Pr. Vasile Mare: Prezența lui Dumnezeu
Vladimir Ghika s-a născut în ziua de 25 decembrie 1873, zi de Crăciun, ziua naşterii Mântuitorului. Fără a ne hazarda a vedea în această coincidenţă semnificaţii extraordinare, conştienţi fiind de minunata taină a providenţei şi cunoscând pe cel ce a fost Monseniorul V. I. Ghika, se cuvine să spunem cu evlavie: “O orânduire dumnezeiască a fost aceasta”. Ce ar putea fi acel “ceva” dacă nu o providenţă, chiar o orânduire dumnezeiască?
Raporturile mele cu Monseniorul Ghika se înscriu în cea mai normală relaţie de penitent-confesor şi suflet-director spiritual. L-am cunoscut destul de târziu, regret, chiar prea târziu, iar programul vieţii mele de preot tânăr la biserica greco-catolică “Sfântul Vasile” din Bucureşti nu mi-a dat răgazul necesar să mă pot număra printre cei ce s-au bucurat de posibilitatea unei adevărate comuniuni cu Monseniorul, deşi aici uşa nu era închisă nimănui. Aceştia îl puteau vizita pe Monseniorul chiar foarte des şi se bucurau de multe “conversaţii spirituale” profunde şi prelungite. Aici, cu adevărat, marele maestru spiritual, Monseniorul, ridica stăvilarele sufletului său preaplin, lăsându-l să se reverse în sufletele celor prezenţi.
În vremea aceea, adică în ultimii doi ani de libertate a Bisericii greco-catolice şi a noastră. Părintele Dr. Tit Liviu Chinezu, atunci protopop în Bucureşti – mai târziu, episcop consacrat în închisoare – a încercat să-şi realizeze un ideal de viaţă pe care şi l-a formulat încă din tinereţe: ca, atunci când va fi în situaţia de a trăi într-o comunitate, cât de mică, să formeze, împreună cu ceilalţi, o comuniune de viaţă, nu numai spirituală, ci şi pe planul lucrurilor materiale necesare vieţii de toate zilele. Venind protopop la Bucureşti, Părintele Chinezu ne-a găsit aici pe noi, cei doi preoţi tineri, pe care el ne-a format ca Rector al Teologiei din Blaj. Eram eu şi părintele Gh. Radu. Ne-a făcut propunerea, iar noi, copii cuminţi, am acceptat. Aşa s-a format acel “Trio” binecuvântat de Dumnezeu, despre care, mai târziu. Monseniorul Ghika avea să spună: “C`est trop bon pour durer”; chiar aşa a fost, n-a durat decât doi ani: doi ani de pregătire şi de formare pentru mărturia ce urma să I-o dăm lui Dumnezeu şi Bisericii noastre, mărturie permanentă pe care ne-o vor cere anii grei de prigoană ce vor urma. Zilele mărturiei au urmat imediat. Cei doi seniori, Monseniorul şi Preasfinţitul Chinezu vor da mărturia supremă, învrednicindu-se de moarte de martir, primul la Jilava în 1953, celălalt la Sighet în 1955, iar noi, cei mai tineri, prin căţiva ani de închisoare, nu prea mulţi în comparaţie cu cei prea mulţi ai altora.
Aici, la parohia “Sfântul Vasile” din strada Polonă, îşi desfăşura Monseniorul o parte din activitatea sa. În fiecare zi de joi după amiază, se întâlnea cu “Prietenii săi”. În concret, era un dialog între Biserică şi lumea laică, la care putea participa oricine avea de pus o întrebare sau de dezbătut o problemă, de orice fel, la care aştepta un răspuns şi din partea Bisericii.
Personalitatea deosebită şi cultura enciclopedică a Monseniorului era cea mai indicată să-şi asume această răspundere, deloc uşoară.
Roadele au fost bogate, iar interzicerea acestei comuniuni regretabilă de către toţi. în acelaşi loc şi în aceeaşi perioadă de timp, un alt ‘Trio” memorabil oferea ASTRU-lui (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi, dar nu numai a acestora ci şi a oricărui student sau elev din ultimele clase secundare), în fiecare duminică după amiază 2-3 ore de spiritualitate unde: – Monseniorul făcea lumină în problemele de doctrină creştină.
