de Marius LAZURCA

Cum să faci sinteza unui chip fără a cădea în caricatură, oricât de pioasă ar fi? Cum să faci dreptate unui om întreg, întregii sale vieți, precum și unei morți de martir, când suntem presați de scurtimea timpului, de lipsa de documente, de nedreptatea involuntară a memoriei? Cel mai înțelept lucru este să ascultăm omul însuși. Găsesc într-un manuscris autobiografic din 1902 acest paragraf revelator: „O viața cu totul interioară: în afara doliului și a bolilor, niciun eveniment marcant; în interiorul sufletului toate furtunile, toate preschimbările, toate neliniștile, toate luptele”1. Mi se pare că astfel se transpune în limbaj omenesc vocația la sfințenie: ca o chemare la a-ți trăi viața fără a da de știre nimănui ci doar știut de Dumnezeu; mai întâi fără știrea parinților, prietenilor, celor apropiați; fără știrea, apoi, a sa proprie, în uitarea propriilor sale bucurii ca și a propriilor sale suferințe pur umane, în abisul ultimei dăruiri de sine. „Fugi, taci, ascunde-te”, îi spune Dumnezeu Sfântului Arsenie, unul dintre acei numeroși aristocrați care răspund, în secolul al IV-lea, chemării irezistibile a deșertului egiptean. Urmând deci o importantă tradiție, Prințul Ghika s-a simțit învestit, încă din adolescența timpurie și după propriile sale cuvinte, cu „o credința … care (îl) muncește și care (îl) va duce acolo unde vrea ea”2. Nu revendică această dorința de se pune în umbră ca o virtute „personală”; umil, o atribuie influenței alor săi: „Îi datorez mamei mele, scrie el, delicatețea sentimentelor … tatălui meu … pudoarea binelui … fratelui meu mai mic și surorii pe care am pierdut-o antipatia profundă pentru orice afectare, mai ales pentru orice afectare a virtuții …”3. Conform unei vechi tradiții creștine, umilința adevărată este singura virtute „lipsită de nume”: trebuie dobândită fără a-ți da seama și păstrată fără a-i acorda atenție în mod direct. Pudoarea binelui, umilința însoțește toate celelalte virtuți, asigurând astfel adevărul binelui lor. Nu este surprinzător să găsim această excludere de sine până și în cele mai obișnuite gesturi ale Monseniorului: corespondența prezentată în această seară dă mărturie din plin. Despre suferințele Prințului aflăm foarte puțin și incidental; ceea ce îl interesează este să nu-și alarmeze fratele, dar nici să nu umbrească cu propriile sale dureri, necazurile, considerate mai importante, ale celorlalți. Totuși, suferințele Monseniorului nu sunt întotdeauna trecute sub tăcere. Devenite uneori evidente prin dramatismul lor, sunt imediat acoperite cu umor: punerea la loc a „unui kilogram și jumătate de intestin”4 nu este desigur un detaliu crud de patologie, ci mai degrabă dovada admirabilei „ironii fața de sine însuși”5 de care dă dovadă cu delicatețe. Avatarurile unei dictaturi în devenire au frecvent dreptul la aceeași ironie din partea Prințului: neplăcerile legate de locuința, de care la drept vorbind Monseniorul nu se plânge, sunt atribuite unor legi absurde „care rechiziționeaza case, camere și metri cubi de aer”6. Supravegheat în mod constant , Prințul Ghika simte că „i-a îmbunat pe jandarmi”, niște gardieni pe care suntem surprinși să-i găsim prezentați ca „oameni foarte cumnsecade, în ciuda serviciului pe care sunt puși să-l facă”7. Monseniorul nu zăbovește niciodată asupra încercărilor prin care trece. Face o scurtă cronică a lor, spre folosul corespondenților săi; de altfel, face inventarul spre propriul său folos, pentru a se sluji de el în meditația sa continuă la lucrurile de pe urmă. Astfel, transformă relele trecătoare în binele veșnic: amintirea faptului că era în mod dramatic „agațat de o eventualitate cotidiană”8 nu este un semn de frivolitate paradoxală și îndoielnică, ci mărturia abandonării sale complete în Dumnezeu. Scrisorile trasează un proces neîncetat de transfigurare, un fel de autoproiectare pe orizontul unui Adevăr mângâietor. Dar, în această transfigurare, prezența celorlalți rămâne constantă, pentru că suferințele Monseniorului își primesc sensul lor veritabil ca răscumpărare pentru greșelile celorlalți, mai întâi, ale sale, apoi: „I-am oferit bunului Dumnezeu, scrie el, toate micile mele necazuri pentru voi toți, ca și pentru binele meu cel mai mare”9. Și din nou, această minunată uitare de sine care se manifestă ca umor, când se descrie primind sfânta împărtășanie pe masa de operație: „Am avut în același timp abdomenul deschis, ochii deschiși și cerul deschis”10. Fața de neamul său, Monseniorul nu este întotdeauna afectuos. Întristat de „vidul cel mai total al lucrurilor sufletești”11, de „mania deformantă a bucureștenilor”12, de frivolitatea conspiratorilor ocazionali și de lașitatea lor odată prinși13, Prințul nu se simte totuși separat de poporul său. Îi cere rugăciune constantă fratelui său ca să nu se arate „mai prejos de nivelul cerut ca român”14. În catastrofă, iubirea Monseniorului pentru patria sa nu este cea a unei victime. Ceea ce ilustrează destinul Prințului nu este înfrângerea binelui în istorie, ci mai degrabă eșecul scontat al oricărei întreprinderi umane pur seculare, dezlegate de sursa sa veșnică. După exemplul învațatorului său, Vladimir Ghika a învins lumea și istoria, iar prezența noastră aici este mărturia cea mai elocventă.

