Spicuiri istorice – Vladimir I. Ghika, seria I, Iaşi, 1935
- Introducere
Cititorii acestei cărţi vor regăsi, adunate într’un singur volum, articolele şi documentele publicate de mine în mai multe reviste ale ţărei (mai ales în „Convorbiri Literare” şi în „Revista Catolică”) între anii 1907 şi 1914. Vor avea la îndămână materialul ce adusesem astfel la lumină, fără a consulta cu anevoie într’o oarecare bibliotecă publică, nişte colecţii greoaie şi uneori greu de găsit. – Am reprodus din nou, aici, ilustraţiile date pe atuncea, cu toate că îndoita reproducere trebuia să aducă simţitoare imperfecţiuni. Căci clişeele bine executate ale „Convorbirilor” s’au rătăcit în timpul războiului; şi din originalele lor, unele au fost furate de Nemţi; nu mai puteam, deci, să le reproduc direct, după perderea clişeelor. Am preferit să păstrez pentru cititorii mei, fie cu o înfăţişare cam deficientă, o iconografie care nu se putea altfel reîmprospătà.
Acest volum va fi începutul unei serii de publicări istorice, extrase mai cu seamă din arhivele romane sau din arhivele familiare. Volumul al II-lea, complect inedit, va cuprinde mai ales documente despre Grigore Ghika al Doilea (1660-1673), despre misiunile catolice în satele moldoveneşti din veacul al XVII-lea, despre uciderea lui Grigorie Ghika al VII-lea (1777), şi un oarecare număr de diete încă nepublicate ale strămoşilor mei, interesante din punctul de vedere totdeodată istoric, social şi psihologic.
2 – Arhivele Romane şi Istoria Românilor
Arhivele Romane sunt dintre cele mai bogate, cele mai însemnate şi cele mai complete ce se pot găsi pentru istoria ţării noastre ca şi pentru istoria tuturor ţărilor. Sunt dintre cele mai bogate, fiindcă pentru dreapta, conştienta şi puternica ocârmuire sufleteascä a lumii întregi, făptuită în mijlocul tuturor furtunelor istorice, informaţiile trebuiau să se centralizeze cu belşug în centrul creştinătăţii universale. Sunt dintre cele mai însemnate, fiind toate întipărite cu un caracter istoric şi înalt prin ştiri, cari mai mult sau mai puţin direct se întreptează către lucrarea mântuitoare a civilizaţiunii creştine. Sunt dintre cele mai complete, căci grija de tot ce a putut să fi rămas din moştenirea lui Hristos, a statornicit fără preget privirea Vicariului lui Hristos asupra oricărui colţ al lumii, cât de puţin însemnat ar fi părut acela în privinţa unei strâmte actualităţi. Stăruinţa grijei a pricinuit stăruinţa activităţii şi stăruinţa activităţii a adus înmulţirea ştirilor, cu urme scrise, cu documente oficiale, care rămân. În aceste arhive, orice popor îşi găseşte ca o istorie gata, şi prin anticipaţie un fel de judecată obştească, consemnate de obiceiu pe pergamente, uneori săpate în pietre lângă Scaunul nestrămutat al Şefului Bisericii.
Nu întâmplarea vreunui ceas, nu vreo trecătoare întâmpinare a istoriei leagă Cetatea Apostolică cu fiecare ţară din lume. Veşnica chemare a ei o pune în atingere cu toate.
Ca să caracterizăm situaţia aceea cu fericitele sale urmări pentru istoria neamurilor nici nu putem să găsim cuvinte mai nemerite decât acele întrebuinţate de Papa Griorie al XV-lea către Radu Mihnea, Voevod al Ţării Româneşti, într’o scrisoare cu data de 1623: „Nu e nici o ţară, cât de depărtată de Noi o fi, pentru care nu Ne ostenim, Noi, întru cuvenita straje a unei griji părinteşti… Deseori deci ne gândim la Ţara Voastră Românească, „unde durerile noroadelor nenorocite şi vrednica purtare a Măriei Tale chiamă cu drept cuvânt cugetările noastre…
…Drepturile cele de sus încredinţate urmaşilor Sfântului Petru asupra tuturor domniilor, încredinţate i-au fost ca să cată ei la binele şi mântuirea tuturor popoarelor fără osebire… Această Împărătească preoţie (la care dreapta lui Dumnezeu m’a ridicat fără vr’o vrednicie din parte-mi) nu se îndrumează cu mângâiere şi pentru cinste către un singur Domnitor privilegiat, ci trebue să se întindă spre folosul tuturora ca o binefăcătoare ocrotire, peste toată pânza pământului…”
Cu restricţiunile impuse, bine înţeles, de turburările fireşti ale timpurilor şi de starea mai mult sau mai puţin evoluată a Primatului Roman, toate faptele şi menirile omeneşti au la Roma un reflex care împreunează, păstrează şi orândueşte după norma lui Hristos neştersele lor amintiri.
Însă când noi, Românii, ne ducem la arhivele Romane, avem şi mai mult de găsit decât ceilalţi (în mai puţină materie într’adevăr: Dezbinarea bisericilor şi dominaţiunea turcească ne-au lăsat prea mult la o parte, sărăcindu-ne de urmele unei chivernisiri regulate). Ele deşteaptă întru noi un interes îndoit. Mai întâiu un interes general – osebit de viu la un popor mic fără urme strălucite în trecutul omenesc. Oricând Românimea s’a atins de chestii vitale, oricând s’a legat de vr’o întreprindere de însemnătate obştească, oricând şi-a pus numele în paginele istorice ale omenirii, s’a şi apropiat de locul unde şade pe scaun sfinţit cea mai înaltă grijă a omenirii. Faptul astfel s’a adeverit; şi era logic, firesc, de prevăzut. Aduce cu sine urmări. Dă istoriei noastre, privită de acolo, o deosebită optică, cea mai sigură şi cea mai rodnică în foloase. Avem, aşa privindu-ne, o istorie mai înţeleaptă, mai scoasă din micimile localnice, mai unitară, mai cu putinţă de a fi urmărită, trăită, prelungită în viitor, mai vieţuitoare, atât de vieţuitoare încât de acolo a eşit singura istorie a noastră (subliniez: nu e vorba la Roma, de o cronică oarbă, de un prost calendar), istoria cu consecinţe practice, şi cu forţe implicite, totdeodatä ştiinţa şi conştiinţa de sine, care puteà sa aibă o virtute de vlagă şi de renaştere într’însa; istoria celor ce s’au numit Şincai, Petru Maior, etc. şi, mai înainte, după un fel de ocolire prin învăţăturile Misionarilor, sau prin şcoalele catolice din Polonia, aceea a Costinilor.
Caracterul acela de măreţie şi de însemnătate devine şi mai izbitor, dacă comparăm istoria noastră privită dela Roma cu acea privită dela Constantinopol, dela Viena, dela Petersburg sau dela izvoarele noastre interne. Acolo este istoria aleasă a noastră – acolo sunt titlurile noastre de boerie în lume.
Am vorbit de acest interes general, întemeiat pe nişte puncte cardinale de ordin cu totul înalt: „unirea creştinească” „cultura” – „neatârnarea ţării faţă de necredincioşi” (mai ales prin cruciate, ligi, războaie sfinte [1]).
În Arhivele Romane mai este altceva alături de acest interes, împărtăşit şi de alte neamuri (dar de o însemnătate nepreţuită pentru un stat mic care n’a avut un loc de căpetenie în istoria lumii). Este un interes special, un interes fiesc, dacă mi-e îngăduit cuvântul. Purcedem din Roma, în orice privinţă: elementul etnic esenţial, credinţa creştinească, redeşteptarea naţională de acolo ne-au venit ca factori principali; celelalte n’au fost decât adaosuri întâmplătoare, nişte „ocaziuni” care ne-au îmbogăţit sau sărăcit fiinţa fără a o atinge în substanţa ei. Şi ca să ne dovedească aceasta mai de prisos, ne-a rămas o strânsă rudenie cu orice a izvorât din acest pământ părintesc, chiar cu popoarele îndepărtate ca Franţa, – căreia îi datorim atât de mult, – prin înlesnirile de asimilaţie ce ne-a dat afinitatea sângelui.
Se poate contesta gradul nostru de latinitate, latinitatea noastră [2] însă nu e de tăgăduit; se arată lesne, se afirmă cu tărie; se dovedeşte şi făţiş şi tainic; face ca şi parte din crezul naţional. Orice chestiune de legitimitate istorică lăsată la o parte, un popor este ce vrea să fie, şi dealmintrelea un popor nu vrea ceva cu uşurinţă; voinţa unui popor este un fenomen vital destăinuitor, plin de înţelesuri şi de adevăruri ascunse. Pretenţia noastră este aicea patentă, puternică, încăpăţânată, şi, pe lângă numeroasele dovezi autentice ale trecutului, o dovadă ocultă a întărit-o mai presus decât orice argumentare inductivă, un fapt: ca Anteul din legendă, oricând am atins pământul acela sfinţit, oricând ne-am apropiat intim de ţărâna aceasta născătoare, a fost destul ca să ne împuternicim, ca să ne înţelegem pe noi înşine şi ca să vieţuim o viaţă nouă.
Se poate zice că latinitatea a fost axa cea mai sigură şi mai trainică a României. Taina acestei latinităţi cu virtuţile sale ascunse, formula magică a deşteptării, a fost un „ceva” păstrat la Roma şi bine păstrat numai la Roma. Papii sunt aceia cari ne-au amintit fără întrerupere obârşia noastră latinească, dela Ioaniţiu până’n zilele de acum. Misionarii sunt aceia, cari au descoperit celor crescuţi de ei în şcolile lor adevărul rodnic care era menit să ne asigure viitorul, ca brăţara, inelul, semnul distinctiv trebuincios în comediile antice ca să se recunoască desmoştenitului moştenirea, rătăcitului starea civilă, legiuita poziţie în lume. Avem despre aceasta mărturisirea expresă a documentelor pontificale cele mai solemne, avem şi atestatul istoricilor noştri din ţară, ca un Miron şi un Niculae Costin (cel dintâi cu indignare pentru cronicarii pământeni tăgăduitori sau uitători ai latinităţii, cel de al doilea cu duioşie pentru tradiţia sfântă predată-i de Misionari, perdută de către Românii căzuţi sub robia Bizanţului, păstrată numai sub aripile Bisericii dela Roma). Latinitatea acea, recucerită în parte, care a fost paza şi călăuza personalităţii noastre naţionale şi cari tot îşi are centrul ei firesc la Roma, mai rămâne pentru noi comoara cea mai preţioasă în prezent şi în viitor. Nu şi-a istovit puterea; dimpotrivă, lucrează chiar acuma în vinele noastre. Tot de acolo atârnă renaşterea morală şi religioasă a noastră. „Şi cea-mai-mare-Românie”, politiceşte, e legată de un atare concept care ne desparte de elementele străine ambiente.
Acest îndoit interes general şi special, acest caracter de perenitate şi de actualitate, trebuie să îmboldească pe orice Român sa consulteze cu o îndoită băgare de seamă, cu o pioasă curiozitate documentele Romane. Această încercare se poate face cu înlesnirea unui simţimânt plăcut de descoperire (căci arhivele acestea abia au fost atinse de istoricii noştri) – cu dragostea pentru o operă ce se invederează ca rodnică, şi chiar fără osteneala produsă de vreo monotonie în rezultatele căpătate. Lucrarea oferă într’adevăr o mare varietate, dela documentele oficiale solemne cari au un răsunet îndepărtat, o însemnătate obştească şi sunt scoase din Arhivele pontificale, până la cele mai intime scrisori cari ne fac să pătrundem în părţile cele secundare ale istoriei şi sunt păstrate în Arhivele Propagandei.
Lucrarea ce ar fi trebuincioasă pentru despoierea Arhivelor Romane ar cere după o socoteală aproximativă, mai multe decenii. O mică comisiune ştiinţifică ar fi necesară ca să aducă opera la un bun capăt. Ar fi bine a o plăsmui, deşi cu proporţiuni mai modeste după tipul acelora stabilite de Franţa, Austria. etc… şi în genul celor stabilite de Belgia şi alte ţări de rangul al II-lea.[3])
În aşteptarea unei organizaţiuni mai perfecte şi mai, metodice, ca să înlăture cheltuielile, ca să fie personalul bine văzut de detentorii acestor Arhive, şi ca să avem oamenii cu cultura „ad-hoc”, studenţii în teologie sosiţi din Ardeal, tot ca şi aceia trimişi de Seminariile catolice din ţară, ar putea să se ocupe încetul cu încetul de partea cea mai considerabilă a întreprinderii (cercetări şi copii), sub direcţiunea unei individualităţi mai cu vază şi mai cu carte.
Studiile acelea care nu sunt preà încărcate de dificultăţi prin ele însăşi, recer totuşi o cunoştinţă desăvârşită a istoriei româneşti şi a istoriei bisericeşti, obicinuita şi rutinata folosinţă a limbei latine, o oarecare familiarizare cu limba italiană veche, practica paleografiei, şi ca să fie bogate în rezultate, câteva însuşiri deosebite, un fel de „flair” firesc ca să găseşti urma uneori neaşteptată a mai multor documente preţioase, nu totdeauna clasate acolo unde le-ar fi locul mai potrivit.
