Xaver Haider – Ar fi trebuit să fie episcop…


 

Actualitatea creştină a publi­cat în luna martie un anunţ de mică publicitate în care se cereau informaţii despre părintele Xaver Haider, de­ţinut între 1952 şi 1956 Ia Jilava, Piteşti, Canal, Aiud, Spitalul Văcăreşti. Deşi la 40 de ani de la evenimente nu mai speram să aflăm ce­va despre părintele Haider, printr-un concurs fericit de împrejurări sîntem în pose­sia unei scrisori a doamnei Lucia Santa, una dintre ti­nerele catolice, arestată în 1952, în acelaşi lot. Repro­ducem mai jos cîteva frag­mente din această scrisoare încredinţată redacţiei noas­tre de fratele părintelui Haider:

După ce în 1948 Biseri­ca greco-catolică a fost lovită de către co­munism, următoarea lovi­tură a fost îndreptată împotriva Bi­sericii romano-catolice. Scopul era ca Biserica noastră să devină auto­cefală aşa cum este Biserica orto­doxă şi deci să fie supusă statului. Toţi episcopii şi preoţii noştri s-au împotrivit, refuzînd să se despartă de Roma şi să iasă de sub jurisdicţia Sfintului Părinte. Ca urmare, toţi episcopii şi mare parte din preoţi au fost arestaţi şi li s-au înscenat procese de spionaj cu Roma.

După arestarea Monseniorului Schubert, a Părintelui Baltheiser, a Părintelui Pozsar, jurisdicţia a re­venit Monseniorului Menges. Pe vremea aceea slujea la biserica din Predeal, Timişul de Sus (maici) şi Azuga.

Era în anii 1950-1952. Făcînd parte din tineretul catolic de a­tunci, am avut ocazia să mă aflu alături de preoţii noştri, făcînd în secret legătura între ei şi Mons. Menges care fusese izolat de către autorităţi la Predeal şi nu putea lua contact cu nici unul din preoţi. Totodată am mijlocit legătura în­tre Mons. Menges şi Roma. Era o datorie care trebuia îndeplinită pentru a nu se lansa zvonul de către comunişti că Biserica romano-catolică din România s-ar fi desprins de Roma. Ne aflam sub “Cortina de Fier”, graniţele erau închise şi orice posibilitate oficială de comunicare era interzisă.

N-am fost singură în această ac­ţiune şi nu am fost singura din tine­retul nostru care am acţionat a­tunci. Nu eram decît o mică verigă. Ştiam cu toţii că mai devreme sau mai tîrziu vom fi arestaţi.

Pe Părintele Xaveriu Haider l-am cunoscut pe cînd slujea, la Sfinta Agnes. Fusesem elevă la Pi­tar Moş.

Cred că era în primăvara lui 1952 cînd Mons. Menges mi-a spus că vrea să se întîlnească cu Părintele Xaveriu fără ca nimeni să ştie. Am mijlocit această întîlnire. S-au întîlnit în camera mea din str. Londra din Bucureşti. Fiind pusă să păzesc uşa camerei ca să nu fie deranjaţi, am putut auzi conversaţia lor pe care nu o voi uita niciodată.

Biserica era în grea cumpănă. Sfîntul Părinte a cerut ca Mons. Menges să-şi desemneze un urmaş în a prelua jurisdicţia Bisericii noastre în cazul cînd vor fi arestaţi. S-a oferit acest lucru mai multor preoţi care prin vîrsta şi gradul care-1 aveau, puteau lua această sar­cină. Au refuzat toţi, ştiind ce peri­col era în acele vremuri.

