La chambre des saints à Rome, JOLY Edmond – prefaţă scrisă de mons. Ghika
LA ROMA, PE URMELE SFINTILOR, CU MONSENIORUL GHIKA
Spiritualitatea Monseniorului Vladimir Ghika, marca distinctiva a personalitatii lui de exceptie, s-a caracterizat, inainte de toate, prin modestie si smerenie. Una dintre consecintele acestei ezitari inaintea luminilor rampei, a retractilitatii din fata spatiului public se vede si cercetand opera sa scrisa: scrierile Monseniorului Ghika nu sunt numeroase si nu au batut niciodata la ochi prin afisari stridente. Samanta de adanca si substantiala cugetare pe care o regasim la fiecare fila in cartea sa poate cea mai cunoscuta – Ganduri pentru sirul zilelor – , ne ofera, in acest sens, o pilda de prezenta pe cat de graitoare in semnificatie, pe atat de discreta si neostentativa in expresie si formulare: o buna si frumoasa hrana pentru suflet, chiar daca imbracata intr-un stil de inconfundabila de virtuozitate scriitoriceasca.
In prefata scrisa pentru cartea scriitorului francez Edmond Joly la Chambre des Saints, aceste virtuti aparte ies cu stralucire la vedere. Monseniorul Ghika a scris acest admirabil „Cuvant inainte” cu gandul la bunurile spirituale oferite de autorul cartii. Spiritualitatea celui care a asternut pe hartie introducerea iese in evidenta la fiecare cotitura a gandului si frazei, imbracata mereu in metafore si comparatii, care – in frumusetea lor discreta – invita, pas cu pas, la adanca reflectie.
Caci Edmond Joly (1861-1932) evoca in acea carte proprii sai pasi intr-un pelerinaj facut la Roma – nu in cautarea desfatarii ochiului la vederea monumentelor si a maiestatii marilor bazilici, ci, in mod paradoxal, in cautarea acelor locuri ponosite si indeobste trecute cu vederea de turist si calator: modestele locuinte-memoriale unde au trait o vreme, in popasul lor pamantesc, sfinti ai Bisericii.
Vazute de Monseniorul Ghika ca niste „anticamere” ale Cerului, aceste smerite incaperi, odai banale – decoruri ale vietii cotidiene de odinioara ale unor persoane inaltate intre timp la demnitatea altarelor – dau prefatatorului ocazia de a medita asupra importantei lucrurilor mici din viata obisnuita de zi cu zi a crestinului; si, mai cu seama, a raportului dintre acestea si chemarea noastra a tuturor la cele de Sus, rod al smeririi prin Intrupare a Fiului lui Dumnezeu. Dar sa lasam pe Monseniorul Ghika sa ne calauzeasca acest gand de profunda relevanta.
Andrei BREZIANU
VLADIMIR GHIKA – CAMERA SFINTILOR*
„Camera Sfintilor”…
S-ar putea crede ca acest titlu ascunde cumva o intentie poetica, o misterioasa imagine, ticluit aleasa tocmai spre a intepa curiozitatea trecatorului. Catusi de putin. E drept, titlul e frumos si suna bine, dar nu-i mai putin adevarat ca el e cat se poate de simplu si cat se poate de loial. Nu-i unul din acele titluri gandite sa-ti sara in ochi, titluri de formula literara, acoperind, ba uneori depasind meritul cartilor pe care le vestesc, ele care – intr-o maniera putintel indiscreta, dar totusi agreabila – , imbie pe cititor sa le cumpere. Nu. Caci e vorba aici de camera sfintilor, in sensul propriu, direct si concret al acestor cuvinte, anume de odaile unor sfinti care au vietuit la Roma, locuri unde ei si-au trait zilele, incaperi unde, in deplina si izbitoarea smerenie a realitatii cotidiene, ochiul surprinde un frapant contrast. Acest contrast vorbeste despre ceea ce – pornind de la intruparea lui Dumnezeu – omul poate azi intrezari pana si in cele mai indepartate si smerite rasfrangeri ale fiintelor de El Insusi asociate propriei Sale vieti; si despre ce pot ele aduce lumii in dar, atat ca prezente de actiune, cat si ca prezente sacre.
