Biserică și Rezistență (II)
După cel de-al doilea război mondial, dificultăţile au apărut foarte repede. Cotitura are loc la sfîrşitul anului 1948: închiderea şcolilor, inclusiv a seminariilor teologice catolice, (etatizarea învăţămîntului), interzicerea ordinelor religioase (existau franciscani observanţi şi conventuali, surori franciscane, piarişti, iezuiţi, asumpţionişti şi asumpţioniste, premonstratenzi, fraţi ai şcolilor creştine, “Doamnele engleze”, ursuline, surori sociale). Urmează, după model URSS, desfiinţarea Bisericii unite – absorbită de obedienta confesiune “dominantă” – după o “adunare a preoţilor greco-catolici” ţinută la Cluj, la care au participat cîteva zeci de persoane şi care a “aprobat reîntoarcerea la ortodoxie”. Decretul guvernamental este datat 1 Decembrie 1948. Toţi episcopii uniţi au refuzat trecerea la ortodoxie şi au fost arestaţi imediat: doi din ei, episcopii loan Suciu şi Vasile Aftenie, au murit foarte repede în închisoare din cauza maltratărilor. Diecezele de rit latin au fost reduse – în 1949 – la două: Transilvania şi Bucureşti-laşi; nunţiatura apostolică subzistă totuşi pînă în 1950 sub conducerea nu a unui nunţiu, ci a unui “regent” – americanul Gerald O’Hara, fost episcop de Atlanta. În 1950 guvernul român rupe relaţiile cu Vaticanul şi denunţă concordatul din 1930 – pe care de altfel îl încălcase sistematic începînd din toamna anului 1948.
Scopul statului totalitar era clar: lichidarea progresivă a Bisericii catolice. A spus-o în 1949 chiar Gheorghiu Dej: singura rezistenţă în faţa “puterii populare” este Biserica catolică. Şi braţul “puterii populare” a început să acţioneze: au fost arestaţi aproape toţi episcopii (cu excepţia arhiepiscopului Cisar, care a demisionat), foarte mulţi preoţi şi numeroşi laici, toţi prezentaţi drept “agenţi” ai Vaticanului şi/sau spioni anglo-americani. Au urmat procese cu multă publicitate împotriva “spionilor în sutană”, ca şi în celelalte ţări socialiste. Se poate spune că aceste procese au fost o excelentă propagandă în favoarea catolicismului şi au determinat numeroase convertiri. Episcopii Anton Durcovici de laşi, Valeriu Traian Frenţiu de Oradea, J. Scheffler de Satu-Mare au murit în închisorile de exterminare de la Aiud, Sighet, Jilava; tot în închisoare a murit şi marele cărturar şi preot Vladimir Ghika, un adevărat apostol. Singurul episcop care a rezistat la regimul penitenciar a fost episcopul Márton Aron de Alba lulia, eliberat în 1955, care s-a reîntors la sediul său într-un moment de destindere.
În 1950 s-a încercat de către stat lansarea unei mişcări a preoţilor catolici pentru pace (după modelul existent în Ungaria şi Cehoslovacia), ca o premiză a despărţirii comunităţii romano-catolice de Roma. A avut loc şi o adunare a “Comitetului Catolic de Acţiune” la Gheorghieni, dar lipsa de succes a tentativei a fost patentă şi s-a renunţat la ea. în 1954 se reînfiinţează seminarul din Alba lulia ca institut teologic catolic unic; în 1955 seminarul capătă o instituire canonică din partea episcopului şi acesta numeşte ca rector pe P. Nemecsek.
Numărul preoţilor închişi a fost foarte mare. Pius al XII-lea a dispus sfinţirea de episcopi clandestini: primul a fost P. losif Schubert, parohul catedralei Sfîntul losif, care l-a sfinţit episcop pe actualul cardinal Todea (au fost curînd arestaţi amîndoi). Jurisdicţia a fost transmisă unor simpli preoţi; astfel la Bucureşti a fost P. Ieronim Menges. Printre preoţii arhidie- cezei care au fost închişi un timp mai îndelungat să menţionăm pe P. I. Menges, R. Friedrich, I. Gonciu, P. Băcăuanu, Baltheiser, A. Demeter. În capitală, biserica italiană a fost închisă în 1952 şi biserica franceză Saint Vincent, la sfîrşitul lui 1956.
R.Duduica