Considerîndu-1 unul din preoţii foarte buni ai Bisericii, Mons. Menges a propus atunci, la acea întîlnire, Părintelui Xaveriu să-i fie urmaş în cazul cînd el va fi arestat, adăugînd: “îmi dau seama că cerîndu-ţi acest lucru îţi cer sacrificiul vieţii”. Iar Părintele Xaveriu a răs­puns simplu, cu acea minunată mo­destie şi curăţie sufletească care îl caracteriza: “Cînd am primit sfinţi­rea de preot, mi-am pus viaţa pen­tru Cristos”. Eu nu am putut uita niciodată această frază. In acei ani ai tinereţii, bunul Dumnezeu mi-a făcut darul – pentru care niciodată nu-i pot mulţumi îndeajuns – de a vedea jertfa şi felul cum preoţii noştri şi-au pus viaţa pentru Cris­tos. N-au făcut-o cu surle şi trom­pete, ci simplu, modest şi fără ca poporul de rînd să o ştie. Figura Părintelui Xaveriu mi-a rămas însă în suflet ca o lumină curată.

În toamna lui 1952 am fost ares­taţi un grup întreg, împreună cu Mons. Menges. Multe luni am trăit arestul de la Securitate, cu speran­ţa că Părintele Xaveriu e liber. Nici cu preţul vieţii n-aş fi vorbit despre ce ştiam în legătură cu el. Era un lucru mult prea mare. Era în joc însăşi existenţa Bisericii noastre. Mons. Menges nu era numai înlo­cuitor de episcop pentru dieceza de Bucureşti, ci după dispoziţiile Ro­mei, avea primatul pentru întreaga ţară; deci acest rol trebuia să revină Părintelui Xaveriu.

După cîteva luni, fiind scoasă la una din anchetele obişnuite de noapte, am auzit într-un birou ală­turat glasul Părintelui Xaveriu, an­cheta dură la care era supus, felul demn în care răspundea şi felul cum ne lua apărarea noua, celor cîtorva fete care am fost arestate odată cu preoţii. Spunea: “Pe ele lăsaţi-le libere, sînt nişte copii, noi, preoţii, purtăm toată răspunderea problemelor Bisericii”.

După aproape un an de anchete la Securitatea de pe str. Uranus, pe data de 26 octombrie 1953 a avut loc procesul. Am fost judecate în acelaşi proces cu Părintele Xave­riu. Vă enumăr persoanele din bo­xă în ordinea în care eram aşezaţi: Mons. Menges, doamna Silvia Pac­ca, Silvia Montani, eu, Părintele Asaftei, Părintele Boroş din Cluj, Mons. Ghika, Părintele Xaveriu, Părintele Gunciu, Lizica Costel, Părintele Francisc Augustin. Toţi am fost acuzaţi de spionaj cu Vati­canul. Procesul a fost o înscenare oribilă. Nimeni nu făcuse nici un fel de spionaj. Nici nu se putea fa­ce. Vaticanul nu are un serviciu de spionaj. Procesul a fost secret. Noi am fi dorit să fie public ca lumea să vadă cît de ridicoli erau securiştii, dar a fost secret.

Înainte de proces ne-am înţeles cu toţii să refuzăm apărarea din oficiu care ni s-a oferit, pentru că era un teatru. Acei avocaţi din ofi­ciu nici nu vorbiseră cu noi decît cinci minute înainte de proces şi nu făceau decît să ne acuze. Deci cu toţii am refuzat apărarea lor, ei to­tuşi şi-au jucat rolul şi ne-au apărat de formă. Cînd avocatul Mons. Ghika a dorit să-1 apere, Mons. Ghika s-a ridicat din boxă, cu ochii scăpărînd de mînie şi a spus: “Nu permit acestui domn să vorbească în numele meu. Am studii în drept şi pot să mă apăr singur. Imediat i s-au pus cătuşe la mîini şi a fost scos din sala de judecată şi judecat în lipsă, iar nouă, fiecăruia, pazni­cii ne-au pus ţeava puştii în piept. Atitudinea Părintelui Xaveriu a fost liniştită şi calmă, ca de altfel a tuturor celorlalţi; chiar Mons. Menges care era o fire mai labilă a avut o atitudine foarte demnă. La “ultimul cuvînt”, toţi preoţii au spus: “Mi-am făcut datoria de pre­ot”, afară de Părintele Augustin ca­re a spus că regretă ce a făcut. Noi, fetele, am spus că nu avem nimic de zis. Bîlciul era prea mare şi prea ridicol ca să mai spui ceva.