Părintele Dr. Tit Liviu Chinezu, fost profesor de filozofie creştină, răspundea la rândul său întrebărilor noastre
Iar Dl. Horia Cosmovici – mai târziu părintele Horia Cosmovici – cu verva lui de avocat renumit, venea întotdeauna cu câte o bijuterie spirituală care ne fermeca pe toţi.
Totul se încheia, în Biserică, cu un serviciu religios, unde glasurile a peste o sută de tineri, prin imnele sfinte, te făceau să uiţi, o clipă, că mai eşti pe pământ.
Aşa cum consemnam mai sus, prezenţa Monseniorului Ghika în viaţa mea pastorală a fost aceea de confesor şi director spiritual. Regret că a fost atât de scurtă, totuşi suficientă întru a-mi rămâne ghid preţios pentru toată viaţa. Din taina acestei comuniuni, căci taină trebuie să o numesc, deoarece Monseniorul aşa o voia şi în consecinţă, acest sfat îl dădea mereu şi tuturor: Despre viaţa voastră spirituală să nu vorbiţi fără necesitate, nici despre succese şi nici despre greutăţile sau chiar poticnirile voastre; nu vă daţi seama ce servicii îi faceţi diavolului deschizăndu-i uşa spre taina sufletului. Aşa ceva se discută numai în confesional, în direcţia spirituală sau în situaţii bine motivate… acolo se spune lui Dumnezeu şi El ne apără şi de cel viclean.
Mai puţin elegant, eu aş spune: “nu pălăvrăgiţi despre viaţa voastră sufletească; este în detrimentul ei, o pângăriţi.”
În aceeaşi ordine de idei. Monseniorul mai avea încă un sfat pe care nu cred să fi omis vreodată să ni-l dea: Faites attention á la presence de Dieu. Voia să spună că este necesară o râvnă deosebită în a actualiza în conştiinţă cât mai des PREZENŢA LUI DUMNEZEU.
Acest sfat merită a fi analizat puţin.
Sfântul Pavel spunea: Ai lui Dumnezeu suntem, în El trăim, în El ne mişcăm. (1)Însăşi existenţa noastră (şi a toată creaţia) este efectul permanent al “Actului Creator”. Dumnezeu este prezent în toate făpturile sale, nu prin Esenţa ci prin lucrarea Sa. Act creator care nu cunoaşte întrerupere. Aşa fiind se cuvine ca toată făptura să mărturisească această prezenţă, fiecare potrivit naturii sale. Creaturile neînsufleţite o mărturisesc prin însăşi existenţa lor. Creaturile însufleţite se cuvine să o facă în mod conştient şi liber. Ideal ar fi ca gândul prezenţei lui Dumnezeu să ne fie permanent actual. Aşa ar fi fost de n-ar fi apărut păcatul; acum iată că atenţia noastră se îndreaptă mai mult, mai “actual” spre ceea ce facem decât spre Acela în virtutea Căruia facem. Constatăm cu regret că Cel ai căruia suntem, în care trăim, în care ne mişcăm este, prea mult, “un oaspete uitat”; lăsat singur.
Remediul acestei absenţe este câştigarea şi cultivarea unei virtuţi specifice: virtutea actualizării în conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. Această virtute nu poate fi decât o fiică a virtuţilor teologale pe care, dacă există, le serveşte ajutând sufletele în a le practica cu mai multă uşurinţă şi mai bine.
Ca orice virtute, şi aceasta se câştigă şi se desăvârşeşte prin repetarea actelor specifice. Prin aceasta gândul prezenţei lui Dumnezeu devine mai actual, iar colaborarea cu voinţa divină mai eficientă, mai sfinţitoare.
(1) Citat liber
Vladimir I. Ghika
Gânduri pentru şirul zilelor
Fericiţi cei ce caută căci ei au şi aflat; şi vor afla de două ori.
Fericiţi cei ce aduc bucurie prin adevăr.
Fericiţi cei ce aduc bucurie prin bucuria lor.
Fericiţi cei ce aduc bucurie prin suferinţele lor.
Fericiţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, căci nici nu se mai gândesc măcar să se întrebe dacă sunt fericiţi sau nefericiţi.
Fiţi fericiţi unii prin alţii.
A mângâia, înseamnă a putea să-i aduci altuia ceva mai adevărat decât suferinţa lui.
A mângâia, înseamnă a da viaţă unei speranţe.