Criteriul de adoptat în cercetările şi alegerile de documente ar trebui să fie cât se poate de larg, mai cu seamă dat fiind sărăcia noastră de material istoric şi natura celui ce putem să-l găsim la Roma. Ori-ce s’ar puteà atinge, chiar într’un mod îndepărtat şi indirect, de istoria ţărilor noastre, ar trebui scos la lumină şi publicat: criteriul ar trebui pentru noi să fie mai mult etnografic decât topografic (toate ţările locuite de Români având parte la această mare anchetă istorică). Cuprinsul oricărei piese ar trebui dat în întregime, chiar pentru lucrurile de puţină însemnătate; altfel ar rămâneà neglijate amănunte, cari pot la un moment dat să aibă importanţă, sau nu s’ar dà un context în sine, e drept, fără legătură cu scopul istoric urmărit, însă dătător de lumină asupra valoarei celorlalte însemnări alăturate. Amputări n’ar trebui făcute decât în înşirările de ştiri neatârnate una de alta, şi în relaţiile făra nici un element nou ale unor evenimente din cale afară prea cunoscute. Chiar în acest caz din urmă, n’ar fi rău de a da o scurtă analiză a părţii suprimate, însemnând şi nuanţa specială a povestirii care-i deosebeşte tonalitatea între toate celelalte povestiri ale aceluiaş fapt.
Arhivele Vaticanului formează în Arhivele Romane fondul de căpetenie. Au o însemnătate fără pereche în lume. Dacă n’ar fi nişte lacune, şi unele mari, s’ar găsi acolo, pentru atâtea secole, istoria întreagă a neamului omenesc, şi într’altele, a neamului Românesc. Din nefericire furtunile politice au trecut şi pe acolo. În privinţa pierderilor de documente, cele mai dureroase au fost acelea din veacul al X-lea, jăfuirea Romei în 1527, şi mutarea arhivelor de către Napoleon I. – În cel d’întâiu dezastru au perit hrisoave vechi, şi urme nepreţuite ale creştinătăţii primitive. În cea dea doua nenorocire, sălbăticia nemţilor luterani a pustiit fără alegere toate dulapurile cu documente de care a putut să se atingă. În cea de a treia, afară de alte nimiciri, ducându-se în Franţa şi întorcandu-se, s’au înecat o mulţime de hârtii în fluviul Po.
Arhivele Vaticanului au fost deschise publicului învăţat numai în veacul al XIX-lea de către Leon al XIII-lea, în ziua de 20 Mai 1879, şi încredinţate celebrului istoric şi cardinal Hergenröther, arhivist al Sfântului Scaun, ca păzitor oficial al depozitului. Mai’nainte, nu erau arhive mai secrete în toată lumea. Privilegiul de a consulta câteva documente în vederea anumitor chestiuni de interes bine-stabilit pentru Biserică sau pentru un Stat prieten se obţinea din când în când, odată poate într’un veac, de către înalţii demnitari bisericeşti. Franţa, cea d’ântâiu, mai înainte de deschiderea oficială de sub păstoria lui Leon al XIII-lea capătase, pentru „Şcoala Franceză dela Roma”, ca o introducere autorizată în aceste tainice comori, primind o destul de largă comunicare de documente, prin mijlocirea vestitului Cardinal Pitra.
Când a deschis istoricilor Arhivele sale, Leon al XIII-lea a spus un cuvânt şi el istoric, în toată brevitatea şi simplicitatea lui: „Nu mă tem de cele ce se pot găsi de oricine în urmele trecutului bisericesc. Adevărul faptelor este cea mai puternică apologie a Bisericii”. Urmele operei divine a Bisericii chiar cu toate smereniile şi scăderile ocazionale ale reprezentanţilor săi au o nespusă elocvenţă. Până şi erorile şi greşelile trecătoare ale oamenilor, într’însa, adeveresc misiunea ei dumnezeiască, dau o impresie mai tare de lucruri vieţuite, de fapte făptuite, arată mai bine lucrarea mereu îndreptătoare a Providenţei – şi totdeodată dovedesc nepărtinirea şi lealitatea celor cari au tras toate la lumină. Unul dintre cele dintâiu efecte ale desgropării istorice Romane, aducând cu sine, vrând nevrând, apologia Bisericii – a fost spulberarea calomniilor protestante şi chiar rectificarea întregei istorii curente în ce priveşte Conciliul dela Trento.
Arhivele Vaticanului se alcătuiesc din toate documentele oficiale ale Sfântului Scaun în relaţiile sale cu lumea întreagă. Pentru perioadele anterioare înfiinţării „Sfintelor Congregaţiuni Romane”, ele se înfăţişează ca singurul isvor în această privinţă. (După înfiinţarea Congregaţiunilor, partea cea mai puţin solemnă şi directă a urmelor lăsate de relaţiile acestea, se pot găsi în arhivele lor speciale).
Dintre documentele, cari ar trebui să fie în Arhivele Vaticanului, unele s’au strecurat în Arhivele particulare ale familiilor potificale, fie prin fala familială, fie prin desordine. Din pricina asta şi pentru întregirea materialului său istoric, Vaticanul a încercat cu stăruinţă în timpurile moderne să facă să se reîntoarcă în Arhivele pontificale arhivele acestea particulare ale papilor şi ale familiilor pontiflcale, cumpărându-le. Astfel s’a adăpostit din nou în Arhivele Vaticanului fondul Borghese, unul dintre cele mai însemnate pentru câtimea şi însemnătatea materiilor conţinute (bogat, în ce ne priveşte, în piese inedite privitoare la Mihai Viteazul). Cumpărate în 1891, piesele acestui fond au fost puse în 1892 la dispoziţia publicului. Mai pe urmă s’a făcut achiziţia fondului Barberini, etc. Unele arhive particulare nu s’au întors încă până acum la centrul lor firesc – ca acelea ale familiilor Chigi, Altieri, etc.
Acolo găsim multe şi „de toate” pentru noi, chiar cu poziţia noastră de popor mic, îndepărtat, stăpânit de Turcii necredincioşi, atras de străinii răuvoitori afară de sfera originară şi sfântă a Romei. Acolo se poate găsi ceva întru orice fel de colecţie, dela seriile clasate de documente sau analize de documente ca Regestele cele vechi, dela scrisori ale Principilor sau către Principi, dela „Brevi”, dela corespondenţele şi rapoartele Nunciaturelor etc. etc. până la colecţii de tomuri anonime deabia numerotate, şi la cutii (capse) pline cu pergamente. Socotelile şi ele, dau câteva desluşiri asupra epocelor mai sărace în asemnări istorice. Astfel prezintă o valoare, mai cu seamă pentru timpurile mai vechi registrele „Introitus et exitus”, adică intrări şi eşiri, venituri şi cheltueli înzestrate de note marginale deseori foarte interesante despre întâmplările cari motivează cutare sau cutare articol al bugetului. Tot aşa seria „Obligationes” cu notificaţiunile sale pentru episcopiile mai sărace. Încât priveşte pe aceste din urmă feliuri de documente, mai mule poate decât pentru celelalte, s’ar impune lucrarea unei comisiuni îndeplinită de oameni cu experienţă şi ştiinţă paleografică, ca să înlăture mari pierderi de timp, greutăţi şi oboseli în căutări anevoioase şi aride. Foarte curioase sunt uneori şi alocuţiunile consistoriale; complexul lor se găseşte în arhivele consistoriale, dintre cele mai închise ale Vaticanului; însă o parte s’a rătăcit sau s’a depus în copie în dulapurile de documente clasate numai prin numere, ale arhivelor curente. În aceste alocuţiuni, se făcea ca un ziar, un comentar autorizat al marilor evenimente ale timpului (am găsit între altele o alocuţiune din vremea lui Ştefan cel Mare, vorbind de răsboaiele cu Turcii, de luarea Chiliei, de luptele între Tătari şi Moldoveni).
Se întrunesc documente de natură şi de însemnătate foarte variată, conţinând adeseori adevărate descoperiri, în nişte legături de documente libere, efectuate după epoca şi ţara de către un arhivist de seamă al trecutului. Între aceştia trebuia dat un loc de căpetenie la „legăturile” învăţatului Theiner carele (mai ales acele zise „Additamenta Poloniae”, adăogiri la documente polone) mi-au înfăţişat o sumedenie de piese interesante mai toate din veacul al XVI-lea. Până la un oarecare punct pot să fie o călăuză pentru cercetări, însemnările pe fişe lipite în registre ale Cardinalului Garampi. Culegerea aceasta a fost făcută în veacul al 18-lea. Este ca un embrion de catalog, sau mai bine un început de inventar cu referinţe: cuprind nişte note, scrise straşnic de rău, (ca toate notele învăţaţilor din nefericire!) pe nişte bucăţele de hârtie, dând o referenţă documentară cu, câteodată, o analiză sumară a piesei referite. Clasarea lor după ordinea alfabetului şi consultarea lor destul de îndămănatică în biroul central al directorului, M-gr Wenzel, fac din ele, un ajutor preţuit ca punct de plecare pentru cercetările de mai pe urmă. Bine înţeles nu trebue considerate ca un adevărat catalog nici chiar ca un catalog incomplet.
Registrele numite „Nunziature”, cuprinzând toată corespondenţa cu Nunţii Papali, adică reprezentanţii oficiali ai Sfântului Scaun în străinătate, sunt o adevărată bucată de rezistenţă”, locul fericit al descoperirilor lesne făcute. Bogate în piese, rapoarte, anexe date în original sau în copie, răsfrâng cu o prisosinţă de lămuriri uneori neaşteptată istoria timpului, predată gata de nişte martori contimporani, atenţi şi învăţaţi. N’am avut nunţiaturi la noi; ele existau numai în ţările catolice. Înstrăinaţi de Roma mumă şi de curentul creştinesc al Bisericei universale, a trebuit să rămânem cam la o parte, şi în privinţa aceasta. Însă găsim o mulţime de amănunte asupra ţării noastre în nunţiaturile cele mai apropiate de noi, însărcinate de a fi ca mijlocitorul normal între noi şi Sf. Scaun. Nunţiaturile din Polonia şi Germania, canalurile obişnuite ale oricărei comunicări dintre Români şi Roma, sunt literal încărcate cu documente cari ne privesc şi au cea mai mare însemnătate. Pentru unele perioade ale istoriei noastre, punând numai una după alta însămnările date în aceste dosare am avea istoria cea mai completă, şi cea mai luminată, ce putem să avem despre întâmplările noastre (mai cu seamă pentru timpurile de război cu Turcii, pentru întocmirile de ligi creştineşti)…
Din nefericire, organizaţia Nunţiaturelor nu ne permite să ajungem într’un trecut mai îndepărtat decât veacul al XVI-lea.
Excepţional, afară de aceste nunţiaturi care serveau de mijlocitoare orânduire între Roma şi Români, pentru anumite perioade şi anumite întâmplări din istoria noastră, se pot găsi lămuriri însemnate în Nunţiatura dela Veneţia, aceasta mai ocupată cu treburile răsăritene şi în dese atingeri organizate cu noi (aşa, despre Grigorie Ghika al II-lea, despre Constantin Brâncoveanu, despre Cantacuzineştii din veacul al XVIII-lea) şi în alte nunţiaturi e probabil, de pildă, că în nunţiaturile din Franţa şi dela Milan, se găsesc lucruri interesante privitoare la Petru Cercel)…
„Curierul” obişnuit al nunţiaturilor e compus din 2 părţi principale: 1) corespondenţa directă, astfel concepută: una şi singura scrisoare pentru orice afacere, metodă preţioasă pentru ordinea şi clasarea înţeleaptă a Cancelariei. Alături de scrisorile acelea, mai multe anexe (piese justificative, comunicări etc)…; în anexe, foarte adesea, informaţii despre ţările noastre, scrisori de ale Domnitorilor noştri, când în original, când în copie, cazul din urmă e mai frecvent, căci originalele sunt, de regulă, depuse în registrele speciale intitulate „ale Principilor” [4]), sau într’un mod neregulat şi neautorizat dar destul de des întrebuinţat, scoase ca amintire personală şi puse în arhivele particulare ale familiilor pontificale sau chiar, când nu erau direct adresate Sfântului Scaun, în arhivele familiare ale Nunţiului.
2. „Il foglietto” adică „coala liberă”, gazeta manuscrisă, hebdomadară sau bimensuală, dând seama de evenimentele vrednice de amintire ale săptămânei, redactată, într’un stil telegrafic şi fără comentar, prin alineate deosebite pentru orice ştire.
O altă serie de documente ale Nunţiaturilor cuprinde corespondenţa cifrată şi, din fericire! descifrată. Acolo sunt mai multe desluşiri despre dedesupturile secrete ale războaelor împotriva semilunei; am găsit, între alte lucruri, în partea aceasta, nişte foarte mişcătoare şi frumoase stăruiriţi ale Sf. Scaun ca Polonia să nu părăsească pe Domnitorii Români cari atât s’au jertfit pentru cauza creştină în războiul turco-polon dela 1673.
