate împreună în acea unitate care face din toţi „numai o singură inima şi un singur suflet”, pentru a le putea cuprinde mai bine şi să le aduc cu acelaşi unic elan,
astfel unite, lângă acea inimă, care le-a iubit înainte de facerea lumii, care le-a făcut să bată de când ele există, care le dă întreaga tărie ca să facă binele, care le rezervă, acestor inimi fidele, fiorul nespus al învierii şi beţia nebună a vieţii divinizate în Eternitate.
Ascultaţi …
O inimă prea sfântă bate în tăcere, pentru totdeauna, la umbra altarelor, o inimă de carne, simbol eficace şi viu al Iubirii Eterne a lui Dumnezeu pentru noi, sursă veridică şi imediată a oricărui har: Inima stăpânului nostru nevăzut şi prezent, tresărind în pieptul său. Ea ne spune de iubirea întrupată a lui Dumnezeu, inima Omului-Dumnezeu, târât pentru noi în mizeriile vieţii de rând, ale unei existenţe chinuite, ale unei pasiuni cumplite, ale unei morţi reale, – supus în sfârşit admirabilei, dar pasivei şi brutalei servituţi supranaturale, de Pâine a miracolului, în care s-a lăsat pe sine să supravieţuiască. Iar noi vedem aceasta taină a iubirii infinite concentrată în inima ce a gustat, simţit şi trăit toate acestea. Şi privim cu tot sufletul nostru, cu un fel de teamă iubitoare, acest ghem de carne supus tuturor impulsurilor unui suflet şi ale unei vieţi ca a noastră, dar un suflet şi o viaţă ce n-au cunoscut ce e răul, cele ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Inima mea dimpreună cu ale voastre s-au apropiat de această inimii. Ne aflăm aici în casa Domnului. Isus este şi el aici, ca acum două mii de ani în mijlocul învăţăceilor. Sacramentul prezenţei sale reale este aici, în faţa voastră. Şi, în acest sacrament, inima dumnezeiască bate pentru veşnicie.
*
* *
Iată, deci, inima mea şi pe ale voastre în preajma Lui… şi prin inimile noastre nu vreau să înţeleg, pentru început, sentimentele, emoţiile noastre, viţa noastră activă, ci ceva mai umil şi mai simplu: această materie însufleţită, simbolul viu a ceea ce suntem no. Ce este acolo, în noi, în miezul fiinţei noastre? Ce este inima omului, inima noastră aici de faţă? O bucată de carne, şi ea, neobosită, slujitor activ al sufletului şi vieţii noastre; rob inevitabil resemnat, într-o natură atinsă de păcat, a ceea ce poate fi bun sau rău în acest suflet şi această viaţă; paznic ce veghează îndârjit atunci când toată fiinţa noastră este doborâtă de somn – lucrător sărman şi ascuns a ceea ce ne scutură şi ne mişcă – truditor neştiut în tot timpul încercării, ea – inima – nu cunoaşte altă odihnă decât moartea.
Ea reprezintă viaţă în ce are aceasta mai constant şi mai hotărâtor.
Nu sunt numai o frumoasă figură de stil aceste cuvinte din Cărţile Sfinte: „Dorm, dar inima mea stă de veghe”. Este o realitate organică şi deloc lipsită de o învăţătură înaltă.
Iată-le deci, inimile noastre, mereu la munca lor neîntreruptă bătând mai iute sau mai rar, în voia emoţiilor, gata să suporte o consecinţă a întâmplărilor, sau să se umple spontan, libere şi sfinţite, de un elan generos.
Iată-le în preajma inimii divine, iată-le …
Ştiţi ce neobişnuit exerciţiu de pietate, primul dintre ele, mi-a fost sugerat de această vecinătate, cel pe care am sa vă cer să-l împliniţi de îndată ce vă veţi găsi în prezenţa lui Isus, numai voi doi, într-o biserică? – Este ca, în tăcerea şi singurătatea care vă înconjoară rugăciunea, să vă duceţi mâna la piept şi, în faţa lui Dumnezeu, să simţiţi cu vârful degetelor bătăile vieţii, ale acestei vieţii care ne judecă şi ne rânduieşte local pentru totdeauna. Fiecare bătaie a inimii poate fi considerată ca un bilanţ care se face şi se încheie, ca o chemare a lui Dumnezeu. Nu există un ceasornic mai elocvent care să înregistreze acest lucru sfânt, timpul. Nu există nici semn mai emoţionant care să ne arate căutarea interioară a Celui veşnic. Tresărim când bate ceasul… ea, inima noastră, bate clipa ce nu se mai întoarce, ne-o determină cu propria noastră substanţă, distrugându-ne solemn într-un ritm sigur.
Un zgomot neaşteptat, noaptea, la uşă, ne impresionează; ascultaţi-l pe cel, nu de la uşă, ci din voi: bate, sunteţi chemat, căutat în întuneric. Destinul neştiut se desfăşoară în Dumnezeu după harul şi libertatea voastră.
– Dumnezeu bate cu fiecare bătaie de inimă – Dumnezeu bate, ce-i răspundem? Ce răspuns i-am dat?
Unde ne-a purtat fluxul şi refluxul arterelor, viaţa dată de Dumnezeu şi strânsă, ca să spunem aşa, în zbaterea regulată a inimii?
Şi până când o să mai amânăm să-i dăm lui Dumnezeu ce aşteaptă de la noi? Căci el aşteaptă mereu câte ceva.
De câte ori a bătut inima aceasta a noastră pentru Dumnezeu? De câte ori are să mai bată pentru El?
Să facem în această clipă, cu acest gând, – un jurământ: să dorim ca inima să ne tresară de bucurie la fiecare acţiune cucernică; – o rugăciune: să-i închinăm lui Dumnezeu fiecare mişcare a vieţii de care suntem conştienţi, până şi cele mai mici întâmplări ale existenţei noastre zilnice.
Şi să ne gândim la o corespondenţă foarte consolatoare, făcută să ne mişte iubirea. Dacă inima ne bate, e pentru ca inima lui Cristos bate pentru noi; avem, în această pulsaţie, şi cauză şi model. Bătăile Inimii sale sunt viaţa noastră dintotdeauna.
*
* *
Priviţi la inima în faţa căreia vă găsiţi.
Niciodată nu vom şti tot ce conţine şi tot ce înseamnă bătăile ei. Cea mai uşoară dintre pulsaţii ne asigură mântuirea noastră a tuturor.
Inima noastră veghează în timp ce dormim, am spus mai înainte. E veghetorul veşnic, vibrând mereu în pieptul Fiinţei ce nu cunoaşte Somnul. Inima veghează când totul doarme…; noaptea aruncă vălul inconştienţei asupra lumii aţipite … iar această inimă veghează asupra celorlalte inimi care-şi continuă truda, dar ca naufragiate într-un haos lipsit de raţiune. Iată inimi în agonie, inimi oprite de moarte. – Inima lui Dumnezeu veghează asupra lor. Noaptea stârneşte fantomele dureroase ale mizeriilor noastre asupra inimilor chinuite de griji, cutremurate de lacrimi, chircite de suferinţă sau fremătând de păcate. – Inima divină veghează asupra acestor veghi amare. – Ea, inima divină, recită pentru toate aceste inimi rugăciunea eternă, niciodată întreruptă, care mijloceşte, care merge de la Fiu la Tatăl prin Spiritul Sfânt, pentru binecuvântarea, răscumpărarea, fericirea, unirea tuturor lucrurilor în aceeaşi unitate cu Dumnezeu. Acea inimă are, în iubirea ce-o însufleţeşte, toate fiinţele şi toate lucrurile, – pe noi înşine, – rugăciunile noastre, – destinele noastre – povara îngrozitoare a greşelilor noastre. Inima aceea este centrul de dragoste şi de viaţă în Persoana Mântuitorului nostru. Ea concentrează şi împarte ceea ce nu ne punem imagina, dar din care trăim: o iubire nemărginită. – Şi, pentru a repeta ce vă spuneam altă dată, această iubire nemărginită, care nu se poate defini fără a o mărgini întrucâtva, un singur lucru reuşeşte să ne arate puţin ce este: să ne punem tot sufletul în ea, într-un elan de iubire; nici ea nu va putea să înţeleagă, dar va fi prinsă, învăluită, cuprinsă în ea, şi acesta va fi cel mai bun fel de a o înţelege.
Să ne punem deci, şi aceasta va fi pentru noi o clipă de răgaz în meditaţie, ca şi o intrare mai intimă în subiectul acesteia, să ne punem întregul suflet într-o rugăciune de iubire:
*
* *
O, Inimă ce arăţi o iubire nemărginită,
O, Inimă sfântă, ce baţi pentru mântuirea sufletelor, fără să cunoşti odihna,
O, Inimă divină, ale cărei bătăi răsună în inimile celor ce te iubesc,
O, Inimă divină, pe care o simt că bate şi în inima mea,
Tu ai vrut această minune: emoţia conştientă a pământului în faţa Dumnezeului său. Tu care faci ca ţărâna grea şi însângerată din care suntem plămădiţi, atât de inertă şi atât de iute redevenită un fel de materie informă şi descompusă de îndată ce chemi la tine sufletul dintr-însa, Tu care faci ca acest noroi ordonat şi însufleţit de Viaţă să tresară prin buzele noastre şi să-Ţi rostească numele, – dă-ne în spiritul de Adopţiune divină o inimă de Copil al lui Dumnezeu, o Inimă care să semene cu a Ta,fă ca toţi să fim cu tine numai o singură Inimă şi un singur suflet, de acuma şi până-n veacul veacurilor. Şi aşa cum ne iubeşti, fă să te iubim şi noi pe Tine, şi să ne iubim unul pre altul în Tine.
Fă ca ceasul care a sunat în carnea noastră prin bătăile inimii, în prezenţa Ta să fie un ceas aducător de veşnicie, păstrat pe veci, regăsit în vecie.
O, Isuse, fă să ne regăsim într-o zi, inimă lângă inimă, în cetatea zidită după inima Ta.
*
* *
După ce-am întrezărit-o şi ne-am rugat la Inima divină; – inima noastră, de e într-adevăr în Dumnezeu, şi-a potrivit de îndată bătăile după ale acestei Inimi şi, prin aceasta, fără să exagerăm prea mult, parcă a devenit în noi ceva viu, care se mişcă asemenea unei noi fiinţe, dintr-o dată descoperită, în noi, ca o altă fiinţă pitită în fiinţa noastră. Dar şi mai mult ne stă în putinţă, putem să facem şi mai bine prin împărtăşanie: putem să ne ducem şi mai aproape de această Inimă divină, prezentă aievea în sfânta Taină, să o primim, să o luăm şi să o păstrăm în noi cu adevărat. Să imităm, după cum ne permite nevrednicia şi slăbiciunea noastră, pe apostolul care şi-a pus îngrijorat capul pe umărul lui Isus în ziua dinaintea Patimilor;… şi noi suntem în ajunul Patimilor; în toate felurile: prin reîntoarcerea zilelor mari; prin liturghia zilnică ce repetă fără întrerupere jertfa; prin osândirile lui Isus pronunţate în fiecare clipă de păcatele din lume – păcatele noastre. – Înainte de celebrarea amintirii suferinţei divine, sau repetarea ei mistică din fiecare zi, sau trista reproducere a cauzelor sale prin voinţa noastră coruptă, să ne ducem mai întâi cu gândul la acest prim gest al umanităţii sfinţite care s-a aplecat asupra inimii omului Dumnezeu.
Ce-a auzit el, discipolul preaiubit? Ce-a înţeles el? Ce-avem să auzim noi?
Dar vom îndrăzni noi oare să pândim toate acestea în pieptul Învăţătorului? Da, el s-a oferit pentru noi, s-a dat duşmanilor săi, trebuie deci să fie şi al celor ce-l iubesc: (Împunsătura de suliţă, chiar şi ea, pe lângă inimă, este îngăduită şi-l salvează pe cine o dă; chiar şi cei ce lovesc în răstignit ca să vadă dacă a murit primesc în schimb sângele răscumpărător şi apa purificatoare). Fără îndoială că vom modifica, împărţind în momente şi impulsuri ale sufletului; vom deforma, prin jalnica trudă a căutării noastre ceea ce a fost unitatea suverană a unei vieţi divine ce a fost simplitatea trăită, inexprimabilă a unui act pur. Dar ce va fi fost astfel îmbucătăţit, înjosit şi degradat prin efortul gândirii noastre, va fi poate de îndată topit într-o impresie unică, vibrândă, mai puţin nevrednică de model, în inimile, în inimile voastre in a mea, într-o rugăciune de adorare mai clarvăzătoare. Va fi totodată, o lecţie şi o bucurie, o pătrundere şi împlinirea unui mister în această temătoare şi cuvioasă curiozitate care îşi reproşează cu un fel de îngrijorare şi în acelaşi timp îşi binecuvântează elanul.
*
* *
Ceea ce a auzit discipolul tresărind în trupul Învăţătorului este, într-o palpitaţie neoprită, ca un şir de morţi şi de vieţi noi care vin una după alta.
Iată că urcă în El tulburarea Miracolului Îndurării în ceasul despărţirii. Iată cum vine darul cel mai complet făcut vreodată oamenilor de la Facerea lumii; ce le-a fost dăruit? Dumnezeu însuşi, Dumnezeu dăruit de Dumnezeu-făcut-om într-o hrană şi într-o băutură potrivite cu slabele noastre mijloace. Unii lasă prietenilor, la despărţire, o amintire, un semn de afecţiune, o imagine: El, pe El însuşi. Dar acest dar ce se va face nu şterge, în chiar fericirea de a-l împlini, o durere ciudată şi umilă. Totul se întemeiază pe o sfâşiere; Învăţătorul care este aici, de faţă, lângă noi, i-a iubit pe ai săi, i-a iubit până la sfârşit, cum spune simplu Evanghelia – sfârşitul vieţii, sfârşitul puterilor sufletului, ultimele limite ale iubirii create. Dumnezeu făcut om este cel care l-a plâns pe Lazăr, iar lacrimile marchează sfârşitul şi conţinutul omului, dintr-o dată atinse. Dragostea omenească, viaţa oamenilor cu legăturile ei de sânge care nu se pot rupe fără ca un fel de ţipăt să nu izbucnească din nervii zdrobiţi, toate acestea freamătă în inima Fiului-omului. Această groază plină de iubire cu care îl priveşte acum Mama Sa, această frunte pe care apostolul şi-o pune, ca un copil, la pieptul Său, aceşti ochi ai lui Petru cel devotat care se aţintesc asupra Lui, neliniştiţi şi adânci asemenea credinţei şi pe care o dovedesc – fiinţele pe care le va părăsi ca om, – acest rămas bun, – cei care şi-au luat rămas bun pe veci de la fiinţele dragi pe care le-au iubit, pe Pământ, fără reproşuri şi fără umbre, aceştia ştiu cum s-a petrecut totul.
Dar iată din nou o undă de bucurie fără margini. Inima divină simte că celei mai descumpănitoare dintre existenţe, cea de a crede că această bucată frântă de pâine, că această picătură tremurătoare sunt trupul şi sângele Omului-Dumnezeu, în întregime prezente şi-ntr-una şi-n cealaltă, acestei exigenţe îi va răspunde cea mai completă, cea mai absolută încredere şi că acest schimb de miracole, miracolul atotputerniciei care iubeşte, miracolul credinţei care iubeşte, se vor sfârşi într-o unire la care nici îngerii din ceruri n-ar fi îndrăznit să viseze, neuitatele fericiri ale pământului.
Voi toţi o ştiţi.
Şi Dumnezeu o ştie.
„Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumesc din partea celor care suntem şi care nu ştim mulţumi… Mulţumescu-ţi cu o vorbă sărmană ca noi, dar în care este tot sufletul nostru. Acesta este trupul nostru, acesta este sângele nostru, cu adevărat prezente în faţa alor tale şi ne dăm ţie într-un strigăt de promisiune şi de recunoaştere”.
De acum înainte nimic nu mai stă între Dumnezeu şi om; nu mai există moartea, iată-l pe fratele viu al tuturor dispăruţilor noştri; nu mai există timpul, iată pentru toate veacurile prezentul mereu prezent, Dumnezeu-cu-noi şi noi-cu-El, – Acelaşi Dumnezeu întrupat, jertfit, dăruit până la sfârşitul veacurilor – toate veacurile şi noi cu toate veacurile veacurilor. Nu mai este jug, iată imboldul cel mai neaşteptat al libertăţii divine şi pământeşti. Nu mai există mizerie – iată ce poate dărui totul slăbiciunii firii, – iată cu ce poţi câştiga tot ce se poate dobândi.
Şi Dumnezeu se dăruieşte. – Acesta este Trupul Său – El îl întinde învăţăceilor – el este în faţa voastră. – Acesta este Sângele său. – El îl întinde învăţăceilor. – El este în faţa voastră.
Priviţi-l mai bine ca să înţelegeţi mai bine ce va urma.
Şi iată că în acest act, cel mai dumnezeiesc dintre toate, se mai ivesc în sufletul fiului omului încă un şir de vieţi şi de morţi, de slăbiciuni şi reveniri, formând un fel de ritm al Inimii lui Isus în aceste clipe ce pun temelia veşniciei.
*
* *
Sunt, de fapt, patimile înaintea patimilor, jertfirea înaintea jertfirii. El trăieşte dinainte ce va fi să fie mâine. Şi mai are ceva de adăugat.
Căci se produce în el ceva ca o dedublare îngrozitoare. Mai întâi Omul-Dumnezeu se jertfeşte cu total; într-un fel de abandonare de muritor şi pentru aceea se pune cu totul în afara lui însuşi, trecând printr-o trăire ce nu ne-o putem imagina, dar care a fost poate pentru El, în acest prim moment, ceva mai violent decât moartea şi mai desfătător decât învierea. El va fi, când va ieşi, fără să o părăsească, din această unitate vie aşezată în jurul mesei, cu totul pentru toţi şi nu numai în cuvinte, dar cu acel caracter absolut pe care numai Dumnezeu îl are. Să fie cu totul pentru toţi, să fie cu totul pentru fiecare – este culmea fericirii; este, aşa cum o face Învăţătorul, şi culme a durerii. A te smulge într-o bucată de carne pentru aproapele tău, poate fi o fericire care-ţi produce o sfâşiere; a-ţi smulge viaţa pentru un frate sau pentru Dumnezeu, este ceva mai mult; a te smulge cu totul de la sine … asta cum putem s-o numim?
Această dedublare, această punere a sinelui în întregime în afara sinelui într-o beţie de durere şi de fericire, se face printr-o ofrandă voluntară şi personală care emană din toată persoana, aşa cum cuprinde toată persoana.
Un nou fel de viaţă şi de moarte vin să ia loc în intervalul dintre cele două consacrări; o moarte mistică, gustată în plină lumină, în deplină conştiinţă, cu un adevăr de nespus, reprodusă şi intensificată prin dispariţia completă a lucrurilor transformate. Sângele său de o parte, trupul de cealaltă, prin puterea Cuvântului, jertfirea care separă sângele de trup, tot ce constituie jertfirea unei victime. Iar Victima este aici sacrificatorul şi simte sacrificiul până-n străfundul fiinţei.
Dar încă nu este totul. Iată apoi leşinul fără nume. Cel ce s-a dat cu totul, cel care s-a sacrificat tainic – zâmbind poate – îşi părăseşte fiinţa pentru o umbră de materie moartă. Pentru ai săi, el se mutilează, ajungând inferior dobitoacelor, acestea putându-se încă mişca liber în viaţă; el va deveni asemenea unui obiect, mai puţin decât un obiect, căci un obiect mai are formă, culoare, proprietăţi; ceva iasă din el dându-i numele şi trăsăturile: – aici … numai o substanţă venită pe neştiute să ia locul altei substanţe, – o substanţă, adică ceea ce simţurile noastre nu ating, ceva la care nu putem ajunge decât cu un efort de gândire; iar aici, pentru a ne da cu socoteala despre această substanţă, nu avem alt punct de sprijin decât jurământul curajos al credinţei, în loc ul mărturiei indirecte dar dătătoare de încredere a facultăţilor noastre.
Şi acest „nimic” este aruncat ca hrană libertăţii, inconştienţei, răutăţii omeneşti, dispreţului, uitării; fiind Dumnezeu şi Dumnezeu făcut om pentru oameni.