Si iata cum, dintr-o data, o carte ca aceasta, „Camera Sfintilor” ne pune sub ochi tranzitia tragic mizera – si, tocmai de aceea, cu atat mai semnificativa – , care se statorniceste pe de o parte, intre supranaturalul cel mai elevat si mai net si, pe de alta parte, cele mai pamantesti si mai intime detalii ale unor vieti domestice, despuiate pana si de maruntul coeficient de noblete pe care, prin miscarea laborioasa a zilelor, si-o poate cateodata dobandi de-a lungul unei existente.
Camerele sfintilor au astfel caractere diferite. Mai intai, rolul de anticamera a Cerului. Fara a trada ori dezminti vreuna din aceste doua trasaturi – anticamera, pe de o parte, Cer pe de alta parte – o atare incapere imbraca indeobste aparente modeste si pricajite, anume facute parca pentru asteptari mofluze ori trude ingrate. Se stie ca, din punctul de vedere al decorului, o anticamera are prea putin in comun cu marea incapere unde, in cele din urma are loc primirea, cea dintai servind celei de-a doua doar ca loc modest de asteptare. Si totusi, numai anticamera duce la locul cel ales, unde se petrece primirea. Si cat de mult timp nu ni se intampla uneori sa petrecem facand anticamera, petrecand in fata usilor inchise ceasuri prelungi de fastidioasa asteptare. De locul primirii ne desparte doar o usa, dar tocmai acea usa ne ascunde totul. E de ajuns o cheie, gestul scurt al rasucirii unei chei in broasca si, iata, usa se deschide. Pana atunci insa nu suntem lasati sa banuim nimic din splendorile de dincolo de canaturile acelei usi inchise, si de care – ca ochiul sa se poata convinge – tot ce il desparte e o simpla rasucire a ivarului si a cheii in broasca. Camera Sfintilor, iata, e una din aceste anticamere, si tocmai de aceea, ea imbraca adeseori trasaturile acelor ingrate locuri de asteptare, facute parca mai ponosite inca de ravasirile aduse de trecerea vremii si de dezafectare.
Dar in alte cazuri – impovarata de onorurile posteritatii— incaperea poate capata caracterul paradoxal al unei magazii de serviciu, un fel de debara a iarmarocului nostru pamantesc, incaperi in care unii sunt preocupati sa adune cat mai multe lucruri, sa pastreze totul, pana la cele mai sarmane faramituri de amintire traita, pana la ultimele lucrusoare care ar trebui, fara regret, lepadate.
Amandoua aspectele se cuvin scoase in relief si subliniate. Din ascutirea discordantei dintre ele doua se naste o folositoare lectie, se precizeaza mai bine sensul harului, acel miracol cotidian ce infloreste pana si din inima celor mai derizorii conditii de existenta.
Se intampla ca aceste biete camere in care au locuit o vreme sfinti sa fie prea des desfigurate de urmasi prin adausuri de ornamentari postume, ori prin aportul unor decoruri superflue. Dar – asa cum autorul despre care vorbim arata prea bine – , va ramane mereu in astfel de incaperi cate o urma din umanitatea concreta, autentica si, daca vreti, triviala, a celor care au vietuit intr-insele. Si tocmai racordarea discordanta facuta uneori de catre cei de azi intre astfel de vechi decoruri de viata, si viata traita acolo chiar de fostii locatari, ne face si mai vizibila lectia. Ceea ce ramane mai precis si mai pretios, dincolo de adaosurile pompoase aduse acestor incaperi cu trecerea vremii, nu reprezinta neaparat ramasitele cele mai nobile ale unor existente patrunse – atat in fiinta lor intima cat si in fapta – , de actiunea divina. Nu, ci, in aceasta stranie situatie, e vorba mai curand de ramasite, de deseuri, de farame de detritus lasate in urma de cei care au fost. Nu-i vorba de triste ramasite trupesti, de ce va fi ramas dintr-un trup sau altul dupa plecarea sufletului, de franturi de madulare din ceea ce va fi fost un les, de praful cules dintr-un osuar cu tigve. Acestea, daca-i vorba, au dreptul de a fi duse la biserica, unde sa odihneasca sub piatra de altar. E vorba dimpotriva, aici, de lucruri ce vin de mult mai jos, si de mult mai sus – si de mult mai departe, totodata. Sunt lucruri chemate sa ne arate forta amprentelor lui Dumnezeu in cel mai fad dintre neanturi.