Procesul a durat de dimineaţa pînă la ora 10 seara, cînd toţi am fost încărcaţi într-o dubă şi duşi la Jila­va. Procesul a fost într-o sîmbătă. A doua zi, duminică, era sărbătoa­rea Cristos Rege. Părintele Xaveriu avea ziua cînd fusese hirotonit; îm­plinea zece ani de preoţie.

Noi, femeile, am fost băgate toa­te patru într-o celulă. Eram obosi­te şi nu aveam cum să ne odihnim puţin. Preoţii au fost de asemenea băgaţi cîte doi sau trei într-o celulă.

La un moment dat, am cerut voie gardianului să mergem la toaletă care era pe un hol strîmt în care dădeau uşile celulelor. Astfel, gar­dianul a ieşit afară şi fiecare din noi ne-am repezit la cîte o celulă a pre­oţilor. Am deschis vizeta şi în mare grabă am făcut o spovadă generală. Ştiam că urmează ani mulţi şi grei de închisoare şi nimeni nu ştia dacă va scăpa sau nu cu viaţă.

Eu am nimerit din întîmplare la celula Părintelui Xaveriu. L-am fe­licitat pentru aniversarea celor 10 ani de preoţie şi m-am spovedit. Nu voi uita niciodată cum a ştiut să mă încurajeze. Era cu încă doi pre­oţi, cred că erau Părintele Gunciu şi Părintele Asaftei, dar nu sînt si­gură. A fost ultima noastră întîlni­re.

Prin 1960, pe cînd eram în închi­soarea din Miercurea Ciuc, o co­legă care a venit din Văcăreşti mi-a adus vestea că Părintele Xaveriu a murit din pricina unei lovituri pri­mite la cap în timpul anchetelor; a făcut o tumoră la creier care i-a adus sfirşitul.

După unsprezece ani de închi­soare, cînd am revenit acasă cu oca­zia graţierilor – aveam 15 ani de muncă silnică – i-am găsit mormîntul în cimitir. Deseori mă duceam acolo să mă rog şi să-i cer ocrotirea în momente grele.

După mai bine de treizeci de ani, fiind la Lugoj, prin 1988, la Preasfinţitul Ioan Ploscaru, episcopul greco-catolic, şi stînd de vorbă de­spre acei ani grei, şi Preasfinţitul, ca toţi episcopii greco-catolici, fă­cuse mulţi şi grei ani de înthisoare, i-am povestit despre cît de mult m-a impresionat atitudinea Părin­telui Xaveriu în acei ani. Prea­sfinţitul Ioan Ploscaru mi-a spus ce a auzit despre Părintele Xaveriu. Mi-a spus ca Părintele Xaveriu 1-a îngrijit cu dragoste şi devotament pe Mons. Ghika în închisoare, cînd acesta ajunsese la neputinţă. Mons. Ghika, simţind că i se apro­pie sfirşitul, 1-a întrebat pe Părin­tele Xaveriu: “Cînd voi fi în faţa bunului Dumnezeu, ce să cer pen­tru tine?” şi zicea Preasfinţitul că Părintele Xaveriu i-ar fi răspuns: “Harul de a muri în închisoare”.

A murit Mons. Ghika şi scurt timp după el s-a sfîrşit şi Părintele Xaveriu.

Aceasta este tot ce ştiu despre iubitul şi veneratul dumneavoastră frate. El a rămas unul din acei crini curaţi şi preţioşi ce împodobesc Altarul Bisericii noastre, clădit pe dragoste şi jertfa, începînd cu Jertfa Mîntuitorului şi sfârşind cu aceea a slujitorilor lui.