Conferinţa «Istoria Bisericii»

Conferinţa «Istoria Bisericii» – monsenior Ghika, Bucureşti, 20 Iulie 1946

Ce vrem să urmărim aici:
O comună încercare tinzând să urmărească, să pătrundă şi să înţeleagă în mod util, pentru suprema şi generala utilitate a vieţii eterne, a vieţii de-alungul secolelor a Bisericii, căreia Dumnezeu ne-a făcut marele dar de a aparţine.
Anumite pregătiri sunt cerute cercetătorilor. Anumite dispoziţii sunt impuse prin însăşi natura obiectului de cercetat.
Noi spunem ,,a înţelege în mod util” şi ţinem a preciza ,,ce fel de utilitate”. Dacă nici o ştiinţă, nici chiar cea mai speculativă, nu trebuie să fie în nici un mod despuiată ca o importanţă practică, – care nu trebuie pierdută din vedere, – cu riscul unei frivole şi periculoase neînţelegeri, aceea care priveşte istoria Bisericii are mult mai mult decât altele ca valoare strâns legată de soarta noastră individuală sau colectivă.
Aicea ca şi aiurea, şi mai mult decât aiurea, tratând despre acestă Împărăţie a lui Dumnezeu, căci aceasta este denumirea proprie, denumirea în acelaşi timp evanghelică şi precisă a Bisericii, trebuie să căutăm în primul rând în sine Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa şi restul ne va fi dat mai uşor şi ca un adaos.
Fără îndoială că într-un grad mai neînsemnat decât într-o datorie de desăvârşire spirituală, sau într-o investigaţie de adâncă teologie, se poate spune într-un mod sigur şi manifest, că dacă nu se face cât de cât din istoria Bisericii o operă pioasă, nu se face istoria Bisericii.
Astfel această istorie nu este făcută cum ar trebui, nici pentru propriul biine al celui care o face, nici pentru binele celorlalţi, şi cu atât mai puţin este bine făcută pentru studiul obiectiv al materiei. În afară de faptul că se procedează eronat faţă de sine, dar se şi greşeşte în mod substanţial. Biserica este un subiect de studiu foarte aparte şi în acelaşi timp cuprins în toate şi asupra acestui lucru vom insista mai mult în cele ce urmează. Să ne ferim ca studiind-o să facem cu privire la această prodigioasă şi supranaturală persoană morală, o iremediabilă eroare asupra persoanei. Pe acestă persoană, cea mai mare care există sub cer, pe acestă persoană care vine în contact cu cele Trei Persoane ale Sfintei Trimi, trebuie să o urmărim de-alungul veacurilor numai cu sufletul de credincios inteligent şi conştient, numai cu sufletul de credincios care singur o poate vedea cum este. Dacă din contra neaducând la această acţiune nici însufleţirea trebuincioasă, nici noţiunea iluminantă şi dumnezeieşte exactă a Bisericii, comitem, – în biografia acestei unice şi incomparabile Persoane, radicala eroare asupra persoanei care falsifică întreaga expunere; cu toate acestea se pot acumula date mai mult sau mai puţin istorice asupra lucrurilor bisericeşti, dar opera se anuleză.
Întrucâtva, de exemplu, este ca şi cum, în expunerea vieţii unui artist, a unui filosof sau a unui sfânt, s-ar da un loc de frunte menu-urilor, deplasarilor sau cheltuielilor de menaj. Aceasta poate fi şi mai rău, când fiind vorba de o persoană morală, mai puţin lămurit schiţată sau mai greu de reperat decât o persoană individuală, o vedem nu numai din actele sale, ci mai ales în sine, acolo unde ea nu este, şi n-o vedem acolo unde ea este.
Pentru ca acestă eroare asupra persoanei să nu se producă aici, nici în cea mai mică masură, am subliniat – pentru mulţi poate fi într-un mod neşteptat – chiar în pragul întrunirilor noastre, pentru puţinii care doresc să studieze în mod temeinic istiria Bisericii, necesitatea unui studiu primar, dar precis a ceea ce este Biserica.
Propun meditaţiei Dvs. două cărţi de prim ordin, care cuprind din plin aceste lucruri şi anume: ,,L’Eglise” de Don Gréa şi ,,Le mystère de l’Eglise” de Pierre Clérisaac. Un text în plus poate să le lămurească şi să le susţină, un text de o incomparabilă valoare, exprimat în formule lapidare şi anume: ,,De Ecclesia Christi” redactată la Conciliul Vaticanului, pentru a servi la o definiţie a credinţei. (De aici a fost extras şi completat pasajul relativ la Primatul şi infailibilitatea pontificală, singurul definit astăzi de Conciliul întrerupt.) S-a avut bunul gând de a-l publica la sfârşitul plachetei ,,Mystère de l’Eglise” a lui P. Clérisaac. Acolo îl puteţi regăsi mai uşor, pentru a-l consulta în mod rodnic. Nu totul este încă adevăr dogmatic, pentru moment; dar în afară de suma adevărurilor dogmatice definite, care se găsesc grupate în puţine pagini cu o densitate remarcabilă, se găseşte ecoul cel mai calificat al întregii învaţături catolice. Şi este fără îndoială una din primele materii, pe care – Conciliul care va fi redeschis de şeful Bisericii, la ora voită de Dumnezeu – de data aceasta fără revenire, o va relua şi defnitiva.
Cu acest text luminat de luminoasele comentarii ale pietăţii şi inteligenţei celor doi mari teologi, ale căror opere sunteţi invitaţi să le parcurgeţi, veţi putea şti mai bine, pentru a studia şi înţelege istoria Bisericii, ceea ce este Biserica.
La gândul acestui punct de plecare putem asocia gândul punctului de sosire, pentru a găsi îmbărbătare.