Note 1 Manuscris autobiografic, de acum înainte MA. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Scrisori către fratele meu în exil , București, 2008, p. 42. 5 MA. 6 Lettres , p. 76. 7 Ibidem. 8 Ibidem, p. 84. 9 Ibidem, p. 78. 10 Ibidem, p. 90. 11 Ibidem, p. 62. 12 Ibidem, p. 78. 13 „Georges Mano a fost nevorosimil ca martor, la tribunal ca și în ce privește educația, și la fel de laș odată prins, cât de fanfaron era înainte”, Ibidem, p. 60. 14 Ibidem, p. 86.

Discursul domnului ambasador la Vatican, Marius Lazurca, a fost ținut la Paris, în cadrul întâlnirii comemorative din 15 aprilie 2009. Traducerea în limba română este oferită de revista “Actualitatea Creștină” care publică discursul din numarul 5/2009. Pentru că traducerea electronică făcută de Google nu ar respecta originalul, iată textul în limba franceză:

« Si le grain ne meurt »
Evocation du Monseigneur Ghika à l’Ambassade de Roumanie en France
le 15 avril 2009

Comment faire la synthèse d’un visage sans tomber dans la caricature, aussi pieuse soit-elle ? Comment rendre justice à l’homme entier, à toute une vie, ainsi qu’à une mort en martyre, quand on est réduit par la brièveté du temps, les défaillances des documents, l’injustice involontaire de la mémoire ? Le plus sage c’est de se mettre à l’écoute de l’homme lui-même.
Je retrouve dans un manuscrit autobiographique de 1902 ce paragraphe éclaircissant : « Vie toute intérieure : à part les deuils et les maladies, aucun événement marquant ; au-dedans de l’âme toutes les tempêtes, toutes les métamorphoses, toutes les inquiétudes, toutes les luttes. » C’est ainsi, me semble-t-il, que se traduit en langage humain la vocation à la sainteté : comme appel à mener sa vie à l’insu de tous et au su de Dieu seul; à l’insu d’abord des parents, amis, fidèles ; à l’insu, après, de soi-même, dans l’oubli de ses propres joies comme de ses propres souffrances simplement humaines, dans l’abysse ultime du don de soi. « Fuis, tais-toi , cache-toi» se fait dire par Dieu Saint Arsène, un de ces nombreux aristocrates qui répondent, au IVe siècle, à l’appel irrésistible du désert égyptien. Suivant donc une vénérable tradition, le Prince Ghika se sentira investi, dès la première adolescence et selon ses propres paroles, par « une foi…qui (le) travaille et qui (le) mènera là où elle veut. » Il ne revendique pas ce désir d’effacement comme une vertu « personnelle »; humble, il l’attribue à l’heureuse influence des siens : « Je dois à ma mère, écrit-il, tout ce que j’ai de délicatesse de sentiments…à mon père…la pudeur du bien…à mon frère cadet, et à la sœur que j’ai perdue, l’antipathie profonde pour toute affectation, surtout toute affectation de vertu… ».
Selon une antique tradition chrétienne, l’humilité véritable est la seule vertu « dépourvue de nom » : il faut l’acquérir sans s’en rendre compte et la préserver sans lui prêter directement attention. Pudeur du bien, l’humilité accompagne toutes les autres vertus, certifiant ainsi la vérité de leur bien. Ce n’est certainement pas surprenant qu’on retrouve ce retranchement de soi jusque dans les gestes les plus communs du Monseigneur: la correspondance présentée ce soir en témoigne abondamment. Sur les souffrances du Prince on