Şi cu acest „nimic” a fost refăcută lumea, pentru că în acest nimic era Dumnezeu şi Dumnezeu singur în acest nimic … O undă de bucurie care vede viitorul, trece prin Inima Învăţătorului … Iată toate aceste feluri de morţi şi toate aceste renaşteri care se repetă prin veacuri, după voia tuturor celor care vor avea dreptul să repete cuvintele sfinte spre binele mulţimilor de oameni, din generaţie în generaţie. Acest sacrament atât de mare încât ar părea destinat să rămână singurul, iată-l ajuns cel mai de rând, cel mai simplu, cel mai răspândit. Dumnezeu în El însuşi, Dumnezeu jertfit, Dumnezeu iertând, Dumnezeu dăruind viaţă veşnică, Dumnezeu hrănind sufletul cu veşnicii şi bucurii; Dumnezeu în întregime … dăruit cui i-o cere, numai ca acesta să-şi fi spălat întâi păcatul în sângele dumnezeiesc. Dumnezeu cu noi. Dumnezeu chiar aici.
Şi iată că în Inima Celui ce instituie fericirea veacului veacurilor la o masă într-un han, cu doisprezece hoinari, iată cum vin spre această inimă, în valuri, ca o maree de suflete, mulţimile mângâiate, transformate, mântuite prin sacramentul iubirii. Ea îi vede … pe muribunzi, pe bolnavi, pe săraci, pe cei părăsiţi, pe robi, pe nefericiţi, pe prizonieri, pe slujitorii lui Dumnezeu, pe iubitorii lui Dumnezeu, pe noi înşine … Pe noi în această clipă.
Totul se revarsă năvalnic într-un singur act, cu plenitudinea lui Dumnezeu şi se resimte într-o inimă, într-o biată inimă de carne, ca a noastră. Această inimă trebuie că bătea să rupă pieptul care o cuprindea … Iar discipolul care nu ştia încă toate lucrurile întru Spiritul Sfânt, trebuie că a înţeles totuşi, atunci când îşi sprijinea capul pe această inimă ce se zbătea, că în sufletul Învăţătorului se petrecea ceva nemaiîntâlnit şi, primind şi el ceea ce-i întindea Isus, trebuie că a recunoscut în acea fărâmă misterioasă dusă la buze, jertfa, jurământul, darul; îmbrăţişarea divină, sălăşluirea în străfundul fiinţei, pecetea legăturii veşnice cu Dumnezeu, toate bucuriile în toate durerile, toate puterile şi toate binecuvântările. El a primit tulburat, cu lacrimi în ochi, ghicind iubirea fără margini ce o conţinea … Şi-a adus aminte cuvintele rostite pe drumul spre Capernaum … promisiunile făcute, aversiunea de atunci, revolta unora, consimţământul curajos şi vibrant al celorlalţi.
Dar iată că dintr-o dată el simte că inima-i divină slăbeşte ca niciodată. O moarte interioară mai dureroasă decât toate, o aduce înapoi la cele mai groaznice amărăciuni ale patimilor. Trădătorul l-a primit, ca şi ceilalţi, pe Dumnezeul său, pe acest Dumnezeu venit să-l mântuiască, pe acest Dumnezeu pe care l-a urmat în toate zilele ca un prieten şi pe care-l va vinde. Zădărnicia jertfei divine pentru libertatea pe care Dumnezeu n-o încalcă niciodată, nici atunci când îşi vrea, împotriva lui însuşi Dumnezeu, pierzania – iată moartea cea mai intensă pe care a putut-o gusta Omul-Dumnezeu pe pământ, prima înghiţitură din potirul care i-a adus agonia în Grădina Măslinilor … Agonia pierderilor de haruri, a stingerii vieţii divine … Agonia zădărniciei făcută din cumplitele greşeli ale oamenilor.
*
* *
„Pentru această agonie Tu ai cerut de la noi o oră de rugăciune în comun, Dumnezeule! – nu se va spune ca n-am vegheat o oră cu tine, astă seară cel puţin. Eşti aici, noi suntem cu tine şi veghem, Doamne, ia şi primeşte în mâinile Tale sufletul acestui ceas. Şi această oră răzleaţă pe care am vrea, pe care ar trebui s-o repetăm mai des, fă ca ea să poarte multe cu ea. O cer de la Înţelegerea ta veşnică, Dumnezeule, nu-i aşa că aştepţi ceva de la aceste rugăciuni începute la picioarele Tale? Nu-i aşa că vei face ceva mai mult pentru sufletele noastre şi cel al lumii, din pricina acestei ore?
Iată-ne, cu mâinile întinse către tine, cu această scurtă oră între două clipe de eternitate, cea dinainte şi cea de după… Dă-i o virtute secretă… să fie, cât de umilă o vrei… începutul unei noi ore… Nu este o emoţie neprevăzută; inutilă şi trecătoare cea pe care o căutăm noi aici, – nu, inima noastră vie de creştin vine să-ţi ceară şi fie, asemenea inimii de carne, slujitorul ascultător şi stăruitor şi puternic al vieţii celei mari. Ea caută activitatea neobosită a regnului vital al lui Dumnezeu, cu puterea constantă a unui organ pentru aceasta făcut, a inimii de carne pe care ai sortit-o în slujba vieţii. Ea nu cere de la Bunătatea ta o creaţie ieşită din comun: ceea ce ar dori, este ordinea în ordine, aducând binele nu prin crize urmate de căderi, ci aşa cum îşi arată astrele fazele şi anotimpurile, cum îşi descriu stelele orbitele lor sigure, în această clipă, în acest spaţiu ce înconjoară această casă, acest oraş, această ţară, acest pământ, această lume.
Ca fapte mai rare, inima noastră îţi cere acel fel de salt interior care permite împlinirea jertfei într-o sfântă uitare de sine, elanul care permite depăşirea unui obstacol, mişcarea eroică şi pură care ia în stăpânire o hotărâre, gestul de siguranţă suverană ce proiectează fiinţa întreagă în singura certitudine a credinţei.
Eşti aici, Doamne, dar ascuns sub taina înfăţişării care nu e a ta, de două ori ascuns ochilor noştri; ascuns în Sacrament şi în ceea ce, astă-seară, serveşte Sacramentului de mormânt. Şi iată că fără să vrem, în faţa acestui dublu văl, gândul nostru încearcă să regăsească chipul de om pe care l-ai avut, pe care l-a cunoscut lumea; recurge la imaginile târzii care s-au mândrit să-l reproducă; ea va căuta, astăzi mai ales, după subiectul de rugăciune de astă-seară, acele imagini care Te înfăţişează dezvăluind lumii taina Inimii Tale, încoronat cu spini şi flăcări. Obişnuinţa ni le-a făcut familiare fără să le fi apreciat pentru ele însele. Nici un artist evlavios n-a dat încă acestor simboluri o formă mai puţin artificială şi mai puţin nevrednică de Tine; dar în aceste eforturi neîndemânatice, în această reprezentare atât de stângace a misterului iubirii tale, ca printr-o intenţie providenţială, reiese cu mai multă putere o trăsătură şi o lecţie – Inima Ta, model pentru a noastră; este la vedere şi străluceşte acolo, în afară, atrăgând cu atât mai mult privirea cu cât este mai naiv schiţată. Inima vizibilă ca şi fapta cea bună, trebuie să fie ascunsă: iată ce-mi arată aceste imagini. Talentele noastre, nimeni nu trebuie să le cunoască, fără numai Dumnezeu singur; dar inima noastră, încoronată de spini în durerea comună a fraţilor noştri, sau de flăcări în bucuria fericirii lor, şi dorinţa de fericire ce-o avem pentru ei, afecţiunea noastră, care trăieşte prin viaţa noastră, pentru fraţii noştri ca şi pentru Dumnezeu: iată ce trebuie să vadă lumea, purtat în faţa noastră ca un fel de stindard neobişnuit – chiar numai schiţat naiv şi el -, printre lacrimile, duioşia, indulgenţele, iertările, dărniciile, jertfele, entuziasmele ce ne fac să acţionăm…
Dumnezeule, fă ca faptele noastre bune să se ascundă şi ca inima noastră să se lase văzută, ca şi a Ta, pe aceste însemne copilăreşti.
*
* *
Ajungem, acum, la capătul acestui ceas ce-am vrut să-l petrecem cu Tine; înainte de a-l încheia, îţi aducem în gând pe toţi care n-au putut să ia parte, punem împreună toate intenţiile ce pot contribui la gloria Ta, la creşterea iubirii faţă de Tine pe pământ. Îndeosebi ne gândim la ce Ţi-a chinuit inima în timpul agoniei.
Şi acum, cu Inima ta în inima noastră, vrem să ne rugăm, mai mult şi mai mult.
Să ne rugăm strâns uniţi cu inima ta, care lasă să-i curgă sângele până pe pământ, într-un asemenea ceas, în amărăciune, groază, scârba pentru păcatele omeneşti.
Să ne rugăm cu toată tăria inimii tale pentru cei care te jignesc şi te urăsc.
Să ne rugăm pentru cei care pângăresc eroismul zilei şi sfinţenia nopţii, care înjosesc fără remuşcare taina nepreţuită a vieţii.
Să ne rugăm pentru cei care râd de ce ar trebui să-i facă să plângă …
Să ne rugăm pentru cei care plâng cu lacrimi prefăcute şi poftesc fără încetare lucrurile cele rele …
Să ne rugăm pentru cei care aşteaptă şi pentru cei care caută …
Să ne rugăm pentru cei care te lasă să aştepţi, Dumnezeule …
Să re rugăm pentru cei care se îndoiesc şi pentru cei care se clatină …
Să ne rugăm pentru cei care nu te cunosc îndeajuns .. .
Să ne rugăm pentru tot ce ar trebui să facă obiectul rugăciunilor noastre, dar am uitat sau n-o ştim. Comoara ascunsă a Inimii Tale e cea care făcea odinioară rugăciunea Ta solitară adresată Tatălui [1].
Nu-i aşa, Dumnezeule, că aştepţi ceva de la rugăciunile începute la picioarele Tale?
Doamne, Doamne, Doamne, fă ca ceva să se agaţe şi să se prindă de aceste clipe, o bătaie divină a inimii noastre, o undă ieşită din a Ta, care să ne arunce mai departe în jertfă, mai integral în dăruire, mai înalt în fericirea vie, cu mai multă ardoare, în vârtejul de a şti că suntem cu Tine, Dumnezeule, în Tine, Dumnezeule, pentru Tine, Dumnezeule, noi care suntem, prin graţia Ta, copiii Tăi, Dumnezeule, Amin”.
- Et dimissa turba ascendit în montemsolus orare; vespere autem facto solus erat ibi (Mat. 14.23); fugit iterum în montem ipse solus (Io. 6.15). [n. aut.] [text]
După ce a dat drumul mulţimilor s-a urcat pe un munte să se roage, singur, la o parte. Se înnoptase şi El era singur acolo. – S-a dus iarăşi spre munte, numai El singur. [n. trad.]
Vizitarea săracilor
CUVÂNT ÎNAINTE
Conferinţe ţinute la Asociaţia Doamnelor de
Caritate din Bucureşti
Schiţate pentru un anume timp şi loc, aceste pagini s-au bucurat de o bună primire, şi încă mai bună decât atunci şi acolo, în afara cercului şi departe de împrejurările care le-au făcut să fie scrise – aşa încât, pentru publicul din Franţa, în special, a trebuit să nut gândesc să le dau o a doua ediţie.
Ele tratează, e adevărat, un subiect care este dintotdeauna şi de pretutindeni. Poate de aceea în ele s-a păstrat urma unei iubiri de Dumnezeu care este singura adevărată recomandare a acestei scrieri; ea ducând cu sine un fel de parolă misterioasă nepronunţată dar penetrantă, e de îndată recunoscută de toţi cei care au aceeaşi iubire, oriunde s-ar găsi ei.
Aceste pagini au păstrat sub o nouă înfăţişare forma ocazională ce le-a fost dată iniţial. Particularităţile primei adaptări nu ating deloc substanţa subiectului tratat. O refacere pe un plan mai general ar fi dat modestului volum o alură ceva mai pretenţioasă şi doctă, pe care nu ţine să o arate. A rămas deci, ca în prima zi sub aspectul – pur nominal, e adevărat – al unei opere menite unei ţări îndepărtate şi având o misiune destul de îngust circumscrisă. Dar, la sugestii venite de foarte de sus s-a socotit – pe bună dreptate, cred – că lucrarea are mai mult de câştigat în valoare instructivă şi apostolică rămânând în forma de la început, fără retuşuri. Pare astfel mai aproape de realităţi, mai umilă şi mai autoritară, deopotrivă.
Sub această formă, oferită meditaţiilor şi bună-voinţei voastre, nu este o operă savantă, un studiu definitiv, ci parabola care, prin ea însăşi, vine să vă propună un gest trăit de activitate creştină. Dacă e ceva de învăţat de aici; ceea ce vă oferă o astfel de învăţătură nu este lecţia unui profesor de la catedră, este vocea unui truditor pentru împărăţia lui Dumnezeu, care expune altor truditori al acestei Împărăţii, spre a le face misiunea, mai uşoară, fructul căutărilor sale, al experienţei şi aspiraţiilor sale: este vocea unui frate care încearcă să vorbească, aşa cum trebuie, mai întâi celor mai apropiaţi dintre fraţii săi, dar care ştie din experienţă că vorbind astfel celor mai apropiaţi, din datoria încredinţată de Providenţă, s-ar putea prea bine să ajungă mai bine la inima altor fraţi, aparent mai îndepărtaţi.
Şi ceea ce li se cere aici sufletelor care vor crede că fac bine dacă se inspiră din aceste câteva pagini, este să găsească în ele, sub forma ocazională ce le-a fost dată odinioară, mai bine decât sub orice altă formă, nu subiectul unei imitaţii pasive, a unei conformări neadaptate la un exemplu dat, ci mijlocul de a transpune în viaţă cu bunăvoinţă, sugestiile generoase, pline de viaţă şi de energii noi, rămase aceleaşi, provenind din acelaşi elan.
Lăsând aceste pagini aşa cum au fost, am crezut, în sfârşit, fiind vorba de aplicarea Evangheliei, că suntem mai în spiritul istorisirii Evangheliei care în întregime oferă lecţii reale, încarnări locale şi precise, prin care, până şi în gesturile omeneşti cele mai umile şi cele mai circumscrise, se afirmă puterea lui Dumnezeu. Am crezut, de asemenea, că ne conformăm mai bine la felul de a acţiona al Apostolilor pe care orice creştin învaţă să-i urmeze de departe şi care, în Epistolele lor adresate tuturor oamenilor şi în care vorbeşte însuşi Dumnezeu, n-au dispreţuit, au socotit chiar mai bine – ei, care trebuiau să ajungă la tot neamul omenesc – să se adreseze unor persoane de la care numai numele mai rămâne, locuitori ai unor ţări uitate, în împrejurări de moment dispărute şi pentru scopuri perimate.
I.
Aş dori să vă spun două cuvinte despre felul de a-i vizita pe săraci. Câteva clarificări au devenit necesare de vreme ce vizitele voastre nu mai sunt chiar primele.
Cum au fost ele de fapt până acum?
Mai întâi, o anchetă asupra realităţii şi întinderii mizeriei ce trebuie ajutată: săracii indicaţi aveau destule motivaţii pentru a justifica, mai mult decât alţii, ajutorul special al Asociaţiei? Care erau principalele lor trebuinţe?
În toate acestea nu era nimic greu de împlinit.
Mai apoi – iar sensibilitatea voastră încă netocită îl făcea de două ori preţios şi rodnic -, un prim contact emoţionant cu suferinţa aproapelui. Intensitatea eficace a unei emoţii noi de tot mai era mărită încă de un fapt: nu prea puteaţi cunoaşte, de la sărac, nici defectele, nici scăderile caracterului şi vieţii sale.
Spiritul asociaţiei: să-l ajutaţi pe nenorocit şi să te sfinţeşti tu însuţi, era cu uşurinţă păstrat în aceste prime vizite, aşa cum îl presupunea felul, în mod necesar cam superficial, în care ele abordau chestiunea.
Până aici, mila voastră făcătoare de bine şi spontană îl vedea fără greutate pe Cristos în săraci, cu prospeţimea primelor impresii. Săracul, de partea sa, îl saluta în voi pe Cristos, în bucuria produsă de ajutorul vostru neaşteptat. Iar voi n-aveaţi de pus la lucru decât o judecată şi o inimă bună, de care nu sunteţi lipsite.
De-acum, misiunea voastră va deveni treptat tot mai complicată. veţi avea de-a face cu acelaşi sărac, mereu acelaşi, cu puţine venituri, mereu cam aceleaşi, pe care trebuie să-l ajutaţi. El va înceta să mai fie o abstracţie înduioşătoare, pentru a deveni o fiinţă în carne şi oase, cu calităţi şi defecte caracteristice. Imaginea divină va părea că dispare sub toate aceste precizări. Va părea. În ochii voştri, ca decade. veţi coborî şi voi, pentru el, de la înălţimea unde eraţi prima dată. El vă va privi, cu acea putere de speranţă şi iluzie pe care o cunoaşte inima omenească, drept o încarnare a Providenţei, a cărei putere este tot atât de mare ca şi bună-voinţa, de la care poţi cere totul … Şi pe care te superi, de la un timp, că nu-ţi oferă totul. Pretenţiile sale vor lua un ton ceva mai dispreţuitor şi alarmant. În plus, nu veţi mai avea consolarea înşelătoare a binefacerii personale. Vă veţi simţi tot mai mult ca persoana care distribuie dintr-un fond comun, la care n-aţi contribuit mai mult decât altcineva.
De aici va urma o oarecare oboseală şi stânjeneală; preludiul unei faze în care va trebui să vă perfecţionaţi mijloacele de acţiune, ca şi sufletul; jenă binecuvântată, pentru că nu e decât simptomul unei stări de lucruri în care trebuie să daţi ceva mai mult din voi însevă, jenă în faţa căreia nu trebuie să vă opriţi, dar nici s-o prelungiţi, cu riscul de a nu vă îndeplini vocaţia de Doamne de Caritate.
Aşadar: o uşoară umbrire a ideilor mari care conduc Asociaţia de caritate, prin multitudinea de detalii concrete şi prin familiaritatea dobândită cu indivizii determinaţi;
Puţinătatea resurselor impersonale, strict limitate şi distribuite într-un fel destul de monoton;
O tendinţă involuntară de a rări şi scurta aceste vizite, în care nu te prea simţi în largul tău, neştiind prea bine ce trebuie să faci sau să spui.
Iată, acesta este tabloul unei scurte perioade din activitatea voastră viitoare.
Există, în organizarea operei de caritate, una din acele capcane ale Bunului Dumnezeu, cum ştiu uneori să întindă şi sfinţii, pentru a face să progreseze Împărăţia Domnului.
Este momentul în care va trebui să găsiţi farmecul şi eficacitatea pe care actul de milostenie pare să le piardă, pentru voi (meritul nu şi-l pierde totuşi, dimpotrivă), printr-o dăruire mai completă de sine şi printr-o acţiune mai profundă asupra săracului.
Această dăruire de sine – o să-i vedem de îndată formele – nu este deloc uşoară.
Este uimitor să vezi cât, de puţin ai de dăruit din propriul suflet: nu este destul de pregătit pentru aşa ceva. Este surprinzător să vezi în ce mică măsură se poate acţiona asupra aproapelui (gândiţi-vă la experienţa părinţilor) chiar dacă acest „celălalt” este în starea de dependentă recunoscătoare pe care o presupune la el alinarea propriei săracii.
Va trebui totuşi să o facem; rapiditatea şi intensitatea rezultatului obţinut sunt piatra de încercare a sufletelor şi veţi vedea cum veţi descoperi nişte neajunsuri pe care nu le bănuiaţi atât de grave, spre câştigul (oarecum mortifiant) al umilinţei voastre în primul rând, şi apoi în folosul întregului vostru progres moral.
Cuvinte de viaţă şi de consolare: aşa ceva nu se improvizează; gesturi care emoţionează şi transformă inima nefericiţilor, nu se găsesc întotdeauna la poruncă. Dar aceste neajunsuri fatale, dacă doriţi, este cineva ca să le atenueze, pentru ca mai apoi să le facă să dispară. Dumnezeu este aici, aproape de tot, cel mai aproape de căminul oamenilor sărmani, pentru a vă da ce vă lipseşte, mai ales dacă nu este numai în folosul vostru, ci şi pentru a-l ferici şi pe altcineva. El vă va dărui ce o să-i cereţi, toate lucrurile bune, consolatoare, fortifiante pe care vreţi să le răsfrângeţi în sufletul fratelui vostru aflat în nenorocire; vi le va da cu atât mai mult, cu cât, dacă îi stă în putinţă să vă refuze bunurile pământeşti, a căror folosinţă e întâmplătoare şi periculoasă, nu va putea să vă refuze ceea ce face parte din adevăratele bogăţii cereşti, ceea ce întotdeauna intră în planul veşnic al voinţei sale.
Lucrul cel mai preţios şi cel mai rar este acela pe care Dumnezeu îl dăruieşte cel mai bucuros. Noi nu suntem destul de pătrunşi de acest adevăr, poate pentru că nu privim îndeajuns lucrurile după adevărata lor valoare şi după veritabila lor raritate. Iar noi nu cerem destul de des darul minunat prin care primim credinţă, iubire, speranţă contagioasă, şi care ne aduc fericirea în această lume şi în lumea de apoi, pentru noi şi cei din jurul nostru.