După scurta privire ce am putut să arunc în Arhivele Romane, epocele cele mai bogate în documente sunt: vremea lui Petru Şchiopul, perioada pretendenţilor, domnia lui Mihai Viteazul, domnia lui Matei Basarab şi al lui Vasile Lupul, epoca celor d’întâiu Ghiculeşti (1657-1673), timpul domniilor lui Şerban Cantacuzino, Cantemir, Brâncoveanu; etc… Mi s’a spus că veacul al XVIII-lea erà şi el foarte bogat în lămuriri despre noi. N’am făcut cercetări la Vatican în documentele din această perioadă. N’am mers, în cercetările mele personale, mai departe decât până la 1673 şi nici mai înapoi decât 1580; execepţional am atins câtevà documente anterioare, din veacul al XVI-lea, despre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, – nişte amănunte curioase asupra domniei lui Bogdan Chiorul, cu încercarea unui arbitraj prin mijlocirea Împăratului pentru potolirea vrajbei dintre Domnitorul Moldovei şi regele Poloniei din pricina logodnei rupte a lui Bogdan etc. Câtevà piese răzleţe din timpul lui Petru Rareş, Mihnea, Alexandru Coconul. Afară de un studiu special asupra conciliului dela Florenţa (1439), de un caracter mai religios decât istoric şi naţional, (cu toate că şi acolo am găsit amintirea Românilor gata să fie Romani şi prin credinţă) studiu la care m’am oprit doi ani ca să adâncesc mai bine, după documentele originale, această nevătămată urmă a Unirei bisericilor, n’am făcut cercetări amănunţite în documentele mai vechi. Singurele epoce sistematic explorate de mine au fost 1583-1587 şi 1657-1673.
Am trimis la Academie ca rezultat al acestei anchete parţiale şi vremelnice, copii care însumează mai bine de o mie de pagini în-folio. Spre ştirea unora, notez într’însele corespondenţa de o mare însemnătate a Iezuitului Possevino [5] cu Papa Grigorie al XIII-lea şi Cardinalii săi, (dă fel de fel de lămuriri asupra ţărilor noastre, şi conţine lucruri cu totul importante despre tradiţia obârşiei noastre latineşti); mai multe documente din mijlocul veacului al XVII-lea, despre perioada turburată a războaielor în cari avântul puterii turceşti îşi găseşte sfârşitul, şi despre rolul cu adevărat prea puţin cunoscut şi preţuit de istoria modernă (contimporanii, ei, foarte sus l’au pus şi vrednic de valoare lui l’au judecat), ce l’au jucat Domnitorii Români de pe atuncea, în Liga Principilor Creştini, întocmită, subvenţionată şi călăuzită de Papi.
Alături de documentele Arhivelor Vaticane sunt, la Roma, două alte serii de deposite, din care una a fost cu totul neatinsă de mine (acea a Congregaţiunilor religioase cari au păstorit în principate) cealaltă a fost din partea mea obiectul unor cercetări pripite dar rodnice (acea a Propagandei).
Arhivele Congregaţiilor care pot să aibă o însemnătate istorică pentru noi sunt, la Roma:
Acelea ale Franciscanilor de mai multe ramuri ale ordinului (Minorii Franciscani Conventuali, Observanţi, fraţii peregrini etc.) cărora au fost încredinţate, succesiv sau simultan, misiunile române. Mai ales arhivele Minorilor Conventuali, cari îşi pot revendecà pentru un răstimp de şase secole păstoria satelor catolice din Moldova. Din veacul al XIII-lea, dar mai cu seamă din al XIV-lea, până în zilele noastre în toată Moldova, în Bugiac şi în Muntenia, la Târgovişte, Câmpulung, T.-Severin, (mai târziu şi la Bucureşti) au fost centre franciscane, ale căror urme au mai rămas până astăzi. În aceste arhive ale diferitelor cete de franciscani se pot găsi şi unele lucruri înteresante despre nişte individualităţi române transplantate în apus; voiu cità în această privinţă arhivele Capucinilor, unde trebue să se adăpostească câteva documente de seamă asupra unui „sfânt” român modern, necunoscut, fratele „Ieremia Românul”, a cărui istorie ciudată o voiu povesti aicea, într’un număr viitor, după o carte rarissimă şi după unele date primite dela arhivistul actual al ordinului, (acest sfânt născut în 1556, mort în 1625, fiu de ţăran, ţăran el însuşi şi păzitor de vite într’un colţ pierdut al ţărei noastre, a devenit personajul cel mai vestit şi popular din Neapol la începutul veacului al XVII-lea, un mare făcător de minuni, un părinte al săracilor, având în sfinţenia lui nişte particularităţi naţionale cu totul caracteristice).
Ar fi şi ceva de spicuit din punctul de vedere iconografic în lungile serii de potrete păstrate în Casa-mumă a minorilor Conventuali sau chiar în alte Case Franciscane.
2. Arhivele Dominicanilor – mai cu seamă pentru timpurile mai vechi ale Moldovei. Fie singuri, fie cuprinşi cu franciscanii în acest fel de congregaţie mixtă: ceata Fraţilor Peregrini, Dominicanii au lucrat precum se ştie în ţinuturile din nordul ţării; au avut o mănăstire a lor, destul de însemnată, la Siret; cei dintâiu episcopi din veacul al XIII-lea erau în mare parte din acest ordin, ca şi mai mulţi episcopi mai moderni ai Bacăului (însă aceştia din urmă fără mare interes istoric pentru noi, cu şederea lor mai îndelungată în Polonia decât în ţără). Ca la Franciscani, şi în aceste arhive, poate, s’ar găsi câteva documente iconografice: însă mi se pare că, la Roma, Dominicanii sunt cam săraci în această privinţă; portretele se găsesc, dimpotrivă, de prisos, după câte mi s’au spus, în Polonia, la Lemberg, Cracovia şi Varşovia.
3. Arhivele iezuiţilor, alături de nişte urme ale misiunilor lor din Moldova, dela veacul al XVII-lea încoace – conţin lucruri de o însemnătate mare şi de o mare bogăţie de informaţiuni – pentru sfârşitul veacului al XVI-lea. Afară de corespondenţa autorului cu superiorii săi rămâne acolo, veşnic manuscrisă, o carte întreagă despre noi – în 5 despărţituri, – opera lui Possevino; a fost scrisă între ani 1585 şi 1586, – e întitulată „Transilvania”; în cele dintâiu 4 tomuri dă lămuririle cele mai complete şi cele mai amănunţite asupra Ardealului, în ce priveşte istoria, geografia, etc…., în tomul al 5-lea e vorba de Principatele Române, studiate de aproape de către autor în timpul domniei lui Petru Schiopul. După oarecari şovăiri îmbucurătoare, datorite bunei voinţi a generalului Iezuiţilor, Părintele Martin, comunicarea, sau cel puţin copiarea parţială, prin mijlocirea unui delegat agreat de Congregaţiune, a acestei nepreţuite însemnări istorice, – n’a putut, în defenitiv, să fie obţinută de mine.
Conţinutul acestui manuscris prezintând, chiar acuma nişte informaţiuni care ar puteà dà loc la repercusiuni de ordin politic, printr’o prudenţă excesivă, şi de frica atacurilor ce s’ar puteà ivi împotriva unei familii religioase atât de aspru lovită de toate elementele necreştine. Părintele general a crezut că trebuià să abţie de a dà, prin publicarea acestei opere, un nou prilej furiei anti-iezuite.
4.Arhivele Pasioniştilor au o însemnătate mare pentru istoria modernă a Munteniei şi cea contimporană a României. Vicariatul apostolic care cuprindeà Muntenia şi Bulgaria, dela sfârşitul veacului a XVIII-lea până la 1886 s’a încredinţat acestei congregaţiuni, urmaşă a Franciscanilor la o atare sarcină. Din arhivele ei, care trebue să fie bogate şi care din nefericire sunt prea recente ca să fie comunicarea documentelor lor lesne de obţinut, am luat numai, prin mijlocirea M-rului Doulcet, amabilul episcop de Nicopoli, o serie de fotografii după portrete vechi şi un mic mănunchiu de notiţe asupra diferiţilor episcopi cari s’au perindat în decursul vremurilor indicate mai sus.
Ca să fim complecţi, ar trebui să semnalăm şi un alt izvor istoric împrăştiat la Roma într’o mulţime de case particulare: arhivele familiale ale foştilor nunţii în Polonia şi Germania dela sfârşitul veacului al XVI-lea până astăzi. Sunt într’însele o sumedenie de date preţioase asupra ţărilor noastre. Foarte numeroase, cu toate că unele s’au pierdut cu desăvarşire, mai toate n’au fost cercetate, (afară de acelea ale familiei Santa-Croce). Ele întregesc minunat de bine celelalte date romane.
După această desluşire despre o categorie de arhive romane rămase neexplorate de mine, mă întorc la arhivele Propagandei, în cari am lucrat şi cari formează cu acelea ale Vaticanului complexul urmelor lăsate de relaţiile dintre Români şi Sf. Scaun.
Arhivele Propagandei îmbrăţişează o perioadă de vreme cu mult mai scurtă decât Arhivele Vaticanului. Congregaţiunea „de Propaganda Fide” a fost întemeiată de Grigorie al XV-lea în ziua de 22 Iunie 1522 [6] şi organizată de Urban al VIII-lea în 1624 [7].
Arhivele acelea se adăpostesc în frumosul palat al Congregaţiunei de pe Piaţa „di Spagna” unde arată cu mândrie stema drept cuvântătoare a lui Urban al VIII-lea, albinele harnice gata la lucrări bune şi orânduite, la călătorii îndepărtate şi rodnice. Ele prezintă pentru noi un interes de o natură deosebită, tocmai prin calitatea lor de arhive de Stat mai puţin oficiale şi prin poziţia noastră de ţară „de misiuni” atârnând direct de Congregaţiunea însărcinată cu administrarea acestor ţări. De când Congregaţiunea Propagandei a fost întemeiată, ţările noastre au fost puse sub jurisdicţiunea ei, ca unele ţări unde domneà o lege necatolică şi cari se găseau sub stăpânirea mai mult sau mai puţin directă a necredincioşilor Otomani. Pe rafturile ei, s’au îngrămădit timp de 3 secole toate rapoartele misionarilor. Prin mijlocirea ei acţiunea pontificală s’a făcut simţită la noi. Dela veacul al XVII-lea, deci până în zilele noastre, avem acolo un izvor nesecat de date istorice. Intrarea şi pătrunderea în ascunzişurile acestor arhive e foarte grea; mulţumită bunei voinţi a Cardinalului Gotti, prefect actual al Propagandei, şi după o prea călduroasă recomandaţie a Cardinalului Rampolla, pe atuncea Secretar de Stat al S. S. Leon al XIII-lea, am putut să intru şi să lucrez cu o mare libertate în aceste arhive atât de rezervate. Rezervele acelea se înţeleg, când cineva se gândeşte că acolo sunt consemnate afacerile cele mai delicate, afacerile de ordin cu totul intim şi pentru Biserică şi pentru individualităţile în cauză, afacerile care vin mai mult în atingere cu persoane private. Acolo se primesc pentru mai buna ocârmuire a bisericilor răsleţe, îndepărtate, trăind în condiţii de obiceiu mai mult decât grele, mărturisirile, rapoartele secrete, tânguirile misionarilor împotriva enoriaşilor, ale enoriaşilor împotriva misionarilor, chiar scrisorile anonime, înregistrate şi ele în dosare, aşteptând dovedirea sau înfierarea spuselor lor. Despărţituri de materie nu se fac ca într’alte arhive pentru aceste biserici rămase în starea excepţională a ţărilor de misiune. Toate se găsesc astfel amestecate la un loc pentru o Congregaţiune cu toate atribuţiile împreunate fără deosebire între lucruri mai oficiale şi faptele particulare. Dacă într’un loc poate să fie vorba de „secret profesional”, este acolo, în aceste arhive cu un conţinut atât de complex, totdeodată judiciare, administrative, corecţionale, publice, domestice, private etc., şi încă, cu neputinţa de a izolà unul din aceste elemente de altul.
Documentele cari alcătuesc tezaurul istoric al arhivelor Propagandei sunt, întrucât ne priveşte mai cu seamă Corespondenţa oficială – corespondenţa mai privată a misionarilor cu administraţiunea centrală, sau cu nunţiaturile, care serveau de intermediar (Nunţii din Polonia şi „Germania” în deosebi) corespondenţa Congregaţiunei cu Nunţii, – mai multe piese originale din ţările noastre comunicate de către Misionari sau Nunţii, cereri de referate şi discuţii ţinute despre cerinţele referate în şedinţele Congregaţiunei – textul hotărârilor luate în pricinele introduse înainte ei – un mare număr de note de orice natură şi la fiecare vizită apostolică pentru supravegherea bunului mers al misiunilor, ca şi la intervale regulate în modul unui „serviciu” datorit din partea conducătorilor acestor misiuni, nişte relaţii foarte complete, dând seamă de înfăţişarea geografică, etnografică, statistică, morală şi religioasă (uneori chiar pitorească şi umoristică) a ţărei evanghelizate. Relaţiunea lui Bandini (Marc Bandulovici, arhiepiscop al Marcianopolei şi vicar apostolic al Moldovei, pe la mijlocul veacului al 17-lea), poreclită de obiceiu la noi, după V. A. Ureche, cu numele cam pretenţios şi medieval, de „Codex Bandinus” (o terminologie ce se întrebuinţează în genere numai pentru timpurile mai vechi şi alte feluri de manuscrise) această relaţiune atât de preţuită la noi ca un izvor istoric excepţional, unde se resfrânge o bogată şi vie icoană a curţii lui Vasile Lupul – reprezintă numai una din acele numeroase relaţiuni adresate către Propaganda, după normă [8], de vizitatori sau vicari apostolici.