Dacă lucrul este bine făcut – în afară de meritul personal dobândit în faţa lui Dumnzeu, în afară de valoarea pozitivă a unei opere îndeplinite în condiţiile voite şi valabile atunci pentru toţi, este bine a insista asupra avantagiilor speciale pe cari le prezintă pentru suflet şi edificarea fiecăruia dintre Dvs. în însăşi linia de urmat a studiului. Ne poate da:
– o conştiinţă formală şi ordonată a întregei economii a mântuirii până la noi;
– o ierarhie mai clară a chestiunilor şi punctelor de vedere, luând aci ,,ierarhia” în sensul său cel mai exact şi mai profund; primatul şi seriile stabilite, începând de la lucrurile sfinte. Se vede mai bine trecutul credinţei. Se lămureşte mai bine Biserica de azi prin cea de ieri, după cum cea de ieri se precizează prin cea de azi;
un sens mai rafinat al operei providenţiale, manifestarea Înţelepciunii divine, infinit de simplă şi infinit de subtilă;
– o uimire salutară şi adânc mişcată de a găsi în acest centru al ordinei harului, mai mult decât în ordinea divină a naturii, deja atât de foarte amplă, atât de surprinzătoare de studiat de aproape, dispoziţiile minunate ale Providenţe şi ale Predestinaţiei.
Dar în fond ce este istoria Bisericii înţeleasă corect, decât examenul acţiunilor Sfântului Duh al lui Dumnezeu în univers, ridicând întreaga masă omenească? decât priceput corect modul de a activa al lui Dumnezeu faţă de omenire, răsunetul ,,Moravurilor lui Dumnezeu”, după minunata expresie a Sf. Toma, în conduita mântuitoare a acestei lumi, în decursul tuturor veacurilor şi a tuturor evenimentelor?
Conceputa deci cum trebuie, istoria Bisericii, pe care încercăm să o studiem aci, nu va fi istoria despre Biserică, nici de ceea ce este în jurul ei. Deasemenea Biserica nu trebuie exclusă din istorie. Biserica ne apare în istoria umanităţii, la fel ca şi istoria umanităţii în eterna vocaţie a Bisericii. Istoria omenirii este de neînţeles şi întru totul greşită, când este privită în afară de istoria Bisericii. Este imposibil de a clădi istoria Bisericii în afară de adevărata şi conştiincioasa istorie a umanităţii, aceasta furnizând intrucâtva ,,materia”, cealaltă forma acestei sacramentale geneze.
Dat fiind importanţa fondului şi abuzul concepţiei opuse, mult prea îndelungat timp la modă, dacă noi am sprijinit şi vom sprijini şi mai mult noţiunea extratemporală şi acelaşi timp profund adevărată a Bisericii, nu ne gândim nicidecum de a despuia istoria Bisericii de caracterul său specific de istorie şi de valoarea factorului istoric în Biserică.
Această valoare ne apare, în mod ciudat, mare, mai ales din clipa Întrupării. Ea merge până la a ne cauza unele nelămuriri în imensitatea unei lumi răscolite din toate părţile, până dincolo de stele, lume astfel cum o zărim dintotdeauna şi unde ne găsim materialmente – pierduţi. Importanţa faptului istoric uman în economia universului şi a unui Univers în care eroarea libertăţii a alterat valori cari trebuiesc restabilite, este ca şi un adevăr de credinţă şi toate adevărurile de credinţă îl afirma.
Din acest punct de vedere tot studiul istoriei umane stabilit de Dumnezeu în vederea vieţii veşnice, trebuie cosiderat ca un capitol dintr-un discurs asupra istoriei universale, în care mişcările omeneşti sunt privite de mai de sus decât o simplă orânduire în vederea Bisericii militante, după cum a motivat puţin prea mult în opera sa Bossuet. Căci este important să scoateme în relief că aceste orânduiri n-au nici sens, nici interes, decât în ceea ce priveşte Biserica Triumfatoare, pentru viaţa organizată a omenirii în planul divin şi pentru o desfăşurare cât mai intensă a vieţii comune a omului şi a Domnului, aci şi dincolo de pământ.
Biserica – imuabilă şi totuşi nu imobilă – este indeplinirea unui adevărat serviciu şi a unui oficiu divin universal. Istoria omenirii şi a Bisericii constituie o serie de mişcări pe care le-am putea numi liturgice, evoluţii mai curând decât evoluţia lucrurilor cari au un sens (direcţie, semnificaţe şi simbol totodată), dar cari nu creiază un sens. Termenul evoluţie a avut prea mult noroc; izvorât din filosofii bazate pe adevăruri nestabile şi pe false divinităţi corupte, cari nu mai ştiu nici a fi în chip suveran în majestatea esenţei lor.
Biserica nu se schimbă, ci acţionează şi, urmărindu-şi opera, face gesturi succesive potrivite stării acestei opere. Acesta este sensul Bisericii, fără de care istoria Bisericii n-are sens. Contrar unei păreri menajate, nimic nu ne ajută să înţelegem mai bine Biserica de azi, decât Biserica de ieri, şi viceversa. Cu această ocazie voi semnala o idee, poate prea personală, dar care mi se pare intr-un mod cu totul particular exactă şi care cred că răspunde dreptăţii şi dragostei lui Dumnezeu. Este aceea a unei echivalente împărţiri de ajutoare din partea Providenţei, din generaţe în generaţie.
Există compensaţii cari redau partea fiecărei generaţii sensibil egală. Există din partea lui Dumnezeu, şi numai din partea Lui, un fel de identitate de tratament, identitate calitativă şi în mod subtil cantitativă ,,măsura spirituală furnizată”, dacă putem îndrăzni să întrebuinţăm acest termen îndrăzneţ.
Iată spre exemplu, în locul expresiei implicite şi fâlfâitoare a dogmei din primele zile, adevărul clar şi viciu întrezărit, cu întreaga fecunditate a unei realităţi mai uşor atinse. Cele mai mari bogăţii ale harului strânse în decursul veacurilor, venind pregătite să repare sărăcirea pe care ne-o produce distanţa mereu crescândă dintre noi şi actul salvator al Întrupării. Biserica este o reuniune de secole, tot atât cât o reuniune de suflete, este unul din multiplele sensuri ale expresiei noastre ,,per saecula saeculorum”.
Epocile în cari exista putinţa de a trăi se prezintă de multe ori în Biserică, ca mediocre sau mâhnitoare, dar nu din partea lui Dumnezeu. Darul Acestuia este mereu acelaşi, mai generos ca oricând.