Pentru a izbuti să-l iubiţi pe cel sărac în Dumnezeu, pentru a ajunge să fiţi iubite, în Dumnezeu, de către el, de acum înainte rugăciunea trebuie să fie principalul mijloc de acţiune, iar spiritul de credinţă, marele ghid în vizitele pe care le faceţi.
Rugăciunea înainte de vizită, pentru ca această vizită să fie dacă nu chiar ceea ce trebuie să fie, cel puţin ceea ce se aşteaptă de la ea, pentru binele vostru comun.
Rugaţi-vă, pentru ca cel sărac să simtă întotdeauna că Dumnezeu este cel care vă trimite (şi nu un regulament acceptat, o fantezie, o milă, chiar vrednică de stimă), rugaţi-vă, ca să găsiţi în el întotdeauna pe Cristos, în suferinţele sale, în viaţa sa, în felul în care ajungeţi la sufletul lui şi la destinul lui veşnic, acest destin care este Cristos în noi toţi.
Ca pregătire, o vizită la Sfântul Sacrament este foarte indicată şi plină de învăţăminte. Mergeţi către Isus, în realitatea sa prezentă fără cuvinte printre noi, înainte de a-l găsi mai vădit, mai vizibil ca asemănare – şi mai îndepărtat, mai puţin desăvârşit, în omul sărac. Unul ajută la înţelegerea celuilalt. Ostia jertfită vă va ajuta să ştiţi ce este săracul; iar săracul, ce este Jertfa de pe Altarele noastre.
Dacă există un tip de rugăciune pe care să v-o recomandăm înainte de vizită, aceasta este un fel de rugăciune inspirată dintr-o vorbă deosebit de profundă a Sf. Pavel: este necesar să ne rugăm mult pentru ca ceea ce se numeşte „fapta noastră bună” să fie primită cum se cuvine de către cel sărac. Trebuie luate măsuri de prevedere pentru ca o fiinţă atât de sus plasată de Dumnezeu, cum este omul sărac, să primească cu o sfântă bucurie ceea ce îi dăm noi.
M-am gândit la un scurt text de rugăciune în acest sens, s-ar putea să-l găsiţi potrivit, iată-l:
,,Doamne, am să merg acasă la unul dintre aceia pe care i-ai numit „alţii ca tine”. Fă ca ofranda pe care i-o duc şi sufletul cu care i-o dau, să fie bine primite de fratele meu aflat în nenorocire! Fă ca timpul petrecut lângă el, căutând să-i fac bine, să ne aducă, lui ca şi mie, roadele vieţii veşnice.
Doamne, binecuvântează-mă prin mâna şi inima săracilor tăi.
Doamne, zâmbeşte-mi în privirile săracilor tăi!
Doamne, primeşte-mă într-o zi în Sfânta Societate a săracilor tăi”.
Puteţi de asemenea să vă inspiraţi cu folos, în dimineaţa dinaintea vizitei, dintr-o scurtă meditaţie asupra unuia dintre misterele credinţei noastre, adaptându-l la scopul urmărit. Buna-Vestire mai ales, Întruparea, Patimile etc. etc. Ar fi multe lucruri frumoase de spus despre acestea, pentru că sunt multe subiecte de meditaţie. Dar să trecem mai departe; voi reveni poate cu altă ocazie. Toate acestea iau timp. Important este să nu ne pierdem
spiritul de simplitate şi acel fel de familiaritate care trebuie să existe între noi şi fapta bună.
După ce-aţi făcut această pregătire, cu sufletul cât mai îmbogăţit cu putinţă, mergeţi deci în vizită la omul sărac. Mergeţi la unprieten, la un prieten apropiat, căci săracul care v-a fost încredinţat devine prin chiar forţa lucrurilor un prieten apropiat. Cineva pe care-l vizitaţi cel puţin o dată pe săptămână, care vă dezvăluie întreaga sa mizerie şi greutăţile vieţii (lucruri care nu se arată decât celor apropiaţi) vă este şi nu poate decât să vă fie, o fiinţă apropiată.
Ce-aveţi să-i daţi, pe lângă cele câteva cartele de pâine care nu mai au mare trecere?
Ceea ce aveţi să-i daţi, sau să-i luaţi uneori – se întâmplă, dar n-are mare importantă, ce contează este ca unul să dea şi celălalt să primească (sărăcia nu se găseşte întotdeauna acolo unde credem) – ceea ce trebuie să dezvoltaţi în el, dacă le are, pentru a-l împiedica să le piardă, şi pentru a le spori, sunt, înainte de toate, spiritul de sărăcie; înţelegerea vieţii; sensul şi utilizarea suferinţei; dorinţa şi iubirea de Dumnezeu.
– Spiritul de sărăcie: lucru rar! şi de două ori vrednic de stimă la cel sărac, care poate fi ispitit de bogăţii, a şi de orice alt lucru necunoscut şi atrăgător. Dacă îl are, săracul se află în spiritul stării sale şi pe calea bună ce duce în cer. Misiunea voastră va fi foarte plăcută şi foarte binefăcătoare pentru voi însevă. Dacă nu-l are, străduiţi-vă să i-l daţi prin exemplul vostru, prin conversaţiile şi rugăciunile voastre.
– Înţelegerea vieţii: arătaţi-i ca e orientată deasupra celor lumeşti. Este a-i pregăti celui sărac o groaznică suferinţă dacă îi arătaţi lumea noastră ca sălaşul fericirii, iar fericirea, acest oaspete ceresc, ca avându-şi reşedinţa definitivă în această lume.
– Sensul şi utilizarea suferinţei: arătaţi-i celui sărac toată ispăşirea, purificarea, verificarea pe care le cuprinde suferinţa; ce comoară nespusă de har şi de binecuvântare se găseşte în ea, atunci când se contopeşte cu suferinţele divine, când este primită cu un suflet plin de iubire şi de resemnare. Arătaţi-le cum poate deveni moneda de schimb prin care putem dobândi, pentru noi şi pentru ceilalţi, binefaceri fără număr. Şi nu uitaţi, în legătură cu aceasta, să le cereţi să vă dăruiască şi vouă câteva fărâme din meritele lor.
– Dorinţa şi iubirea de Dumnezeu: uneori săracul le are în mai mare măsură decât se crede. Dependenta existenţei sale ca şi faptul că deseori cerul este singurul loc din lume unde nu se simte singur, afecţiunea secretă a lui Dumnezeu pentru un membru dintr-una din „clasele privilegiate” ale sale, îl fac deseori pe sărac să fie mai aproape de Dumnezeu. Revolta sa împotriva asprimii sorţii este pericolul cel mai serios ce-i pândeşte sufletul. Voi îl puteţi feri de asemenea, punându-l la adăpost de nevoi şi ajutându-l să rămână în spiritul credinţei.
Pe Dumnezeu, voi trebuie să-l aveţi cât mai prezent în timpul vizitelor. Pomeniţi-i numele său cel puţin o data la fiecare din ele, căci voi veniţi la sărac ca soli ai lui Dumnezeu. Măcar atâta să-l amintiţi pe cel care vă trimite. În felul acesta vă prezentaţi şi justificaţi scrisorile de acreditare, şi aceasta vă va da toată tăria de a săvârşi o faptă bună, care va doborî orice obstacol de gânduri ascunse ce ar putea fi între voi şi cel sărac.
Să trăiţi sensul Celui pe care îl reprezentaţi; aveţi-l fără emfază, fără solemnitate deplasată; învăţaţi-i fără să le predicaţi; iar dacă vreţi să ştiţi cum îl puteţi nu numai reprezenta pe Dumnezeu, dar să fiţi Dumnezeu însuşi care vine la cineva acasă cu toată simplitatea, şi recitiţi Evanghelia.
O practică dintre cele mai necesare este cea a rugăciunii în comun împreună cu săracii, acasă la aceştia. Rugaţi-vă împreună cu ei, cu voce tare, pentru o nevoie pe care n-o puteţi satisface. Sunt multe lucruri ce rămân, cu toate că sunt nişte nevoi justificate, cu neputinţă de împlinit, şi vor fi tot mai numeroase. Cereţi Marelui lor Protector, împreună cu ei,o vindecare dificilă, spre pildă, sau un ajutor ce vă depăşeşte mijloacele etc. Spuneţi săracului: „Eu nu pot să-ti dau asta, dar să îngenunchiem împreună şi să cerem pur şi simplu acest lucru de la Cel ce le poate pe toate, care cunoaşte totul şi care ne iubeşte”.
Dacă vă rugaţi astfel, Dumnezeu va asculta ruga voastră mai bine chiar decât pe cea a nefericiţilor singuri, pentru că este mult mai despuiată de egoism (chiar legitimă fiind) şi pentru că, luaţi aminte, de câte ori vă veţi ruga astfel, îl veţi avea prezent în mijlocul vostru, mai aproape ca oricând, gata să vă atingă, pe Isus, care a promis să fie printre cei ce se adună în numele lui.
– În timpul întregii vizite, o bunătate plină de prietenie, izvorâtă din intimitatea voastră cu cel sărman şi cu Dumnezeu. Puneţi numeroase întrebări, dar nu ca un „judecător de instrucţie”, ci aşa, ca nişte fraţi care, despărţiţi pentru o vreme şi fericiţi să se revadă, se întreabă în de-amănuntul ce li s-a mai întâmplat. Folosiţi informaţiile astfel obţinute pentru a-l mobiliza pe sărac, printr-o activitate bine înţeleasă, spre o viaţă de muncă meritorie, ca să dezvoltaţi ce e mai bun şi mai bine dotat în el şi, pe cât posibil, să conduceţi pe calea dreaptă viitorul lui în viaţa de acum ca şi pentru viaţa veşnică.
Terminaţi-vă scurta întrevedere cerându-le săracilor rugăciunile lor, cu atâta trecere pe lângă inima lui Dumnezeu, ca şi protecţialor. Aceasta îi ridică în propriii lor ochi, le dă conştiinţa nobleţei statutului lor, le dă sentimentul unei fapte bune pe care o pot face, o datorie ce o pot plăti. Legăturile voastre cu ei vor căpăta un sens profund şi o valoare neobişnuită. Dacă vă urează, după cum e şi prea mult obiceiul în ţară, să rămâneţi mereu tinere şi sănătoase, faceţi-i cu blândeţe să înţeleagă că ceea ce trebuie să obţină pentru voi, înainte de toate, este iertarea păcatelor şi bucuriile cerului.
Întoarse acasă după vizită, spuneţi-vă că, aşa slabă şi cu lipsuri, mica voastră faptă are valoare în faţa lui Dumnezeu. Şi va fi cu totul profitabil dacă o asociaţi în mai mare măsură cu lucrarea Învăţătorului: venind de la cea mai nereuşită vizită, aruncaţi-vă la picioarele Crucifixului şi spuneţi-i: „sunt un slujitor nevrednic, am dat prea puţin, am consolat prea puţin, am făcut ce-am putut şi e prea puţin! Fă Tu ce n-am putut face eu. Dă ceea ce n-am dat eu. Dă o binecuvântare completă strădaniilor mele incomplete şi fă să pătrundă în sufletul sau destinul fratelui meu cel sărman ceea ce nu i-am putut eu oferi”.
II.
Ultima dată când am stat de vorbă am vorbit despre vizitarea săracilor şi ne-am străduit mai ales să degajăm liniile principale ale subiectului. Vom intra acum mai în detaliu, ocupându-ne tot mai mult de latura practică a chestiunii.
Principiile odată stabilite, trebuie studiată aplicarea lor, care se arată uneori mai delicată.
A da un sfat bun poate să facă oricine – sau aproape oricine -; a da căile de a-l urma este lucrul important şi dificil, util şi rar. Aşa stau lucrurile şi pentru acest gen de sfaturi care sunt ideile călăuzitoare în privinţa acţiunii religioase sau morale.
Aplicarea şi modul de aplicare a principiilor pe care am căutat să le punem în lumină data trecută, iată deci ce avem de studiat pe rând în seria de întâlniri ale noastre.
Am spus că transpunerea principiilor e lucru delicat; nu este totuşi ceva foarte greu şi nu trebuie să vă sperie de ce aveţi de făcut. În afară de cele două pârghii despre care am spus câteva cuvinte, rugăciunea şi spiritul credinţei, mai există un „mod de lucru” ce vă va permite să ridicaţi mai uşor povara. Acest ,,mod de lucru” este să acţionaţi cât mai simplu cu putinţă. Când veţi găsi în planul schiţat ceva ce vi se pare neobişnuit şi nu prea lesnicios de făcut, încercaţi, totuşi, ca şi cum n-ar prezenta nici o dificultate. Să fie rugăciunea în comun, micile lecţii ce aveţi de dat despre sensul vieţii, asupra valorii suferinţei etc. etc., greu de dus la îndeplinire? Abordaţi problema fără teamă şi fără şovăire. Tot ce are legături cu sufletul este de o supleţe nebănuită. Sufletul este în acelaşi timp cea mai supusă şi cea mai neînduplecată dintre puteri; iar voinţa, ajutată de Dumnezeu, se bucură de o putere deosebită asupra sufletului, ca şi asupra rezultatelor acţiunilor acestuia. Trebuie ca tot ce nu cere altceva decât suflet, să vă fie uşor de îndeplinit, fără false ruşini, fără timiditate, fără stânjeneală, fără slăbiciune. Dacă din această privinţă atâtea lucruri ne depăşesc posibilităţile, este din cauză ca nu avem îndrăzneală, suficientă voinţă, pentru că nu ne îndreptăm cu simplitate spre actul cerut.
„Ce se face cu simplitate e simplu de făcut”. Dau adevărului pe care am vrut să-l expun această formă de joc de cuvinte, pentru a-l face mai limpede şi mai uşor de reţinut.
Să reluăm acum şi să studiem pe rând principalele puncte ale programului.
Împotriva ordinii logice, n-am să încep cu fraza pregătitoare de rugăciune şi meditaţie, atât de importantă totuşi; am spus câteva cuvinte data trecută, voi reveni într-o întâlnire viitoare. Să insistăm prea mult chiar astăzi v-ar obosi poate atenţia, încă insuficient de pregătită, iar mai târziu veţi înţelege mai bine interesul pe care trebuie să i-l acordăm, după ce veţi fi văzut tot ce poate aduce această pregătire, tot cu ce vă poate ea îmbogăţi sufletul.
Aduceţi-vă numai aminte, deocamdată, că este un lucru mult mai vinovat să mergi la sărac cu mintea şi cu inima goală decât cu mâinile goale.
Ajung direct la o porte a „pregătirilor” despre care am vorbit mai puţin. Ea se referă mai mult la lucrurile mici ale vieţii. Este vorba despre chestiunile mărunte de toaletă. Să nu minimalizăm subiectul. Toaleta, în vizitele pe care le facem, are o importanţă morală. Trebuie să spunem câteva cuvinte despre ea: oricât ar fi de cunoscut subiectul, există câteva reglementări aproape obligatorii prin banalitatea lor. Pentru a merge la un sărac, o toaletă simplă, „de alergătură” care merge peste tot, poate înfrunta noroiul sau murdăria şi care să nu producă, în cadrul mizeriei, contrastul nedorit al unui lux fără rost. Nu pregetaţi sa vă asumaţi osteneala, sa vă schimbaţi hainele, dacă momentul vizitei vă surprinde în veşminte nepotrivite. Veţi câştiga, făcând aceasta, două merite: cel al lucrului bine făcut şi cel al neplăcerii suportate pentru a-l face bine.
Această „ţinută obişnuită” este mai ales de recomandat când mergeţi la săracii pe care îi cunoaşteţi mai puţin şi sunt cel puţin „resemnaţi”. Pentru cei care vor deveni prietenii voştri şi ai lui Dumnezeu, o să vă dau sfatul contrar. O dată sau de două ori pe an, fie cu ocazia unii mari sărbători creştine, fie de ziua lor de naştere, sau de ziua numelui de botez, mergeţi la ei ca nişte persoane distinse, în „ţinută de gala”. Dacă vă cunoaşte bine, dacă vă ştie că sunteţi prietena lui generoasă, dacă este în graţia lui Dumnezeu, fără invidie sau amărăciune, săracul
este flatat să vadă la el în casă, venite pentru el, întreţinând cu el relaţii familiare, nişte persoane sus-puse şi bine îmbrăcate: aparenţele impresionează sufletele simple din popor şi aceşti oameni cumsecade vă vor purta recunoştinţă că i-aţi tratat ca atare. E necesar să se vadă limpede că aţi făcut-o intenţionat, nu din întâmplare, şi că ţinuta voastră de excepţie a vrut să-l cinstească pe Dumnezeu, dacă este o zi de mare sărbătoare, sau pe sărac, dacă este ziua lui cea pe care aţi ales-o pentru această mică „demonstraţie”.
Fireşte, în toate acestea există nuanţe de urmărit şi trebuie folosit tot tactul.
„Regula” este deci: o toaletă modestă, în stare să înfrunte multe, să slujească la multe şi destinat să fie în cele din urmă făcută cadou săracilor pe care i-a în întâlnit de atâtea cri. Dând-o cadou veţi vedea că în acest ultim act al existenţei sale veţi acorda rochiei o amintire înduioşată, mult mai duioasă decât rochiile de seară sau de gală în care numai vanitatea, de scurtă durată şi seacă, a ştiut să găsească o oarecare satisfacţie.
După această chestiune privind ţinuta, o vorbă şi despre chestiunea timpului: stabiliţi, pe cât posibil, dinainte şi cu regularitate ziua şi ora vizitei. Nu o amânaţi şi nu o schimbaţi uşor. Gândiţi-vă că aveţi o audienţă la Domnul Nostru; nimeni nu dă peste cap primirile la Împăratul Împăraţilor. Multe lucruri a căror apropiere va lămuri subiectul nostru ne-o amintesc, trataţi din toate privinţele aceste vizite ca pe nişte astfel de audienţe. Ca şi pentru audienţele împărăteşti, stabiliţi dinainte ce aveţi de spus, ce trebuie să amintiţi înainte de toate. Vă puteţi chiar nota pe o hârtie punctele pe care nu vreţi să le uitaţi, dacă acest procedeu nu va lua prea mult din spontaneitatea întrevederii. Şi, la fel ca la o audienţă la Suveran, îndreptaţi-vă întreaga atenţie către obiectul vizitei. Atenţia trebuie să vă fie tot timpul trează în timpul întrevederii cu săracii; ea va completa atunci în mod fericit, în vederea îndeplinirii misiunii (pe care un filosof a numit-o atât de bine „rugăciunea naturală”), lucrarea supranaturală săvârşită în voi de rugăciunea adevărată; amintiţi-vă deci să nu aveţi atenţia distrasă faţă de ceea ce vi se spune, sau faţă de ce vedeţi, sau faţă de ce trebuie să căutaţi.
Printr-o latură a fizionomiei lor, v-am amintit că aceste vizite sunt audienţe la Domnul Nostru. Printr-o alta, le voi asemui dacă vreţi cu vizitele de familie. Săracul este un rege şi un Cristos care se ignoră. Nu este el acela, vai, care va şti să anunţe că „audienta a luat sfârşit”. Acest lucru vă priveşte pe voi; nu vă zgârciţi nici cu timpul, nici cu inima voastră: vizitele să fie mai curând lungi şi pline de viaţă. Săracul este un rege şi un Cristos, dar în acelaşi timp, şi cu deosebire, este fratele vostru. Daţi acestor întâlniri caracterul familiar şi familial pe care vi-l impune numele de frate.
Intimitatea cu săracul, înrudirea apropiată cu el, autoritatea de soră mai mare pe care actul de binefacere vi-l dă asupra lui, vă cer să intraţi în viaţa lui, aşteptând să puteţi intra, lucru mai dificil dar minunat, uneori după mai mult timp (nu întotdeauna), în sufletul lui.
Colaboraţi, fără tiranie, la tot ce se petrece în căminul lui, de la mâncare la educarea copiilor, de la cele mai mici preocupări de familie, până la cele mai importante. Amestecaţi-vă, fără a lupta niciodată prea mult cu o rezistenţă, în toate treburile în care simţiţi că un ajutor din partea voastră e posibil. Ajutaţi cu simplitate la gospodărie, chiar şi la lucrurile de jos şi vulgare, din când în când, în timpul uneia dintre acele vizite prelungite care permit, numai ele, astfel de familiarităţi. Săracul va fi impresionat şi emoţionat; prin astfel de procedee va câştiga, chiar fără să-şi dea seama, o încredere profundă şi naturală în voi.