O lucrare care ar fi indicată în privinţa acestor relaţiuni ar fi strângerea lor la un loc, cu o clasificaţie cronologică şi compararea lor. Au fost uneori foarte dese, una fiind ca dată foarte apropiată de alta; aşa în 1640, 1643, 1645 etc., etc. Se pot urmări osebit de bine, printr’însele, vicisitudinele misiunilor, evoluţia morală, politică şi economică a ţărei; avem chiar în ele ca o „stare civilă” desăvârşită pentru nişte fondaţii sau pentru edificiile cultului: „naşterea” adică clădirea acestora, schimbările şi îmbunătăţirile aduse cu timpul, distrugerile nenorocite (dese în tot veacul al XVII-lea, cu repeţitele războaie şi sălbătăciile tătăreşti). Am putut să urmăresc aşà soarta mai multor biserici, din care unele au ajuns până la noi.
Unii dintre misionari desvoltă mult aceste dări de seamă, alţii sunt mai laconici. Dar totdeauna însemnările sunt precise şi ne permit să iscodim viaţa misiunii şi a ţărei chiar în micile amănunte.
În aceste relaţiuni, ca şi în genere, în celelalte documente ale Propagandei, găsim cu belşug partea cea secundară a istoriei, partea anecdotică, traiul din toate zilele, culisele vieţii, comentarul cât se poate de variat al evenimentelor a căror urmă directă se găseşte într’alte arhive mai oficiale. Întrec în această privinţă, deseori, aşteptarea logică. Au culoare foarte vie de obiceiu şi cuprind fel de fel de însemnări, unde toate ştiinţele, şi cele mai „nepoftite” acolo, pot să găsească ceva de spicuit, dela metereologie de pildă (sunt notate variaţiile extraordinare de temperatură, întâmplările neobişnuite ale atmosferei) până la agronomie şi la economie domestică naţională, (lămuriri despre culturile şi producţiile ţării, despre hrana poporului etc.), toate acestea amestecate cu date mai fireşte puse în cadrul unei serioase povestiri informative de caracter istoric, etnografic, psihologic (sunt desluşiri preţioase asupra stării de spirit a locuitorilor, boerilor, domnitorilor, etc.). Nu lipsesc surprize şi în privinţa lărgimii câmpului istoric ce cuprind. Arhivele acestea nu datează, într’adevăr, decât dela începutul veacului al XVII, însă sunt acolo citate, copii şi anexe, care ne aduc până în veacul al XIV-lea. Acest lat retrospectiv, întărit şi controlat prin piese reproduse, poate să fie folositor. (Am găsit aşa ceva în ce priveşte monăstirile franciscane din ţară în veacul al XIV-lea.)
Documentele Propagandei ne îngădue să ne facem o ideie mai clară de rostul, nu destul studiat şi totuşi foarte important, ce l-au avut misionarii în ţara noastră, în mai multe privinţe, unele cam indirect legate cu menirea lor esenţiată: rostul lor pedagogic şidiplomatic, cu totul însemnat mai ales, alături de vocaţiunea lor de apostoli, meniţi să păstreze în ţările noastre rămăşitele vechi ale catolicismului existent şi să lăţească, dacă lucrul se putea face, împărăţia adevăratei Biserici. Voiu spune aici două cuvinte despre rosturile acelea cum apar după documentele Propagandei. Opera de conservare ni se arată obscură, sârguitoare, uneori eroică; a lăsat urme înduioşătoare – acest mic mănunchiu de suflete n’a fost niciodată părăsit de Sf. Scaun. Nici o greutate, nici o stare anormală de lucruri n’a oprit opera aceasta; momentele groasnice n’au lipsit totuşi din istoria acestor comunităţi micşorate, răsleţe şi sărace; populaţia satelor catolice din Moldova a fost adusă în mai multe rânduri aproape la nimicire prin războaie, invazii, risipiri şi împilări. Chiar în veacul al XVII-lea, după prădăciunile Tătarilor chemaţi de Turci în ţară, şi după ciumă au fost reduse până la numărul de 300 suflete dela 3000, câţi erau la începutul acestui secol. Sârguinţa operei de păstrare şi de păstorire a fost răsplătită de Dumnezeu. În ceasul de faţă satele catolice trebue să numere cam vre-o 80.000 de suflete rămase în aceeaş credinţă şi pe aceleaşi locuri în cari stătuseră părinţii lor, şease secole mai înainte.
Opera de convertire şi de lăţire a fost restrânsă; stânjenită prin dominaţia turcească, veşnic gata să recunoască în avântul creştinismului roman o lovitură dată semi-lunei, în pravoslavie, garanţia încercată a robiei „raialelor”, – îngreuiată prin legile ţărei, prin ignoranţa şi nepăsarea religioasă a Românilor, era limitată pe deoparte de principiul catolic al respectărei „bune-credinţe” în eroare, cât timp „buna-credinţă” se puteà găsi nevinovată, şi ori unde nu se puteà îndreptà, instrui, luminà, îndeajuns era limitată, pe de altă parte de speranţa întoarcerei în masă, în sânul Bisericei, a unei ramure separate nu prin erezii, ci numai prin schismă, – fapt care circumscrià încercările de împăcare între Papa şi prelaţii desbinaţi de Sf. Scaun, între Papa şi domnitorii schismatici mai mult decât între misionari şi particulari. Trebue să adaugăm şi o cauză de restricţiune mai nenorocită, şi dacă n’ar fi, în mare parte, nevrută puţin lăudabilă. Misiunile din România, în starea lor precară şi nesigură, puţin populate şi puţin desvoltate au fost tratate uneori ca un fel de loc de disgraţie pentru misionari de mâna a doua. Se înţeleg urmările acestei repartizări „scăzute” reprobată la Roma cum trebuià, deplorată în zadar chiar de ordinul însuşi, adus la atare extremităţi prin lipsă de misionari.
Rostul pedagogic şi diplomatic, care nu era cel esenţial, a fost, el, foarte întins şi a lăsat urme însemnate în cultura şi în istoria noastră. Misionarii au fost în ţară aproape singurii cari să înveţe limba latină, ceva din cultura clasică, lecţii de o morală mai curată şi mai sigură – au fost singuri cari să amintească moştenirea romană prea uitată de noi. Am adus în această privinţă (vezi Convorbirile literare din Maiu 1907), o nouă mărturie de adăugat la celelalte mai cunoscute, mărturia Costinilor, a marilor noştri cronicari. Am luat-o tocmai în documentele extrase din Arhivele Propagandei. Opera pedagogică a misionarilor a fost mai trainică decât numele lor. Totuşi găsim, într’o lumină mai deosebită, numele părinţilor Renzi şi Bevilacqua (acesta din urmă profesor de „gramatică” şi preceptor în casa Marelui Vistier din Moldova, la Bogdăneşti, în ultimul deceniu al veacului al XVII-lea).
Rostul diplomatic, mai secret, iese din ce în ce mai mult la lumină. Era vorba, necontenit de lepădarea, pentru Români, a intereselor Turceşti de înţelegeri tainice în folosul Creştinătăţei, de alipirea formală chiar uneori a Domnitorilor Români la Liga principilor Creştini, acest obiectiv care devenise una din cele mai scumpe îngrijiri ale Papilor, după ce încetaseră Cruciatele. Misionarii erau „mijlocitorii născuţi” pentru negocierile de acest soi. Activitatea lor, bine ascunsă multă vreme, precum se înţelege în materii atât de delicate în timpul suzeranităţei otomane, se refrânge într’o mulţime de documente care acuma încep să fie aduse la cunoştinţa obştească. Afară de această diplomaţie politico-religioasă se face din când şi o diplomaţie mai curat politică, prin mijlocirea Misionarilor, această meserie datorită cunoştinţei ce aveau de mai multe limbi şi garanţiilor morale ce ofereau. În cariera neoficială a diplomaţiei noastre din timpurile vechi, trebue după datele din Arhiva Propagandei să reamintesc, ca osebit de importante, misiunile Părinţilor Francisc Soimirovici sub Matei Basarab, Grigorie din Chiprovatz sub Mihnea al III, Parcevici sub mai multe domnii, dar în special sub Grigore Ghika al II-lea şi Petriceicu-Vodă, Giovanni Batista Del Monte dela Grigorie Ghika la Şerban Cantacuzino, Georgini, acesta trimes către generalul Heisler la Cronstadt în vremea lui Cantemir, Dancici, la sfârşitul veacului al XVII-lea, Becici, în mijlocul veacului al XVIII-lea.
Misionarii n’au fost chiar fără înrâurire asupra desvoltării procesului de deslavizare a limbei noastre, într’un chip într’adevăr indirect; ne-au înfluenţat mai ales prin reflex după formarea Ardelenilor la Roma. E învederat că Ardelenii, odată catolici şi crescuţi la Propagandă, au fost întru câtva călăuziţi şi împinşi de sforţările înaintaşilor lor misionari, în încercarea de a reduce limba româna la o înfăţişare şi la un alfabet mai latin.
Încercările, cari la prima vedere apar cam sterpe şi premature ale unui Vito Pilutio, publicate la Propaganda în 1672, cunoscute şi apreciate mai mulţi ani în urmă de elevi ai Propagandei, ca un Şincai sau un Maior, au avut astfel urme şi influenţe. Mai zadarnice, dar nu fără vreun efect au fost şi încercările răsleţe ale unor alţi misionari, ca acela ce ne-a dat în mijlocul veacului al XVIII-lea această bogată culegere de predici româneşti, lipsite de originalitate ca fond poate, căci sunt numai traduceri din sf. Augustin, însă curioase şi însemnate ca urmă perseverentă a tendinţei de a readuce limba română la o formă mai latină; D-l Duiliu Zamfirescu a găsit această culegere-manuscrisă într’o vânzare de documente la Roma şi a dăruit-o Academiei. Am răsfoit-o în întregime; ar merità din partea filologilor noştri un examen amănunţit, de sigur nu fără roade, dar cam greoi din pricina unei ortografii fonetice neobişnuite, după un model când italian, când polonez, când maghiar,(?) pentru sunetele nelatine.
Trebue notat că Documentele Propagandei, ca acelea ale Vaticanului, dau impresia unei apropieri dintre Români şi Sf. Scaun dela Roma, în toate timpurile, mult mai mare decât cea consemnată în rutina părerilor curente, unde s’au condensat o mulţime de prejudecăţi interesate, impuse de străini şi de necredincioşi.
A trebuit reacţiunea Răsăritului desbinat în contra Unirei Românilor din Ardeal, şi îndelungata acţiune a Fanarioţilor aducând toată „pisma grecească” în ţară ca să înstrăineze astfel pe Români de vatra părintească a Romei. Ura necredinţei a săvârşit opera.
Cercetările mele în Arhiva Propagandei s’au întins până în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea; n’au fost însă de fel complete, nici sistematice. M’am mărginit să răsfoiesc o serie numai de dosare, în pripa unui singur an neliniştit, în ajunul unei iminente plecări de la Roma. Totuşi am pus mâna pe un bogat material istoric, ale cărui fragmente vor ieşi din când în când la lumină în această Revistă. Până în ziua publicărei lor, voiu spune acuma o vorbă despre ele, luând în lungul catalog enumerativ al lor câteva date mai însemnate, printr’un fel de spicuire. Iată: Alături de mai multe piese privitoare la convertirea lui Grigorie Ghika al II-lea şi la negocierile lui politico-religioase prin intermediarul lui Parcevici, actul însuşi al abjuraţiunei sale (Aprilie 1667) foarte interesant prin el însuşi şi prin lămuririle date despre împrejurările şi săvârşirea acestei abjuraţii (documentul acela l-am depus acuma vre-o 7 ani la Academie, unde oricine poate să-l consulte) – nişte notiţe despre diplomatul ocazional al Principatelor Române de care am vorbit mai sus, G. B. del Monte, o personalitate harnică şi de înaltă valoare morală, – alte despre familia lui Grigorie Ghika Vodă al II-lea, despre muma lui, o catolică din Pera, – un prea curios răspuns la un chestionar de 80 de chestiuni privitoare la ţara noastră şi la starea misiunilor din ţară dând, între alte lucruri curioase, amănunte despre moravurile naţionale ale timpului, un mare număr de piese despre episcopia din Bacău, cu o încercare incomplectă a istoricului său; despre edificiile cultului de pe acolo, cu inventariarea lor (de notat în lista obiectelor de seamă, ca curiozitate, nişte frumoase policandre aurite, dar al Mareiui Duce de Toscana pe la jumătatea veacului al XVII-lea) despre istoria catedralei (sfârşeşte prin jalnica scrisoare care ne dă cu data exactă a evenimentului povestirea prăbuşirei sale într’o inundaţie a Bistriţei). – un mic mănunchiu de documente referitoare la Costini sau ale Costinilor, documente unde aceştia arată, cu multă caldură, sentimentele lor catolice – mai multe însemnări despre un convertit de seamă, învăţatul Stolnic Constantin Cantacuzino, unchiul lui Brâncoveanu, şi fratele său Matei convertit şi el – purtarea creştinească a Stolnicului faţă de Bulgarii catolici pribegi macelăriţi de Turci, Bulgari pe cari îi stabileşte în ţară în satele Olteniei şi în împrejurimile Bucureştilor – urmele misiunilor diplomatice ale Părintelui Antoniu Stepancici, – nişte informaţii despre afacerile succesiunii lui Brâncoveanu şi pretenţiile ridicate în această privinţă de familia lui Ştefan Cantacuzino, cu o corespondenţă privitoare la călătoriile acestei familii în statele imperiale şi pontificale – mai multe relaţii ale Misionarilor din veacul al XVII-lea despre ţările noastre – scrisorile însemnate ale P. S. Episcop Becic asupra domniilor lui Constantin Mavrocordato şi Grigorie Ghika al III-lea, unele dând seamă de sforţările celui dintâiu ca să întemeieze în ţară, pentru desvoltarea culturii naţionale, instituţii de învăţământ clasic încredinţate Iezuiţilor, aceste sforţări neisbutind, Vodă încearcă să aducă la noi, deastădată pentru o învăţătură de caracter mai elementar şi popular, congregaţia Piariştilor; Piariştii sosesc, însă speriaţi peste măsură de instabilitatea puterei centrale şi de condiţiile grele ale întreprinderei, părăsesc prea repede opera abia începută) – nişte piese privitoare la notabilităţile catolice din Bucureşti; în veacul al XVIII-lea, Contele Niculae Rosetti şi familia Contelui Calnochi – alte piese cari se referă la intrarea tânărului Mille (fiul acestui majordom al lui Grigorie Ghika al III-lea care a fost autorul familiei Millo) în colegiul Propagandei, după îndemnul Domnitorului, ale cărui scrisori către Cardinali, bine scrise în latineşte, probabil prin îngrijirea lui Mille tatăl, nu sunt lipsite de interes. Sfârşesc semnalând în colecţiile mele de copii culese la Propagandă, petiţiile şi scrisorile Armenilor Catolici din Bucureşti; aproape toţi armenii din Bucureşti, pe atuncea (sfârşitul veacului al XVIII-lea) erau catolici, şi s’au pierdut, pentru Biserică, din lipsă de preoţi, etc.