Noi avem chiar o datorie providenţială, în acelaşi timp o salvatoare iluminaţie de a mulţumi lui Dumnzeu pentru o specială revărsare de haruri pentru biserica din zilele noastre şi pentru aparţinerea noastră Bisericii de azi. Trebuie să fim ceea ce suntem, atunci când suntem foloase tot atât de sigure ca şi neajunsuri: maturitate, profunzime, adâncire prin analiza în domeniul gândirii care-l caută pe Dumnezeu, bogăţie strânsă în cer şi recăzând pe pământul acelora cari au fost cu noi şi sunt deci şi cu Isus, – moşteniri creştine conştient şi inconştient asimilate – o viaţă aşezată cu siguranţă mai departe de prima venind dela Domnul, dar mai aproape de a doua, atât de nerăbdătoare şi omeneşte aşteptată de primii creştini, – curaj şi merit mărite cu credinţa în fundamentele mai îndepărate în timp, – o sumă de sacrificii, de haruri, de comori noi în Comuniunea Sfinţilor şi Isus, aşa cum vine către noi. Acum nu este numai al oilor pierdute ale Israelului, El este peste tot, trup şi sânge şi ucis fără vină, fără ca trădarea nostră să fie pe primul plan al sacrificiului Său, şi Evanghelia poate fi predicată tuturor, şi predicarea ei o putem face materialiceşte cu mai multă uşurinţă dintr-un capăt al pământului la celălalt.
Istoria Bisericii poate trage din această împărţire echivalentă, din această identitate de tratament divin, alături de identitatea sa finciară, cu ea însăşi, o securitate şi mai mare în folosirea forţelor Bisericii ce azi, pentru a înţelege mai bine pe cea de ieri. Dar mai presus de orice trebuie să considerăm identitatea funciară, acea identitate a Persoanei morale care este Biserica.
Ce este în mod precis această persoană asupra căreia nu trebuie să facem nici o eroare, această persoană pe care trebuie să o regăsim de-alungul secolelor şi să ştim s-o urmărim în acţiunile sale? Doctrina catolică ne răspunde întotdeauna în mod lămurit şi schema din ,,Ecclesia Christi” pe care am amintit-o, o certifică în formula definitivă. Este Corpul mistic a Mântuitorului nostru. Încă de la primele rânduri ale acestui text, ecou al întregii învăţături creştine, admirabila şi completa definiţie este formulată. Şi această învăţătură are autoritate cu aceeaşi imperioasă putere, care se exercită asupra Corpului real al lui Hristos şi sensul vorbelor rostite de buzele divine.
Acest Corp mistic al Mântuitorului nostru, pe care din zi în zi, prin divina lucrare a Spiritului, îl vedem schiţându-se mai clar în ochii sufletului nostru, este într-adevăr un Corp mistic şi nu mitic. Nu este nici o fericită expresie verbală, nici o alegorie exactă, nici o construcţie logică, dotată cu o valoare de drept, nici o personalitate morală, căreia îi este dată din afară un fel de activitate permanentă, ci este o realitate supranaturală şi naturală vie şi din care se trăieşte. Este atât de real, încât noi trăim esenţial cu toţii. Fără acest Corp n-ar exista nici preoţi, nici credincioşi, nici sacramente, nici legături divine stabilite între sflete. Este atât de determinat în viaţa sa, încât nu poate fi trecut cu vederea fără a fi eliminat din ea. Ne pătrunde şi ne-a format până în inconştienţa cărnii noastre.
Este un Corp adevărat, cu întreaga complexitate de organe, cu schimburile sale vitale, cu circulaţia reală a Sângelui Mântuitorului, opera reală a Episcopului care hirotoniseşte, a preotului care consacră, a credinciosului care se împărtăşeşte, a Spiritului care parcurge membrele şi care inspiră.
Voi sunteţi cu toţii legaţi, noi suntem cu toţii legaţi de acest Corp, într-un fel atât de intim pozitiv şi activ, precum un membru însufleţit este legat de corpul omenesc.
Aci, nu mai este – corespunzând unei stări – o admirabilă fiinţă de raţiune, o adevărată abstracţie care se leagă de o profundă realitate, ci însăşi această realitate cu adevărat atinsă de inteligenţa şi de voinţa noastră şi cu adevăr pătrunsă de har. Este Hristos comunicat şi răspândit.
Şi lucru demn de amintit este Corpul mistic dar real şi viu, care pentru noi are caractere de vizibilitate şi de voinţă absente din corpul nemistic, dar personal al lui Isus, când El ni se dă, la discreţia noastră, în sacrament şi prin sacrificiu. Este Corpul mistic pe care-l vedem acţionând şi printr-o încercată şi sublimă rânduire a lui Dumnezeu, este Corpul personal pe care numai credinţa invizibilă îl afirmă, mysterium fidei, fără a-l vedea. Şi este Corpul personal din care ne împărtăşim.
Acest Corp mistic are astfel, particularităţi în strâns raport cu subiectul discuţiunei noastre.
Dacă este într-adevăr Corpul mistic al Domnului nostru, el poartă numele şi are calitatea de Biserică, adică de reuniune, deadunare. Este un ansamblu colectiv, poate singur mai puţin nevrednic de a se întâlni, cu un plural foarte mare, cu Fiul unic al lui Dumnezeu. El asumă întrucâtva Persoana morală de alegere a umanităţii şi a o lega de Acela, la care cuvântul înlocuieşte personalitatea umană: este un fel de revanşă a acestei personalităţi dispărute, cu o substanţă totodată a persoanei colective şi a persoanei individuale.
Şi unirea care leagă acest Corp la Fiul lui Dumnezeu, nu este o unire personală, ci unirea intimităţii supreme şi cea mai aleasă fecunditate. De aci şi numele de Mireasă, tot atât de perfect întrebuinţat ca şi celălalt pentru a desemna Biserica, dar o mireasă pentru care, în strictul înţeles al cuvântului, vorba lui Dumnezeu aplicată mirilor pe pământ îşi găseşte verificarea: ,,Aceştia doi nu vor fi decât un singur trup”. Formula comparaţiei Sf. Pavel nu stabileşte în căsnicie decât reflexul diminuat al legăturilor lui Hristos cu Biserica.
Acest Corp mistic vizibil şi activ, dotat cu viaţă, cu o viaţă de încercări, de haruri şi de ordine în această lume, pentru a o pregăti pe cealaltă, care nu mai trebuie să sfârşească, are un caracter tranzitoriu şi provizoriu în faţa Cerului. El are acest caracter chiar şi faţă de pământ.