Înainte de a merge la el, nu uitaţi să vă faceţi o mica rezervă de distracţii pe care le puteţi duce cu voi; anecdote de povestit, fleacuri de împărţit copiilor mai ales, (o bomboană, o poză, o floare de hârtie, aşa ceva). Ei trebuie să simtă că veniţi la ei ca în familie, pentru că îi iubiţi.
Multă tandreţe şi voie bună, aceasta arată fericirea în viaţa de familie; iar în această viaţă de familie (ţin să revin la aceasta), păstraţi un loc rugăciunii comune, pe care v-am recomandat-o atâta, care este atât de mângâietoare, de bună, de puternică!
Aceste vizite prelungite, o să-mi spuneţi, va fi greu să le umplem cu conversaţii moralizatoare sau consolatoare; nu este chiar aşa. În primul rând, dacă le înţelegeţi ca pe nişte vizite de familie, vă veţi da seama că nu este nevoie să vorbiţi tot timpul ci, mai ales, să trăiţi împreună un moment de bună calitate în aceeaşi viaţă.
Sunt, de astfel, mai multe feluri de a sta de vorbă cu un sărac, fără a fi mereu pe baricadă.
Se poate vorbi sufletului său, fără a rosti prea multe cuvinte, şi făcându-l să simtă astfel multe lucruri. Aceasta mai ales pentru învăţămintele de inimă, pentru adevărurile morale care urmează să-i fie insuflate. Exemplul personal, modul de a acţiona, chiar tonal vocii, ţinuta etc., fac, în acest caz, mai mult decât nişte predici în toată regula.
A-l lăsa pe sărac să vorbească şi el, este al doilea fel de a-i vorbi, şi printre cele mai bune. Săracului îi place să povestească despre el, iar comentariile pe care le faceţi în observaţii sau când îl întrerupeţi în mijlocul povestirii pot să-i facă cel mai mare bine, îl pot orienta, pe nesimţite şi cu cel mai mare folos, lăsându-i în acelaşi timp satisfacţia de a-şi fi uşurat inima în faţa voastră.
Mai este şi un al treilea mod de a-i vorbi, fără a scoate aproape nici un cuvânt: este de a-l face pe el să vorbească şi de a-i dirija spusele în partea unde simţiţi că puteţi să lăsaţi să cadă, la un moment dat, ca o lacrimă de milă sfântă, ca o lacrimă de lumină, cuvântul lui Dumnezeu.
Dar, în afară de aceste feluri ocolite de a sta de vorbă cu săracul, puteţi şi să-i vorbiţi direct, şi mult, şi cu eficienţă. Vom vedea mai târziu în ce mod. Dar de pe acum pot să vă semnalez un fapt: veţi putea cu atât mai bine să o scoateţi la capăt, cu cât în viaţa voastră obişnuită vă rugaţi mai mult şi cu mai multă spontaneitate: neobişnuit şi profund adevăr: cine ştie să-i vorbească lui Dumnezeu, numai acela ştie cam să-i vorbească omului sărac, această fiinţă cu o viaţă simplificată, pe de o parte mai puţin îndepărtată de Dumnezeu printr-o mulţime de lucruri, pe de alta, o imagine vădită, imagine voit aleasă de El, a Dumnezeului nostru de suferinţă mântuitoare.
În rest, a vorbi aproapelui vostru pentru acţiona asupra lui, este a încerca să-i pătrunzi în suflet. Acest lucru reuşeşte cu atât mai bine cu cât sunt urmate căile Domnului. Dumnezeu singur este destul de pătrunzător, destul de puternic pentru a intra în toate lucrurile. Cei care „sunt cu Dumnezeu” intră în străfundurile sufletului celorlalţi.
Iar secretul acestui refugiu de neatins al conştiinţei umane se găseşte în cuvântul tainic spus de înger Mariei, cuvânt atotputernic în faţa căruia nimic nu rezistă: „Dominus tecum”, Domnul este cu tine!
III.
Vom intra astăzi şi mai adânc în subiectul nostru. V-am semnalat punctele principale ale programului nostru de activitate la prima întâlnire. „Este vorba – vă spuneam -, pentru ca vizitele voastre să fie cu adevărat folositoare celui sărac şi vouă însevă, să daţi celor aflaţi în nenorocire, dacă ei nu posedă aceste lucruri nepreţuite, cât puteţi mai mult spirit de sărăcie, înţelegere a vieţii, sensul suferinţei ca şi modalităţile de a o utiliza, dorinţa şi iubirea de Dumnezeu”. Aceste puncte deja abordate le vom relua acum, după ce am studiat, data trecută, câteva din pregătirile auxiliare misiunii voastre şi după ce am stabilit clar câteva din modalităţile de vizitare.
Cum să dăm săracului spiritul de sărăcie? Cum să-l facem să dobândească acea moderaţie în râvnirea bunurilor pământeşti, acea sfântă uşurare a sufletului spre care Providenţa îl sorteşte, prin starea sa, – acest spirit de detaşare, de renunţare la cele ce nu constituie primele necesităţi ale vieţii, – acea mulţumire cu puţin, pe care înţelepciunea omenească o proclama odinioară drept izvor al fericirii şi pe care Creştinismul a sfinţit-o, aprofundat-o, încununat-o cu viaţa veşnică? Cel mai bun mijloc de a-l face pe sărac sa fie pătruns de acest sentiment este, fără nici o îndoială, ca mai întâi să-l ai tu însuţi. Nu toţi îl au, şi lipsa lui o poţi imputa ca o crimă pentru fiecare. Trebuie totuşi să încercaţi să vă perfecţionaţi în această privinţă. Este reţeta adevăratei fericiri şi, de n-ar fi decât pentru aceasta, este bine să încercaţi.
Dar dacă nu puteţi, sa transmiteţi săracului, de la suflet la suflet, cu generozitate, plenitudinea acestui spirit de sărăcie, care se împacă totuşi cu toate stările de bogăţie (sunt mulţi oameni bogaţi care au spiritul de sărăcie şi mulţi săraci care nu-l au), trebuie să împrumutaţi forţa de a acţiona asupra săracului, de la Dumnezeu, iar pentru a vorbi săracului, vocea lui Dumnezeu. În vizitele voastre, cu toată priceperea feminină, strecuraţi fraze în care să lăsaţi să se întrevadă că bogăţia sufletului, absenta păcatului, curăţenia vieţii, sfinţenia vieţii vă emoţionează mult mai mult decât orice altceva, că ocupă în sufletul vostru locul de cinste, – cât sunt ele de dorit, apreciate de Dumnezeu şi preţuite de oameni.
Dacă aceşti nefericiţi au nevoie de un motiv personal pentru a înţelege aceste idei, arătaţi-le desluşit că cel aflat în graţia lui Dumnezeu este în drept să aştepte totul de la El, un drept cu atât mai puternic cu cât viaţa sa este mai curată de greşeli. Repetaţi-le pasajele din Evanghelie unde se spune să căutăm întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dragostea Lui şi totul va fi atunci dat, pe deasupra. Spuneţi-le clar că este o promisiune – o promisiune divină. Arătaţi-le şi diferenţa, foarte limpede, pe care o stabiliţi între mizeria dureroasă din care încercaţi să-i scoateţi şi sărăcia care se bucură de sprijin, de ajutor, atât de deschisă bucuriei. Strecuraţi toate acestea fără să ţineţi o prelegere, ci ca într-o discuţie între prieteni.
Şi apoi povestiţi-le Evanghelia, cu sfânta familiaritate şi cu chiar vorbele din Evanghelie. Încercaţi să le cunoaşteţi bine, aceste formule sfinte, care permit vindecarea tuturor rănilor omeneşti, oricare ar fi ele. Cântaţi-le în toate tonalităţile, în mii de feluri variate, cele opt Fericiri, cu orice ocazie, uneori, cu exemple şi raţionamente simple. Înainte de vizită, luaţi în mâna cartea sfântă; parcurgeţi Predica despre munte, parabolele, până şi ultimele învăţături ale Cinei de Taină. Alegeţi în fiecare din aceste pasaje textele care vi se par cele mai potrivite, –
copiaţi-le în carneţel ca să le ţineţi mai bine minte, – repetaţi-le pe drum ca să vi le însuşiţi în aşa măsură încât să nu lăsaţi prea mult celor ce vă ascultă impresia unei transpuneri neîndemânatice şi deci ineficace. Nimic nu este mai delicat decât un cuvânt din Evanghelie: deseori are în gura noastră neobişnuită cu el, intonaţia neplăcută şi şocantă a vocii de la gramofon. Familiaritatea cu textul sfânt ne dă vocea care trebuie şi sufletul acestei voci.
O remarcă necesară: pentru ca învăţătura pe care o daţi despre spiritul de sărăcie să aibă întreaga ei influenţă, trebuie să arătaţi toată atenţia faţă de interesele temporale, de nevoile cele mai materiale ale săracului; altfel va crede, şi fără să se înşele prea tare poate, că nu-i predicaţi despre cele nevăzute şi spirituale decât pentru a vă dispensa de a-i da cel mai elementar, cel mai vizibil ajutor, dar care din nefericire, vă costă mai mult.
Pentru cazurile mai dificile, adică săracii cel mai puţin pătrunşi de spiritul de sărăcie, încredinţaţi-i în grija călugăriţelor, adică celor sărace cu voia după ce le-aţi explicat ce înseamnă sărăcia acestora, voită, aleasă, grăitoare, sfinţită.
„Înţelegerea vieţii” ce trebuie să le fie dată este orientată în acelaşi sens ca şi spiritul de sărăcie. Ea trebuie impresioneze şi mai puternic, întrucât este vorba de a le arăta în viaţă, atât de terminată şi determinată în această lume, un lucru care îşi are încheierea în altă lume: pentru că trebuie să luptăm împotriva impresiei brutale pe care o poate produce în noi contemplarea vieţii şi a morţii. Acesta este primul adevăr creştin; el este cu atât mai consolator cu cât în practică e mai greu să fie admis fără ajutorul credinţei. Acest sens al vieţii şi al morţii, veţi reuşi să-l faceţi să pătrundă în sufletul săracului direct proporţional cu credinţa lui şi, – de asemenea, – în propria voastră credinţă; rugăciunea voastră, fie în taină, fie făcută în comun cu săracul, vor fi fericitele vehicole ale acestei binefaceri.
Străduiţi-vă în mod constant să le prezentaţi o noţiune clară a datoriei, oricare ar fi aceasta, condiţie esenţială a vieţii bine înţeleasă. Stima pe care e purtaţi îndeplinirii datoriei şi durerea pentru necunoaşterea ei va fi pusă mult mai uşor în valoare de poziţia voastră de prietenă şi binefăcătoare. Trebuie totuşi să vă feriţi să insistaţi prea mult asupra acestui punct şi să vă mulţumiţi să arătaţi, fată de o greşeală gravă, o mâhnire însoţită de uimire, mai curând decât de un dispreţ vizibil sau o enervare batjocoritoare. Sunteţi în faţa unui suflet ca al vostru şi ştiţi din experienţă efectele rele pe care le poate avea tot ce ofensează acest lucru fragil, cu contururi delicate şi aproape dureroase, personalitatea unui suflet. „Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Întreg universul cunoaşterii inimii se află în aceste cuvinte – ,,ca pe tine însuţi”.
Această înţelegere a vieţii, trebuie făcută să pătrundă atât în cele ce privesc dezvoltarea ei, cât şi în cele ce au legătură cu condiţia ei.
Viaţa este, în esenţă, o dezvoltare organizată, cu scopuri precise. Trebuie să vă ocupaţi de această dezvoltare atât din punct de vedere natural cât şi din punct de vedere supranatural. Trebuie să vă îngrijiţi nu numai intermitent, ci în mod constant şi consecvent, mai întâi de sănătatea celor ce v-au fost încredinţaţi, – apoi de cariera lor – adică de destinul care le va influenţa caracterul şi poziţia lor printre oameni. Nu există un loc nedefinit în aceasta lume şi tot ce veţi face pentru a stabili, a fixa o existenţă umană, va fi o muncă a cărei întreagă valoare binecuvântată, umilă dar puternică şi cu mari consecinţe, n-o veţi cunoaşte poate decât în ziua Judecăţii.
Pe lângă această asistenţă de sora mai mare, care ştie mei multe, dedicată dezvoltării naturale a săracilor, trebuie să vă gândiţi să le supravegheaţi dezvoltarea supranaturală. Să vă străduiţi să-l aduceţi pe sărac, mai întâi în Sufletul, apoi chiar în Trupul Bisericii lui Dumnezeu. Să-l conduceţi prin dragoste frăţească la iubirea recunoscătoare, vie, aducătoare de viaţă a lui Dumnezeu.
Nu vă spun decât doua vorbe în legătură cu aceasta; – mai târziu, când vă veţi cunoaşte mai bine săracii, şi când ii veţi cunoaşte şi eu prin voi, vă voi da câteva sfaturi mai practice, mai potrivite şi care vor veni la timpul potrivit. Este partea esenţială a misiunii voastre, cea mai dificilă, cea mai aducătoare de mângâieri si Cea mai bună. Este aproape întotdeauna şi cea venită cel mai târziu
Viaţa este grea pentru sărac. El trebuie sa-i înţeleagă direcţia, că se îndreaptă spre cer; îndatoririle care o fac să meargă direct la ţintă, dezvoltarea ei organică, naturală şi supranaturală. Dar asta nu este totul: mai trebuie sa vedem, din chiar pricina greutăţilor care o marchează, în cazul celor nefericiţi, valoarea de încercare, de ispăşire, de mântuire, puterea practică de „materie de schimb” primită de Dumnezeu. Ideea de ispăşire prin suferinţă este destul de răspândită; n-o să vă fie greu să obţineţi de la cei de care vă ocupaţi câteva roade de viaţă veşnică. Adesea există riscul unei deformări, ce constă în a privi orice durere ca o pedeapsă personală şi divină; deformare nu prea periculoasă când se aplică ideea la sine însuşi, dar care trebuie corectată de îndată ce este vorba de altcineva.
Suferinţa este îndeobşte mai puţin cunoscută ca încercare, participare posibilă la mântuire, bogăţie spirituală de graţii fără număr. Ea cere, de altfel, o unire cu Domnul Nostru, pe care nu toţi o au: din ignoranţă, din indiferenţă sau ca tristă urmare a greşelilor lor.
Aceste puncte de vedere sunt de o importanţă atât de mare pentru opera voastră, încât trebuie să vă pătrundeţi bine de ele ca să puteţi da fraţilor voştri cheia întregii fericiri tainice conţinută în misterul acesta dur.
IV.
Pentru a continua studiul pe care l-am început, în legătură cu misiunea voastră, urmează să aprofundăm al treilea punct al programului, a treia binefacere pe care o sădiţi în sufletul săracului, – cea care constă în a-i da, fiinţei căreia îi veniţi în ajutor, sensul suferinţei şi mijloacele de a o utiliza.
Punctul acesta e important, căci este totodată o cheie a existenţei şi una din cheile cerului. În plus, la sărac, suferinţa nu este un accident; este fondul însuşi al vieţii, chestiunea de fiecare zi, misterioasa încercare mereu reîncepută a destinului său.
Puţine subiecte cer o aplicare mai susţinută; puţine sunt acelea care, prin studiu aprofundat, să poată aduce mai mult ajutor binevenit misiunii voastre.
Sensul suferinţei este sensul unui mister, altoit pe misterul însuşi al vieţii noastre pământeşti: fiinţe sortite fericirii, aspirând la aceasta într-un mod aproape fatal, pe de o parte; pe de alta, un Dumnezeu de o bunătate fără margini care nu face altceva decât să dăruiască, căruia nu-i place altceva decât să dăruiască. Şi, cu toate acestea, numărul imens de dureri, mizerii, rele.
Este deci sensul unui mister. Cei din afara adevărului creştin nu văd în misterul durerii decât întuneric şi nu găsesc decât două remedii abominabile (dacă le putem da acest nume); dispreţul de viaţă, dus uneori până la sinucidere: – egoism, revoltat sau dedat plăcerilor. Între cele două, cei e nu doresc Cuvântul lui Dumnezeu au mai găsit o soluţie pentru relele de care suferă omenirea: ceva mai puţin dăunător, dar foarte superficial, mai ales foarte neghiob – filantropia – ajutorare mecanică făcută în raport cu mijloacele materiale şi cu mizeriile omeneşti cele mai la vedere (foame, sete, boli curabile, ignoranţă, lipsă de curăţenie sau de igienă).
Pentru creştin, suferinţa este în plină lumină şi, dacă rămâne mereu prin ceva, un mister, este un mister asemănător cu cele ale credinţei, din care se pot ivi binefaceri fără număr pentru viaţa prezentă ca şi pentru cea veşnică. El o vede cauzată în principiu de greşeala iniţială (păcatul originar) şi de greşelile izvorâte din această greşeală. O vede transfigurată prin binecuvântarea mai presus de cuvinte a Mântuitorului, care a ales-o ca unica sa moştenire din această lume. Începutul şi sfârşitul ei sunt la Domnul. El îşi dă seama ce este acum în această lume răscumpărată: privare de lucruri pământeşti (hrană, sănătate, afecţiune, iubire etc.), ea nu conţine nimic pământesc – suferinţa este pentru el ca un recipient a ceva îngrozitor şi ceresc, în care zace voinţa binefăcătoare a lui Dumnezeu: un ulcior do eternitate. Expresia de potir, atât de des folosită în legătură cu aceasta în Evanghelie, arată că este mai mult decât o simplă comparaţie. Acest potir, prin chiar aceea că nu conţine nimic pământesc, nu conţine nimic altceva decât lucruri cereşti; misterul este că avem de-a face cu un vas pecetluit: de aceea licoarea amară pe care o conţine are întotdeauna pentru noi savoarea şi utilizarea necunoscută. Noi trebuie să-i înţelegem gustul şi să-i găsim folosinţa care ne duce la mântuire.
Potirul conţine, spuneam, voinţa lui Dumnezeu, într-o misterioasă ambianţă de ispăşire, de răscumpărare, de merit, de mântuire. Această voinţă este ceva înfiorător de precis. Ce vrea Dumnezeu?, nimic nedefinit, cu siguranţă, El, care este Atotputernicul şi Clarvăzătorul tuturor ţelurilor. Alături de această precizie, mai este ignoranţa şi disperarea noastră, amplificate de faptul durerii înseşi; dar mai există şi bună-voinţa noastră, şi vestea cea bună a Evangheliei. Unica problemă a suferinţei este aceasta: Cu ce şi cum poate ea să sporească împărăţia lui Dumnezeu în noi şi în jurul nostru? Cum ne poate ea face mai buni (şi chiar prin aceasta, fericiţi pentru vecie)? Trebuie să căutăm până ce vom fi găsit, şi această căutare este, ea singură, descoperirea fericită cerută de Dumnezeu.
La fel ca fericirea care nu ne face mai puternici şi mai întreprinzători pentru bine, nici suferinţa care nu ne face mai buni nu şi-a împlinit vocaţia.
Prima treaptă a acestui sens al suferinţei este, atunci când e de neocolit, acceptarea ei resemnată. Să nu credeţi că în aceasta este ceva inferior, nici împotriva naturii. A accepta creştineşte o durere, nu înseamnă nici indiferenţă, de altfel adeseori imposibilă, nici o reacţie forţată. Este ceva admirabil şi profund; totodată mai dureros şi mai consolator decât orice. E mai greu şi mai frumos să accepţi o suferinţă decât să o înduri, ea coboară mai adânc în sufletul pe care-l sfâşie, dar pierde în acelaşi timp acel caracter de ireparabil şi de definitiv, care fac de nesuferit durerile pământeşti, acest caracter de lucru aproape mineral, închis şi finit, şi lipsit de viaţă.
Această resemnare o s-o găsiţi încă destul de uşor la săracii noştri din Bucureşti. Temperamentul oriental, care a lăsat în alte privinţe o amprentă nedorită, dă aici sufletului o înclinare receptivă primei învăţături a durerii venite cu voia lui Dumnezeu. În schimb, va fi mai greu ca în alte părţi să-i faci să urce la o treaptă superioară de înţelegere şi utilizare a durerii, pe care mi-a fost dat s-o văd în ţări cu sufletul mai înclinat spre extreme, foarte rele sau foarte bune, ca în Italia, bunăoară.
Veţi putea totuşi ajunge şi aici să-i faceţi să înainteze mai departe pe săracii voştri în calea sfântă a înţelegerii, printr-o obişnuinţa mângâietoare a rugăciunii care conţine implicit treptele superioare ale înţelesului creştin al durerii.
Dincolo de simpla resemnare, care se apleacă fără a înţelege prea bine şi care acceptă autoritatea misterioasa a Bunătăţii Supreme crezând în Cuvântul Veşnic, există o altă receptare mai conştientă a ceea ce se poate întrevedea în suferinţă; este un fel de adorare sfâşietoare a ceea ce vă loveşte; este mai ales un omagiu înţelepciunii divine în încercările pe care le trimite, o manieră vie de a le face să-şi dea toate roadele. Această manieră, care conţine totodată şi modul de înţelegere a încercării şi modul de utilizare, este cea pe care doresc cu precădere s-o recomand meditaţiilor voastre, îndemnându-vă s-o arătaţi şi celor nefericiţi.
