Spiritualitatea Monseniorului Vladimir Ghika (III)
Eu nu am scris memorii şi nici nu am de gînd să scriu, dar am găsit providenţial trei note din trei ocazii diferite, în care Monseniorul Ghika conducea sufletele spre culmile atît de rîvnite şi de greu de atins ale vieţii spirituale. În simplitatea lor, aceste gînduri desfăşoară şi amplifică o adîncă cunoaştere a vieţii spirituale. Le voi lua pe rînd. Întrucît aceste note le am textual, aşa cum le-a rostit, le voi pune între ghilimele.
Primul gînd: “Monseniorul mi-a explicat ieri că moartea nu numai că nu aduce după sine o separaţie între noi, ci dimpotrivă va fi punctul de plecare al unei uniri mai intime care nu poate fi posibilă aci pe pămînt.
Sufletul celui care va pleca primul din trup, trup care a fost un obstacol, va veni sa se unească în mod foarte profund cu fiinţa iubită care a rămas pe pămînt. Va plana încontinuu în jurul fiinţei iubite.
Cel care rămîne va şti deci că sufletul iubit trăieşte într-o unire desăvirşită cu el. Nu mai eşti nici o clipă singur şi ai siguranţa de a fi susţinut de intercesiunea continuă a sufletului care a plecat şi care, în dorinţa sa vie de a ne vedea, se roagă pentru noi şi în special să nu cădem în păcat de moarte, care este singura separaţie iremediabilă. Atunci sufletul plecat nu ne mai vede! Singură spovada este cea care ne poate reda lui.
Păcatul venial (lesne-iertător) aduce şi el o întunecare a sufletului. Deci cel care rămîne trebuie să aibă grijă să ducă o viaţă cît mai curată şi plăcută lui Dumnezeu. In felul acesta, cu cît se va apropia mai mult de Dumnezeu, cu atît se va bucura de unirea cea mai sublimă cu sufletul iubit dispărut.” (25.1.1946)
Al doilea gînd se referă la obiceiul nostru de a limita sfera virtuţii speranţei. Citez:
Monseniorul mi-a explicat că “n-ar trebui să limităm înţelegerea virtuţii speranţei numai la viaţa veşnică, ci să includem şi harurile pentru fiecare din îndatoririle care ne sînt cerute în această viaţă. Trebuie să sperăm că Dumnezeu ne va da ajutorul harului său în toate împrejurările. Această speranţă dă creştinului o mare linişte chiar în cele mai mari dificultăţi. El pierde teama de a nu putea suporta cutare sau cutare greutate. Dumnezeu este totdeauna prezent cu darul harului său.” (9.II.1946)
Al treilea gînd lărgeşte şi adînceşte valoarea actului nostru de ajutorare a aproapelui. Iată textul:
“Dumnezeu vrea ca toţi să fim mîntuiţi. Deci, practic, să avem mereu prezent în minte că orice om pe care-l întâlnim este un chemat. Prin felul nostru de comportare, prin atitudinea, prin vorba noastră, noi putea avea o influenţă bună sau rea. Avem o răspundere pentru fiecare întîlnire, căci din felul in care vom fi ‘răspuns’, fiecare ‘chemat’ întîlnit de noi va suferi influenţa noastră bună sau rea. Este aici o răspundere grea! Deci atenţie! Fiecare clipă a vieţii are greutatea sa.” (24.11.1946)
Desigur că s-au scris multe cărţi despre Monseniorul Ghika. Eu am căutat sa aduc la cunoştinţă cititorului lucruri noi, lucruri care nu s-au scris despre el.
Folosirea virtuţii speranţei pentru consolidarea harurilor actuale este un sfat cu totul excepţional, după cum şi gîndul de a avea permanent în conştiinţă că fiecare om este un chemat, am zice un candidat la fericirea veşnică, arată că şi fără a aborda pe aproapele îl putem ajuta efectiv cu rugăciunea noastră. Este aici o colaborare de o demnitate şi eminenţă unică. Facă Domnul Dumnezeu ca oamenii să înţeleagă în sfirşit că toată “tehnica” mîntuirii este, din voia lui Dumnezeu, în mina celui cu care viaţa ne încrucişează drumurile. Nimeni să nu fie exclus din rugăciunea noastră. Lui Dumnezeu îi dovedim iubirea noastră în primul rînd prin iubirea către aproapele.
După prezentarea – atît cît s-a putut – a spiritualităţii Monseniorului Ghika, voi reproduce acum finalul din rugăciunea cu care se încheie lucrarea lui Pensees pour la suite des jours:
”Suflete al meu, suflete al meu care niciodată nu vei muri, strigă-ţi veşnicia deja începută,
binecuvîntînd chiar din această clipă, veşnic, pe Domnul!”
Pr. Horia Cosmovici