Dacă îl găsim în trecut în virtutea identităţii sale esenţiale, trebuie să-l cuprindem în varietatea aspectelor sale. Spiritul care ,,repetă”, repetă adevărul şi viaţa, reînoindu-le mereu în expansiune, insuşire şi iluminare. Şi nu trebuie să ne înspăimântăm de atitudini, de proporţii şi de diferite propuneri potrivit cu vârsta şi starea acestui Corp, cu atât mai mult identic cu sine însuşi, cu cât se conformează stării pe care o traversează. Un adult care ar păstra caracterele copilăriei nu ar fi numai mai puţin decât ce trebuie să fie, ci mult mai puţin el însuşi ca un om dezvoltat şi crescut după legile interne şi externe, cari ele însăşi au orânduit existenţa sa de copil.
Aces Corp mistic, ca atare, se gaseşte în mod implicit şi ades în mod inconştient expus aceloraşi erezii ca şi celălalt, Corpul născut în iesle şi răstignit într-un mod care, în istorie, găseşte un răsunet cu totul particular. Ereziile demodate şi perimate cari au sguduit primele secole creştine se întâlnesc atenuate şi incipiente, dar înzestrate cu o reînviorare de tinereţe, în sensul în care a fost tratat nu Hristos el însuşi, ci Corpul său mistic, în aceste ultime secole. Şi combaterea lor, care sub formă de discuţii exegetice umplu şi azi fără utilitate aparentă tratatele trebuie sub formă doctrinală să joace un rol oarecare, chiar în zilele noastre pentru a distruge, cu o adevărată importanţă de actualitate tendinţe supărătoare în istoria Bisericii şi în spiritualitatea creştină. Erori fosile denumite arianism, nestorianism, eutichism, cari n-au cunoscut adevărata natură a Divinităţii sau adevărata natură a Omului-Dumnezeu, au rămas ca o rămăşiţă îndepărtată în felul de a considera Biserica sau viaţa spirituală. Există în povestirea lucrurilor Bisericii un fel de a vedea, care nu recunoaşte în Corpul mistic cele două naturi sau viciază una din ele, separă pe nedrept umanitatea de operaţiile Cuvântului Întrupat, sau restrânge la un fel de asistenţă pasivă acţiunea acestuia. Ea pare scoasă în mod inconştient din şcoala lui Nestorius, care nu voia să vadă în Mântuitor pe pământ decât natura omenească şi se găsşte răspunzător de aceleaşi judecăţi, de aceleaşi rectificări. Ca şi Eutyches, absorbând natura umană a lui Isus în natura sa divină, există aiurea alte soiuri de Eutyches fără ştirea lor, cari contrar predecesorilor, n-ar vrea să facă din mişcările Bisericii decât un fel de basm de supranatural desordonat, unde noţiunea Divinităţii se alterează, unde realitatea umană a Mântuitorului dispare împreună cu tragica umilinţă a Invierii şi unde fantezia subiectivă are joc nelimitat.
Teologia sănătoasă are reflexe pâna la concepţia pe care ar trebui să o avem despre autenticitatea mişcărilor Bisericii de-alungul timpurilor şi a Sf. Duh în suflete. Formula sa care nu este decât o desvoltare a articolelor Crezului, relativ la persoana Domnului nostru, adevărat Dumnezeu şi adevărat om, luminează prin rigoarea sa simplă toată materia Corpului mistic, ca şi aceea a spiritualităţii creştine.
Acest Corp mistic, considerat ca fiinţă colectivă, ca adunare unită în mod misterios cu şeful său, prezintă pentru cel care-l studiază o altă particularitate, amestec ,,in via” a bunilor şi răilor, care redă atât de mişcătoare istoria Bisericii. Biserica face operă de oportunitate şi de menajamente de adaptare. Neghina este tolerată până la seceriş, pentru a nu compromite spicele bune şi pentru a nu împiedica creşterea. Ceea ce este făcut în acest sens, este făcut ,,propter nos et propter nostram salutem”. Biserica nu reprezintă o necesitate a vieţii interioare a Divinităţii care ar altera această noţiune însăşi a Divinităţii, ca o operă de milostivire, de înjosire din dragoste, unde n-ar trebui să vedem o formă a existenţei, ci un efect al Bunătăţii Divine, de categria Întrupării, mai aproape încă de noi şi mai amstecat vieţii noastre până la purificarea noastră finală.
Corpul mistic cere în studiul vieţii sale de-alungul secolelor respectul pe care-l datorăm Celui care se ascunde în Sacrament: Spiritul credinţei pe de o parte, pe de alta condiţiile de exactitate reală; în faţa faptelor nepăsarea pasionată, chiar de o sfântă pasiune, nu este mai admisibildecât superstiţia literală şi oarbă a literei scrise. Există rubrici sfânt de neîmpăcate de a celebra ofranda noastră narativă a corpului mistic, adscriptam, adratam, rationabilem, mai înainte de a-l arăta pe calălalt credincioşilor.
Şi respectul Corpului mistic nu se împacă decât cu respectul tuturor adevărurilor.
Am încercat să precizăm spiritul în care ar trebui să se facă întotdeauna istoria Bisericii. Trebuie să subliniem cum nu ar trebui făcută şi cum a fost prea adesea făcută şi mai ales prost făcută.
Istoria Bisericii, în special istoria în ansamblu, fie generală, fie a unei anumite perioade, a fost un lucru prea adesea prost reuşit.
Evul Mediu a înţeles şi a trăit ceea ce era Biserica; a ştiut cu mult mai puţin ce putea fi istoria. Secolele următoare au căutat prea mult ce ar putea fi istoria şi istoria pur umană, sau mai mult terestră şi materială, nu au cunoscut îndeajuns şi nu au recunoscut Biserica. Nici istoria omenirii, nici istoaria Bisericii nu au câştigat. Mai mult, istoria Bisericii a avut în Eusebiu din Cezareea ca iniţiator, el însuşi un personagiu îndoielnic, ca şi adepţi, în decursul veacurilor prea multe spirite îngrijite de a se debarasa de prezent sau de a aranja viitorul după propriul lor gust, prin mijlocirea unei anchete tendenţioase asupra trecutului. Din acest punct de vedere ar fi de tras o învăţătură potrivită, pozitivă şi profundă de ceeace s-ar putea numi istoria istoriei Bisericii şi istoria tendinţelor acestei istorii, revizuind-o până în zilele noastre.