În afară de ispăşirea păcatelor (sarcină negativă), pe lângă vederea clară a ceea ce adesea, vai!, nu putem vedea bine printre lacrimi,: – pe sine, lumea şi pe Dumnezeu mai ales, – (efect aproape pasiv), – există în suferinţa creştină o bogăţie de binefaceri pe care activitatea noastră o poate dezvolta la nesfârşit. A-i arăta săracului această bogăţie, a-l face s-o utilizeze mereu, este partea esenţială a misiunii voastre şi cea mai complexă prin rezultatele ei.
Cele mai umile suferinţe ale noastre, chiar cele mai străine de măreţia lui Dumnezeu, pot şi trebuie să-i fie oferite lui. Odată oferite lui Isus, ele încetează să ne mai aparţină, pentru a fi ale sale. Odată ale sale, ele au o valoare care ne depăşeşte. Ele sunt în stare, amestecate cu ale sale proprii, cu amărăciunea Crucii sau cu cea de pe muntele Măslinilor, să schimbe faţa lumii. Învăţaţi-i pe săraci să-i facă lui Dumnezeu, în fiecare dimineaţă, un simplu şi generos cadou din necazurile zilei, – şi pentru ca nimic să nu rămână nedefinit, faceţi-i să aplice meritul şi forţa acestor suferinţe, devenite ale lui Isus, fratele şi Dumnezeul nostru, la cutare sau cutare graţie precisă: vindecarea sau convertirea unei fiinţe dragi. Faceţi sa trăiască bine în ei această obişnuinţă sfântă; mulţumiţi-le personal de graţia obţinută, dacă Dumnezeu o acordă ca urmare a acestor ofrande. Şi (este un detaliu de practică, dar un detaliu care îşi are importanţa sa) faceţi mai ales să se roage astfel săracii în cele materiale pentru săracii spirituali; pe cei bolnavi cutrupul pentru cei bolnavi cu sufletul.
O altă formulă de practicat, care va cuceri inima săracului şi îi va da pentru voi, în Dumnezeu, o sfântă prietenie ca unui prieten intim, cu influenţă pe lângă Atotputernicul, mărturisiţi-i intenţiile voastre cele mai nobile şi cele mai ascunse faţă de alţii; împărtăşiţi-i fără falsă ruşine binele pe care-l doriţi şi speraţi să-l obţineţi de la Dumnezeu prin intermediul său.
Nimic mai simplu decât actul de ofrandă către Dumnezeu a suferinţelor noastre; nimic mai simplu decât să-l faci să intre în viaţa curentă; nimic mai uşor decât să-l faci variat în aplicare, viu şi atrăgător.
Nu uitaţi că aveţi, pentru a face bine celui sărac, vouă însevă, lumii întregi, acest minunat instrument pe care vi l-a înmânat credinţa.
Pentru săracii analfabeţi şi puţin inteligenţi, o simplă elevaţie spirituală ajunge să le pună rugăciunile în mâinile Domnului. Pentru alţii, poate fi de folos să aibă la îndemână un text care să-i ajute, să-i lumineze şi să-i mnângâie [1].
Deoarece nu se ştie niciodată de ce parte se află, în faţa lui Dumnezeu, adevărata sărăcie şi suferinţa cea mai grea, ar fi bine să utilizaţi voi însevă practicile pe care le transmiteţi celor săraci; şi, la fel precum le cereţi să vă mijlocească haruri oferindu-i lui Dumnezeu durerile lor, tot aşa puteţi să vă străduiţi să obţineţi pentru ei binefaceri pământeşti sau supranaturale, în schimbul suferinţelor voastre proprii. Acesta este un exerciţiu care vă va atrage în mod deosebit iubirea lui Dumnezeu. Aceşti nefericiţi, nu erau nimic pentru voi; aţi venit la ei, le-aţi adus mângâierea; acum le daţi, acestor necunoscuţi, rodul inimii voastre, preţul lacrimilor voastre. Este unul dintre cele mai plăcute lucruri ce le poate vedea Cerul pe pământ.
Faceţi din când în când această renunţare în favoarea celor aflaţi în nevoie.
O a patra grijă, spuneam, trebuie s-o mai aveţi, cea de a da săracului înclinarea şi iubirea de Dumnezeu. Este una dintre condiţiile oricărei opere a voastre caritabile. Am mai vorbit despre aceasta şi voi mai reveni mai târziu. Am semnalat deja că săracul este mai aproape de Dumnezeu decât majoritatea oamenilor şi cum poate fi conclus şi mai aproape încă. Această acţiune admirabilă, lentă şi treptată, atrage nuanţate adaptări în sufletul fiecăruia. Deocamdată, voi nota liniile generale, care încep de la nivelul cel mai puţin profund şi, mergând până la cel mai înalt şi mai dezinteresat, îl duc pe sărac în faţa unui Dumnezeu binefăcător material prin intermediul nostru, pentru a-l conduce mai apoi în har, până unde poate ajunge un suflet omenesc.
Faceţi să reiasă cu claritate, în ce priveşte acest punct de plecare, singurul pe care-l voi atinge grăbit în trecere, faptul că Dumnezeu este cel care dăruieşte atunci când daţi voi ceva; că Dumnezeu vă aduce, atunci când veniţi la săraci; că Dumnezeu vă deschide sufletele spre milă. Puneţi nefericitului aceste întrebări, la care inima lui va răspunde printr-un nume, de-abia un nume şimai mult decât un nume, mai curând un strigăt, nearticulat şi totodată elocvent, al sufletului: „Cine m-a trimis către tine? Cine mi-a dat ce-ti aduc? Cine m-a făcut să nu-ţi refuz ce-mi ceri? Cine este creatorul bunurilor pământeşti şi din cer? Cine a făcut bunătatea cea bună? Cine a permis oamenilor să fie buni?”
Şi, pe lângă această bunătate a lui Dumnezeu prin noi (care vă creează o datorie redutabilă de transparenţă faţă de El, ca şi o pretenţioasă reprezentare), îndemnaţi-l să caute şi alt ajutor în Dumnezeu, arătaţi-i limpede cât de multă încredere trebuie să avem în El şi spuneţi-i adesea cam următoarele (incluzând corectivul la primejduirea umilinţei voastre, din cauza rolului pe care îl aveţi de reprezentant divin): „Dacă eu nu te uit; dacă eu, o făptură plină de defecte, cu viaţa inundată de mii de fleacuri, eu nu te uit; crezi că Tatăl nostru care este în Ceruri, care este desăvârşit, care se gândeşte tot timpul la tine şi care te iubeşte, crezi oare că El te-ar putea părăsi? Cere şi vei primi”.
Iată o mulţime de rezultate ce trebuie urmărite. Înseamnă oare că vor fi toate obţinute, şi încă repede? Deloc. Veţi avea şi unele insuccese; destul de numeroase chiar, dar parţiale. Într-un astfel de domeniu, a face puţin înseamnă deja a face mult, căci aici mânuiţi lucrurile cele mai importante şi pentru scopurile acestei lumi şi ale celei de dincolo.
În rest, în programul încercărilor voastre, gândiţi-vă înainte de toate să exersaţi o influenţă mai curând decât o acţiune. Acţiunea directă asupra sufletelor şi lucrul cel mai de neînţeles asupra destinelor este dificil, deseori imposibil de dirijat după voia noastră.Influenţa, dimpotrivă, este aproape întotdeauna la dispoziţia voastră, mai eficace şi mai puţin violentă, mai conformă, totodată, cu natura chestiunilor pe care le abordaţi şi a oamenilor la care mergeţi.
Dacă misiunea este anevoioasă uneori şi dacă succesele, într-o oarecare măsură, se mai lasă aşteptate, există şi o mulţime de cauze de succes ca să vă încurajeze, binefaceri atât de mari pentru toţi, mângâieri atât de preţioase!
Veţi putea avea, ca să vă ajute, forţa nemărginită a credinţei: ea face totul cu puţinţă; ea mută munţii din loc: o ştiu mai bine aceia pentru care s-a ridicat piatra de pe un mormânt. Ea dă o încredere şi o energie ce nu se compară cu nimic; ea îşi dă seama că ce este făcut pentru Dumnezeu, este făcut de Dumnezeu şi că, prin urmare, ca să facem binele nu suntem limitaţi numai la puterile noastre dar avem şi forţa ce nu cunoaşte limite a unui Dumnezeu instigator şi complice. Ea dă viaţă nu numai în puterea acţiunii, dar şi în vederea clară a scopului şi a mijloacelor, cu ochii aţintiţi către Părintele luminilor…
Pe lângă acest ajutor general, misiunea voastră presupune unele înlesniri speciale.
Starea celui sărac, starea celui ce dăruieşte, sunt stări de graţie şi de perfecţiune; acţiunea supranaturală se desfăşoară aici în modul cel mai firesc. Săracul, în pofida neîncrederii şi a pornirii lui, inerentă slăbiciunii omeneşti, de a abuza de cei care-i fac binele, este surprinzător de sensibil faţă de bunăvoinţa semenilor. În plus, vizita voastră, această venire neaşteptată a bunătăţii adusă de Dumnezeu, are pentru el un fel de caracter supranatural (şi nu se înşeală deloc). În sfârşit, el primeşte mai bine ca oricine cuvintele mângâietoare ale lui Dumnezeu. Se spune: „omul nu va trăi numai cu pâine, ci din orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu”. Aceasta e de două ori adevărat pentru omul sărac.
Pe lângă aceste înlesniri, câte roade încă pentru sărac şi pentru voi! Pentru sărac o stare de ajutorare şi de speranţă, căreia îi poate corespunde o stare de recunoştinţă, de graţie, de binecuvântare, de prezenţă a unui sprijin constant, a unui ghid, a unei prietenii apropiate întru Dumnezeu. Un cuvânt revine adesea în mulţumirile şi comparaţiile săracului faţă de binefăcătorii săi, cuvântul „Înger”. Este oare, păstrând proporţiile, funcţia pe care o aveţi voi pe lângă ei, funcţie cu atât mai admirabilă cu cât va putea fi mai umilă şi invizibilă, precum ajutorul îngerilor celor buni. Săracul are adesea astfel de cuvinte juste care definesc o situaţie şi trasează în acelaşi timp căile care te conduc spre ideal.
Iar pentru voi – ce de lucruri primite din toate părţile!
Mai întâi, obişnuinţa de a servi, satisfacerea vocaţiei omeneşti de a servi: de a servi ceva, de, a servi la ceva, de a-l servi pe Dumnezeu în toate. Isus nu şi-a luat un titlu mai înalt decât cel de „slujitor”, atunci când a vrut să arate în ce era superior. Elogiul cel mai măreţ ce vi se poate aduce, ar fi să auziţi ca vi se spune „slujitoarea săracilor”, „slujitoarea lui Dumnezeu”.
Apoi sufletul vi se lărgeşte: cu cât dai mai mult din tine, cu atât eşti mai bogat. Este chiar singurul mod de a mări amplitudinea voastră sufletească. Şi este o asemănare în plus cu Dumnezeu, care este pretutindeni, dar mai ales în cei ce dăruiesc mai mult. Este modul în care poţi trăi mii de vieţi, de a trăi universal, de a cuprinde totul prin iubirea cea mai puţin egoistă şi cea mai lipsită de limite (iubirea impersonală faţă de toţi, iubirea personală pentru Dumnezeu), în aşteptarea vieţii veşnice.
Este, totodată, păstrându-ne la un nivel de gândire mai puţin înalt, un fel de a vedea lumea aşa cum este, de a nu mai trăi în mediul artificial al creierului nostru micuţ, ci într-o ambianţă unde se poate zări mai bine adevărata faţă a lumii, cu mizeriile şi bucuriile ei, pe care o existenţă mărginită între patru sau cinci clădiri şi la câteva plăceri sau îndatoriri obişnuite v-ar face lesne să o ignoraţi.
Este o schimbare de relaţii; atingerea de alte destine, alte dureri, alte fiinţe, care vă fac mai umane şi mai creştine şi vă învaţă să fiţi aşa nu prin ştiinţa rece a cărţilor, ci prin cunoaşterea experienţei şi a vieţii inimii.
Este acceptarea unei griji noi: aveaţi în viaţa voastră propriile subiecte de preocupare; adăugaţi la acestea, în mod dezinteresat, altele noi, din iubire faţă de Dumnezeu; este un lucru frumos, folositor, este un mare har şi o asemănare în plus cu Domnul Nostru, această acceptare voluntară, pentru binele aproapelui, a unor necazuri pe care încerci să le eviţi în propria ta viaţă.
Este un fel de a exercita un sacerdoţiu pe care Noul Testament şi Conciliile l-au acordat oricărui laic: în misiunea voastră faţă de săraci, există un fel de oglindire a acţiunilor preoţilor în Biserică, de la grija faţă de suflete la distribuirea de bunuri temporare şi spirituale, şi până la sacramental regenerator al milostivirii, la Eucaristia cuvântului lui Dumnezeu.
Este, de asemenea, un fel de a vă dezbăra de păcate. Pe lângă valoarea mântuitoare a milostivirii creştine, e şi un fel de părăsire materială a păcatelor tale mergând la aproapele tău, ieşind din egoismul tău, izvor şi receptacul al păcatelor, pentru a aduce o bucurie unui frate necunoscut.
Şi, a da săracului, mai este o modalitate de a-i restitui lui Dumnezeu ceea ce ţi-a dat El. Nu este deloc atât de simplu pe cât se credo să-L găseşti pentru a-I da înapoi, în lucru fie cât de mic. Cu săracul, mergem direct la adresa dorită.
Am enumerat astfel câteva din roadele naturale cele mai vizibile; nu voi putea enumera roadele supranaturale: timpul ne grăbeşte şi, de altfel, cea mai mare parte a lor este secretul lui Dumnezeu, surpriza fericită a lumii de apoi. Să spun numai că dacă mâna stângă nu trebuie să ştie ce face mâna dreaptă, este şi, în mare parte, pentru că această mână este întinsă foarte sus şi ţinută bine de îngerii noştri pentru a primi bogăţiile cu care o umple Dumnezeu, în timp ce mâna dreaptă se deschide şi dă. Neştiind că cealaltă dă, nu ştie nici că ea primeşte.
Nu voi schiţa mai departe tabloul mângâierilor pe care le poţi resimţi sărind în ajutorul fraţilor noştri care suferă. Sunt lucruri care nu se descriu şi care nu trebuie povestite, poate, chiar dacă ai putea să o faci.
Voi remarca numai cât de mult trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru uşurinţa cu care se face bine săracului, – uşurinţa care nu se mai regăseşte decât la el. Acest lucru mic, care în altă parte ar fi pierdut, aici întăreşte şi mântuieşte; bănuţul, care în altă parte n-ar permite nimic, aici aduce hrana şi-l face binecuvântat pe Dumnezeu; clipele de simplă conversaţie, care în altă parte nu v-ar aduce mulţumiri, lasă aici o impresie neştearsă; cuvintele care în altă parte, la prietenii voştri mondeni, ar cădea pe jos şi ar fi iute măturate, sunt aici adunate şi păstrate ca o comoară. Este o altă lume, neobişnuit de fecundă; valoarea lucrurilor este deseori răsturnată, ajungând mai aproape de cea socotită de Dumnezeu.
Veţi mai găsi la sărac o înnobilare mângâietoare a funcţiilor vieţii; vreţi să o vedeţi mai limpede? Să luăm una din cele mai de rând, mâncarea bunăoară (lucru totuşi misterios şi admirabil în sine)… O cină elegantă nu aminteşte nimic moralizator … pentru sufletul care gândeşte, este un lucru destul de ridicol şi uneori penibil. O masă de familie, câştigată prin munca tatălui, impune deja mai mult respect şi poate stârni înduioşarea. O masă luată de oameni flămânzi, procurată prin bunătatea unui suflet care face să trăiască trupul şi permite sufletului semenului să meargă înainte către Dumnezeu, – este un lucru, demn de aşezat lângă lucrările lui Dumnezeu, – o împărtăşanie de exemplu. Vechiul obicei al creştinilor, prea adesea, din păcate, supus unor posibile abuzuri, îi reunea, în primele veacuri, în mod ritual în jurul mesei.
Am încercat să vă dau o idee în ce constă misiunea voastră; ar mai fi multe lucruri de spus, şi multe lucruri de găsit, fără vorbe. O să le găsiţi voi singure şi, dacă va fi cazul, o să încerc să vi le spun.
Până atunci, această misiune aş putea-o rezuma într-o formulă provizorie dar limpede. Că ea cunoaşte un succes deplin sau variabil, această misiune este în orice caz un lucru sfânt: al vieţii, al vieţii creştine. Simplu efort sau reuşită vizibilă (din punctul de vedere al lui Dumnezeu au aceeaşi valoare), este al vieţii, al vieţii în Dumnezeu şi prin Dumnezeu.
În scrisoarea prin care ceream Superiorului General înfiinţarea, în ţara noastră, a Surorilor de Caritate, asemuiam rolul operelor de caritate în Biserică, circulaţiei sângelui în corpul omenesc. Cred că este o comparaţie exactă. Operele de caritate vor purta viaţa fierbinte a lui Dumnezeu, sângele lui Cristos, fluidul dătător de viaţă, ieşit fierbinte din inima lui Isus, până în membrele cele mai reci, cele mai îndepărtate, cele mai bolnave ale trupului mistic al Domnului Nostru. Cu o sfântă fineţe, forţa lor pătrunde în colţişoarele pierdute ale unui oraş mare, alergând să surprindă acolo, să trezească, să încălzească, să aducă la viaţă întru Domnul grămada mizeriilor umane înţepenite.
Gândiţi-vă la tot binele, la viaţa divină, pe care le puteţi duce în întregul nostru oraş plin de dureri, printre miile de suflete: voi care sunteţi aici ca şi arterele şi venele unei reţele active răspândite pe toată suprafaţa lui. Gândiţi-vă la bucuria îngerilor, când văd tresărind această reţea, vibrând şi transmiţând mai departe şi mai adânc acest val de iubire vie; îngerii, pe care lumea îi imaginează ca nişte viziuni binecuvântate, pentru care aceste figuri de stil pe care le folosesc eu seamănă cu nişte scântei de realitate.
Dar aş vrea ca aceste cuvinte să vă amintească cu şi mai multă putere sursa acestui influx: inima de carne a Omului-Dumnezeu, a cărei bătaie regulată este ceea ce face să pulseze, prin voi, până la cei nefericiţi, şi în voi unde puternice de viaţă. Să nu uitaţi că această inimă, ce stă tot timpul lângă voi, este mai ales, într-un mod nou, într-o manieră neobişnuită, în stare să ne facă să ne cutremurăm de iubire şi de groază, pe Altar şi în Eucaristie; nu uitaţi că bate în tăcere aici, în această clipă, lângă noi, în camera alăturată, în capela ce face din el Stăpânul casei, Primul Locuitor, Împăratul mereu prezent în această locuinţă.
Este o onoare şi o fericire pentru noi să fim în această sală modestă, oaspeţii şi vecinii Lui.
Învăţăceii spuneau, după ce l-au întâlnit pe Învăţător la Emaus, a doua zi după Înviere:
„Nu simţeam oare că arde inima în noi, pe când el ne tălmăcea Scripturile?”
Dar voi, nu simţiţi oare că inima trăieşte mai profund în voi, de când căldura cea bună a sângelui dumnezeiesc se propagă prin asociaţia aceasta de caritate, dus de la inimă la inimă, până la nenorociţii risipiţi care încotro; de când, nevăzut şi făcător de bine, sângele milostiveniei mântuitoare, al misericordiei veşnice, al iubirii necreate se revarsă şi curge în voi?
- Spiritul casei
Sunteţi de-ale casei acum. E bine să cunoaşteţi tot mai bine „spiritul casei”, cel care a inspirat înfiinţarea asociaţiei de caritate, cel care îi conduce destinele şi care trebuie păstrat, menţinut, dezvoltat în toate manifestările vieţii.
Înainte de toate, şi înainte de a intra în amănunte, un cuvânt care trebuie să ne pătrundă de respect şi de lumină: spiritul unei lucruri a lui Dumnezeu nu poate şi nu trebuie să fie decât Spiritul lui Dumnezeu, Sfântul Spirit.
Un Părinte al Bisericii a rostit această vorbă tulburătoare: „Un creştin este compus dintr-un trup, dintr-un suflet şi din Spiritul Sfânt”. Nu ne gândim destul la asta, cu destulă bucurie, cu destulă teamă.
O asociaţie creştină este făcută după acelaşi tipar. Ea are un trup şi un suflet, iar Spiritul Sfânt este eu ea.
