Pr. Fabian MĂRIUȚ
De câţiva ani, credincioșii şi familiile parohiilor din Arhidieceză se adună pe data de 16 mai la biserica Sfânta Tereza şi la cimitirul Bellu pentru a-l comemora pe Vladimir Ghika, preot şi martir al Bisericii lui Cristos. Anul acesta, întâlnirea e presărată de freamătul ridicării sale la cinstea altarelor. Biserica noastră locală se pregăteşte de sărbătoare.
Propunând Anul Credinţei, emeritul Papă Benedict ne asigura că „poarta credinţei este mereu deschisă” (Porta Fidei 1). Înainte de a se închide poarta care marca ieşirea sa din viaţa activă a Bisericii, a ţinut să deschidă din plin poarta credinţei, asigurându-ne că viaţa contemplativă este o dimensiune la fel de importantă a vieţii creştine. O mărturisire convingătoare a celui care – aşa cum a spus-o înainte de ultimul salut ca papă – acum se pregăteşte pentru ultima etapă a pelerinajului său pământesc spre întâlnirea definitivă cu Cristos în casa Tatălui ceresc. Pentru noi, credincioşi şi familii ale Arhidiecezei de Bucureşti, Anul Credinţei înseamnă o poartă deschisă către Biserica nevăzută a sfinţilor din cer, unde, la ceata mijlocitoare a fericiţilor şi a sfinţilor, se alătură unul dintre fiii meleagurilor române.
Gândul ni se îndreaptă şi mai mult acum, în luna mai, luna florilor, către Vladimir Ghika, venerabilul preot şi mărturisitor al diecezei noastre şi al Bisericii universale, care a intrat pas cu pas prin poarta credinţei şi care acum, parcă se pregăteşte să coboare încă o dată în rândul fraţilor săi de neam şi de credinţă.
O coborâre începută deja din timpul pelerinajului său pământesc în care – aşa cum se arată în introducerea la culegerea „Gânduri pentru fiecare zi”, numită şi „grădina gândurilor” – a trăit şi a murit ca un sfânt şi martir al credinţei. O grădină cu totul specială, deoarece în ea nici o floare nu poate fi ruptă, ci doar privită, contemplată. Deja din timpul vieţii sale, o floare sau alta a fost dăruită posterităţii, adică nouă, fiilor săi spirituali, ca drumul să ne fie presărat de frumuseţe. La umbra fiecărui gând, întrezărim vocea sa blajină.
În manuscrisele sale, repetă deseori expresia „fii mei spirituali”, iar către fratele său Dimitrie, mai tânăr cu un an, se recomandă ca fiind Bătrânul Vlad. Monseniorul e părinte care poartă de grijă fiilor săi. Ca bătrân, e presbyteros, în sensul pe care primele comunităţi creştine i-l dădeau termenului, adică înţelept, sfătuitor, mângâietor, dar şi om cu autoritate. Autoritate, nu autoritarism, că aceasta provine din vasta experienţă de viaţă a unui om răpus de Duhul Sfânt: „Doamne, dacă îţi cer uneori un semn sensibil al harului tău, nu o fac pentru a fi mai sigur de tine, ci pentru a fi mai sigur de mine”.
Cu înţelepciune, spunea „străduieştete în aşa fel încât, ajuns la o vârstă memorabilă, această vârstă să aibă şi ea ceva memorabil în ea”. De care vârstă e vorba? Poate de cea a anilor. Şi mai sigur, de cea a harului. Cum, oare, să nu fi răsunat în inima sa de păstor cuvintele apostolului Paul „de a înainta către starea omului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,13)? Sfântul Paul spunea aceste cuvinte pe când era în temniţă. Din temniţă, de la Jilava, Monseniorul avea să scrie pe unul din bileţele: „cel ce se despoaie pentru ceilalţi, se îmbracă întru Cristos”. La vârsta desăvârşită se ajunge printr-o permanentă lepădare de sine şi îmbrăcare cu Cristos. Acolo, la Jilava, în frig şi umezeală, unii deţinuţi l-au îmbrăcat la propriu, deoarece oasele sale nu puteau suferi regimul de detenţie, iar el, la rândul său, i-a îmbrăcat cu puterea mărturiei sale, care izvora din convingerea transmisă în acest gând: „eu nu sunt mort, n-aş accepta niciodată moartea. El trăieşte în mine şi mă face să-i văd privirea. Nu mă voi lăsa niciodată să fiu despărţit de El”. Această legătură temeinică, de nezdruncinat, cu Cristos cel Înviat era la temelia vieţii sale.
În grădina de gânduri a Monseniorului se află flori care ne îndreaptă către cer: „Cerul nu face umbră”. Cer, pământ, sub pământ: Cristos cel înviat desfiinţează această ruptură. Nu mai e loc de umbre. El ne-a învăţat: Tatăl nostru care eşti în ceruri. În credinţă, cerul este înainte de toate o stare şi nu un loc. Împărăţia cerurilor trece dincolo de spaţiu şi timp, trece dincolo de a fi un deasupra şi un dedesubt, de a fi o locuinţă. Isus s-a suit la cer fără a părăsi pământul. Cerul este comuniunea deplină cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. „Cerul e adăpostul meu; – ce importanță are dacă e singurul?”… „Calea spre Cer este strâmtă, dar Cerul e larg. Calea spre Cer este strâmtă, dar e mult mai uşor să nu te abaţi din drum mergând pe o cărare decât printr-o câmpie”.
Din partea noastră, inimi gata de sărbătoare…
(Actualitatea Crestina, 5/2013)