Un fel de a studia şi de a scrie o istorie a Bisericii, care trebuie să fie mai hotărât îndepărtat, este cea care apasă puţin asupra noastră şi care ne-a fost lăsat în special de sec.19. Este cea care pătrunsă de o scuză apologetică şi de un utilitarism terestru, mai mult sau mai putin relevant, prezintă Biserica în funcţie de Civilizaţie şi în serviciul Civilizaţiei. Ea vine să spună Bisericii, ca şi unui sărac ruşinos, care angajat cu ziua şi îndeplinit datoria: ,, tu ai binemeritat, bunule şi credinciosule servitor, intră în bucuria plăcută a societăţii omeneşti; numeroase sunt locuinţele din casa noastră şi cuminţeala ta controlată de noi îţi va permite de a avea, lăsându-ne cheia camerelor tale numerotate,” şi apoi întorcându-se către public: ,,Biserica nu este chiar atât de rea după cum se spune; ea a aranjat câteodată afacerile acestei lumi destul de bine”. Avem aci inversiunea cea mai complectă a valorilor. În locul punctului de vedere al vocaţiunei eterne, economia acestei lumi, în loc de civilizaţie ,, reflex al lui Hristos” şi sub forma primită astăzi, laicizarea incomplectă şi sărăcită a programului creştin, avem abia un Hristos meşteşugar, nu prea contestat de către o civilizaţie judecată superioară tuturor lucrurilor, şi recunoscut într-o oarecare măsură, ca factor social sau cooperator binevenit al acestei civilizaţii. Toate aceste cuvinte iritante şi injurioase pentru Biserică, ca şi pentru Hristos indică un plan surprinzător de aprecieri şi de gândiri la creştini. Ne găsim totuşi implicit şi explicit în diferite prezentări ale istoriei eccleziastice. În fond au fost intenţii bune. Existau se pare, indivizi a căror credinţă oscila şi nu îndrăznea să se afirme, pentru că ţările protestante schimbau mai multe baloturi de bumbac decât cele catolice. Îmi amintesc a fi citit cu mirare la autori serioşi şi în lucrări nu lipsite de celebritate zeci de pagini, totodată alarmante, apăsătoare şi abile pentru a disculpa naţiunile catolice de orice inferioritate comercială.
Toate acestea decurg dintr-o eroare funciară naturalistă, în istorie foarte insinuantă şi periculoasă. Biserica este luată în consideraţie ca creiată înainte de toate pentru a duce o bună rânduială în această lume. (şi poate la câţiva chiar, formată prin imanenţă pentru acest scop). Este dezrădăcinată în mod ciudat din originile sale, apariţia pe pământ a Cuvântului Întrupat, naşterea miraculoasă, învierea, cu cari nu se vedea prea bine ceeace are comun această concepţie administrativă şi dealtfel manifest anacronică, nici felul în care, nici pentru ce are legături cu ea. Ea este abătută în mod ciudat dela scopul ei, viaţa eternă.
Există aci într-o lume îmbătrânită şi obosită, o transpoziţie humanitaristă a iudaismului decadenţei. Se caută mai mult sau mai puţin inconştient, dar mai mult decât ar trebui, regatul întrucâtva temporar, nu al lui Israel, ci al poporului ales, al unei lumi alese. Concepţia este mai puţin strâmtă dar este de acelaşi ordin şi de acelaşi nivel spiritual ca şi ea, nu se recunoaşte supranaturala economie a Mântuirii. Această rasă de spirite cuprinde şi ea în Biserică, ca şi în judaismul deformat al lui Irod, specii de farisei şi saducei, unii limitaţi prin sărăcia concepţiei lor despre Biserică la scoarţa observaţiilor legale, de aci înainte nepricepute, deoarece nu cunoşteau iubirea esenţială şi finală şi care stau la baza lor şi uită prea mult stabilirea unui fel de pact concenţional, greu de explicat, cu Dumnezeu, realităţile spirituale într-adevăr comunicate de El; alţii, materialiştii, poate în mod involuntar, dar detronând mai mult decât ar trebui supremaţia Cerurilor în folosul împărăţiei terestre, nu fără a primi lovituri, foarte multe sensibile din partea ,,Prinţului acestei lumi”, care se simte aci jos la noi ca acasă şi ştie să se apere.
Toate acestea se găsesc la mulţi în mod accentuat în studiul trecutului, ca şi în preocupările zilei.
Această concepţie, mai mult sau mai puţin mărturisită despre Biserică, poate, la diferite grade, să deformeze foarte puternic istoria Bisericii. Nu este chiar în van că se transformă corpul mistic al lui Hristos în ceva care are în acelaşi timp caracteristicile sindicatului, consiliului de administraţie circumscris al unei forme de viaţă naţională, chiar al unui fel de curs superior de comportere în saloane, în capelă, în birou, în guvernare.
O altă deformare se bazează pe aceleaşi surse: criticile cu criterii prea mult împrumutate ordinei naturale, dela cari Biserica, în fond, nu se trage şi de cari nu trebuie să se ţină seama, decât în manifestările accidentale.
Aci are loc un fenomen care se repetă fără încetare veac de veac. Sub aspectul unui prestigiu de ştiinţă, şi mai precis, pentru ceeace pare a nu avea valoarea imperioasă a ştiinţei, decât datorită căldurii înşelătoare a descoperirii şi definiţiei pasiunea operei personale, adică tocmai prin ceeace în opera ştiinţifică are cel mai puţin caracterul adevăratşi calitatea de durată a şiinţei, se formează fără întrerupere superstiţii pseudoştiinţifice. Fiecare secol are moda sa, penajul său, alchimia sa, etimologiile şi genealogiile sale fantastice în câteva domenii. Trecerea anilor reuşeşte câteodată să distrugă aceste miragii, căci ,,totuşi au acţionat bine la timpul lor şi totdeauna în numele ştiinţei”. Vom fi poate miraţi de a constata în câteva luciri autoritatea pretinsă a ştiinţei, cu care, în contra învăţăturilor curente ale Bisericii, anumite lucruri au fost afirmate, susţinute, impuse şi de docilitatea puerilă cu cari au fost primite, docilitate cu atât mai vrednică de dojană şi mai nelogică de sute de ori, decât anumite necredinţe nepotrivite relativ la viaţa supranaturală a Bisericii. O ochire asupra a ceeace am îndrăznit să numim ştiinţa în materie de critică relativă la Biserică, în secolele 18 şi 19 în special, şi raportându-ne la textele originale ale criticilor sale, este mai instructiv decât toate argumentaţiile.