Arhivele Romane ale Vaticanului, ale Congregaţiilor religioase de misionari şi ale Propagandei, oferă, precum se vede, câmpul cel mai larg de explorat. Cine s’a atins de ele, chiar cine înţelege numai toate cele ce pot ele să cuprindă, poate să articuleze, fără teamă de a fi desminţit, o serie de afirmaţiuni:
Mai întâiu că: nu se poate scrie adevărata istorie a bisericii catolice în ţară, mai înainte de a fi adus la lumină toate elementele de informaţiune ce se găsesc acolo;
Mai pe urma că: nici o istorie bisericească română, dacă vrea să fie serioasă, nu se poate scrie mai înainte de cunoaşterea rezultatelor unei anchete amănunţite în documentele dela Roma. Această istorie e de altmintrelea pe calea unei complete prefaceri, după datele obiective atât de deosebite, atât de împotrivite s’ar putea zice părerilor unei opinii curente dinadins deformată pentru scopuri cari n’au nimic a face cu ştiinţa. Şi prefacerea aceasta arată cât mai mult trebue să căutam şi trebue să găsim la Roma.
În fine, în raport cu cele spuse la începutul acestui studiu, că: istoria generală a neamului nostru nu va fi întregită, coerentă, luminată şi însufleţită, până când nu ne vom asimila materialul istoric dela Roma, şi înţelesul adânc al acestui material; trebue, într’adevăr ca să avem o istorie română demnă de numele ce-l poartă, să intre el cu totul în ştiinţa şi conştiinţa noastră.
Pentru opera ştiinţifică care va aduce spre folosul nostru, comorile de fapte consemnate pe veci în arhivele romane, sper că nu va trece multă vreme până la înfiinţarea unei instituţii speciale. Ar fi timp să facem ce au făcut aproape toate ţările, chiar cele mai îndepărtate de Roma prin credinţa şi trecutul lor. Am nădejdea să nu lipsească, cel puţin, ca s’o înfăptuiască, iniţiativa privată. Din partea mea voi face totul ca să isbutească o atare întreprindere.
3 – Scrisoarea unui preot catolic pamântean din veacul al XVII-lea (extrasă din Arhivele Propagandei)
Scrisoarea unui preot catolic pamântean
din veacul al 17-lea
(extrasă din Arhivele Propagandei)
Am vorbit despre bogăţia Arhivelor Romane în ce priveşte istoria noastră, şi am indicat cât material istoric s’ar putea scoate din dările de seamnă ale misionarilor.
Ca o pildă din sumedenia de lămuriri preţioase ce pot să ne deà rapoartele misionarilor stabiliţi în ţară, chiar în părţile mai accesorii ale corespondenţei lor, prezint cititorilor noştri scrisoarea unui preot pământean din veacul al XVII-lea. Nici autorul, nici subiectul propriu zis al scrisoarei n’au o însemnătate specială. Dar se va vedea câte date de tot felul sunt înşirate în aceste câteva pagini, şi de ce folos pot să fie atari izvoare de documente pentru învierea unui trecut dispărut, şi la noi prea lipsit de urme.
Autorul scrisoarei este un fost elev al Colegiului Propagandei, – un fiu de sătean din satele catolice ale Moldovei, Ioan Bercuş, [9] care fusese tocmai puţină vreme mai înainte de data scrisoarei, însă pare-mi-se pentru un timp destul de scurt, vicar al episcopului de Bacău. Dealtmintrelea, preot cam mediocru, n’a lăsat multe amintiri ale trecerei sale prin lume. Deseori certat pentru lucruri mici cu confraţii şi cu alţii, nu erà tocmai bine notat în dosarele de la Roma. Partea folositoare a acestor mici conflicte este că au dat prilej unor scrieri mai dese către Propaganda, şi că astfel găsim în scrisorile misionarului, alături de subiectele fără interes care aveau darul să-l intereseze pe el, alte amănunte într’adevăr foarte interesante pentru noi despre faptele timpului sau istoria trecutului, însemnate în treacăt.
Limba originalului este limba italiană, însă foarte necorectă, ţărănească şi schimonosită: e atât de stricată în unele locuri, încât ne-a îngreuiat traducerea, în unele momente, până la o serioasă nedumerire.
Illustrissime şi Reverendissime Stăpâne
Şi Părinte Prea Cucernic.
Scrisori neaduse în deliberările Congregaţiei.
Dela 1677 până la finele anului 1695. (Reg. Moldavia, No. 2, fol. 26).
Eu subsemnatul, Ion Bercuş, fost vicar în Moldova, aduc cu smerenie la cunoştinţa Domniei Voastre Illustrissime, cum că, sosind în Moldova, la intrarea mea în slujbă, am găsit biserica din Bacău, departe numai vreo cincizeci de paşi de Bistriţa, râu foarte repede şi primejdios de trecut; m’am străduit a reparà biserica ameninţată cu prăbuşirea, dar în zadar am vorbit cu actualul Principe Demetriu [10], grec de neam, care a dat poruncă ca oraşul Bacău şi satele învecinate să ajute la reparare, dar apoi nu s’a dat urmare poruncii, fiind el puţin devotat religiei noastre şi gelos de propriile lui interese. Mai târziu, mai de bună voe, mai pe bani, am făcut să iasă la lucru oraşul şi satele din împrejurimi, dar după ce făcuserăm şi aproape sfârşiserăm zăgazul pentru abaterea apei, veni o ploae care ţinu neîntrerupt o săptămână, şi într’aceea surpându-se pământul de furia râului, fiind de faţă D-l Stanislau Kinoski, secretarul Principelui, biserica se nărui cu mare sgomot împotriva tuturor aşteptărilor noastre ca una care, oricum, nu era tocmai lângă apă, năpraznic, în ziua de sf. Mateiu a anului 1676, pe la prânz; crăpând bolta, am alergat de am scos sf. Taine, care erau acolo. Desprinzându-se bucăţi mari de piatră, biserica se desfăcu în două, parte căzu în râu şi parte rămase pe mal.
Şi dat fiind, că printre cele câteva biserici clădite în Moldova de o Principesă catolică, Margareta, soţia Principelui Alexandru, una era şi aceasta, spre a-i păstra amintirea, m’am dus la actualul Principe Antonie Ruset, şi la fiul său Alexandru, după ajutor, spre a se face o alta, cel puţin de lemn, cari au făgăduit că ne vor ajuta; acelaş lucru au făcut şi boerii. Aceasta nu s’a pus (însă) în execuţie, cu toate că de două ori m’am dus spre a-i reîmprospăta amintirea faptului. S’a răspuns că deocamdata aveau de adunat o mare sumă de bani pentru Turci. S’a refăcut numai o odae, care serveşte drept parochie, îndestulătoare pentru catolicii care au (mai) rămas.
La întoarcerea mea am vrut să văd mult puţinul care era pe lângă această biserică, am găsit câteva feloane fără mâneci şi patrafire – vreo două trei le aveau – două potire, unul spart, celălalt bun, dăruit Arhiepiscopului de către sf. Congregaţie; cât despre celelalte, mi-am dat socoteală că nepotul Prea Sfinţiei Sale le trecuse în Transilvania, lăsându-le pe seama părintelui Toploczay.
Cu privire la celelalte scule şi acareturi, le-am găsit risipite şi vândute de către tânărul Medues, sluga Monastirei, pe atunci în slujba oraşului, deprins cu ascunderea obiectelor, cu vânzarea şi schimbarea vitelor; şi învăţat a se înbogăţi pe sine însuşi în timpul deselor turburări, şi a păgubi lumea, om cu prea puţină mustrare de cuget şi neastâmpărat, care a ştiut să facă pe placul celor mari…
Timp de trei luni cât am stat la Florenţa cu Vlădica de Marcianopoli [11], pe socoteala Alteţei Sale Serenissime Marele Duce, văzând bunătatea înnăscută a acestor Principi, mi-a spus să scriu un memoriu D-lui Cardinal şi un altul mamei Marelui Duce, cari au binevoit a dărui şease sfeşnice de alamă şi o cădelniţă, un potir, o cruce şi un Chivot pentru păstrarea sf. Taine pentru aceste (biserici) din Moldova. Murind Vlădica la Roma, la întoarcerea mea la Veneţia, mi s’au dăruit mie (toate acele scule), ca unul care mă duceam în locul lui: acum aceste lucruri le-am împărţit la alte biserici, precum la Iaşi şi Cotnari; pentru că erau ale mele şi am cheltuit mult aducându-le dela Veneţia până în patrie.
Se cuvine ca Ilustritatea Voastră să fie încunoştinţată şi despre starea bisericilor care se află în Moldova, cât şi despre dauna spirituală pe care o îndură catolicii din lipsa de preoţi, începând dela Dunăre, graniţa cu Turcii. Pe malul Dunării, în Moldova, e un oraş comercial numit Galaci (Galaţi), bogat în peşte mai ales nisetru sau morun, care se prinde pe acolo. Acolo e o biserică de lemn de ale noastre, nu mare, care îşi are odăjdiile, potir şi cele trebuitoare; are venituri de ajuns pentru un preot are două vii şi câteva dugheni de unde se întreţine parohul. Pe lângă această biserică se află P. fr. Ioan Battista Del Monte, Misionar care slujeşte la această biserică (şi mai) slujeşte la alte două în locuri deosebite, adică la Bârlad oraş, şi la Vaslui, tot oraş căci în fiecare din ele sunt biserici, iar la Bârlad (sunt şi) odăjdiile trebuitoare; aceste (biserici) n’au nici un venit. În acele trei localităţi erau mulţi catolici, dar acuma s’au risipit. Au rămas peste tot ca la vre-o 20 familii.
Urmează Huşii (Hus), oraş nu departe de râul Prut. Are pe al său Vlădică, adica Episcop schismatic, acolo e o biserică a noastră de lemn. Înainte mai bine de jumătate erau catolici, acum au mai rămas puţini abia de vor fi trei familii, deoarece sărăcimea a fost prădată de Tătari; acuma e preot acolo unul care fusese la Trotuşi, convertit dela luteranism şi hirotonit preot; sunt odăjdii şi potir. Pe preot îl plăteşte fiecare cap de familie; aici lipseà preot de patru ani.
Ciubercin, oraş, două zile departe de Huşi, în spre Tătărime, este aşezat pe malul râului Nistru, în Moldova. Înainte vremuri îl ţineau Tătarii, acuma Turcii. Mai bine de jumătate sunt acolo catolici, cari ar fi la vre-o două sute suflete. Au biserică de lemn fără odoare, unde de 12 ani n’a mai fost preot. E primejdie de năvala Tătarilor a merge pe acolo, mai ales pe vremurile acestea. Au cerut preot în mai multe rânduri, dar n’a fost cine sa meargă; unii din ei au venit drum de patru zile spre a se spovedi la mine. Am vrut să mă duc eu, dar ei m’au sfătuit să nu mă duc. Trebuia să fie mai mulţi împreună pentru însoţire. Copiii unora sunt botezaţi de către schismatici, iar alţii rămân nebotezaţi din neştiinţă. La două zile depărtare de acolo, acum patru ani era la Huşi P. Ion Battista Del Monte, care de-ar fi vrut să meargă, puteà, căci ei merg şi până mai departe.
Iaşi, Capitală, unde e o biserică a noastră, refăcută din nuele avea argintăria sa, dar pe vremea Turcilor s’a perdut, are câteva odăjdii; bunurile bisericii s-au prăpadit. N’are venit. A fost trei ani fără preot. Mă duceam eu pe acolo dela Bacău, până când s’a găsit preot. Dela toamnă încoace slujeşte părintele Nicolae Bariona misionar; i se dau 20 de lei pe an. N’ar puteà trăi în nici un chip de n’ar fi ajutat zilnic de către d-nii secretari, oameni plini de zel pentru mărirea lui Dumnezeu şi credinţa catolică. Acestui părinte îi plăteşte fiecare o sumă anumită pe lună; e foarte sârguitor întru a învăţa limba (ţării), a şi început să vorbească, spovedeşte şi face de toate. A rămas singur, căci Misionarii cari acum sunt în Polonia, ar trebui să dea pe acolo la vreme de nevoe, să nu aştepte să fie îngrijiţi (?) de alţii. Iezuiţii care lipseau aproape de cinci ani, s’au întors la Iaşi acuma, după cum ştie Ilustritatea voastră. Oare vor putea sta pe vremurile acestea nenorocite (?). Înăuntru în oraş şi afară vor fi vre-o mie de suflete de catolici.
