Biserică și Rezistență (II)

După cel de-al doilea război mondial, dificul­tăţile au apărut foarte repede. Cotitura are loc la sfîrşitul anului 1948: închiderea şcolilor, in­clusiv a seminariilor teologice catolice, (etati­zarea învăţămîntului), interzicerea ordinelor religioase (existau franciscani observanţi şi conventuali, surori franciscane, piarişti, iezuiţi, asumpţionişti şi asumpţioniste, premonstratenzi, fraţi ai şcolilor creştine, “Doamnele en­gleze”, ursuline, surori sociale). Urmează, du­pă model URSS, desfiinţarea Bisericii unite – absorbită de obedienta confesiune “dominan­tă” – după o “adunare a preoţilor greco-catolici” ţinută la Cluj, la care au participat cîteva zeci de persoane şi care a “aprobat reîntoarce­rea la ortodoxie”. Decretul guvernamental este datat 1 Decembrie 1948. Toţi episcopii uniţi au refuzat trecerea la ortodoxie şi au fost arestaţi imediat: doi din ei, episcopii loan Suciu şi Vasile Aftenie, au murit foarte repede în închi­soare din cauza maltratărilor. Diecezele de rit latin au fost reduse – în 1949 – la două: Tran­silvania şi Bucureşti-laşi; nunţiatura apostolică subzistă totuşi pînă în 1950 sub conducerea nu a unui nunţiu, ci a unui “regent” – america­nul Gerald O’Hara, fost episcop de Atlanta. În 1950 guvernul român rupe relaţiile cu Vaticanul şi denunţă concordatul din 1930 – pe care de altfel îl încălcase sistematic începînd din toam­na anului 1948.

Scopul statului totalitar era clar: lichidarea progresivă a Bisericii catolice. A spus-o în 1949 chiar Gheorghiu Dej: singura rezistenţă în faţa “puterii populare” este Biserica catolică. Şi braţul “puterii populare” a început să acţio­neze: au fost arestaţi aproape toţi episcopii (cu excepţia arhiepiscopului Cisar, care a demisio­nat), foarte mulţi preoţi şi numeroşi laici, toţi prezentaţi drept “agenţi” ai Vaticanului şi/sau spioni anglo-americani. Au urmat procese cu multă publicitate împotriva “spionilor în suta­nă”, ca şi în celelalte ţări socialiste. Se poate spune că aceste procese au fost o excelentă propagandă în favoarea catolicismului şi au determinat numeroase convertiri. Episcopii Anton Durcovici de laşi, Valeriu Traian Frenţiu de Oradea, J. Scheffler de Satu-Mare au murit în închisorile de exterminare de la Aiud, Sighet, Jilava; tot în închisoare a murit şi marele cărturar şi preot Vladimir Ghika, un adevărat apostol. Singurul episcop care a rezistat la re­gimul penitenciar a fost episcopul Márton Aron de Alba lulia, eliberat în 1955, care s-a reîntors la sediul său într-un moment de destindere.

În 1950 s-a încercat de către stat lansarea unei mişcări a preoţilor catolici pentru pace (după modelul existent în Ungaria şi Ceho­slovacia), ca o premiză a despărţirii comuni­tăţii romano-catolice de Roma. A avut loc şi o adunare a “Comitetului Catolic de Acţiune” la Gheorghieni, dar lipsa de succes a tentativei a fost patentă şi s-a renunţat la ea. în 1954 se reînfiinţează seminarul din Alba lulia ca institut teologic catolic unic; în 1955 seminarul capătă o instituire canonică din partea episcopului şi acesta numeşte ca rector pe P. Nemecsek.

Numărul preoţilor închişi a fost foarte mare. Pius al XII-lea a dispus sfinţirea de episcopi clandestini: primul a fost P. losif Schubert, pa­rohul catedralei Sfîntul losif, care l-a sfinţit episcop pe actualul cardinal Todea (au fost curînd arestaţi amîndoi). Jurisdicţia a fost trans­misă unor simpli preoţi; astfel la Bucureşti a fost P. Ieronim Menges. Printre preoţii arhidie- cezei care au fost închişi un timp mai îndelun­gat să menţionăm pe P. I. Menges, R. Fried­rich, I. Gonciu, P. Băcăuanu, Baltheiser, A. Demeter. În capitală, biserica italiană a fost închisă în 1952 şi biserica franceză Saint Vincent, la sfîrşitul lui 1956.

 

R.Duduica

This function has been disabled for Vladimir Ghika.