Aceste observaţii evocă două probleme în studiul Bisericii: întrebuinţarea operelor heterodoxe, acelea ale documentelor şi ale tradiţiilor pe cari ni le furnizează Biserica.
Întrebuinţarea istoricilor Bisericii cari nu sunt ai Bisericii şi cari n-o înţeleg, ridică binenţeles serioase rezerve şi precauţii indispensabile.
Pentru evenimente ei pot fi adesea ori consultaţi cu folos, acolo unde faptele sunt incontestabile şi nicidecum ipoteze plauzibile şi tendenţioase, cari se arată atât prodigioase chiar faţă de însăşi Biserica.
Pentru motivele şi cauzele menţionate, neîncrederea şi controlul trebuiesc să fie egale în teză generală (afară de cazuri de contingenţe psihologice, politice şi sociale, când trebuie să ne ferim de a le acorda o importanţă funciară şi desvoltări exagerate.) Deoarece exclud à priori distincţia fundamentală între ordinea naturală şi ordinea supranaturală, mergând până la a nega pe cea din urmă, deoarece fac, privitor la Biserică ,,eroare asupra Persoanei” despre care am vorbit la început, deoarece ei acţionează în virtutea principiilor esenţial diferite de acelea pe cari credinţa noastră ni le impune să le practicăm, aprecierea rezultatelor lor şi aplicarea metodelor lor sunt într-o asemenea materie lucruri mult mai mult decât primejdioase. Învăţătura Bisericii însăşi, pune în practică rânduială în aceste folosiri desordonate. Un catolic nu poate lua în consideraţie aceste opere decât ca un repertoriu şi ca punct de plecare pentru corectări.
Pentru întrebuinţarea directă a documentelor autentice, Biserica a încurajat şi autorizat din ce în ce iniţiativele şi cercetările. Nu trebuiesc uitate cuvintele lui Leon XIII, deschizând cu un gest minunat şi îndrăzneţ, tuturor duşmanilor, ca şi prietnilor, Arhivele cele mai secrete şi mai delicate ca conţinut din lumea întreagă, acelea ale Vaticanului, unde zac toate documentele vieţii exterioare ale Bisericii, în cari neghina mai este încă amestecată cu seminţele bune, arhivele în cari mai înainte simplul fapt de a întredeschide uşa, aducea excomunicarea majoră, ipso facto. Dându-le publicului el spunea: ,,Biserica nu se teme de nici un adevăr, şi numai pentru adevăr clădeşte ceeace clădeşte, înaintează ceeace înaintează!” Şi incercarea a justificat o asemenea previziune, după cum o va justifica pâna la cucerirea unei noi glorii.
Alături de această largheţă şi sinceritate, Biserica se socoteşte într-o oarecare măsură şi când este nevoie, judecătoarea propriei sale istorii. Le aduce şi aci controlul şi autoritatea sa.
Asupra câtorva puncte nedovedite, ea dă aprobare, sau cel puţin autoriză, cu distincţiile voite. Ea are teorii cuminţi asupra rolului şi valorii providenţiale ale prescripţiei în materie tradiţională de exegeză sau de devoţiune şi ea le aplică în mod neturburat. O întreagă scară de gradaţii separă ,,legenda”, care cu toate că a fost admisă până la noua ordine, pot fi chiar legende, ,,credenda”, cari sunt dogmele, trecând prin ,,docibilia” şi ,,docenda”, analogia prudentă a pactelor omeneşti deposedate de anumite efecte juridice, putând beneficia de o autoritate morală superioară şi de o bogăţie de fapte. Şi pentru multe teze, autoritatea Bisericii până la un anumit punct, vine să scutească de o anumită anchetă prea minuţioasă şi îngrijată. Ea ştie, fiind izvorâtă din tradiţia orală şi fiică unui Cuvânt care n-a scris nimic, până la ce punct trebuie respectate aceste tradiţii, ea cunoaşte şi insistenţa cu care, în ceeace priveşte ce este scris despre Cuvântul lui Dumnezeu, această parte este însemnată până la a fi într-o scurtă epistolă, nu fără intenţie, obiectul singurei raţiuni izbitoare.
Biserica, în calitate de Corp mistic al lui Hristos, nu este un corp organizat din punct de vedere natural; căci ea acţionează regulat, dacă ea se constituie servindu-se de elementele naturale, dacă ea le pătrunde şi le frământă, ea nu derivă din ele. Ea face parte înainte de toate din planul credinţei, ea acţionează şi este vechicul de credinţă. Istoria ei trebuie să cuprindă mai întâi de toate această latură a ,,fiinţei de credinţă”.
Trebuie să fixăm, în afară de valoarea supranaturală a acestei credinţe forma fiziologică, de faptul pe care îl aduce cu sine şi care-i poate altera profund întinderea în materie de istorie, ca şi uneori în alte domenii. Există în practică un fel de a trata adevărurile de credinţă care este mai răspândit decât am crede, care este inadmisibil, şi care porneşte dintr-o timiditate deplorabilă, eronată în principiu, ca şi în obiect. Pentru unii credinţa se przintă ca o confirmare a faptului aproape nesigur, sprijinul convingerilor şovăitoare, mai mult decât eşafodajul construcţiilor cereşti, ca o forţă suplimentară adăugată unor posibilităţi fericite şi de dorit. Sau mărturisiri de formă, pentru verificarea conţinutului ei, prin acquiisarea de realităţi prea înalte şi indiferente în loc de a fi ceeace este, punerea în raporturi cu realităţile absolute şi suverane, în mod obscur dar realmente tratate prin ele, puse în raport infinit de binefăcător, şi acţionând în măsura consimţirii, care, este cazul de a spune, îi dă accesul la aceste realităţi.
Credinţa, cârje de infirm, nu este ceeace trebuie, nici aici, nici aiurea, dar este ceeeace numim ochian, sau mai bine zis mijloc de apropiere cu adevărat dumnezeiesc.