Cotnarul, oraş înconjurat peste tot de vii, are trei biserici catolice de piatră. Una mare făcută încă de Principesa Margareta şi apoi cu bolta şi acoperişul refăcută de popor, pentrucă toate bisericile făcute de această Principesă sunt fără boltă, afară de altarul cel mare întrucâtva. Celelalte două filiale au fost făcute de popor. Venitul acestei biserici sunt viile, pe care le administrează poporul şi plăteşte parohului sau preotului şasezeci de lei pe an. Această biserică, care era parohia mea, este înzestrată cu toate odoarele: Potire şi Cruci de argint. După moartea succesorului meu Petre Wolff, fiind eu la Bacău, am scris după cererea poporului de acolo, Părintelui Anton Rossi, care pe atunci era la Silistria, peste Dunăre, îngrijind pe câţiva negustori din Ragusa, care slujeşte cu osârdie şi dat fiindcă ştie limba se osteneşte să înveţe pe băieţi, după cum eu însumi am văzut fiind de faţă în mai multe rânduri. Pe acolo, nu departe, e o bisericuţă de lemn în târgul Amagei, a domnului Wolff, secretar. Acelaş paroh slujeşte şi aici. Înăuntru şi afară vor fi ca la vre-o sută suflete ci chiar mai mult, care înainte erau ca mult mai mulţi, dar s’au stins de tot de ciumă. Lângă Cotnari, la o poştă din ale noastre, în oraşul Hârlău, e o biserică de piatră fără boltă, reşedinţă a Principilor unde mai înainte o treime erau catolici, acum n’a mai rămas nici o singură casă.
Oraşul Suceava, tot reşedinţă a Principilor şi a Mitropolitului schismatic, avea castelul său, acum poate dărâmat de Turci. E acolo o biserică a noastră, mare, de piatră, făcută de Poloni şi alta mai mică, tot de piatră, închisă în cuprinsul palatului Principelui, usurpată de 30 de ani. Veniturile acestei biserici consistă din vii păstrate şi păzite de către poporul din Cotnari, numai cu odăjdii, Potir şi Cruce. Preot nu e de patru ani şi mai bine, iar când este, îl plătesc cei din Cotnari. Catolicii nu sunt mai mult de două case, căci s’au risipit cu toţii sau au devenit schismatici. Cu şapte ani în urmă slujea la ea (biserica din Suceava) P. Vito Pilutio, care a stat 20 de ani în Moldova.
Baia, oraş aşezat pe un şes mare lânga râul Moldova, unde sunt două biserici, una mare de piatră, foarte frumoasă şi alta mică, adică Paraclisul. Cea mare a fost clădită de către Principesa Margareta, Catolică, soţia Principelui Alexandru, ale cărei oase se odihnesc în aceeaş biserică, subt baptisteriu. Aici n’a mai fost preot dela plecarea părintelui Vito; câte odată s’a dus părintele Anton Rossi, cel care stă la Baia, din lipsă de preoţi slujeşte la Suceava şi la Neamţ, unde sunt multe suflete, dar stinse (!) de ciumă, vor fi rămas cam vre-o 50-60. Această biserică aveà câteva vii care dădeau venitul bisericii, administrate de mâna mirenilor. Acuma s’au părăginit de tot şi au rămas părăsite. Părintete Vito sălăşluind mult timp la Baia cu salarul ce i se dădeà pe lângă venitul viilor şi apoi dat fiindcă viile nu dădeau în fiecare an acelaş venit nu s’au mai ajuns banii şi cultura viilor nu s’a mai putut urmà. Farvasii (?) luară bani cu dobândă dela P. Vito, iar popoarele (sic) acelea, peste câţiva ani, P. Vito luând dobânda şi capitalul, nu am putut urmà cultura viilor. Biserica rămâne acum fără nici un venit. Aveà toate odăjdiile trebuitoare, 2 potire, două cruci de argint, una mare, cealaltă mică, o monstranţă mare de valoare: asemenea şi potirul mare ca şi monstranţa erà după moda veche lucrat admirabil. Această monstranţă luată ca zălog de către ofiţerii Principelui, pentru birul viilor, pe vremea domniei lui Ilie Vodă, acu 9 ani, am răscumpărat-o eu însumi cu banii mei, plătind 19 taleri, ca să nu se piarză şi apoi am înapoiat-o bisericii, fără a primi un ban dela ei.
Oraşul Niampziu (Neamţu) în munţi cu cetăţuia sa, foarte tare, fiind aşezată pe un munte, acuma distrusă de către Turci; biserica catolică e de lemn; n’au avut niciodată preot; cu mai bine de treizeci de ani în urmă, popoarele acelea aveau o vie, care le dădeà un oarecare venit, dar acu e pustie. Are odoare; cel care slujeşte la Baia, slujeşte şi poporului de aici; nu sunt mai mult de trei sau patru case de catolici, care înainte erau foarte mulţi şi cu vază.
Oraşul Roman, unde e Vlădică schismatic, aşezat pe malul râului Moldova, râu care puţin mai încoace se varsă (cade!) în râul Siret. În locul acesta deasemenea n’au rămas mai mult de două case catolice, unde înainte vreme erau oameni cu multă trecere. Biserica, care e de lemn, cu acoperişul acuma pe jumătate căzut, are câteva vii şi odăjdii, potire, două cruci, una mare şi alta mică, păstrate de poporul din Cotnari; cel care slujeşte la Săboani slujeşte şi la Roman, plătit de către cei din Cotnari.
Urmează cele şase sate de catolici aşezate între râul Siret şi Moldova, pe un şes foarte întins. În aceste sate sunt două biserici, una mare de piatră, clădită de către Principesa Moldovei Margareta, în satul Saboeni (Saboani); cealaltă mică, de lemn, în satul Tancaseni (Tămăşeni) făcute de ei, din lemn; cel care slujeşte la Saboani, slujeşte la toate aceste sate şi preotul e plătit de către fiecare din ei, cu o sumă anumită de fiecare cap, căci alt venit nu e. În bisericuţa dela Tămăşeni se slujeşte în fiecare Vineri, când e preot; această biserică din Săboani, n’are potir, are câteva odăjdii dăruite de mine, pe când slujeam la Cotnari. Această biserică a fost de demult învelită de către un preot, dar apoi căzându-i acoperişul, o Matronă a noastră a lăsat la moartea ei două sute taleri pentru sufletul ei şi iezuiţilor tot două sute şi eu am vrut să întrebuinţez cei 200 taleri şi am învelit biserica din Săbăoani în chip cuviincios, încă acum nouă ani, în timpul domniei lul Ilie Vodă. Din aceste sate unul a fugit din pricina birurilor şi angaralelor, celelalte rămân, care sunt mai mult ca două mii de suflete. De cinci ani de zile şi mai bine, nu au preot. Eu cât timp am fost în slujba vicariatului, am slujit mereu la cel mai mic semn din partea lor, deşi ele se află la o depărtare de o zi şi mai bine, de Bacău.
Bacăul, aşezat pe un şes întins pe malul râului Bistriţa, râu foarte repede, reşedinţa episcopului catolic. În afară de biserica năruită, e una de lemn a obştei, începută acum douisprezece ani şi nesfârşită încă. La Bacău, mai bine de jumătatea (locuitorilor) erau catolici: înăuntru în oraş şi în satele de prin prejur erau peste 2000 de suflete. Oraşul a fugit, şi satele din pricina birurilor apăsătoare, au rămas puţine (puţin locuite), aşà că în sate şi în oraş, abia de vor fi rămas vreo două sute suflete, care se speră ca la încheerea păcii se vor întoarce, fiind ţara foarte rodnică şi bogată. La Bacău şi celelalte locuri, cu toate că a fost reşedinţa episcopilor, din lipsă de învăţătură, oamenii sunt neciopliţi, inculţi şi nesupuşi. În Moldova sunt două feluri de (oameni) catolici; unguri şi saşi veniţi în Moldova din vremea împăratului Fredric. Saşii locuesc la Suceava, Baia, Neamţu, Cotnari şi Roman; ungurii în celelalte locuri ale ţării. Saşii sunt mai blajini decât ungurii. Oamenii aceştia nu cu mult în urmă erau luterani şi preoţii lor erau însuraţi, dar apoi Polonii, ca unii cari i-au avut feudatari, introducând preoţi, (dânşii) s’au catolicit. Acum aproape pretutindeni la sate, din pricina birurilor impuse atât de Principi cât şi de venetici, atât ei cât şi ceilalţi trăiesc în cea mai mare parte ascunşi prin păduri, sunt cu totul săraci, cauza sărăciei lor este răsboiul, căci ţara a fost şi este mereu drumul de trecere al tuturora. Au fost prădaţi de către Poloni, de Tătari, iernând pe urma lor (?), birurile au crescut ca şi dările încincit decât erau în trecut, oamenii lipsind foarte mulţi din câţi erau mai înainte. E lipsă de preoţi, dar cei care vor fi pe vremurile acestea, nu vor avea cu ce să se hrănească fără vreun ajutor de altundeva până ce va urma pacea. Preoţii trebue să fie mai zeloşi de binele aproapelui decât de al lor, pentru mântuirea sufletească a acelui popor atât de părăsit. Parte din pricina greutăţii dărilor, parte din lipsă de învăţătură, va trebui ca preoţii să-i caute nu numai prin case, dar prin peşteri şi codrii, după cum s’a făcut în mai multe rânduri.
Quam (sic) Deus etc…
Al Ilustrităţii Voastre prea cucernice, prea smerită,
devotată şi îndatorată slugă şi rugător.
Ioan Baptista Berkus
fost Vicar în Moldova şi elev al Colegiului de Propagandă Fide.
Misionar al Sfintei Congregaţiuni.
Mgr-lui Urbano Cerri
Secretar
4 – Câteva documente despre Costini aflate în arhivele romane (1693)
Din partea „Convorbirilor Literare” mi s’a cerut, dintre documentele găsite de mine în arhivele Romane, câteva piese cari privesc pe marii noştri cronicari Miron şi Nicolae Costin, – Piesele acestea nu au o însemnătate ce le-ar fi dat locul de căpetenie între cele ce am cules la Roma, unde zace istoria cea mai întinsă, cea mai bogată şi cea mai înalt însufleţiţă a neamului nostru – unde se ascunde taina vecinicei meniri a Românimei. – Dar „habent sua fata libelli” – şi prietinii cari mi le-au cerut ştiu ce fac. Cu toate că nu sunt documente de o mare importanţă intrinsecă (e vorba de o afacere ocazională şi cam secundară) prezintă un interes şi istoric, şi cultural, şi religios; priivesc figurele cari ne sunt cu deosebire scumpe. S’a adunat până acuma în jurul lor tot materialul istoric care era „posibil” – Ori cât de modestă, o contribuţie nouă la cele ce se ştiu despre ei e preţuită în cercurile culte ale noastre. Se vede că ne-au venit timpurile cerute prin duioasa rugăciune a lui Miron Costin…
„Puternicul Dumnezeu, cinstite şi iubitule cetitorule, să-ţi dăruiască după aceste cumplite vremi a anilor noştri cândva şi mai slobode veacuri întru care pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă”.
Sunt 4 documente care au luat naştere cu prilejul unei jalbe facute către „Propaganda” în contra Părintelui Renzi misionar franciscan stabilit în Iaşi pe la sfârşitul veacului al XVII-lea.
În 1693, se făcuse, de către vizitatorul apostolic, ca de obiceiu, la intervale hotărâte, o vizită de inspecţie printre misionari spre a asigurà, în misiunile răsăritene, paza disciplinei şi buna orânduială a moravurilor. Vizitile apostolice le făcea vizitatorul umblând în toată ţara, şi ancheta se stabileà atât după cercetări personale cât şi prin primirea plângerilor verbale sau scrise din partea tuturor catolicilor. După cele văzute sau auzite şi după plângerile primite, vizitatorul scrià un raport la Congregaţia Propagandei şi Congregaţia lua atunci, după spusele vizitatorului, controlate şi prin Nunţiaturile vecine, măsurile de îndreptare, de pedeapsă sau de răsplată, ce le credeà de cuviinţă pentru binele misiunii.
Cu prilejul vizitei din 1693, Părintele Poeti, Vizitator Apostolic, primise nişte jalbe de natură mai cu seamă politică, în sarcina Părintelui Fr. Renzi care stabilit de 15 ani la Iaşi, se bucurà de simpatiile tuturor Moldovenilor, atât prin însuşirile cât şi prin defectele lui, potrivite cu caracterul nostru naţional. Era un om inteligent, deschis, „bon garçon” dar neastâmpărat şi intriant, cam de felul vestitului Parcevici. Mai mulţi boeri din ţară învăţaseră cu dânsul limba latinească şi ştiinţele de pe vremurile acelea. Plângerile (probabil de provenienţă austriacă) primite şi de Nunţiaturile Pontificale, învinuiau mai cu seamă pe părintele Renzi de participare la o pretinsă conspiraţie împotriva fostului Domn ai Moldovei.
Piesa cea dintâiu – este o protestare a părintelui Renzi în contra imputărilor făcute – conţine lămuriri interesante despre rolul pedagogic al misionarilor, – despre gradul de cultură a ţării, – despre simpatiile către catolicismul din epoca aceea, precum şi câteva date istorice precise, totdeauna preţioase.