A mângâia, înseamnă să-l faci pe cel care suferă, să vadă în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el.
Caută-l pe cel care nu îndrăzneşte să te aştepte.
Dăruieşte celui ce nu-ţi cere.
Iubeşte-l pe cel ce te respinge.
Nimic nu ni-L aduce pe Dumnezeu mai aproape decât aproapele.
În viaţa fiecăruia, a-L avea pe Dumnezeu este singura avere care în mod sigur nu deposedează pe nimeni ci, dimpotrivă, îmbogăţeşte pe toată lumea.
Răzbună-te pe încercările al căror sens nu reuşeşti să-l înţelegi, mergând să duci fericire unor inşi care nu te cunosc.
Curajul este, şi el, o singurătate.
Singurătatea nu este bună şi sfântă decât după ce a fost scoasă de sub vraja lui “Eu “.
Nu-ţi opri mila la mijlocul drumului: există orbi care nu mai au ochi care să vadă, dar mai au ochi care să plângă.
Cântarea Treptelor… Doamne, să ştiu ce vrei Tu, – să vreau ceea ce vrei Tu, – să fac bine ceea ce vrei Tu.
Se numeşte Viitor cursul (calea) Îndurării în Veşnicie.
Amintirea de Dumnezeu şi uitarea de sine…
Una atrăgând după sine pe cealaltă.
Dumnezeu dă celor care dau.
Dumnezeu se dăruieşte celor care se dăruiesc.
Cel ce se despoaie pentru altul se îmbracă în Cristos.
Fie ca bucuriile mele să nu-mi sosească niciodată prin durerea altuia! Toate suferinţele mele să slujească pentru a aduce bucurii altora! Destinul meu să nu strivească nimic în calea sa!
Fericiţi cei ce au dorit să iubească mai mult şi au vrut să iubească ceea ce este greu să iubeşti, căci pământul le va fi mai puţin strâmt, iar cerul, pentru ei, va fi mai mare.
Raţionamentul este poate lucrarea pentru care se cere cea mai mare onestitate.
În judecăţile omului asupra Lumii şi asupra lui însuşi, o părere despre care nu se ţine seama îndeajuns: aceea a Adâncurilor.
Inimile curate care vor vedea pe Dumnezeu (Mt 5, 8) sunt încă de pe acest pământ singurele în stare să întru adevăr lucrurile lumii acesteia.
Universul ştie să se îndeletnicească cu tainicul meşteşug al tăcerii. Adâncurile au păstrat, ca buni duhovnici, taina mărturisirii lucrurilor.
Traducere: Pr. Vasile Mare
Istoria necunoscută a lumii se află în împărtăşirea sfinţilor şi în răspândirea harului. Aici se stabilesc genealogiile care domnesc peste destine – de aici urcă infiorate spre Armonia Supremă nenumărate tulpine ale lui lesei (Isaia 11.1, 10), a căror sevă este Sângele lui Cristos. (Mons. Ghika)
“Soldaţi necunoscuţi”, îi numeşte Papa Ioan Paul al II-lea pe martirii secolului nostru (Tertio millenio adveniente), care au mărturisit evanghelia cu preţul sângelui, au sfinţit şi continuă să sfinţească Biserica. Bisericile locale sunt îndemnate să preţuiască acest dar, să nu lase să se risipească acest potir al suferinţei întru credinţă şi adevăr. La Iaşi, faza diecezană a procesului de beatificare a Monseniorului Anton Durcovici a fost încheiată, documentele fiind înaintate Congregaţiei pentru Cauza Sfinţilor, în 1999, anul în care s-au împlinit cinci decenii de la arestarea sa (26 iunie 1949).
Printre martirii secolului XX se numără şi Monseniorul Vladimir Ghika. Cei ce l-au cunoscut, cei ce i-au fost discipoli continuă să ne ofere mărturii. Recent, Televiziunea Naţională a prezentat partea a doua a filmului monografic realizat de Aziza Bodea, fiind vorba, de data aceasta, despre minunile care s-au produs prin mijlocirea Monseniorului.
Ceea, ce dorim să surprindem, în mărturiile pe care continuăm să le publicăm în revista noastră, este inefabilul prezenţei sale în viaţa cotidiană, urmele pe care le-a lăsat în viaţa şi conştiinţa oamenilor.