Vorbim de obiecte care au servit candva la ceva, lucruri de uz cotidian, pe vremuri tinute in mana, cate o zdreanta de rufarie, o poala de haina ponosita, o pereche de cipici scalciati – umile, nevenerabile gioarse, dintr-o data inaltate mai presus de rangul lor, innobilate cu virtutile veneratiei si onoarei . Aparenta incongruentza, ne vorbeste, repet, despre importanta celor de jos, atunci cand sunt chemate sa indice inaltimea unui salt facut in sus. Din ceea ce s-ar fi cuvenit sa-si aiba locul intr-o cutie de gunoi, saltul acesta face, prin revers, un lucru sfant; o farama de umanitate saraca vine cuviincios sa ne arate cai nebanuite ale harului, mai graitoare aici decat poate oriunde altundeva. E vorba, in fond, de cutia cu deseuri… in loc s-o vedem trantita la marginea trotuarului, iat-o aici la loc de cinste. Cate o zdreanta e pe masa, cate o farama din ce fost sta acum pe etajera, sau iat-o asezata pe mescioara unui relicvariu.
Aici, din nou, ca si pretutindeni – transcendenta si familiaritate; ca, de altfel, in intreaga economie a mantuirii, o sobra familiaritate cu biete lucrusoare triviale si caduce….„De stercore erigens pauperem” (1) Cel ce semneaza acest Cuvant inainte, o face printre altele pentru a aduce multumire celui care a scris cartea, pentru a-i multumi ca a scris-o, facand si mai palpabila inca, prin aceste pagini, o invatatura care-i este atat de draga: cea potrivit careia transcendentul si familiarul se afla atat de aproape unul fata de celalalt, pana la intrepatrundere, in credinta noastra. Mai exista insa si un alt motiv de gratitudine. Autorul a tinut sa infatiseze cititorului aceste pagini, – atat de adanci si miscatoare – pentru ca el insusi, intr-un anume fel, se numara printre fii spirituali ai acestor modeste camere din Roma. In istoria destinului sau spiritual, vizitarea acestor incaperi candva locuite de sfinti, a jucat intr-adevar un rol definitiv. A pasit curios pragul tuturor acestor incaperi – de la odaia unde a locuit Sfantul Filip de Neri, la cea a Sfantului Dominic, unde a si devenit, o data pentru totdeauna, fiu al Bisericii, dupa ce, mai inainte, cazuse in genunchi in fata unui preot necunoscut (care si avea sa-i primeasca adeziunea la credinta). Si – asa cum sade atat de bine celor proaspat chemati de Dumnezeu la credinta – , trebuie spus ca autorul nu a cautat cu dinadinsul aceste trairi; nu i-a trecut prin minte, macar o clipa, atunci cand a pasit acele praguri, unde aveau aceste vizite sa-l aduca, si care avea sa le fie rodul. Iata insa ca, tot mai constient de cele ce i s-au intamplat, ca si de cele ce i-a fost dat sa inteleaga in aceste incaperi, el vede acum cu alti ochi acea binecuvantata plamada din care se cladeste orice viata de crestin, fidela celor doua naturi ale lui Christos. Plamada mai taios si mai violent vizibila dupa moartea sfintilor decat in timpul vietii, cand acest amestec e trait zi de zi, ca o cerinta imperioasa si paradoxal de sezisanta.
