Crăciunul… înainte de război

 

 

Trebuie recunoscut că Dumnezeu a săvârşit o adevărată minune, permiţând ca nu toate casele din zestrea Bucureştilor cu parfum de mic Paris să fie deposedate de propriul suflet. Adică de familiile care le-au însufleţit personalitatea. Şi mai trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acele binecuvântate pivniţe în care şi-au găsit salvarea scrisori, jurnale, cărţi, fotografii, într-un cuvânt, istorie. Nu este greu să observăm că, în epoca aceea minunată în care existenţa familiei figura în ordinea firescului (nu se concepea altfel), iar membrii săi erau iubiţi pentru simplul fapt că existau, timpul se construia liturgic.

Doamna Oana Seceleanu îşi aminteşte mereu cu emoţie acei ani «uriaşi» pentru viaţa noastră spirituală şi culturală, evocând cu volubilitate şi nostalgie chipuri şi momente care au făcut istorie: Monseniorul Ghika, episcopii şi preoţii Bisericii care aveau să primească martiriul, persoanele de la Curtea Regală, Nicu Minovici (unul dintre cei trei fraţi celebri, acesta fiind întemeietorul Serviciului public de Salvare), Nicolae Iorga… dar nu ne propunem să le înfăţişăm, nici măcar să le enumerăm aici (ar necesita spaţiul unor cărţi)… Reţinem, însă, remarca doamnei Oana Seceleanu că întâmplările acelea, întâlnirile cu aceşti oameni evocă o viaţă rânduită în ierarhia valorilor care au construit o civilizaţie solidă, bogată din punct de vedere spiritual. Amănuntele sunt esenţiale. De exemplu, remarcă doamna Oana Seceleanu, pe bună dreptate, micile vacanţe de trei zile, ale Paştelui şi Crăciunului, erau rânduite pentru unitatea familiei.

O.S. De «Sf Dumitru» se «deschidea casa». Începeau sărbătorile. Curăţenia generală, tocmai isprăvită, lăsa în urmă mirosurile tari, specifice, cărora avea să li se adauge, parfumul puternic şi proaspăt al crizantemelor. Copil fiind, participam la «febra» pregătirilor, cu bucuria de a primi oaspeţi. Apoi, «prefigurat» de momentul fericit al moşului Niculae, sfântul emoţiilor noastre cu pantofii la uşă, urma Crăciunul care se pregătea cu multă vreme înainte

Pe atunci nu se obişnuia Coroana de Advent. La biserică preoţii îşi însoţeau predicile de mesaje specifice, îndemnuri spirituale… Participam la vecerniile pregătitoare. Cu trei-patru zile înaintea Crăciunului, noi, tinerii, pregăteam Ies­lea… Era imensă. Se afla în locul unde «stătea» de obicei Sfântul fosif, în biserică pe partea dreaptă. Aşezam acolo o hârtie groasă de culoare gri pe care o boţeam în chip de stânci şi puneam cu grijă în interior toate personajele scenei, în afara Regilor Magi şi a Pruncului Isus.

Casa ne aştepta cn miros de cozonaci. Apărut cu două zile înaintea Crăciunului, bradul îşi avea locul în holul de jos. Împreună cu prietenii din grupul nostru de tineri împodobeam pomul pentru orfani, ajutându-le pe surorile de la Sion, între ele, sora Elisabeth, econoama şi directoarea orfelinatului de la «St Vincent de Paul»… erau acolo maximum 26 de copii, orfani ai războiului din `41 – `45.

În noaptea Crăciunului biserica era plină de aşteptare. Familiile şi prietenii cântau colinde în semiobscuritate. Lume multă, dar nu înghesuială. Toţi ne cunoşteam între noi. Cu un sfert de oră înaintea miezului nopţii, preotul ieşea la Altar şi începea vigilia Crăciunului. Când bătea ora douăsprezece, întreaga biserică se umplea de lumină, iar unul dintre copiii noştri îl ducea pe Pruncul Isus în iesle.

M.F. «Unul dintre copiii noştri?» parcă era vorba despre copilăria dumnea­voastră…

O.S. Fără să vreau, am trecut peste ani retrăind ultimele clipe fericite la «St Vincent de Paul»… Erau aproape aceleaşi ca înainte de război, deşi războiul adusese multă durere, multe pierderi. Apoi anii tenbili: ’47 – ’50… în ’51 – ’52, unsprezece membrii ai familiei noastre erau arestaţi sau cu domiciliu forţat. Unii dintre noi, tinerii prieteni, deveniserăm la rândul nostru, părinţi. Împreună cu iconiţele, copiii primeau ce se găsea: bomboane, ceva dulciuri… cu ciocolata era mai greu.

Când a fost naţionalizat Sanatoriul de la «St Vincent de Paul» şi nu a mai existat corul maicilor (conduse de sora Soize, o excelentă muziciană), l-am înlocuit noi. Eram vreo şase tineri studenţi dirijaţi de compozitoarea Florica Racoviţă-Flondor. Liturghia se făcea în latină. Existau neapărat, în afara celor în limba franceză, şi câteva cântece în româneşte…

M.F.  Amintirile de la St Vincent de Paul îl au în centrul lor pe Monseniorul Ghika

O.S. Monseniorul Ghika s-a născut într-o noapte de Crăciun. În noaptea de Crăciun a anului 1873. Avea, de altfel, o duioşie aparte pentru aceasta sărbătoare. Monseniorul Ghika se ruga mult; îngenun­chea în scaunul de rugăciune din stânga bisericii. După ce oficia liturghia, îndreptându-se spre ieşire printre rândurile credincioşilor, obişnuia să pună mâna pe capul copiilor, binecuvântându-i cu semnul crucii. În afara bisericii el era neobositul slujitor al lui Isus şi Prinţul. Avea mereu de vizitat bătrâni, bolnavi, răniţi, oamenii cei mai loviţi de soartă. Ascundea sub vestita lui mantie stacojie prăjituri, câte o sticlă cu vin, pregătite pentru aceştia. În lume la recepţii, impunea prin prestanţă: era Prinţul Ghika, de nobilă simplitate…

M.F. Prinţul care a refuzat să-şi ocupe cuvenitul loc din trenul regal, împreună cu familia sa (fratele său, Demetre Ghika, fiind ministrul de externe al Coroanei)… a rămas ca preot la Altar, creându-le dificultăţi autorităţilor atee care, până la urmă, nu s-au sfiit să-l arunce în închi­soare.

O.S. …şi au închis Capela. În răgazul acela de câţiva ani până la închiderea Capelei St. Vincent de Paul, venise din închisoarea de la Sighet şi părintele asumpţionist Ştefan Berinde, reluându-şi pastoraţia plină de zel. Sfintele sărbători din vremea aceea păstrează şi imaginea lui. Apoi, ani de zile, copiii aveau să constru­iască ieslea doar în casă. La început mă frapau neplăcut inovaţiile lor. Copiii mei adăugau ieslei personaje noi dintre jucării. Dar tăceam. Părintele François, venind să ne sfinţească locuinţa, aducea ce se putea găsi; de exemplu, odată a adus doi Moşi Crăciun confecţionaţi din săpun… Copiii, iscodindu-i, l-au întrebat cu sfială: «Putem să ne şi spălăm cu ei?» Părintele se amuza foarte tare. Supravieţuia sărbătoarea Crăciunului cum se putea, ducând înainte taina bucuriei din familie.

 

Interviu realizat de Marina Fara

This function has been disabled for Vladimir Ghika.