apprend finalement très peu et comme par ricochet ; ce qui l’intéresse c’est de ne pas alarmer son frère, mais aussi de ne pas obscurcir avec ses propres peines, les ennuis, vus comme plus importants, des autres. Pourtant, les afflictions du Monseigneur ne sont toujours pas tues. Rendues quelquefois évidentes par leur dramatisme même, elles se voient aussitôt voilées par le sens de l’humour : la remise en place du « demi kilo d’intestins » n’est certainement pas un détail cru de pathologie, mais plutôt la preuve de l’admirable « ironie vis-à-vis de soi même »v dont il fait si gracieusement montre.
Les avatars d’une dictature naissante ont droit, eux aussi et assez fréquemment, à la même ironie du Prince : les ennuis locatifs, dont à vrai dire le Monseigneur ne se plaigne pas, sont attribués à des lois absurdes « qui prennent maisons, chambres et cubes d’air ». Constamment surveillé, le Prince Ghika sent avoir « apprivoisé les gendarmes», des geôliers qu’on est surpris de retrouver présentés, après tout, comme « des braves gens malgré le service qu’on leur fait faire. »
Le Monseigneur ne s’attarde jamais sur ses épreuves. Il en fait la brève chronique, à l’usage de ses correspondants ; en outre, il en fait l’inventaire à son propre usage, pour s’en servir lui-même dans sa perpétuelle méditation aux choses ultimes. De sorte, il convertit ses maux passagers en un bien éternel : se rappeler qu’il est dramatiquement « suspendu à une éventualité quotidienne » n’est pas un signe de paradoxale et douteuse frivolité, mais le témoignage de son complet abandon à Dieu.
Les lettres retracent ainsi un incessant processus de transfiguration, une sorte d’auto projection sur l’horizon d’une Vérité consolatrice. Mais, au sein même de la transfiguration, la préséance des autres reste sans faille, puisque les souffrances du Monseigneur acquièrent leur sens véritable en tant que rédemption des erreurs des autres, d’abord, des siens seulement après : « J’ai offert au bon Dieu, écrit-il, toutes mes petites misères, pour vous tous, comme pour mon plus grand bien. » Et de nouveau, ce merveilleux oubli de soi qui se manifeste comme humour, quand il se décrit recevant la communion sur la table d’opération : « J’ai eu tout à la fois ventre ouvert, yeux ouverts et ciel ouvert. »
Avec sa nation, il arrive que le Monseigneur ne soit pas toujours tendre. Attristé par « le vide le plus complet des choses de l’âme », par « la manie déformante des Bucarestois », par la frivolité des conspirateurs de fortune et par leur lâcheté une fois appréhendésxiii, le Prince ne se sent néanmoins pas détaché de son peuple. Il réclame la prière instante de son frère afin qu’il ne se montre pas « au-dessous du niveau requis comme…Roumain ». Dans la catastrophe, l’amour du Monseigneur pour sa patrie n’est pas celui d’une victime. Ce que la destinée du Prince illustre ce n’est certainement pas la défaite du bien dans l’histoire, mais plutôt l’échec escompté de toute entreprise humaine simplement séculaire, déliée de sa source éternelle. A l’instar de son Maître, Vladimir Ghika a triomphé du monde et de l’histoire, et notre présence ici en est le plus éloquent témoignage.

This function has been disabled for Vladimir Ghika.