Autorul are tot dreptul la recunostinta noastra pentru faptul de a fi inteles, indragit, si descris aceste camere, candva locuite de sfinti. Dar cartea lui are si alte merite: pe plan speculativ, pentru bucuria spiritului, ea uneste profunzimea observatiei cu farmecul expresiei, remarca ingenioasa cu o justa perspectiva de ansamblu, notatia bogata in nuantari subtile cu o incisiva utilizare a culorii in descrieri. Dar dincolo de toate acestea, cartea are si o utilitate practica si imediata de interes actual.
Desi nu a fost conceputa in principal si deliberat in acest scop, aceasta carte e facuta sa serveasca de calauza pelerinului, poate chiar de ghid turistului. Ma gandesc la acel turist harazit a deveni, pana la urma, pelerin, pe urma pasilor scriitorului care a trait aceste momente la Roma, evocandu-le aici. Stim din experienta, atat generala cat si proprie, ce rol e chemat sa joace in mainile calatorului astfel de lucrari indrumatoare. Daca-i vorba insa de Assissi sau de grotele din Rieti, care ghid turistic din seria „Guides Bleus” ar putea rivaliza cu o carte ca „Pelerinajele franciscane” ale lui J. Joergensen? (2) Care brosura a unei agentii de turism – „Cook” de pilda – , poate ajuta pasii calatorului prin locurile sfinte ale Italiei cu atata inteligenta, cu atat tact, cu atata simt pentru cele de dincolo de fire? Lacuna s-a facut simtita, pana acum, pentru Roma. Cartea vine sa umple aceasta lacuna intr-un punct precis dintre cele mai atasante. Prin scrisul sau, cel ce vine sa umple aceasta lacuna ne face sa ne gandim mai curand la John Ruskin (3) decat la Joergensen. Dar un Ruskin mai curand atent decat meticulos, mai curand evlavios decat estet, si, in final, mult mai profund si mai salubru in calitatea lui de catolic, decat in aceea de cucernic drumet.
In aceasta carticica cititorul va gasi atat pentru inima sa, cat si pentru utilitatea practica a itinerariilor pe care le-ar putea parcurge, o fericita imbinare de privelisti si locuri de contemplat, folositoare si grupurilor de pelerini si credinciosi curiosi sa vada cu ochii lor aceste vechi locuinte, atat de goale in aparenta, atat de bogate, de fapt, in prezente; atat de saracacios garnisite cu anodine relicvii, atat de bogate, pe de alta parte, in viata veritabila. Cartea este menita sa-si dovedeasca excelenta utilitate ca un bun de durata, de pus la indemana cat mai multor cititori interesati de pretiosul serviciu pe care ea este pregatita sa-l ofere.
„Habent sua fata libelli”…
Este de dorit ca destinul acestei carti sa duca pe cat mai multi intr-acolo, spre Camera Sfintilor, si, prin complicitatea lor – sfintii se pricep foarte bine la asta – dincolo si mai sus, mai departe…
Prezentare si traducere de Andrei Brezianu
———————————————————————
1. Psalmul 112: “Pe cel sarac din gunoaie inaltandu-l”.
2.Johannes Joergensen, scriitor a carui carte aici citata (aparuta initial in daneza), a devenit curand bine cunoscuta in toata Europa dupa traducerea si publicarea ei in franceza (1910), traducere reeditata de nenumarate ori dupa aceea si talmacita ulterior si in alte limbi.
3. John Ruskin, scriitor si critic de arta englez, autor al unor importante lucrari despre tezaurele artistice ale Italiei, printre care cartea consacrata comorilor de arta religioasa ale Venetiei (“The Stones of Venice” –1853).