Vladimir Ghika: „profesor de speranță”, Ed. ARCB, București 2013, pp. 100-101.
[Vladimir Ghika a deschis] o nouă cale istoriografiei române.
Trebuie subliniat totuși că era însuflețit nu de un interes pur istoric, nici de vreo mândrie aristocratică, ci, în această activitate ca și în toate celelalte, de conștiința misiunii sale de a lucra pentru unitatea Bisericii: de a apropia țara sa de Roma, de a face cunoscute în România legăturile care s-au țesut între ele în trecut, ca bază pentru viitor. Unul dintre biografii săi sintetizează astfel această orientare a activității sale și reacțiile pe care le-a suscitat: „Notele sale, trei mii de pagini cu scrisu-i mărunt, se refereau mai ales la relațiile dintre Biserica Romei și Principatele Române, la alianțele dintre prinții catolici și domnitorii Moldovei și Valahiei, la soțiile catolice ale unor boieri și chiar la unele profesiuni de credință catolică ale acestora din urmă. Știa că patriotismul anumitor scriitori ortodocși se speria de aceste descoperiri, dar avea încredere și în valoarea bunei credințe a unor istorici tineri pentru a trage concluzia, a arăta că schisma dintre cele două Biserici era mai mult aparentă decât reală, a facilita, într-un cuvânt, unirea dintre ele.“(M. de Galzain, Une âme de feu, pp. 26-27.)
În 1904, pe când se afla la Salonic, Providența i-a rezervat o descoperire care mergea în același sens: o descrie într-o scrisoare către același Ioan Bianu, directorul Bibliotecii Academiei Române:
„[…] Tocmai am făcut o adevărată descoperire istorică, pe care Academia, mai înstărită decât mine, va fi în stare, poate, să i-o răpească posesorului. […]
Este manuscrisul foarte îngrijit, caligrafiat cu cerneală neagră și cu cinabru, al unei traduceri slavone a Urmării lui Isus Cristos realizată în 1646 de Udriștea Năsturel pentru fiul său. […] Textul este scris de un anume Christoforovici, preceptorul copilului, pe care îl iubește, spune el în notă, «ca pe sufletul său». În alt loc se spune că traducerea a fost făcută după textul latin.
Un ex-libris cu o stemă curioasă încheie lucrarea. Are formatul aproximativ in-12. Era legat în lemn (probabil acoperit odinioară cu plăci de metal, cu piele și cu emailuri sau pietre scumpe, după 
moda timpului), numai una din părțile legăturii în lemn mai subzistă. Primele pagini lipsesc. Avem, poate, de regretat astfel pierderea unei prefețe de înalt interes istoric. Așa mutilată cum e, este una din piesele cele mai interesante pe care mi-a fost dat să le văd. Mărturisesc că n-am atins fără emoție aceste pagini ale «celei mai frumoase cărți ieșite din mâna omului, pentru că Evanghelia nu de acolo a ieșit», venită în contact, acum aproape trei veacuri, cu sufletul românesc (reprezentat aici de familia unuia din cei mai mari domnitori ai noștri) […].
Personalitățile care se leagă de această carte, natura ei, conținutul ei, toate acestea fac din ea una din cele mai prețioase mărturii ale trecutului nostru; ar fi foarte regretabil dacă Academia noastră nu ar poseda-o.“ (Scrisoare a lui V. Ghika către Ioan Bianu, 16 iulie 1904 (Biblioteca Academiei Române, fond Bianu).
În cele din urmă, Biblioteca Academiei Române a reușit să cum- pere acest manuscris al unei lucrări foarte importante în istoria apropierii spirituale dintre Răsărit și Apus; Urmarea, tradusă în românește, figurează într-adevăr printre cărțile cele mai bine cunoscute și folosite în monahismul ortodox din România. A fost mai întâi tradusă de greco-catolici (A Thomii dela Câmp, De Urmarea lui Hristos, patru cărți, Tiparul seminarului, Blaj, 1812, trad. Samuil Micu), apoi în mediu ortodox (Urmare lui Iisus Hristos, Tipografia lui I. Kopainig, 1845, trad. Gavril Munteanu; reeditată în 1901, 1938, 1944), tot pornind de la originalul latin; mai multe traduceri au fost făcute în mediul catolic (1902, 1932), cea mai recentă datorându-i-se lui Andrei Brezianu (1992).

This function has been disabled for Vladimir Ghika.