Piesa a doua este o „scrisoare de recomandaţie” redactată de cei trei fraţi Costini şi adresată către Cardinalii din Congregaţia Propagandei, pentru a desvinovăţi pe P. Renzi de toate imputările ce i s’au adus. Cuprinde o expresie de recunoştinţă foarte caldă către legea catolică, şi o profesiune de credinţă foarte categorică – amândouă alcătuite în termeni iperbolici şi pretenţioşi – se termină prin iscălitura latinească a celor trei fraţi. – Dau aici facsimilul – după cum cred, până acuma, un „unicum” – Ca bucată de stil e foarte ciudată: nu putem şti cu siguranţă dacă-i opera proprie a fraţilor Costini sau în oarecare măsură a „profesorului” lor… În tot cazul nu-i făcută să dea la Roma, în centrul latinităţii o ideie tocmai bună de lecţiunile, sau (dacă el însuşi a contribuit la redactarea scrisoarei) de talentul acestui profesor.
Piesa a treia e atestarea Părintelui prefect al Misiunei cum că după o anchetă făcută prin porunca lui Constantin Vodă sub conducerea lui Nicolae Costin şi a lui Vasile Cantacuzino înaintea mulţimei catolice şi misionarilor – reiese nevinovăţia Părintelui Renzi; – Roagă Propaganda să nu-l mai rechieme în Italia după cum se rânduise.
Piesa a patra este copia (traducerea?) actului eliberat de Nicolae Costin şi Vasile Cantacuzino după porunca Princepelui în privinţa afacerii Pr. Renzi – copie trimisă la Roma de către Părintele Prefect al Misiunei. Originalul cu pecetele despre care vorbeşte – ca şi actul amintit al lui Constantin Duca, – şi acela iscălit de toţi catolicii ieşeni, ar fi de mare interes. – Dacă aceste documente au fost păstrate în Arhivele misiunii, s’au pierdut cu siguranţă. – Dacă au fost trimise la Roma, ramâne nădejdea de a le descoperi într’un alt dosar. (Dosarul în care s’au găsit documentele de faţă cuprinde piese neaduse în discuţia Congregaţiei; celelalte sunt poate între piesele care au fost supuse deliberării şi deci băgate într’o altă serie de dosare).
I.
……………………………………………………………………………………………………………..
…Cred că Părintele Mauro „a Conceptione” (dintre monarhii Trinitari cari s’au dedat la răscumpărarea robilor), cu prilejul ce are a vă expedià din Viena prezenta serisoare are să scrie şi dânsul către Sf. V. tot adevărul – adică că aceştia (Fraţii Misionari Francescani din Moldova) sunt oameni cât se poate de virtuoşi, şi schimnici cât se poate de corecţi, după cum trebue – că sânt străini de toate imputările ce s’au adus în contra lor. S’a scris de pildă, că eu însumi am fost amestecat într’o conspiraţie în potriva Principelui Moldovei. Ar trebui ca mai înainte, M-or Bernabei, să dovedească această conspiraţie; odată dovedită, voi fi foarte mulţumit dacă am fost amestecat într’însa. Dar neputându-se dovedi conspiraţia şi împutările sunt false (1).
Numai aceasta vreau să spui Pr. Sf. V. – acuma 15 ani am venit în Moldova şi am fost repartizat la Iaşi, şi în toată ţara, p’atuncea, nu era altcineva ca să vorbească sau să fie limba latinească, afară de Mironaşco Costin, care a fost Mare Logofăt, şi Ocrotitor al Credinţei Catolice de acuma 40 de ani. (2) Astăzi, toată floarea nobilimei vorbeşte latineşte şi mulţi dintr’înşii chiar sunt foarte învătaţi. (3) În trecut, schimicii noştri erau în puţină stimă, astăzi sunt în cea mai mare veneraţiune după cum se poate constatà de ori cine vine în Moldova.
Actualul Principe, Constantin (Duca), în vârstă de 23 de ani este un elev al meu; hatmanul, serdarul şi secretarii domneşti pentru corespondenţa ţifrată sunt, şi ei, elevi şi fii spirituali ai mei. Nici odată în Moldova n’au fost aşà Voivozi şi boeri crescuţi de preoţi catolici şi cu atâta râvnă şi evlavie către Credinţa Catolică (4). Toate aceste sânt rodul misiunei mele. Dacă sunt învinuit pentru aceste izbânzi, a mea nevinovăţie mă va apărà.
Iaşi în Moldova, 24 Iulie, 1693
- SF. V.
Smerită şi devotată slugă întru Christos,
Fr. Francesco Renzi
Scritture non riferite del 1677 a tutto il 1695 Moldavia.
Vol. No. 2 fol. 280.
Ill-mo E Rev-mo D-ne P-ne e S-re colend-mo
………………………………………………………………………………………………………………………………
Hora suppongo che il Padre Mauro a conceptione, Trinatario Redemptionis Captivorum con occasione che da Vienna inviarà la presente, scriverà ancor lui a V. S. I. la verità sincera, che questi sono huomini perfetissimi e religiosi, honestissimi, quali sono consoni, et alieni dalle malignità che habino scritto che sii lo stato immisto in una congiura contro del Prencipe di Moldavia; bisogna che il Prelato Bernabei provi primo che in Moldavia sia stata questa congiura; che provando ció, lo mi contentarò d’essere stato immisto; ma non potendo provar lui la congiura, le accuse sono già false.
Solo dico a V. S. I. che quindici anni già passati che arrivai in Moldavia, e fui destinato in Iassi, et in tutta la Moldavia, in quel tempo non vi era altro, che parlasse o sapesse la lingua latina che fra Mironaşco Kostini, Gran Cancelliere e Protettore del Rito Cattolico à quadaragina annis. Hora tutto il fiore della nobilità parlono in latino e molti sono ancora bonissimi filosophi. – In oltre li nostri Religiosi erano in pochissima estimatione, hora sono in veneratione grandissima comme vedranno tutti che vengono in Moldavia.
Inoltre il Signor Costantino Principe presente di età di 23 anni e mio discepolo; Generalismo, Sardaro, Secretarii de cifre et altri Senatori sono miei discepoli e figli spirituali – che mai in Moldavia sono stati Principi ne Senatori discepoli di Preti Catholici et tanto bene affetti e devoti alla Religione Cattolica, come sono adesso. – E questi sono tutti frutti della mia missione; se poi per questi boni successi mi accusano, l’innocenza mi defenderà.
Iassi in Moldavia, 24 luglio 1693.
Humilissimo et obligatissmo servitore in Christo.
Fr. Francesco Renzi, Francescano.
II.
Eminentissmi &. &. &.
Nu credem să fie în viaţa noastră ceva mai fericit şi mai preţuit decât de a puteà oferi vouă, Prea Cucernicilor părinţi ai noştri, străluciţi şi venerabili ai noştri Ocrotitori, omagiile noastre cele mai smerite. Şi cu toate că prin neîndurarea vremilor sau mai bine a nenorocirelor prin care am trecut, glasurile noastre au tăcut până acum, totuşi şi tăcerea, adese ori, are glasul ei. De multă vreme, şi chiar încă din leagăn, iubirea noastră adâncă a înflorit şi va înflori către Legea Sf-lor V., căreia familia noastră Costiniană datoreşte atât de mult, ca una hrănită şi crescută cu laptele acestei Sfinte Lege. Tot ceia ce sântem, toate cele ce avem, ocrotirea şi binevoirea, Sfintei Lege ni le a predat şi dăruit, – mai cu seamă prin ostenelile Prea Cucernicilor Părinţi care s’au aşezat în ţara noastră; şi pana noastră nu e în stare să arate binefacerile aduse; cât vom trăi binefacerile aceste vor trăi şi mai vădit decât noi înşine (5).
Cât timp Pronia Cerească ne va păzi în viaţă, ne va îndatora legăturà de jurământ a unei conştiinţe creştine şi a unui trecut atât de nobil, la amintirea acestor binefaceri primite. Deci cu smerenie şi respect sărutând picioarele Eminenţiilor voastre, vă rugăm să bine voiţi a ne socoti în numărul supuşilor P. Sf-lor V. (6).
Avem aici o pildă foarte frumoasă în persoana Părintelui Francisc Renzi, înzestrat cu o inimă curată, şi bun cunoscător al învăţăturei celei Dumnezeeşti – care stă de atâţia ani în ţara noastră. Îl socotim nu numai ca un ocrotitor şi prieten iubitor al familiei noastre, dar îl şi cunoaştem ca pe un supus cuvios al Bisericei, – Căruia avem smerita nădejde de a puteà trimite din partea P. Sf. V., Sfânta binecuvântare şi expresia îndurărei părinteşti, binecuvântare şi îndurare, din care am dori să ne împărtăşim şi noi.
Şi acum sărutând poala Pr. Sf. V., sfârşim, rămânând ai Pr. Sf. V., cei mai supuşi fii duhovniceşti.
Humillimi Jesus ac Filii spirituales
Joannes Kostyn, Sersdarins –
Nicolaus Kostyn, I. Grlis T. M.
Petrus Kostyn, Canc. Ter. M.
Scritture non riferite del 1677 a tutto il 1695, Moldavia
vol. 2 f. 326.
Eminentissimi ae Reverendissitni Dni Patroni ae Patres nostri Colendissimi.
Nil fortunatius nil oestimatius vitae nostrae fore existimamus quam ut supra humillitatem humilima Eminentissmis ac Reverendissmis Paternitatibus. Illustrissimis Patronis nostris Colendissimis nostra praebere possemus obsequia quod, etsi sive infortunium nostrum, sive temporum revolutiones hucusque tacuerint, nihilomium et silentia aliquando habent suas voces; diu enim et fere ab incunabulis erga Eminentiarum Vestrarum Ritum, cui familia nostra Costiniana, utpote quam ubera Sacri Ritus, nutrivit ac florebit. Nam quiqui sumus, quodquod hamus Ritus Sacri patrocinium ac clementia, per labores admodum Reverendorum Patrum in nostra patria consistentium fecit, ac nobis dedit; nec tota beneficia exprimere calamus noster valet, non minus quam quod vivamus, non nos, sed illa in nobis, quam nos. ut vivamus patrant. Quorum beneficiorum vincula juramenti christianae Conscientiae ac nobilissimae famae memores donec Divino Numini nos inter vivos servare placuerit, obligamum poro obnixe ac humilime amplectentes Eminentiarum Vestrarum pedes, rogamus, velint nos in numero servorum Eminentiarum vestrarum habere.
Pulchrum speclum admodum Reverendum Patrem Franciscum Renzi bene moratum omni castitate, ac doctrina ornatum in Patria Nostra jamjam a tot annis morantem habemus. Quemtam regularem Ecclesiae Sacrae subjacentem quam nostrae familiae bene affectantem agnovimus patronum et amicum. Cui sacram benedictionem necnon Paternam Clementiam Eminentiarum Vestrarum transmittendam humillime exoptamus. Quarum nos quoque participes fore desideraremus. Hunc autem osculantes Sacras Eminentiarum Vestrarum purpuros sic finimus.
Quod simus
Eminentiorum Vestrarum
Humillimi Servi ac Filii Spirituales.
Iassiis 1694 decembris 12.
Ioannes Kostyn, serdarius,
Nicolaus Kostyn, I. Grlis T. M.
Petrus Kostyn, Canc. Ter. M.
III.
V’am scris P. Sf. V. că părintele Renzi pregăteà toate pentru întoarcerea lui în Italia. Dar Măria Sa Principele a poruncit să viu la Iaşi cu toţi părinţii Misionari ca să fiu de faţă la o nouă cercetare ce trebuia să se facă „de vita et moribus” numitul părinte. În ziua de 21 August s’a făcut această judecată din ordinul Măriei Sale înaintea mulţimei, fiind prezenţi după porunca Principelui şi a boerilor, Strălucitul Domn Nicolae Costin, mare hatman al Moldovei, şi strălucitul Domn Vasile Cantacuzino, mare spătar – şi eu cu toţi Misionarii – Şi s’a găsit nu numai că toate plângerile ce s’au făcut în contra Părintelui Renzi nu erau întemeiate – dar că chiar poporul e foarte mulţumit că l’a avut lângă sine în aceste vremi de nenorocire, şi că e bine căutat de dânsul, şi că deci nu doresc alt paroh decât pe dânsul – P. Sf. V., va puteà vedea toate aceste după actele ce s’au eliberat din partea Principelui, a Boerilor şi a mulţimei.
Iar dacă părintele pleacă, atuncea vor fi turburări între Principe, Boeri, şi mulţime. Cu cuvenitul respect sărut poala P. Sf. V.
Scritture non riferite del 1677 a tutto il 1695 Moldavia
vol. 2, f. 351.
Ill-mo E R-mo Sig. Sig-re Pr. Col-mo.