A înţelege o asociere creştină înseamnă a şti acest lucru şi a cunoaşte forma particulară pe care o capătă, această prezenţă activă.
Sfântul Spirit se dăruieşte sub mii de înfăţişări diverse – un text celebru al Sfântului Pavel citează şi enumeră câteva – care nu se exclud, ci se răspândesc, în suflete şi lucrări, într-o infinită varietate.
Vom înţelege mult mai limpede această varietate de manifestări ale Spiritului lui Dumnezeu şi ale darurilor sale, dacă ne gândim că Spiritul lui Dumnezeu este Dumnezeu iubire. Nimic nu este mai pregătit să capete toate formele decât o atotputernicie care iubeşte o infinitate de fiinţe diverse, în modul cel mai potrivit pentru fiecare în parte şi care face ca aceste binefaceri ale iubirii divine să şi le dăruiască unii altora.
De aceea, imediat după ce vi l-am semnalat, pentru a vă indica spiritul casei, pe cel care este Spiritul oricărei asociaţii într-adevăr creştine în care se află Dumnezeu, voi trece destul de repede la formele particulare pe care le capătă El aici, la oglindirea particulară a prezenţei Sale aici printre noi, – la lucrurile particulare pe care ni le dă El pentru a face să meargă înainte acţiunea întreprinsă aici. Spun, pentru a purta înainte şi a dezvolta, căci niciodată o prezenţă divină nu este imobilă. Ea trăieşte şi, odată cu ca, antrenează un întreg univers de activităţi.
Vom reţine din această scurtă privire generală numai noţiunea de Spirit Sfânt, suflet al sufletului asociaţiei noastre, ghid luminos, raţiune puternică, sprijin de deplină în încredere.
Spre a-l zări mai bine, o să-l privim în acelaşi timp în inimile noastre şi în trecutul omenirii. N-o să uităm că Cel care a arătat lumii bunătatea lui Dumnezeu, care a promis împărăţia lui Dumnezeu, Cel care i-a făcut odinioară pe profeţi să vorbească, face acum să vorbească în adâncul inimilor noastre speranţe şi promisiuni tot atât de puternice, tot atât de trainice, tot atât de sigure ca toate profeţiile. Nu vom uita că există în noi Spiritul a cărui virtute, făcând din noi fiii lui Dumnezeu şi fraţii lui Isus, ne dă asupra lucrurilor ceva din autoritatea miraculoasă a atotputerniciei sale.
Nu vom uita, precum un ecou la cuvintele din Evanghelie, nici semnele ce au arătat venirea sa, în primele ore ale creştinismului: porumbelul de o puritate strălucitoare şi limbile de foc. Puritatea de intenţie şi înflăcărarea vieţii divine sunt ca cele două semne ale oricărei lucrări sfinţite. Iar aceste două simboluri, alese de Dumnezeu dintre toate, trebuie, chiar de la începutul acestui studiu, să se aşeze tainic şi cu toată autoritatea, în faţa ochilor noştri.
Îndreptaţi-vă privirile mai ales asupra limbilor de foc ce coboară în cenaclu. În această Misiune vizibilă a Spiritului, sunt uşor de găsit sursele conştiinţei misiunilor creştine, făcute din căldură şi din viaţă, din lumină şi din flacără. Există o datorie, în Dumnezeu,de a lumina, a încălzi, a arde, de a consuma uneori, de a înveseli, de a face să strălucească, de a glorifica. Avem o misiune arătată în fiecare din aceste verbe, pe care trebuie să le adaptaţi la modul imperativ.
Spiritul lui Dumnezeu, care este Iubirea lui Dumnezeu, este ceva ce ne înconjoară, intră în noi, şi găseşte mii de căi ingenioase pentru a fi mai mult în adâncul inimii noastre, în inima actelor şi faptelor noastre.
Totul este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu, un efect al iubirii lui Dumnezeu, în natură şi în har. Din partea noastră, există un răspuns la toate aceste dovezi (şi este cea mai frumoasă dovadă): nu numai primirea pasivă a iubirii, ci o corespondenţă activă, un dar generos de forţă, de fiinţă, de viaţă, prin care îl continuăm pe Dumnezeu, prin voinţa binevoitoare şi bună a lui Dumnezeu. El ne-a iubit destul de mult ca să-i fie milă de dorinţa noastră de a dărui, ca să ne lase şi nouă ceva de dat şi să aşteptăm rezultatul acestui dar.
O faptă bună, o operă de binefacere, îndeplinite în spiritul lui Dumnezeu, sunt opera lui şi a noastră, în acelaşi timp; fapta sa şi a noastră. Sf. Pavel spunea că îndeplineşte în el, prin suferinţele sale, ceea ce lipsea în Patimile lui Isus: cuvânt misterios şi minunat, făcut să dezvăluie bogăţia de merite lăsată în mâinile oamenilor prin strania grijă a unui Dumnezeu care a suferit totuşi destul de mult ca să răscumpere totul. Fie-ne permis să îndepărtăm de sensul lor obişnuit cuvintele deja de-o sfântă îndrăzneală: faptele de iubire şi de caritate, operele creştine în care domneşte Spiritul Sfânt al Iubirii, îndeplinesc prin Isus, în această lume, ceea ce lipseşte patimilor lui Isus; şi înţeleg aici prin patimă acea iubire pe care limba omenească o numeşte şi pasiune, acea iubire fără margini pe care înţelegerea noastră limitată n-ar putea sa o considere decât nebunie. El a lăsat-o creştinilor, a trăit-o până la durere, până la moarte, această iubire pătimaşă faţă de orice suflet viu, de orice fiinţă ieşită din mâinile lui Dumnezeu, mai ales de orice fiinţă care suferă; – şi, de când s-a înălţat lângă Părintele Său, de când natura sa omenească nu mai este supusă servituţilor acestei lumi, el ne-a lăsat-o parcă s-o continuăm cu inimile noastre. Sub răsuflarea fierbinte a Spiritului, operele de iubire, ca şi operele de ispăşire şi de martiraj viu, continuă patima, iubirea pasionată a lui Cristos pentru oameni. Ele dau ceea ce lipseşte Celui care „nu se satură niciodată” să iubească, să dea, să se dea, să dea din sine şi din ale sale.
Dar ajunge să nu ne îndepărtăm de primele origini şi de la principiile ascunse, profunde şi sublime ale faptelor creştine. Dacă este bine să te cufunzi din nou în izvoarele divine, ca să capeţi puteri noi, nu este practic şi nici conform cu voinţa lui Dumnezeu pe acest Pământ să zăboveşti prea îndelung în ele. Noi suntem în lumea credinţei, a enigmei şi a încercării. „Bine ne este nouă aici”, spuneau apostolii în timpul Schimbării la Faţă. Şi viziunea a dispărut imediat. Toate operele divine din această lume sunt o încarnare, o coborâre aparentă, pentru o glorificare mai intensă. Schimbarea la Faţă a durat o oră din întreaga viaţă de încercări a Învăţătorului nostru. Nu înseamnă că decazi dacă intri în obscurităţile mai omeneşti ale realizărilor trudnice şi, de altfel, în acest moment, rămânem în mediul senin, limpede şi luminos al ideilor călăuzitoare.
Spiritul de casă, forma particulară dată şi de dat întru Spiritul Sfânt a asociaţiei din care faceţi parte, iată ce vreau să studiem. Vom mai rămâne deci încă puţin printre lucruri transfigurate, figuri ideale, constelaţii care vor pluti deasupra noastră, pentru a ne conduce, a ne încânta şi a ne atrage. Ne vom arunca privirile asupra luminilor care sunt, în noaptea pe care o traversăm, ca nişte priviri îndepărtate venite din Cer, pătrunzătoare şi profunde … nişte stele!
… o stea …
o stea mişcătoare …
steaua de la Bethleem … !
„Am văzut o stea la Răsărit şi iată că am venit să ne închinăm”. Aşa spuneau magii. Să privim steluţa care merge în faţa noastră, la Răsăritul nostru, şi să vedem unde s-a oprit:
Pe un nume şi pe o casă;
Bethleem Mariae [2] – Casă de caritate.
Un nume şi un titlu.
Ca sa definim un lucru, îi dăm un nume şi îl analizăm. Acest nume este o evocare şi o invocare: o evocare a trecutului, naşterea Omului-Dumnezeu -, o invocare, cea a Maicii Domnului, protectoarea a tot ce se naşte creştin în lume. El aminteşte, pentru a simboliza idealul nostru, una dintre cele mai scumpe amintiri ale sufletului credincios. El cheamă, pentru a-l realiza, forţa cea mai blândă şi cea mai eficace care există.
Un nume nu este un lucru indiferent. Aceasta nu însemnează că cel dat casei noastre ar fi fost premeditat în mod deosebit. Primele motive care au făcut să fie adoptat, primul (în ordine cronologica) este pe lângă scopul operei. Unul dintre sufletele care au aspirat să o fondeze, a cerut foarte copilăreşte lui Dumnezeu să-i dea această bucurie drept dar de Crăciun, ceea ce El a făcut, – de unde numele de Bethleem. Dar nimic nu se face la întâmplare şi cuvântul părea adaptat de Providenţă pentru un început modest al unor lucruri mari; pentru un efort spre o încarnare a bunătăţii lui Dumnezeu, pentru o încercare de renaştere creştină într-o ţară unde credinţa nu e prea înfloritoare. Şi apoi, numele lucrurilor, ale operelor şi ale fiinţelor care sunt plăcute lui Dumnezeu au o predestinare pe care mijloacele noastre limitate nu o întrevăd dinainte şi nici din prima clipă. Aceste nume care, de pe acum, au un înţeles fericit şi cu urmări infinite în lumea de apoi, conţin mai mult decât am pus noi în ele; există o întreagă linie de conduita, şi cea care trebuie să fie între aceste câteva silabe alese într-un prim elan de devoţiune, de recunoştinţă şi de speranţă.
Numele, cele fericit alese îndeosebi, adună în ele şi rezumă esenţa lucrurilor pe care le numesc: vom încerca să degajăm bine această esenţă, pornind de la numele Casei noastre. Evanghelia ne va fi dicţionar; mintea noastră îi va cerceta paginile, iar inima va căuta sensul cel mai potrivit, în spiritul textului, acest Spirit Sfânt, care
trebuie să fie totodată şi Spiritul asociaţiei de caritate.
Acest nume, în acelaşi timp semn de recunoaştere, firmă, chemare, profesiune de credinţă şi program, ce vrea el sa spună mai întâi şi-ntâi, literal? în ebraică el înseamnă „casa pâinii” – un nume plin de mister pentru locul de naştere a Mântuitorului, – un nume plin de învăţăminte, dacă îl luăm ca simbol.
O „casă a pâinii”, iată ce vrem să avem aici: pâinea trupului şi de asemenea pâinea sufletului, pe cât posibil; alimentul primordial al celor două vieţi; „tot ce e necesar pentru toţi nevoiaşii”. Ca furnizor principal – căci noi nu suntem decât distribuitorii -, acest Dumnezeu de la care milioane de fiinţe cer de mii de orii pâinea cea de toate zilele. Nu există alte limite decât cele ale Providenţei Sale, căreia îi lăsăm în grijă să ne arate până unde putem merge. Nici un cadru trasat, aici o cifră fixată dinainte. Chiar obişnuinţa (fiind vorba de necesar, numai ce e necesar să-i procurăm săracului), de a Se sprijini cu îndrăzneală pe bunătatea lui Dumnezeu şi de a merge cu hotărâre înainte. Îi spunem atunci cu încredere:
„O, tu care ne-ai permis să avem aici, în această modestă capelă, pâinea îngerilor, nu-i lăsa pe săracii tăi fără de pâinea ce-i hrăneşte pe oameni, nici fără de pâinea Cuvintelor divine ce-i mângâie; dă-ne voie să le ducem cât mai multă fraţilor noştri aflaţi în nevoie. Fă ca această casă să fie într-adevăr pentru toţi care au nevoie, „casa pâinii”, Bethleem. Aşa să fie.
Am pătruns în învelişul cuvântului şi am văzut ce vrea să spună prin sine, înainte de a găzdui amintirea lui Isus; vom vedea, tot înainte de venirea Mântuitorului, ce semne providenţiale de folos misiunii noastre mai putem descoperi în el. După ce am deschiscuvântul şi l-am comentat în spiritul lui Dumnezeu, să deschidem Biblia în acelaşi spirit: un pasaj ne reţine atenţia, un pasaj nostalgie, de o intraductibilă intensitate a expresiei.
David, bolnav, epuizat, departe de toate, nu cere decât un singur lucru: „Oh, de-aş putea să beau, de-aş putea să beau puţină apă, un pahar de apă, de acolo, din cisterna de la Bethleem, de lângă răspântia drumurilor …”, şi patru bărbaţi îşi primejduiesc viaţa ca să-i aducă apă. Am înţeles învăţătura de-abia după ce am asistat la tulburarea unor suflete bolnave, zdrobite sub greutatea vieţii, cumulată de greşeli şi imperfecţiuni, căutând un loc unde să-şi potolească setea cu puţină puritate, prospeţime şi viaţă curată ca lacrima. Mica oază, mica cisternă pe care David o descrie atât de amănunţit ca să poată fi găsită, paharul de apă limpede pe care patru bărbaţi i-l vor aduce de acolo, dintre duşmani, punându-şi viaţa în pericol: iată ce trebuie să găsim şi să ştim găsi cu precizie în acest nou Bethleem.
Între toate casele din acest oraş, trebuie să se ştie că există una la care pot aspira cei ce sunt însetaţi să părăsească pentru o clipă minciunile şi prostiile unei lumi acaparante, febra vieţii sale false; trebuie să se ştie că există un loc unde se poate bea această apă pură şi înviorătoare ce vine din Curentul veşnic al lucrurilor ce se îndreaptă către Dumnezeu, acolo unde totul este în Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Se va simţi de îndată valoarea paharului de apă proaspătă ce va îi băut aici, în răgazul preocupărilor mondene ce îngreuiază sufletul, uitând acum de toate lucrurile care nu sunt pentru binele aproapelui şi gloria lui Dumnezeu.
Celelalte menţiuni ale oraşului Bethleem sunt profeţii directe care se ocupă cu naşterea Domnului Nostru. Ele se contopesc fără a căpăta pentru noi semnificaţia socială a mărturiei din Evanghelie. Vom ajunge acum la aceasta în plină lumină a simbolurilor.
Bethleem este casa lui Isus, casa naşterii, a venirii lui Isus. Bethleemul nostru trebuie să fie casa lui Isus, sub toate aspectele, ea trebuie să îmbine toate prezenţele divine, prezenţa reală a Domnului, trup, suflet şi divinitate, în Sfântul Sacrament, prezenţa vie a Domnului printre noi, adunaţi în numele său; prezenţă a Domnului în cei săraci, pentru noi, în noi, pentru săraci; prezenţă a Domnului în lucrările noastre, în operele noastre, în rugăciunile noastre, chiar şi în conversaţiile noastre; prezenţă a Domnului în preotul care celebrează aici slujbele, din când în când; în binecuvântările Bisericii, date aici atâtor lucruri, în indulgenţele câştigate.
Simţiţi şi trăiţi bine toate acestea. Trebuie ca numele cuiva atât de prezent să fie deseori pe buzele voastre şi precum în micul staul din Iudeea, să răsune adeseori între aceste ziduri.
Casa din Bethleem este casa lui Isus. A fost pentru El un adăpost şi un refugiu. Izgonită de peste tot în noaptea de Crăciun, numai aici a găsit azil Sfânta Familie. Din acest punct de vedere, să învăţăm să-l vedem pe Isus în săracii săi: uşa să le fie veşnic deschisă, iar refuzul unui ajutor să se consume numai după ce ne-am convins că ar fi greşit şi vinovat, în detrimentul altora mai îndreptăţiţi. A priori, se face mai întâi darul – imediat după aceea se verifică – dacă se poate, chiar şi înainte – dar se dă; – de îndată ce există o presupunere de mizerie, mai bine să dăm săracilor neverificaţi, decât să lăsăm neajutorat pe un eventual nefericit. Nici un fel de mizerie nu rămâne în afara vederilor programului, care se străduieşte să o depisteze şi să o prevină.
Casa, Casa „Bunei Primiri”, cea unde se primeşte cu braţele deschise şi unde este văzut Cristos, iată Bethleemul.
Casa „Bunei Primiri” este casa sfintei familiarităţi. În clădirea care l-a primit pe Dumnezeu, – Dumnezeu întrupat, familia sa, boul, măgarul, îngerii, păstorii şi craii, infinitul şi micul de tot, stelele şi firele de paie, toate acestea trăiesc împreună, se apropie, se unesc. Ceea ce este casa lui Dumnezeu este casa tuturor, iar „casa tuturor” face ca fiecare sa se simtă ca la el, înconjurat de prieteni, de cei apropiaţi. Spiritul de la Bethleem este un spirit de familiaritate, familiaritatea unei locuinţe comune, familiaritatea cu Dumnezeu, pe care-l ştim bun şi apropiat, cu toţi îngerii, cu toţi oamenii de orice fel, de orice clasă, rang social, naţiune, religie, primiţi toţi aici ca la ei acasă, lângă Dumnezeu.
Sfânta familiaritate aduce cu sine o sfântă libertate: formalităţile, ca să spunem aşa, nu mai există; nu sunt necesare decât indicaţiile pentru a-l recunoaşte şi urmări pe sărac, să ştim să-l găsim sigur, prieteneşte, des, să ne asigurăm printr-o investigaţie serioasă de realitatea şi întinderea nevoilor sale, pentru a-i face cât mai mult bine cu putinţă şi binele de care are nevoie.
O sfântă sărăcie trebuie să-şi lase apoi amprenta asupra casei. Ieslea nu se găsea într-un palat, iar luxul nu era o trăsătură a familiei dulgherului Iosif. Aici sărăcia este o condiţie indispensabilă misiunii; pentru a putea îndeplini această misiune, cât mai puţine cheltuieli, cât mai multe sacrificii; – pentru a fi sigur că o îndeplineşte bine: o detaşare cât mai completă de toate servituţile bunăstării, ca să eliminăm obstacolul celui mai mic egoism personal. Numai spiritul de sărăcie dă sufletului corectitudinea plină de încredere a unei acţiuni îndreptate spre Dumnezeu. Este unul dintre motivele pentru care în viaţa călugărească aceasta este una din primele condiţii şi obiectul unui legământ solemn. Spiritul de sărăcie, cum vi s-a spus în altă parte cu mare elocinţă [3] este, în plus, atitudinea necesară a sufletelor noastre pentru a înfrânge neîncrederea săracului.
Un singur lux admis: luxul curăţeniei, plin de învăţăminte; al bunului gust, care profită de cele mai mici elemente pentru a înviora privirea şi a o îndrepta spre cer; luxul, în sfârşit, al ornamentării lucrurilor sfinte care, înconjurate de sărăcie, atrag cu atât mai mult atenţia înţelegătoare a trecătorului.
Casa de la Bethleem trebuie să oglindească aceste sărăcii şi luminiţa acestui singur lux, permis întru gloria lui Dumnezeu şi demnitatea omului.
Un staul plăcut – da, – car nu o cocioabă.
Această casă familiară, cu intrarea şi ţinuta libere, acest staul ales al Bunului Dumnezeu este fireşte modest şi simplu. Nu arată a nimic deosebit. Neobişnuitul semn de recunoaştere dat păstorilor pentru a le anunţa cea mai mare revoluţie pe care a cunoscut-o universul a fost acesta: „Mergeţi şi găsiţi într-un staul o femeie cu un prunc înfăşat”, – ce poate fi mai îndepărtat în aparenţă de opera cea mai nemaiauzită a Dumnezeului tuturor minunilor?
Ochiul celor care nu judecă după sufletul lucrurilor se va putea întreba prin ce diferă casa noastră de alte case asemănătoare, şi poate mai bine utilate material, în care Cristos nu e deloc prezent. Cei care-l cunosc pe Dumnezeu, cei care se îndreaptă către el, cei care au numai un suflet şi care trăiesc din acest suflet, ei vor simţi că în această înfăţişare modestă, pe lângă amplitudinea în aspiraţii, dorinţe şi eforturi există ceva care se potriveşte cu modelul cel sfânt.
Înainte de a părăsi Bethleemul din Evanghelie, un cuvânt despre ceea ce-l mai poate aminti aici: imaginile zugrăvite sau cele vii, tot ce poate face mai vizibil sensul tainic al ieslei lui Cristos; imagini care să amintească această misiune, cu înţeles înalt, vom încerca să le punem peste tot. Imaginile care vorbesc au fost numite Biblia săracului. Acesta va putea să o citească pe toţi pereţii de la noi.
Mai există şi imagini vii, pe care le-am ales pentru a asigura şi face mai vădit scopul şi spiritul Casei: Surorile noastre de Caritate.
