O flacără în vitraliul Biserici Române
Vineri, 17 mai, în Biseria “Sacré Coeur” din Bucureşti a fost comemorată trecerea la Domnul a unui sfânt: monseniorul Vladimir Ghika. “Moartea trebuie să fie marele act al vieţii noastre” – spunea Monseniorul. În umbra morţii trupeşti, torturile închisorii îmbogăţindu-i cununa de martir, Monseniorul sporea acea lumină spirituală ce avea să producă atâtea convertiri spectaculare, să mângâie suflete rănite, săvârşind miracole de-a lungul şi de-a latul continentelor.
Răspunsul iubirii noastre la iubirea lui Dumnezeu este substanţa spiritualităţii pe care acest mare gânditor şi mistic a lăsat-o omenirii, unind într-o flacără puternică lumina a două culturi şi spiritualităţi: orientală şi occidentală. Răspunzând “semnelor timpului”, acest “apostol al secolului XX”, precum îl numeşte Jean Daujat, (discipol şi biograf al monseniorului Ghika) ne oferă mult doritele răspunsuri la atâtea întrebări actuale : Oricare ar fi întâlnirea providenţială, care aşează o trebuinţă în calea noastră, ea este o vizită a lui Dumnezeu, care ne apare. Ieşi în întâmpinarea celui ce te evită. Dăruieşte celui ce nu-ţi cere. Iubeşte-l pe acela care te respinge.
Rugându-ne, primind Sfintele Sacramente în Biserica pe care Monseniorul a deschis-o şi în care a slujit, care a fost martirizată şi care a înviat pentru noi toţi, încercăm oare să pătrundem suficient în bogăţia spirituală pe care, pentru a ne lumina drumul vieţii, cu atâta iubire ne-a lăsat-o acest sfânt al nostru? Desigur, în acel 17 mai 1954, trecând la Domnul, “ca o pâine rumenită în cuptorul suferinţei”, acest sfânt al nostru a celebrat pentru noi toţi acea “dublă şi tainică liturgie” încredinţându-ne lui Cristos. Dublă şi tainică liturgie: de partea celui sărman, care îl vede venind la el pe Cristos sub înfăţişarea fratelui ajutător, de partea binefăcătorului, care vede în sărmanul, asupra căruia el se apleacă, apărându-i Cristos în suferinţă. Monseniorul continuă să celebreze pentru noi. Să ne ridicăm privirile spre iubirea lui mijlocitoare, participând, 1a rândul nostru, la acea “liturgie a aproapelui” pe care ne-a încredinţat-o.
(M.F.)*
__________________________________________
* M.F. – Marina Fara (Nota editorului)