Mărturie pentru un martir
Mi-a căzut în mână, din întâmplare, nr. 22-23, VIII (1997), al publicaţiei „Actualitatea creştină”, pe coperta căreia am rămas surprins să văd fotografia Monseniorului Ghika. Am citit, cu interes şi multă dragoste, articolul din corpul publicaţiei, despre cei 45 de ani de la arestarea sa, precum şi apelul din final.
Deşi sunt convins că martirii nu au nevoie de mărturii, fiindcă ei îşi dovedesc faptele prin jertfa personală, răspund apelului, rugăndu-vă, deci, să consideraţi răspunsul meu doar ca un simplu mesaj de recunoştinţă spirituală faţă de dragostea pe care, cândva, el însuşi mi-a arătat-o mie.
L-am cunoscut pe Monseniorul Vladimir Ghika în primele luni ale anului 1950, într-o împrejurare grea a vieţii mele: o boală, fără cauze evidente, mă redusese la situaţia tristă de a fi purtat pe targă, de la un spital la altul, în Craiova şi la Bucureşti. Am ajuns, în ultimă instanţă, la Institutul de Endocrinologie din Bucureşti, unde am rămas internat câteva luni de zile, în speranţa stabilirii unui diagnostic medical (lucru care, însă, nu s-a realizat.)
Acolo, într-o încăpere de la poarta institutului, izolată şi insalubră, era „tolerat” acela care înfiinţase acel institut. Monseniorul Vladimir Ghika. La rugămintea mea, Monseniorul a acceptat să vină la căpătâiul patului meu de suferinţă, să se roage pentru mine, aşa precum făcea şi cu alţi bolnavi, după plecarea medicilor din spital. Fiindcă nu mă puteam mişca nici măcar în pat, mi-a spus, atunci, că va pune, pe inima mea, o relicvă sfântă, o bucăţică din Sfânta Cruce a Mântuitorului, pe care dânsul o venera, iar sângele meu va purta acţiunea ei binefăcătoare în tot corpul meu. Apoi, în genunchi, împreună cu unul dintre ucenicii săi şi alături de tatăl meu, a rostit, rar şi abia şoptit, rugăciunea „Tatăl nostru”.
Deşi nu aveam un diagnostic, ci numai supoziţii, deşi nu făceam nici un tratament (în afară de câteva întăritoare), deşi nu a intervenit nici un fapt obiectiv remarcabil în evoluţia bolii, starea sănătăţii mele a început să se îmbunătăţească.
Subiectiv, însă, eu am apreciat atunci, şi cred la fel şi acum, că numai relicva şi rugăciunea Monseniorului Ghika au contribuit la însănătoşirea mea. Pentru mine, faptul respectiv a însemnat o adevărată minune.
Vizitele Monseniorului Ghika au continuat aproape în fiecare zi. S-au înfiripat discuţii asupra unor cărţi, în limba franceză, pe care dânsul mi le împrumuta şi pe care eu le citeam cu atenţia cuvenită. Într-una dintre aceste cărţi, autorul (al cărui nume nu mi-l mai amintesc) afirma – ca în „Divina Comedie” – că sufletele oamenilor, după moarte, sălăşluiesc în cercuri astrale, printre stele şi planete. Îmi amintesc că Monseniorul a comentat, sobru, „Cred că exagerezi”.
Blândeţea şi bunătatea Monseniorului Ghika, dragostea pentru cei bolnavi, credinţa puternică în Dumnezeu, m-au impresionat, atunci, cel mai mult.
Boala mea a trecut – precum venise – fără cauze şi explicaţii plauzibile, din punct de vedere medical. Acum, am 77 de ani şi continui să lucrez, în condiţii mulţumitoare.
După plecarea mea din Institutul de Endocrinologie, am continuat să port corespondenţă, la sugestia sa, cu Monseniorul Ghika. Mai păstrez încă o scrisoare a sa, din 11 decembrie 1950, pe care o anexez alăturat. În această scrisoare, după binecuvântarea sa pentru Crăciunul care se apropia, Monseniorul Ghika îmi atrage atenţia că „eliberarea corespondenţei este cam defectuoasă”, şi, în consecinţă, îmi recomanda să scriu la o adresă, a unei alte paciente. Dorina Costea, pe care eu o cunoşteam din spital. Rog pe cititorii acestor rânduri să remarce modul detaşat în care se vorbea, în scrisoarea respectivă despre stricta supraveghere la care era supus de către organele de represiune din acea perioadă. Începuseră şicanele, care vor duce, curând, la arestarea Monseniorului şi la moartea sa martirică.
Finalul acestei scrisori: „Să ştiţi că nu vă uit în rugăciunile mele”, reprezintă o promisiune, pe care Monseniorul Ghika a păstrat-o cât a trăit, şi sunt convins că îşi respectă promisiunea sa şi acum, din locul luminat, unde îşi primeşte răsplata pentru practicarea virtuţii supreme a creştinătăţii, iubirea de oameni.
Ion Pătraşcu