Pe lângă ceea ce pot fi ele prin ele însele, statutul, regulile lor conţin tot ce e nevoie ca ele să-l poată primi cu demnitate pe Isus în săracii săi şi să facă să retrăiască o dată cu grija lui Iosif pentru sfânta familie a săracilor lui Dumnezeu, o parte din virtuţile Mariei. Statutul surorilor şi regula conţin patru promisiuni, adică patru voturi prin care te dăruieşti lui Dumnezeu, pentru a-i sluji pe săracii săi, prin cel mai teribil jurământ ce se poate face, deoarece e făcut pe vecie – sărăcia absolută, curăţenia absolută, supunerea absolută şi caritate până la moarte. Primele trei sunt ale oricărui ordin religios. Al patrulea este creaţia Sfântului Vincenţiu de Paul, care, nemulţumindu-se cu toate garanţiile pe care le poate da o inimă creştină faţă de caritatea creştină, a voit s-o consacreze, s-o facă mai solemnă, să-i dea gravitatea specială a unui legământ, căruia îi corespunde, în caz de încălcare, păcatul mortal de sperjur şi sacrilegiu.
Acest legământ mă face să trec la subtitlul atât de important şi atât de glorios al „Bethleemului” nostru:
Casă de caritate.
Nici dispensar, nici azil, nici atelier de binefacere, nimic precis determinat, în schimb tot ce poate izvorî din mijloacele şi inima noastră. Un titlu cuprinzător ca un suflet – şi ca un suflet în care se mişcă Dumnezeu.
O casă, adică o locuinţă stabilă, fixă, cunoscută, o locuinţă sigură şi durabilă, nu o haltă intermitentă pentru o caritate rătăcitoare; un loc unde este găzduit cum se cuvine ceea ce este găzduit în orice adăpost omenesc: o grijă. Dar ce grijă frumoasă! Grija liber aleasă a binelui de făcut. Aici se stă de veghe împreună cu Dumnezeu, se aşteaptă împreună cu Dumnezeu mizeria ce poate fi alinată.
O casă de caritate … Ce este Caritatea?
Dacă există vreun cuvânt al cărui sens să-l fi restrâns uzul vulgar, apoi acesta este. Caritate, cu sensul originar al cuvântului grec sau latin, este iubire, iubire dezinteresată, iubire liberă, iubire în acelaşi timp eliberată şi purificată. Caritatea este iubirea. Dacă unul dintre cuvinte şi-a îngustat sensul prin uz, până a însemna „a da de pomană”, a alina momentan o mizerie materială, ba chiar a fost, înjosindu-l, asociat cu verbal „a face” – ca şi cum faci un act de milostenie, ca un lucru mecanic – celălalt cuvânt a fost profanat: – tot felul de lucruri sunt denumite iubire.
Vom folosi cele două cuvinte pentru a ne lămuri, lămurindu-le unul prin celălalt, ca să îndepărtăm reducerile de sens de care au putut suferi, unul sau celălalt.
Această caritate, această iubire, aici, în Casa noastră de Caritate, se îndreaptă către Dumnezeu şi aproapele nostru, după porunca ce a făcut din aceste două iubiri una singură; Dumnezeu este în adevăr cel mai apropiat dintre cei apropiaţi nouă, iar aproapele nostru este Dumnezeu care pune la încercare în altul iubirea noastră pentru Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu este viaţa Bethleemului, iubire individuală şi tăcută, iubire de apostolat, care grupează şi cheamă pe toată lumea să laude, să servească, să roage pe Dumnezeu.
Pentru a ne răzbuna pe servituţile verbale semnalate şi deplânse mai înainte, să ne folosim de ele pentru ca să le reînsufleţim şi să le înnobilăm. Să luăm această caritate în sensul îngust al cuvântului: primul sărac venit, primul cerşetor căruia trebuie să-i dăm „de pomană”, este Dumnezeu. El este întotdeauna prezent, aşteptându-ne, dispreţuit, uitat, jignit, necunoscut, batjocorit. Să-l slujim cu generozitate aducându-i sacrificii şi rugăciuni, laudă şi slavă; să-i slujim cu atât mai multă râvnă, cu cât ne simţim aici direct în serviciul său, fără nimic din ceea ce vine de obicei să se aşeze între noi şi el.
Să-l slujim astfel încât să ne dovedim iubirea; căci o iubire care nu se dovedeşte, nu-şi merită numele. Şi să ştim bine că ceea ce vrea aici întreaga ambianţă, ceea ce pretinde firma casei, nu este numai satisfacerea unei îndatoriri, ci şi acea generoasă revărsare a sufletului, acea uitare de sine care se numeşte iubire.
Aici totul trebuie făcut prin iubire, cu iubire: slujirea lui Dumnezeu şi, cea care seamănă cu ea, slujirea aproapelui.
Iubirea, faţă de aproapele nostru, trebuie să o împlinim faţă de cei săraci trupeşte sau sufleteşte – şi am încercat să le arăt, doamnelor ce merg în vizită cum să o facă – faţă de bolnavii cu trupul şi cu sufletul, faţă de propriile noastre suflete, care sunt tot un aproape, cel mai aproape dintre toţi, cel pe care îl uităm uneori cel mai mult.
În această iubire faţă de aproapele nostru, ce trebuie aici practicată atât de intens, am putea include şi iubirea faţă de moartea noastră – un aproape şi acesta, unui inevitabil şi aproapele veşniciei noastre. Nu uitaţi de aceşti doi aproape, non descoperiţi, în meditaţiile şi în acţiunile voastre. Invizibili, dar prezenţi, se ating de voi şi vă pun întrebări …
Casa de caritate presupune toate carităţile – aceste plurale pe care le-au acumulat slăbiciunile şi neputinţele din lume: de la carităţile de ajutorare indispensabile vieţii materiale, până la cele ce se adresează vieţii morale, sociale, religioase. Printre acestea voi recomanda îndeosebi buna-voinţei voastre, carităţile de unire, de reuniune, de apropiere, de grupare, de pacificare – aici găsesc un teren deosebit de propice -, cele de instruire, de mângâiere, de protecţie – acestea se pot atât de bine naşte şi dezvolta aici – cele de intermediere şi de rugăciune.
În aceste câteva cuvinte care ne servesc de emblemă, se găseşte din ce să înfiinţezi o mulţime de opere de caritate diferite. Ele pot apărea şi vor apărea prin eforturile noastre, cu graţia lui Dumnezeu, în funcţie de aptitudinile morale, resursele materiale, punctele de sprijin oferite de împrejurări, ajutorarea constantă sau surprizele Providenţei divine.
Această dezvoltare a activităţii vizibile este în strânsă legătură cu o dezvoltare interioară. Pentru a o face mai sigură şi mai bine călăuzită, n-ar fi rău să dăm şi mai mult întâlnirilor noastre caracterul unui club de caritate vie, al unei conspiraţii închinate binelui, al unei societăţi cooperative mereu în lucru de înnoire pentru Bunul Dumnezeu.
Între alte maniere de a insista asupra acestui punct, m-am gândit să inaugurăm două procedee în stare să aducă ceva roade.
Această Casă a Domnului este deosebit de plăcută lui Dumnezeu. Totul aici se face pentru El, în El, iar rugăciunile care vin din acest colţişor al pământului, neamestecate cu ceea ce, în altă parte, le îngreuiază şi le întinează uneori, sunt deosebit de bine primite în ceruri. Pentru a face să ia parte un număr mai mare la beneficiile unei împliniri uşoare, şi a ne pune în măsură să exercităm o caritate de două ori binecuvântata, vom instala aici o cutie de scrisori; cererile adresate lui Dumnezeu prin intermediul operei de caritate vor fi de regulă anonime. Recomandate rugăciunilor tuturor, aceste intenţii vor permite să se facă o caritate nouă, iar celor asociaţi să se întrajutoreze strâns, frăţeşte. Ar fi, într-un anumit fel, dispensarul spiritual al săracilor şi al bolnavilor fără nume. Dumnezeu va păstra registrul; îngerii şi sfinţii vor păstra, după cum le e obiceiul, secretul profesional.
O altă cutie ar conţine, adresate doctorilor de suflete care sunt printre noi, întrebări asupra unor chestiuni de credinţă sau de morală. Aceasta ar permite să se răspundă, în şedinţa următoare, unor nevoi precise şi unor lacune într-adevăr resimţite.
În sfârşit, această cutie de scrisori ar mai primi şi propunerile, ideile noi, înainte de a deveni hotărâri, eliberând pe autori de responsabilitate şi de o posibila penibilă dezbatere publică insuficient pregătită.
Astfel deci, multă muncă şi lumină de furnizat, o sarcină importantă de urmărit împreună. Apăs pe acest cuvânt: „împreună”. Societate şi reuniune creştină, înfiinţată şi consacrată de Biserică, grupul nostru participă la comuniunea Sfinţilor. De aici se ivesc neobişnuite, profunde şi serioase legături între noi. Din această comuniune a sufletelor, binele făcut de una dintre voi va fi în folosul tuturor, într-o manieră mai specială decât înainte de înfiinţarea asociaţiei noastre. Răul făcut de una dintre voi este, fără să fi bănuit probabil, o atingere, un prejudiciu pentru toate, un fel de furt de graţii săvârşit în dauna visteriei comune… Acestea pot fi pentru voi obiectul unor meditaţii profunde.
Am examinat şi disecat cu atenţie, numele şi titlul Bethleemului nostru. Înainte de a încheia acest studiu, o ultimă privire asupra lor.
Bethleem este oraşul invocat de Scriptură printr-o interpelare directă: „O, tu, Bethleem, nu eşti cea mai mică dintre cetăţile lui Iuda …” – Umila iesle a Mântuitorului este făcută pentru a numi umilul început al unui lucru grandios, al unei renaşteri creştine. Suntem aici la originea recentă a unui lucru voit de Dumnezeu, binecuvântat de Dumnezeu, îndreptat către Dumnezeu. Acest lucru poate şi trebuie să ajungă departe. Avem un program viu şi minunat avându-l, ca şi complice şi instigator, pe însuşi Dumnezeu. Avem încredere, ca oameni, într-un colaborator priceput. Ce siguranţă şi elan trebuie să avem acum, alături de noi cu Cel care creează, păstrează şi călăuzeşte, Cel care şi încoronează!
Fiţi de altfel convinse de importanţa celor mai mărunte lucruri într-o casă a Bunului Dumnezeu. Nu există întâmplare în lume; în ceea ce numim întâmplare – şi care în definitiv nu sunt decât scadenţele îndepărtate sau obscure ale Providenţei – există cu atât mai multe indicaţii providenţiale în orice faptă, în orice eveniment, cu cât avem de-a face cu lucruri închinate lui Dumnezeu. Ele năzuiesc spre Ţelul veşnic, şi nimic din ceea ce se face aici nu este lipsit de semnificaţii. Totul se găseşte mai întâi în înţelesul planului lui Dumnezeu şi apoi multiplicat cu valoarea infinită a meritelor lui Cristos.
Colţul de lume de unde s-a ivit Mântuirea nu este decât un mic staul cu un copilaş. Dar acest copil este Mântuitorul lumii. Nimic nu s-a schimbat, decât o invizibilă prezenţă.
Să ştiţi că lucruri măreţe se pot naşte şi ieşi de sub acest acoperiş. Pentru forţa activă şi amplificarea expansiunii lumeşti este un hău, sau mai bine zis un întreg cer care desparte binefacerea, amuzament de economie politică; filantropia mărginită, simplă milă omenească; – de celălalt lucru venit dintr-o Altă Lume – iubirea eternă a lui Dumnezeu, iubirea eternă necreată, Spiritul Sfânt ascuns în sufletul oamenilor şi acţionând prin mâinile lor umile, fragile, slabe, dar sfinţite.
- Vezi la sfârşitul volumului, pap. 225 şi următoarele.[text]
2. Viflaimul Mariei. [n. trad.] [text]
3. Predică de caritate, rostită în catedrala din Bucureşti (noiembrie 1906) de Părintele Ollivier. [n. aut.] [text]
Din drum
Câteva meditaţii, în drum spre casa săracului.
Nimic nu-l face pe Dumnezeu mai aproape de noi decât aproapele.
Pentru cine-l vede pe Dumnezeu departe de el, aproapele său nu va fi niciodată aproape; pentru cine nu-şi vede aproapele aproape de el, Dumnezeu va rămâne întotdeauna departe.
Nu uita că cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi.
Ascunde-ţi jertfele, asemenea Învăţătorului tău, într-o pâine de viaţă.
Mulţumesc este un cuvânt pe care trebuie să ştii să-l dovedeşti, nu ajunge să ştii să-l rosteşti.
Cel părăsit de toţi este, de îndată ce-l vizitezi, cel mai apropiat dintre toţi ai tăi. El nu te are decât pe tine. Tu îi aparţii, deci, mai mult decât toţi.
Dumnezeu dăruieşte celor care dăruiesc.
Dumnezeu se dăruieşte celor care se dăruiesc.
Fie ca bucuriile mele să nu vină niciodată prin durerile altora! Fie ca toate suferinţele mele să servească la a aduce altora bucurie! Fie ca destinul meu să nu strivească nimic în drumul său.
Nu trebuie nici să ne mirăm, nici să ne plângem de ingratitudine. Recunoştinţa este un lucru mai rar şi mai nobil decât fapta bună. Când ni se arată recunoştinţă, primim mai mult decât am dat noi.
Răzbună-te pe încercările al căror sens nu reuşeşti să-l înţelegi, mergând să duci tu fericire unor fiinţe necunoscute.
Când te simţi tu însuţi zdrobit de o grea suferinţă, atunci mai ales să mergi să alini suferinţele fraţilor tăi. A te dărui în asemenea momente, când nu mai eşti nimic, când nu mai ai nimic în tine, înseamnă într-adevăr a dărui din Dumnezeu … Şi a-L găsi.
Pentru cine nu le-a văzut curgând pe obraji, lacrimile pot părea nişte picături de apă ca oricare altele.
Îmi veţi fi mult mai recunoscători pentru ca v-am făcut posibil un act generos decât pentru cel mai de preţ dar pe care vi l-aş putea face. Căci cel mai fericit cadou ce poate fi făcut unui suflet este de a-i da să îndeplinească o faptă bună.
Dacă ştii să-l pui pe Dumnezeu în tot ce faci, o să-l regăseşti în tot ce ţi se-ntâmplă.
Decât să dea el însuşi celor săraci bunurile de care dispune, un tată preferă să se servească de mâna copiilor săi, sub privirile sale, iar inima i se umple de bucurie, de o fericire nouă văzându-i. Aşa îi place şi lui Dumnezeu, mai mult decât orice, să facă prin intermediul nostru tot binele ce-l face în această lume. Şi simţim, din partea sa, un fel de fericire îndoită.
Dacă ştii să iei asupra ta durerea altuia, Domnul o va lua asupra Lui pe a ta, făcând-o a sa, adică aducătoare de Mântuire.
Dacă ştii să iei asupra ta durerea aproapelui, Domnul va lua asupra Lui această durere din tine, făcând-o a Sa, adică făuritoare de Mântuire. O va lua cu atât mai multă ardoare, cu cât o va găsi deja dezrădăcinată şi transplantată în inima ta. Şi întrucât El a găsit-o curăţită de orice urmă de egoism, transfigurată prin evlavie, sfinţită prin iubirea creştinească, mângâierea va fi mai mare în celălalt, binecuvântarea mai vie în tine, fericirea de mâine mai mare în amândoi.
Rugăciuni
PREFAŢĂ
Nesfârşit de variate pot fi textele de rugăciune ce urmează să fie înmânate săracului, pentru a-l ajuta să tragă mai multe învăţăminte de pe urma suferinţelor sale, oferindu-le lui Dumnezeu în modul cel mai conştient şi mai generos. Contează mult să fie bine adaptate la fiecare împrejurare particulară. Este atinsă aici porţiunea cea mai profund afectată, cea mai personală, intimă, a vieţii aproapelui şi acolo poate mai mult decât în altă parte, trebuie să ai grijă ca vorbele să se potrivească cu starea sufletului în ajutorul căruia ai venit, vorbele ce pot fi oferite acestui suflet, pentru a-i fi apoi adresate lui Dumnezeu, pentru prea-binele său. Cea mai mică notă falsă ar încetini avântul rugăciunii şi ar risca să-i modifice într-o oarecare măsură valoarea ofrandei.
Dar cum poate ar fi util să oferim ceva care să depăşească o simplă indicaţie, şi cum poate fi înţelept să uşurăm o muncă uneori mai delicată decât se crede, dau aici, deja gata pregătite pentru eventuale modificări, câteva teme verificate corespunzător prin experienţă, şi astfel concepute încât să poată fi adaptate la cazuri destul de diferite, cu numai câteva mici retuşuri.
Ca atare transcriu, mai mult ca exemplu decât cu model – şi, mai ales, ca punct de plecare pentru adaptări noi, câteva din textele pe care am fost nevoit să le compun chiar eu, după nevoile misiunii mele. Practica le-a verificat. Ele m-au servit cu folos mai întâi în cazuri determinate şi apoi în alte cazuri mai mult sau mai puţin asemănătoare. Ele pot fi de folos cititorilor mei aşa cum sunt, fie „puse la punct”, în funcţie de persoanele şi de situaţiile pentru care urmează să fie adaptate.
În aceeaşi ordine de idei, şi gândindu-mă la o aplicare practică, am adăugat la aceste texte alte câteva
texte de rugăciune de un caracter mai diferit, dar de aceeaşi natură şi de aceeaşi inspiraţie. Le-am compus odinioară în vederea acţiunilor în care am concentrat tot efortul şi toată grija sufletului meu. Viaţa unei asociaţii de caritate le-a dat naştere. Ele pot găsi o utilizare oriunde se lucrează în acelaşi mod şi în aceeaşi scop.
RUGĂCIUNE DE SPUS ÎNAINTE DE CONSULTAŢIILE DINTR-UN DISPENSAR
Doamne, vom vedea în curând venind la noi bieţi oameni care suferă şi care ne cer să le uşurăm durerile. Fă ca îngrijirile noastre, ajutorul şi rugăciunile noastre să poată înlătura sau face mai suportabile aceste suferinţe, ca să fie binecuvântat numele Tău prin noi.
Fie să vedem cum apare vindecarea oriunde aceasta poate fi obţinută pentru mai-binele sufletului lor şi o mai bună folosinţă a vieţii lor. Dacă nu, fie cel puţin ca durerea de care au parte să se reducă la atât cât socoteşti Tu necesar pentru fericirea lor veşnică; şi dacă, în această privinţă, ar fi să le mai lipsească ceva, ia cât le lipseşte şi dă-le din suferinţele noastre şi din meritele pe care le-am fi dobândit pe lângă Tine.
Doamne, învaţă-ne să Te cunoaştem prin milă, să Te slujim prin dăruire frăţească, să-Ţi urmăm exemplul
prin jertfă.
Şi fie ca încercarea la care supui buna noastră voinţă, făcându-ne trimişii răspunzători de Providenţa Ta faţă de aceşti nefericiţi care, după cum spui, Îţi ţin locul, fie ca această încercare să se întoarcă în cinstea noastră comună, pentru fericirea noastră comună în ceruri.
Aşa să fie!
[Rugăciune compusă pentru Dispensarul din Bucureşti].
RUGĂCIUNE PENTRU BUNA FOLOSINŢĂ A SUFERINŢELOR
Sufăr, Doamne; iată suferinţele mele, ia-le, ţi le dăruiesc.
Tu, care nu refuzi nimic de la noi, primeşte-le.
Tu, care ai suferit mai mult ca oricine, ştii ce-ţi ofer.
Sufăr, Doamne; iată suferinţele mele, ia-le.
Ţi le dăruiesc, ţi le dăruiesc, ţi le dăruiesc, pentru ca, devenind ale Tale, să poată folosi la iertarea greşelilor celor dragi mie sau care mi-au făcut un bine, să-mi fie iertate greşelile mele şi să fiu adus mai aproape de Tine. Fă din ele fericirea, şi pentru noi toţi, şi în cer ca pe pământ.
Doamne, ceasurile de suferinţă ocupă mult din viaţa mea. E poate lucrul în care sunt cel mai bogat; nu este deci o mică parte din mine, cea pe care ţi-o ofer. Tu ştii prea bine şi, dacă ţi-o spun, e ca să mă liniştesc pe mine în această clipă; căci dacă mi-e aproape milă de mine tot spunându-Ţi-o, câtă milă trebuie să ai Tu, Dumnezeule, pentru mine, Tu care mă iubeşti mai mult decât Te iubesc eu.
Doamne, pot suferi mai îndelung decât pot, cu buzele sau cu inima, să mă rog la tine. Or iată că suferinţele
mele se roagă singure de când ţi le-am dat; ele se vor ruga mai mult timp decât rugăciunile mele. Şi eu cât mă chinui mai mult, cu atât mai tare vor şti ele să se roage la tine.
