Părintele Cosmovici
Printr-o menire a sorţii (vestea trecerii dincolo a părintelui Cosmovici primind-o în preziua tipăririi revistei), singurul spaţiu disponibil pentru a publica aceste rânduri a fost în pagina de recenzii… Părintele plecat dintre noi îşi continuă astfel, menirea de referinţă pe care cu viaţa însăşi a slujit-o: “Nu eu trăiesc în mine ci Cristos Isus…” Fiecare “staţiune” a trecerii sale pe pământ a fost o “ieşire din tipar”, din contingentare: celebrul avocat monden nu gustă plăcerea succesului nici atunci când devine ministru. Demisionează. Suportă cu stoicism foamea şi frigul pe frontul din Rusia, iar apoi acuzaţia de colaboraţionism cu nemţii: trei zile după căsătoria civilă este arestat. Eliberat după câteva luni, are doar răgazul căsătoriei religioase, pentru ca următorii 18 ani de viaţă să-i petreacă în detenţie.
Închisoarea terifiantă este “un timp al fericirii’ în care îşi descoperă vocaţia de preot şi trăieşte bucuria harurilor. Scrie cu gândul “Rozariul social”, “Manualul omului politic creştin”. Rămas fără un ochi şi avându-l pe celălalt slăbit, devine pictor, pe care specialiştii aveau să-l considere drept un artist al forţei coloristice. După ieşirea din închisoare, în 1964, va fi sfinţit preot greco-catolic (în 1969, la vârsta de 60 de ani).
Acest “mare convertit al secolului 20”, fiu spiritual al Monseniorului Ghika, despre care ne-a lăsat o carte, “Monseniorul” şi portretul pictat, şi-a parcurs viaţa, la rândul său, sub semnul permanentei convertiri personale şi a convertirii semenilor prin forţa blândă a iubirii. Sub acelaşi semn îşi continuă, de dincolo, prezenţa printre noi.
MARINA FARA