Trebuie să punem pe primul plan al istoriei Bisericii ceeace în Ea, şi prin Ea, ne apropie de Adevărurile, Realităţile şi Finalităţile eterne.
Din acest punct de vedere ciclul anual al Liturghiei ne dă o preţioasă indicaţie: reprezintă suprema clasare, ceeace în faţa lui Dumnezeu, printr-un raţionament inspirat şi în urma unei trieri rămâne deapururi vrednic de amintit în torentul frământat al generaţiilor şi veacurilor: strălucirea crescândă a dogmelor (şi aceasta chiar în vederea unui al doilea sfârşit), sfinţii, urmele vieţii comune a lui Dumnezeu cu copiii săi, Biserica, neexistând decât pentru a reintegra umanitatea în Dumnezeu, prin fiul Acestuia, care s-a făcut om.
De aci se desprinde pentru cel ce vrea să înfăţişeze istoria Bisericii, necesitatea de a cunoaşte bine, ca atare, lucrurile credinţei, necesiatea unei anumite formări teologice, chiar sumare, dar profundă şi sigură. Am spus la începutul acestei disertaţii că, pentru a recunoaşte Biserica în istoria sa fără greşeală asupra persoanei, trebuie să ştim precis ce este Biserica. Pentru a studia această istorie trebuie să cunoaştem o teologie temeinică. Prin teologie trebuie să înţelegem desigur o teologie dogmatică, în care inteligenţa omenească (şi mai ales aceea a sfinţilor), a săpat adânc adevărurile revelate prin credinţă.
Nu este vorba aci de ceeace se numeşte cu ajutorul unei formule cu două înţelesuri ,,teologie pozitivă” – lucru care ar trebui dealtfel să fie cuprins de fapt fie în simpla pregătire materială a teologiei dogmatice, fie în însăşi istoria Bisericii, în capitolul isvoarelor controlate.
Adevărata Teologie pozitivă, dealtfel, este aceeacare se sprijină pe Realităţile eterne şi le cercetează cu întreaga îndrăzneală încrezătoare a unui spirit sigur de realitatea Dumnezeului său şi nu este aceea care cârcoteşte sau şicanează pur şi simplu pe baza epavelor textelor vechi, fără a judeca nici a contempla. Aceasta din urmă în special cum ne este prezentată până în prezent, mereu micşorând sau negând ceva, ar merita mai curând şi pe drept numele de teologie negativă, decât oricare altul şi mai ales decât numele înşelător de teologie pozitivă – şi ea pare prea adesea printr-o inversiune de termeni, despre cari, spre norocul lor, adepţii ei nu par destul de conştienţi, să pună în postură dubioasă realităţile pozitiv esenţiale ale credinţei şi în realităţi absolut necontestate, realităţile cel puţin indoielnice cari ar fi rodul investigaţiilor lor.
Pentru aplicarea ei la însăşi istoria Bisericii (având grije bineînţeles de a face o traducere a termenilor adecuată epocii şi o reducere la acelaş şi implicit dominator pe măsură ce ne apropiem de formulele explicite mai mult), este mai mult adevăr etern istoric, într-o teologie concepută chiar prea geometric şi prea scolastic decât în elaborările unei teologii zise pozitive, care atacă problema pe deaîndoaselea şi anume nu în sensul realităţilor comunicate, ci pierzându-se în mod steril în mijlocul ecourilor frânte şi fragmentare a mijloacelor cari au servit la comunicarea lor.
În această rudimentară, dar foarte indispensabilă preparaţie teologică, am spus-o şi repetat-o că este desigur nevoie să studiem din capul locului însăşi materia Bisericii. Deîndată însă ce este vorba de a studia istoria ei, câteva alte puncte, ca acel al harurilor cari circulă în ea şi al sacramentelor după modelul cărora, am putea spune că a fost conceput întreg universul, merită o atenţie specială. Alte două materii teologice şi spirituale, au în fine, pentru subiectul care ne preocupă, o importanţă capitală, a căror enunţare poate că va surprinde pe unii.
Trebuie, dacă vrem să studiem bine istoria Bisericii, să posedăm două teologii şi două mistice. Aceea a Sf. Fecioare şi aceea a morţii.
În primul rând teologia Sf. Fecioare şi o viaţă interioară în strânsă unire cu Ea.
Biserica, întocmai ca şi Mântuitorul, este născută din Ea, tot în mod minunat, ca şi Mântuitorul.
Biserica, în special, în calitatea de Mireasă este întocmită după modelul Sf. Fecioare.
Ca Corp mistic, Ea este ca şi copilul Isus, ca şi Isus adolescent, ca şi Isus om matur, după asemănarea Maicii lui Isus. Şi poate mai mult şi în mod mai liber, ea reproduce în felul ei de a fi, până şi cele mai neînsemnate trăsături maternale, atât de uşor de recunoscut în carnea Omului-Dumnezeu.
Sf. Fecioară este în discreta sa istorie lumina istoriei Bisericii; cu acelaşi ,,fiat”, cu accesibilităţile absolute pentru cuvintele divine, simplitatea gesturilor, tăcerea minunată în faţa acţiunilor lui Dumnezeu printre creaturi.
Genealogia Sf. Fecioare poate fi apropiată de aceea a Bisericii, cu adânci învăţăminte. Împotriva tuturor aşteptărilor, putem avea minunate lumini asupra planurilor lui Dumnzeu, reflectând la ceeaace înseamnă pentru noi cu privire la întreaga istorie a lumii şi a Bisericii, asupra operelor şi moravurilor lui Dumnezeu, aceste linii de enumeraţie, la prima vedre atât de aridă, a numelor cari evoacă pentru a le strânge cu o legătură reală dealungul timpurilor personalităţi de valoare atât de inegală şi de calităţi atât de cizelat amestecate.
Studiul părţii respective a naturii şi a harului în opera mântuirii, rolul Concepţiei Imaculate şi reflexul acesteia asupra concepţiei Bisericii, găsesc în Maria călăuza cea mai sigură şi cea mai curajos înaintată.
Corpul mistic şi Corpul real al lui Isus trebuie să aibă o formaţiune analoagă, care atrage o întreagă serie de comparaţii folositoare şi de preţioase controluri.