Doamne, odinioară suferinţele mele mă îndepărtau adesea de Tine, pentru că ele erau prea legate de sufletul meu şi mă aduceau înapoi mereu la mine însumi. Dar iată că ele nu mai sunt numai ale mele şi că în ele nu mai vreau să mă gândesc la nimic; ţi le-am dăruit; acum ele sunt ale Tale, ale Tale pe veci. Ţine-le strâns la Inima Ta şi fiindcă ele nu vor să mă mai părăsească, mă voi găsi şi eu în ele, fără voia lor, eu ele până în ziua în care prin bunăvoinţa Ta, mă voi găsi fără ele, în Cer, alături de această Inimă.
Amin.
*
* *
Doamne, fă ca rugăciunile şi suferinţele mele să aducă binecuvântarea asupra tuturor pentru care trebuie să intervin în această lume şi în cea de apoi.
[Rugăciune compusă pentru un tânăr incurabil].
RUGĂCIUNE DE SPUS DE CĂTRE COPIII BOLNAVI ÎN SPITAL
Tatăl Nostru, pe care Îngerii noştri îl văd tot timpul, care vezi totul şi pe care te ştim foarte aproape de noi, chiar fără să te vedem, aşa cum o ştim pe mama aproape de noi într-o cameră neluminată – Sora ne-a spus că Tu-i asculţi, mai mult decât pe toţi ceilalţi, pe copilaşii care Ţi se roagă, iar atunci când sunt bolnavi îi asculţi şi mai mult. Căci Tu ne iubeşti fiindcă suntem copiii Tăi, noi toţi – şi pentru Tine nu există, ca pentru noi, mai multe familii ce nu se cunosc între ele; – Tu ai milă de noi, şi Tu ţii cont că noi suferim, – pentru că noi n-am apucat şi nici n-am vrut să fim prea răi, – şi atunci, dacă noi suferim, nu este ca să fim pedepsiţi, ci pentru că tot ce suferim să poată servi să-i facă buni pe cei care sunt răi, mai buni pe cei buni, fericiţi pe cei nefericiţi. – Şi când noi îţi oferim durerea noastră care ne face să ţipăm şi să plângem sau chiar numai supărarea care face ca nici cele mai frumoase jucării să nu ne placă, – când Îţi dăm toate acestea pentru ca Tu să le pui împreună cu tot ce a suferit bunul nostru Isus, rugându-te să faci ca şi cum erau chiar suferinţele lui – Tu, le păstrezi în inima Ta pentru a ne binecuvânta, şi faci din ele o comoară din care Tu ştii să tot iei, fără să se poată termina, multe lucruri bune pentru noi şi pentru toţi ceilalţi. – Sora ne-a spus-o, şi noi credem lucrul acesta, pentru că Tu eşti Tatăl nostru şi pentru că un tată nu vede cu plăcere cum suferă fără motiv copilaşii săi şi pentru ca mai ştie şi să facă multe lucruri frumoase din orice (asta, e adevărat – am văzut-o la noi acasă… Tăticul chiar ne-a făcut un joc de trenuleţe din bucăţi de fier pe care noi voiam să le aruncăm la gunoi).
*
* *
Ascultă, deci, Dumnezeule, ruga copilaşilor tăi bolnavi, adunaţi în acest spital.
Şi ce-ţi vom cere mai întâi va fi în egală măsură pentru ceilalţi ca şi pentru noi.
Îţi place să ne rugăm pentru ceilalţi: îţi face plăcere sa vezi că ne iubim între noi, că nu ne gândim numai la noi, că vrem să fim toţi împreună cu Tine şi că nimic, nici durerile mari, nu ne pot împiedica să fim din inimă alături de ei şi alături de Tine.
*
* *
Mai întâi Îţi cerem ca toţi bolnavii care sunt în acest spital să fie într-o zi fericiţi în cer alături de Tine.
Îţi cerem să-i ajuţi ca ei să fie, din iubire pentru Tine, răbdători când îi doare tare, resemnaţi când nimic nu le face bine, tot timpul mulţumiţi că Te ştiu aproape de ei – şi siguri că Tatăl lor din ceruri nu-i va părăsi niciodată – Şi pentru toate relele pe care le-au putut face ei până acum, să-Ţi ceară iertare înainte de a muri, pentru că apoi e prea târziu.
Îţi cerem să nu-i laşi să piardă nimic din ce pot merita ca răsplată în, faţa Ta, pe pământ ca şi în Cer, suferindu-şi durerile aşa cum vrei Tu ca noi să le suferim.
Îţi cerem să-i vindeci de boală pe toţi cei care pot fi vindecaţi, mai ales dacă, atunci, pentru ei şi pentru ceilalţi, trebuie să fie mai buni în adâncul inimii lor.
Îţi cerem sa ai grijă de familiile pe care le-au părăsit şi care sunt atât de triste. Nu uita de familiile unde sunt necazuri mari, din pricină că lipsesc cei care aduceau mâncarea pentru toţi şi ţineau toată casa. Dar aminteşte-Ţi mai ales de frăţiorii noştri, copiii acestor domni care zac aici în pat, suferind atâta în acest spital, şi pe care-i vedem plângând pe ascuns, în loc să se bucure, atunci când li se aduc în vizită bebeluşii, duminica şi joia la ora patru ( … micuţii plâng şi ei atuncea …).
Şi Te mai rugăm, încă şi încă, pentru frăţiorii noştri rămaşi singuri de tot, copiii celor ce mor în acest spital. Ai milă de cei care nu mai au cui să spună mamă sau tată. Aminteşte-Ţi de casa goală şi de locul rămas liber la masă.
Îţi amintim din toată inima, în numele suferinţelor pe care Ţi le oferim, de sufletele celor ce-au murit în acest spital şi mai ales de sufletele celor care n-au pe nimeni să le păstreze amintirea.
Tatăl nostru care eşti în Ceruri, ascultă-i pe copilaşii Tăi bolnavi. Ei nu-Ţi cer decât lucruri bune şi sfinte şi
sunt foarte siguri că Tu n-o să le spui „nu”.
*
* *
Copilaşii tăi ţi-au dăruit tot ce au în inimă – şi durerea şi necazurile. Ascultă-i ca şi cum ar fi însuşi copilul Tău Isus care-ti vorbeşte. Nu-i aşa că l-ai făcut fratele nostru? şi apoi el a voit să sufere atâta pentru toată lumea când s-a făcut mare! Vrem să-I semănăm în toate, chiar şi în aceasta.
Ascultă-i, Dumnezeule, pe copilaşii Tăi care suferă, care nu pot dormi şi care nu mai au pe mămica lor lângă ei. Rugăciunea lor, ei o trimit Preabunei Fecioare, care este Mama tuturor, ca şi a copilului Isus. Ea îţi va spune toate acestea mai bine decât noi. – Şi va mai adăuga şi ea câte ceva.
Aşa să fie.
[Rugăciune compusă pentru pavilionul de copii al spitalului de tuberculoşi din Roma].
În familie
Matei, cap. V, 45
„Ut sitis filii Patris vestri qui in coelis est…”
„Ca să fiţi fiii Părintelui vostru care este în ceruri…”
(În Spiritul unui Testament care, cu preţul sângelui, pentru o viaţă nouă şi pentru viaţa Veşnică, ne-a dăruit un Tată în Ceruri şi fraţi pe pământ).
După ce-aţi privit spre Ceruri
şi-aţi rostit un Tatăl Nostru
Avându-l pe Dumnezeu în inimă
priviţi spre pământ.
Şi, tainic, spuneţi în adâncul sufletului vostru
FIULUI CEL MAI IUBIT AL TATĂLUI COMUN,
FRATELUI-SĂRAC CE ŢINE
LOCUL LUI CRISTOS
PE STRADĂ, ÎN MANSARDE ŞI SPITALE
SUB PODURI, ÎN FAŢA MAGAZINELOR DE PĂINE
ŞI ÎN GROAPA COMUNĂ
Fratele nostru care eşti pe pământ
Binecuvântat fie numele tău pentru noi,
Vie împărăţia ta în noi înainte de moartea noastră
Să facem, noi doi, o singură voinţă,
cea a lui Dumnezeu,
Şi ca în cer ne va fi pe pământ.
Binecuvântat fii pentru bucuria pe care avem
să ţi-o aducem,
pâinea ta cea de toate zilele
Iartă-ne nouă că nu l-am cunoscut de-ndată pe Dumnezeu
În mizeria ta, aşa cum şi noi îţi vom ierta ţie
că nu l-ai cunoscut în ajutorul nostru.
Nu ne lăsa să ne depărtăm de sufletele tale.
Dar iubirea noastră comună de Dumnezeu,
şi iubirea noastră, în Dumnezeu, a unuia pentru celălalt
să ne mântuiască de cel rău.
„Aşa să fie! Şi oare de ce n-ar fi aşa?”
Poate că atunci, din umbră vi se va părea că auziţi acest răspuns:
Fraţii noştri buni care sunteţi pe pământ
Numele vostru tot mai drag să ne fie.
Ajutorul vostru să ne ajungă înainte de a fi prea târziu.
Să nu facem, împreună, decât o singură voinţă, cea a lui
Dumnezeu,
iar pământul ne va părea mai puţin departe de Cer.
Binecuvântaţi fiţi pentru bucuria ce-o avem
primind de la voi
pâinea noastră cea de toate zilele.
Iertaţi-ne reproşul nostru fără de voie
al durerilor noastre
Aşa cum şi noi vă iertăm batjocura
bunăstării voastre.
Nu ne lăsaţi să vă invidiem niciodată.
Iar fapta voastră bună, ca şi rugăciunile noastre,
Să alunge de la noi toate relele.
„Aşa să fie! şi să ajute Dumnezeu altminteri să nu fie”.
*
* *
Şi dacă vi s-a răspuns astfel, va urma apoi, ca un murmur al sufletului, însoţit de îngerii voştri cu un nevăzut semn al crucii, semnul tainic al crucii ce însoţeşte trecerea oricărei încercări, săvârşirea oricărui act de reparaţie.
SĂRACUL:
Mărire Tatălui care are grijă de toţi! Mărire Tatălui ce se apleacă asupra noastră! Am văzut pe Fiul Său preaiubit venind la mine prin darul fratelui meu şi umplându-mi spiritul cu Spiritul Său de Pace.
PRIETENUL CARE-I VINE ÎN AJUTOR:
Mărire Fiului care ne-a adus la Tatăl nostru! Mărire Fiului care ne permite să fim toţi fraţi şi să fim fraţii Lui! Mărire Fiului a cărui lumină o văd în ochii tăi şi al cărui Spirit m-a făcut să simt durere în durerea ta!
AMÂNDOI ÎMPREUNĂ:
Mărire Spiritului Sfânt care, fără nici o vorbă, fără nici un gând ascuns, aruncă în Dumnezeu inimile noastre, frate al meu, una spre cealaltă. Căci este acelaşi Spirit care printr-un fel de suspin ce nu-l putem spune în cuvinte, strigă în fiecare dintre noi către Dumnezeu: „Tată!” şi de la unul la celălalt „Frate!”, atunci când în sfârşit ne recunoaştem.
AMÂNDOI, TOT ÎMPREUNĂ, BĂTÂND CU PUMNUL ÎN PIEPT:
Aşa cum ar fi trebuit să fie de la începuturi, dar oricum, va fi de acum înainte pe veci şi în vecii vecilor.
O lună din viaţa monseniorului Vladimir I. Ghika
– în mărturia unui coleg de celulă –
În toamna anului 1953, mai exact în luna octombrie, eram în celulele 9-12 din închisoarea Jilava. Aici erau deţinuţii în curs de judecare. Camerele 9-12 comunicau între ele. Capacitatea lor normală era de 10-12 oameni de cameră. Noi eram înghesuiţi în cele două camere; cca. 242 de deţinuţi.
Deşi problema mea sufletească de atunci nu interesează în acest context şi nu este cazul să o analizez, o voi prezenta foarte pe scurt pentru că are o semnificaţie în ceea ce priveşte întâlnirea mea cu Monseniorul Vladimir Ghika. După o copilărie şi un început de adolescenţă în care am dus o viaţă sacramentală intensă şi am fost răsplătit cu numeroase haruri, Dumnezeu ascultându-mi uneori rugăminţile într-un mod de-a dreptul miraculos, am trecut, spre ruşinea mea, printr-o perioadă de necredinţă, care dura şi în toamna anului 1953. Atribuiam atunci această necredinţă, convingerilor mele raţionale. În realitate însă, mi-am dat seama ulterior, ea era determinată nu de raţiune, ci de voinţa slabă care se vroia eliberată de sacrificiile şi constrângerile morale consecutive actului de veritabilă credinţă.
Într-o seară, cred că în jurul datei de 15 octombrie, s-a deschis uşa celulei şi a intrat, împins de un gardian, un bătrân slab cu o figură senină, cu o barbă albă, îmbrăcat numai în izmene de flanelă şi în maiou. A fost, ca de obicei, imediat întrebat cine este, de când e arestat şi ce noutăţi ştie. Aproape instantaneu s-a transmis tuturor celor 242 de locuitori ai celulelor că noul intrat este Monseniorul Vladimir Ghika. Unii îl cunoşteau de afară, mulţi îl ştiau din auzite. Eu nu l-am cunoscut înainte, dar sora mea, Elena, fratele meu, Ioan şi mulţi dintre prietenii mei îl cunoşteau bine. Am aflat că a fost arestat în august, în sutană. Aceasta i-a fost luată, astfel încât a rămas numai în izmene şi maiou. Imediat i s-a făcut rost de o îmbrăcăminte completă. Unul a avut un pantalon de schimb, altul o haină, altul o cămaşă, altul ciorapi. Eu i-am oferit un pulover cu mâneci lungi din lână albă, foarte călduros, făcut de sora mea, Clara, pe care l-a primit cu mare greutate şi numai după ce i-am arătat că nu am nevoie de el întrucât mai aveam un cojoc de blană, o vestă de lână, un loden, cămăşi şi haină. Atunci când i-am spus cine sunt, cu memoria lui prodigioasă, şi-a amintit imediat de fratele meu, de sora mea, de toţi prietenii mei pe care-i cunoştea şi, bucuros că m-a întâlnit, m-a binecuvântat. Eu, ca să nu fiu incorect, aşa gândeam atunci, i-am spus imediat că nu fac parte din cercul respectiv de credincioşi şi nici din Biserică, pentru că eu nu mai cred. S-a uitat la mine, a zâmbit şi mi-a spus: „Ba faci parte”. Eu am protestat, dar el a insistat, spunându-mi: „ştiu mai bine decât tine că faci parte din Biserica noastră” şi m-a binecuvântat din nou. Ţin minte ca şi acum că, deşi mă încăpăţânam în continuare pe poziţia mea, am simţit în acel moment că orice aş face nu voi mai putea scăpa de actul de pocăinţă, de întoarcerea „acasă”. Sentimentul acesta, început în momentul în care Monseniorul Ghika m-a binecuvântat, nu m-a mai părăsit, constituind un element esenţial în procesul meu de convertire care s-a desăvârşit câteva luni mai târziu, în libertate. (Am fost eliberat la sfârşitul lunii noiembrie 1953, pentru a fi apoi din nou arestat, pentru aproape 9 ani, în 1.I.1956).
Monseniorul Ghika mi-a povestit arestarea lui şi încercarea pe care organele de securitate au făcut-o de a-l implica într-un aşa-zis act de înaltă trădare pentru Vatican, făcut, chipurile, de un grup de prelaţi şi preoţi catolici. Pentru a-i smulge mărturisiri în acest sens au folosit împotriva lui o serie de acte de presiune fizică şi morală (printre altele, a fost lovit şi pălmuit). Îmi amintesc ca Monseniorul Ghika făcea haz de lipsa totală de simţ psihologic şi de înţelegere a organelor de securitate care, pentru a-l determina să mărturisească ceea ce nu era de mărturisit deoarece nu era adevărat, au folosit următorul mijloc de presiune morală: au înscenat un proces în care Monseniorul Ghika a fost condamnat la moarte, ca apoi să fie scos din celulă, cu tot ceremonialul respectiv şi dus la locul de execuţie. Aici se organiza o scenetă care se termina cu legarea la ochi şi cu comanda de împuşcare, urmată de detunăturile de armă provocate de gloanţe oarbe. „Îţi dai seama, spunea Monseniorul Ghika, cât de ridicoli şi de obtuzi erau aceşti oameni care mă ameninţau tocmai cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorinţă a mea”.
Am stat în aceeaşi celulă cu Monseniorul Ghika timp de o lună, după care a fost scos din camerele 9-12 şi dus, probabil, la infirmerie, unde, conform unor informaţii primite ulterior de la alţi deţinuţi, ar fi murit în luna mai 1954 după ce şi-a prezis ziua şi ora morţii. Această ultimă informaţie o dau sub beneficiu de inventar deoarece, spre deosebire de celelalte informaţii din prezenta relatare, nu am cunoscut-o nemijlocit.
Monseniorul Ghika era foarte slăbit, abia dacă îi mai funcţiona un plămân. Vorbea cu mare greutate, hrănindu-se cu şi mai mare greutate cu o mică parte din mâncarea mizerabilă pe care o primeam şi pe care noi, ceilalţi, o devoram cu plăcere. Ne-am dat seama că mânca din obligaţie. Cu toată starea lui de înaintată slăbiciune fizică, rar mi-a fost dat să văd pe cineva mai integral dăruit celor din jur. Cu o răbdare şi dragoste îngerească se punea la dispoziţia tuturor celor 242 de locuitori ai celulelor. Pe unii îi spovedea, altora le risipea o nedumerire sau îndoială, altora le explica un punct de doctrină creştină, unora le povestea din bogata sa viaţă sau le dădea cine ştie ce informaţie din vasta lui cultură. N-am cunoscut încă pe nimeni despre care să am în aşa măsură sentimentul neîndoios că este fericit cu adevărat atunci când se roagă sau meditează. Şi totuşi, niciodată în decursul acelei luni în care am stat împreună nu l-am surprins refuzând o solicitare din partea cuiva pe motivul că are program de rugăciune sau meditaţie. Şi acolo, eu atâţia oameni, majoritatea tineri avizi de cuvintele unui om de înţelepciunea şi experienţa Monseniorului Ghika, nu era liber nici cinci minute din zi. Noi începeam să fim îngrijoraţi văzând cât este de slab, bolnav şi vlăguit, dar el nu se oprea din activitatea ce ţinea toată ziua. O făcea cu dragoste şi bucurie pe care le simţeam ca pe o realitate fizică. Era atâta naturaleţe în comportamentul lui încât eram tentaţi să credem că îi făcea o adevărată plăcere să vorbească cu noi. Nu l-am surprins niciodată plângându-se de oboseală, de frig, de foame sau de mâncarea pe care abia o putea înghiţi. Am întâlnit mulţi oameni în închisoare care s-au resemnat suportând cu bărbăţie şi curaj încercarea prin care treceau, dar numai doi am întâlnit pentru care zidurile închisorii parcă nici nu existau: Monseniorul Ghika şi părintele Iovan de la Vladimireşti. Nu am avut niciodată nici cel mai mic semn că Monseniorul Ghika suferea din cauza închisorii: era fericit de apostolatul pe care îl făcea, de nenumăratele prilejuri ce i se ofereau de a-l vesti pe Christos şi sunt absolut sigur că nici o clipă nu a regretat situaţia în care se afla. Efectiv, pentru el nu exista închisoarea şi nici nu era preocupat în nici un fel de ziua eliberării. Nu participa la discuţiile cu caracter politic, nu din tactică sau prudenţă, ci pur şi simplu pentru că nu-l interesa modul în care se puneau acolo problemele. O singură dată ne-a spus: „Mi-e ruşine faţa de urmaşii noştri. Ce vor spune ei despre noi care am trăit într-un secol stăpânit de două cărţi sub nivelul semidoctismului: Mein Kampf a lui Hitler şi Capitalul lui Marx?”
Câteva zile după ce Monseniorul Ghika a fost scos din camera noastră (pe la mijlocul lunii noiembrie 1953) eu am fost eliberat.
Redau mai jos, ca încheiere, discuţia pe care am avut-o cu fratele meu, imediat ce m-am întâlnit cu el după eliberare:
– „Ştii eu cine m-am întâlnit în închisoare?”
– „Ştiu, mi-a răspuns el, cu Monseniorul Ghika”.
– „De unde ştii?, doar n-a ieşit nimeni din celulele noastre după ce m-am întâlnit cu el, care să-ţi fi spus”.
– „Ştiu, pentru că noi ne-am rugat intens să te întâlneşti cu Mgr. Ghika”.
Rugăciunile lor nu au fost în zadar!
MATEI BOILA