Putem spune că lipseşte ceva esenţial în investigaţiile asupra vieţii Bisericii făcute de acei cari n-au concentrat niciodată efortul atenţiei lor şi poate spiritualitatea sufletului lor către rolul Sf. Fecioare în planul lui Dumnezeu şi înspre acţiunea Sf. Duh în Sf. Feciară.
Din punctul de vedere al celei mai stricte şi mai seci cronici omeneşti, două date înseamnă în această lume ceva nemaiauzit: Buna Vestire şi Cina de Taină. Cele câteva rânduri ale Sfintei Scripturi despre acest subiect, învaţă mai mult ca orice, după cum aceste două momente prin întreaga problemă, pentru cine vrea, înţelegând-o, să vadă trăind Biserica.
Sf. Fecioară ajută, în fine, la înţelegerea operei universale a Bisericii, – cu valoare enigmatic disproporţionată, – dar unde se simte cea mai minunat de perfectă logică a unei fiinţe alese, luată într-o ordine pe care Dumnezeu a atins-o, perfecţuine personală sau societate perfectă, înzestrată cu răsunete şi având o stăpânire suverană până dincolo de cele mai îndepărtate stele şi dincolo de toate cerurile.
Am vorbit despre o a doua teologie care trebuie cunoscută pe teren dogmatic, liturgic şi mistic.
Teologia morţii şi a scopului final, fără de care problemele nu sunt bine aşezate.
Este vorba despre instrumentul mântuirii.
Despre opera unei morţi care a atins persoana unui Dumnezeu.
Despre opera unei vieţi veşnice, dincolo de o moarte reală a fiecăruia, în anumite condiţii.
Despre acest şir de morţi şi generaţii, care constituiesc o extraordinară lecţie.
Despre miliardele de morţi, al căror număr îl vom spori în curând.
Despre propria noastră moarte, asupra căreia trebuie să medităm puţin în felul Sf. Ignaţiu, pentru ca ideea sa să ne apropie imediat de ceeace este fondul şi interesul Bisericii.
Biserica ridică chestiunea vieţii şi a morţii, a unei morţi, care nu este inteligibilă decât privită prin prisma Învierii Mântuitorului,
– ca o soluţie care se întinde dincolo de moarte, mulţumită Omului-Dumnezeu. Cine nu ştie în mod temeinic cu luminile credinţei şi toată reflecţia decisivă a sufletului său ceeace este moartea şi nu vrea s-o privească în faţă, nu poate să ştie ce este Biserica şi nu este în mod serios capabil de a-i înţelege sau de a-i descrie istoria.
Repetăm, că ea nu urmăreşte în mod esenţial o simplă preocupare de fericită orânduire a umanităţii pe pământ, ci o pregătire decisivă, inevitabilă, întrucâtva pripită şi mereu în mişcare a ceeace ce trebuie să fie viaţa veşnică în Cer, fără îndoială cu un reflex al ordinei sale pe pământ, dar cu titlu de reflex şi de chezăşie şi printre încercări.
În afara acestei tragice şi pătrunzătoare consideraţiuni, nu s-ar făuri decât liste plictisitoare de fapte şi de persoane, fără punct de plecare şi fără punct de sosire, fără fir călăuzitor dealungul desfăşurării veacurilor. S-ar atribui Bisericii scopuri pe cari ea nu le are şi s-ar accentua cu importanţă exagerată părţile prea umane şi prea zadarnice. Dealtfel Biserica cere să ne servim de Ea, mai mult decât să fie servită. – Parte prin aplicarea principiului celei mai mici sforţări, parte datorită unei bune intenţii oprite la jumătatea drumului şi prin suficientă incredere în realităţile revelate, au exista, faţă de Biserică, prea mulţi partizani pentru a înlocui pe credincioşi.
Istoria Bisericii nu se face luându-i partea cu un fel de părtinire pioasă şi uşor orbită, ci înţelegând şi trăind ceeace este ,,in saecula saeculorum”.
Vă urez s-o puteţi face mereu astfel şi pentru a pune această urare sub protecţia lui Dumnezeu, îngăduiţi-mi s-o transform într-o rugăciune potrivită, pentru terminare:

DOAMNE,
prin putearea Bisericii Tale mi-ai dat harul fără să pot chema pe Altar Corpul şi Sângele Tău, – să te fac să fii de faţă acolo – şi timp de câteva minute prea scurte, să Te ţin cu adevărat în mâinile mele, precum cu adevărat, dar în toată clipa, Tu mă ţii într-ale Tale.
DOAMNE,
din această clipă îmi îngădui şi mai mult să ating celălalt Corp misterios şi al Tău, pe care – pentru a Te da tuturor l-ai dăruit Bisericii Tale.
DOAMNE,
tuturor celor de faţă le-ai dăruit nemăsuratul har de a-i lega prin botez de acest Corp unic şi sfânt al Bisericii Tale, i-ai făcut să trăiască din însăşi viaţa acestui Corp. Îi vizitezi în Sf. Împărtăşanie, locuieşti în ei prin locuirea Ta divină. Mai dăruieşti tainica şi speciala Ta prezenţă tuturor acelor suflete cari, ca şi acestea, vor să se reunească în numele Tău.
DOAMNE,
ne-ai dăruit astfel unora ca şi altora fericirea nemeritată de a vedea şi auzi ceeace secole de istorie omenească au dorit să vadă şi n-au văzut, au dorit să audă şi n-au auzit.
Fă deci să ştim să Te vedem şi să Te auzim cum trebuie în această Biserică pe care ai chemat-o să fie Corpul Tău şi pe care noi căutăm să o cunoaştem din ce în ce mai bine, până în întunecimile trecutului său.
Fă ca aci cercetările noastre să nu fie zadarnice şi ca lucrul nostru să nu se rătăcească.
Fă ca scrutând un trecut plin de Tine să nu te pierdem din vedere şi să Te auzim vorbind în noi, pentru ca până şi în această modestă lucrare care ne pune faţă în faţă cu jocurile Providenţei şi armoniile Predestinaţiei Tale, noi să putem pătrunde mai bine în această Biserică, şi prin Ea, la ceeace ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, inima omenească n-a îndraznit visa şi Tu ai pregătit din veci celor pe care I-ai iubit şi cari Te iubesc. AMIN.

Bucureşti, 20 Iulie 1946.