Scrissi à V. S. Illustrissima e Reveredissma che già il P. Renzi si metteva in ordine ritornarsene in Italia; ma pereche quest’Ecclmo Signor Prencipe m’ha ordinato venissi in Iassi con tutti P. P. Missionnarii e fossi presente a nuova perchisitione si doveva fare de vita e, moribus del detto Padre, la quale 21 d’agosto per ordine di S. E. Signor Prencipe s’é fatta alla presenza di tutto il Popolo, presente per commandamento d’Eccellenza sua e di tutti Senatori, l’Illmo Sig; Nicolao Chostini gran generale della Moldavia, l’Illmo Sig: Basilio, Chantacuzeno pran Spatario, et mia con tutti Missionarii, et s’é trovato, che le querele date contro l’istesso Padre Renzi, non sono state vere, ma anzi che il Popolo se loda che e stato al bene et male con loro in questi tempi calomitosi, ben serviti dal medesimo Padre Renzi, conforme V. S. Ill-ma et R-ma potra vedere dall’Atti tanto di S. A-Sig. Principe, del Senato e Popolo – unde partendo questo Padre sarrebono turbulenze tra il Sig. Prencipe, Senatori e Popolo.
Mentre con dovuto osequio reverenza, li fo profondissimo inchino, bacio le sacre Vesti, – di Iassi 22 agosto 1695.
De V. S. Ilma, e Rev.
Humlm. obligm, Cord. Sr.
Fr. Gio.: Batta Volponi.
Prefetto delle Missioni.
a Nuntio Apostol: a Vienna.
IV.
După porunca Prea Înălţatului Domn al Moldovei.
Noi Niculae Costin, Mare Hatman al Ţărei Moldovei, Vasile Cantacuzino (7) Mare Spătar, boeri aleşi, – tot poporul, cu Pr. Cucernici Părinţi. I. Bapt. Volponi şi ceilalţi Misionari, fiind adunat la un loc (8) am întrebat din partea tuturora după depunerea jurămâtului, dacă ştiau cevà sau aveau ceva de spus în contra vieţei şi purtărei părintelui Renzi, Misionar apostolic, stabilit în oraşul nostru Iaşi, s’au dacă s’a făcut vr’o insinuaţie în potriva numitului Părinte, faţă de Prea Cucer. Păr. Poeti, Vizitator apostolic ca să se repete încă odată cele mărturisite pentru întărirea adevărului. Într’un glas, prin jurământ, toţi cei de faţă şi fiecare în parte au strigat că n’au avut nimic de spus, şi că n’au spus nimic către vizitatorul apostolic, în contra vieţei şi purtării Părintelui Renzi. Dar, că din potrivă, totdeauna au lăudat purtarea lui şi neprihănirea vieţei sale; că au şi cerut confirmarea lui în Parohie (precum nici părintele Vizitator nu poate s’o tăgăduiască).
Deci noi, primind dorinţele tuturora cu chezăşia credinţei atestăm şi repetăm declaraţiile acele ale mulţimei, şi le întărim prin autoritatea noastră. Şi ori ce afirmaţie contrară ce s’ar aduce către Sf. Congregaţie de Propaganda Fide, o declarăm falsă şi eronată, şi nedemnă de credinţă, ca un lucru isvorit din răutate a cuiva care, spunând că atare jalbe au fost făcute din partea mulţmei în contra părintelui Renzi, a vrut să orbească pe părintele Vizitator.
Şi aşa ca un om nevinovat, şi nesupărător trebuie deslegat Părintele Renzi de toate aceste imputări.
Pentru a căror conformitate, am dat scrisorile aceste iscălite de mâna noastră şi întărite cu pecete.
Dat la Iaşi în zi de 21 August, (anul mântuirei 1695).
Scritture non riferite del 1677 a tutto il 1695 Moldavia
vol. 2 f. 353.
E X E M P L A R:
Ex mandato Celsissimi Moldaviae Principis.
Nos Nicolaus Costini Terrarum Moldaviae Supremus Generalis et Basilius Cantacosenus Supremus Ensifer, Senatores deputati adiunctis Reverendis Patribus Ioanne Babtista Volponi et aliis Patribus Missionariis, toto in unum coacto Popolo; a quo strictissimo juramento excepto inquisivimus utrum aliquid scirent, vel haberent contra vitam et mores Reverendi Patris Renzi, Missionarii Apostolici, in hac nostra civitate Iassensis vel utrum aliquid obsonuerint? contra ipsum coram Reverendi Patre Poeti, Visitatore Apostolico ut iterato pro certificatione veritatis repeterent. Sed una voce jure juramento omnes et singuli fatentur se nunquam contra mores et vitam sui Parochi Patris Renzi aliquid asseverandum habuisse, vel asseverasse coram Visitatore Apostolico. Immo e contra semper laudasse ejus vitam et exemplaritatem ab omnibus scandalis alienam ac confirmationem eius in Parochia sollicitasse (sicut nec Pater Poeti Visitator negare potest); eapropter omnium accepto voto, fide mediante nos quoque attestamur et tatemur supradictas Populi fassiones, hoc nostra auctoritate confirmamus et qudquid in contrarium apud Sacram Congregationem de Propaganda Fide delatum est, tanquam falsum et erroneum declaramus, nec ultra fides adhibenda: sed alicui malitia imputandum, quae ad talia falsa tanquam ex parte populi contra praenominatum Patrem Visitatorem Poeti proferenda obcecavit. Itaque tanquam innocens, ei innoxius Reverendus Pater Renzi ab omnibus his imputativis absolvendus est. In quorum fidem has nostras propria manu subscriptas et sigillo munitas dedimus.
Datum Iassiis Die 21. Anno Domini 1695.
- Aceste afirmaţii sunt poate pe deplin sincere şi întemeiate. Totuşi, în imputările făcute, ar putea fi ceva spus pe drept – Misionarii nu trăiau tocmai bine cu Cantemireştii, Cf depeşa ambasadorului Francez la Constantinopole către Ludovic al XIV-lea (1690)… „Mon secrétaire a eu ces avis par deux cordeliers de la Congrégation de Propaganda Fide”, – dont l’un entretient correspondance secrète avec le Grand-Général de Pologne et qui tous deux sont également mal satisfaits de l’Hospodar et du Général Heusler”…
Signé, C. de Costagnères. - În orice caz, după data evenimentelor (1693) ar fi vorba, aici, de mazilirea „avant la lettre” a lui Dimitrie Cantemir. Întronarea lui grăbită după moartea tatălui său de către slujitorii din Curte cu complicitatea unui agă turcesc cu binecuvântarea celor patru patriarhi Răsăriteni, pe atuncea adunaţi la Iaşi – nu izbutise, pentru mai multe pricine între care au locul de căpetenie uneltirile lui Brâncoveanu în favoarea ginerului său Constantin Duca.
Dacă într’adevăr, Misionarii fură şi ei amestecaţi sau bănuţi de vre-o amestecare în evenimentele care au adus această înlocuire – se explică şi mai bine ura neîmpăcată ce desfăşurà totdeauna în contra catolicilor Dimitrie Cantemir (daltmintrelea elevul unui Grec fanatic, Ieremie Cacavela) – ura ce a găsit în operele sale un răsunet atât de durabil.
2. Cuvântul poate, nu e întrebuinţat aici ca o expresie a simţilor personale ale lui Miron Costin faţă de legea Catolică şi de Catolici ci înseamnă după cât mi se pare că reese din mai multe acte şi documente din veacul al XVII-lea un fel de funcţie definită, dacă nu oficială. De fapt, cel puţin, persoana cu această denumire, un boerinaş catolic de obiceiu, apare ca intermediarul oficios între Catolicii din ţară şi Domnitor. Sarcina cădea mai totdeauna asupra secretarilor de limbă polonă de pe lângă Domn. Aşa se pare că a fost poziţia cunoscutului Kotnarski sub Vasile Lupu – şi această poziţie dădeà posesorului ei, faţă de ceilalţi catolici, fie laici, fie misionari, fie chiar episcopi – un fel de autoritate sau de influenţă de care abuzau mereu, după spusele Misionarilor. Cf. Bandini passim.
3. Când vorbeşte de toată floarea nobilimei care ar fi ştiut şi vorbit (mai mult sau mai puţin) „latineşte” trebue să ţinem seama de exagerările unei pledoarii „pro domo sua” – totuşi Părintele Renzi exprimă un oare care adevăr istoric. Dealtmintrelea, într’o frază mai moderată şi mai precisă numeşte cu exactitate, printre boerii învăţaţi din Moldova, pe acei cari îi datorează învăţătura lor.
Cei crescuţi de către dânsul erau tânărul Domnitor al ţării, Constantin Duca, fraţii Costin, şi secretarii domneşti pentru corespondenţa ţifrată. – În hârtiile găsite de mine la „Propaganda” e vorba şi de un alt misionar Părintele Bevilacqua, întrebuinţat ca educator şi profesor de gramatică în casa marelui Visternic de pe atuncea. (Aceste amănunte într’o scrisoare din anul 1689 la Bogdăneştii). În acea vreme era o renaştere simţitoare a culturii clasice. – Cantemir el însuşi o constată în „Descriptio Moldaviae” (p 154 ed. Acad.): „ex quo tempore plures Moldavorum graecis, italis et latinis literis operam navare inceperunt”… şi mai departe „tanden sub finem elapsi saeculi” (al XVII-lea) „aliqui Moldavorum etiam in latinam linguam et scientias incumbere caeperunt”.
În ce priveşte limba latină, şcoalele catolice din Polonia şi Misionarii din ţară au fost isvoarele normale de învăţătură. – Poate că chiar Cantemir datoreşte ceva din cultura lui acestora din urmă; astfel s’ar explica câteva date şi păreri istorice izolate, din „Descriptio Moldaviae” care nu se potrivesc de loc cu judecăţile aspre ce le face în genere asupra calolicilor şi pe care pare a le osândi prin fapte. (Cf. despre slavonismul în biserică. Şi despre latinitatea Românilor).
4. Tot aceleaşi lucruri ca şi în chestia culturală putem să spunem despre afirmările P-lui Renzi, în ceea ce priveşte chestia religioasă. Exagerează şi aice dar dă la lumină un adevăr. Sfârşitul veacului XVII-lea începea pentru catolicismul din toată românimea o fază nouă, care se desăvârşi pe deplin numai în Ardeal. În două cuvinte iată cum ni se înfăţişează veacul acesta din punct de vedere catolic: după mişcarea de deşteptare religioasă începută în Moldova sub Petru Şchiopul, găsim mâna Papilor în rascoalele creştineşti dela Petru Cercel la Mihai Viteazul şi întâlnim o sumedenie de documente care însemnează o apropiere din ce în ce mai mare între Roma şi România. Unirea Rutenilor zguduise întru câtva Moldova, unde Mitropolitul Movilă ceruse şi el unirea cu Sf. Scaun. O nouă mişcare născută cu luptă în contra patriarhului Lucaris, şi calvinizărei bisericii Răsăritene, mişcare datorită uneltirilor Papilor şi ale împăratului Austriei (după cum reiese din piesele aflătoare în arhivele Vaticanului) şi sprijinită de Matei Basarab mai mult decât de Vasile Lupu, se închee cu Sinodul dela Iaşi, ale cărui dedesupturi au fost în mare parte catolice. Matei Basarab cere nişte fraţi franciscani de limbă sârbească pentru corectarea cărţilor liturgice [12] mai târziu are şi gândul formal de a se converti [13]. Marele lupte ale creştinătăţei împotriva Turcilor readuc legături mai strânse între Romani şi Capul tuturor cruciatelor. Răsboaele turco-imperiale şi pribegiile pun pe voivozii şi pe boerii noştri în atingere cu ţările apusene, pătrunse atuncea de cea mai măreaţă cultură creştină – Clerul românesc, din vremea lui Mihnea al III-lea, ca şi Vodă intră în relaţie cu Papa. – Gheorghe Ştefan se „preface” catolic. Apoi vine vremea lui Grigorie Ghika, fiul unei catolice (V. raporturile lui Vito Pilutio si ale lui G. B. del Monte) convertit el însuşi în 1667, ziditor în 1672 al Baraţiei catolice din Bucureşti, conspirator neastâmpărat pentru neatârnarea ţărei, care trimite alături cu colegul său Ştefan Petriceicu, solie cătră Papa şi cătră împarat. Spătarul Milescu scrie pentru teologii catolici din Franţa un tratat pentru apărarea dogmei transubstanţiaţiei. Mai târziu Şerban Cantacuzino negociază cu Viena şi prin Viena cu Roma. Fratele său Constantin Stolnicul, face studii la Padua, unde Alexandru Mavrocordat începe să înveţe sub supravegherea unchiului său Iezuit, – şi să converteşte, ca şi un alt frate al său, Matei. În Ardeal, Cardinalul Collonics îndrumează apostolicele sale silinţe pentru reîntoarcerea Românilor la Unirea Creştinească. La noi, în jumătatea a doua a veacului, întâlnim pe misionarii catolici împlinind un rol diplomatic şi pedagogic ce le dă o înrâurire însemnată. Toate acele erau ceva simţitor care putea să inspire vre-o nădejde şi să legitimeze o părere favorabilă.
Dar, condiţiile materiale şi morale de plâns ale misiunilor, rău recrutate şi rămase fără mijloace mai cu seamă în Moldova, într’o ţară ruinată prin războaie şi strabătută de invaziuni – violenta reacţie antiunionistă ivită sub Brâncoveanu după unirea Ardealului, şi condusă de prelaţii greci pribegiţi prin Muntenia, sosirea Fanarioţilor – decăderea puterei religioase în Apus, în veacul al XVIII-lea, păgânismul pătrunzător al Europei întregi în acele vremuri, – Slăbirea Poloniei catolice – urcarea pe orizont a unui astru nou, necatolica Rusie – întărirea tiraniei Turcilor într’un domeniu mai restrâns dar mai sigur & c. & c. o mare complexitate de cauze, toate în paguba ţării noastre, cât şi a creştinismului, aproape nimiciră aceste începuturi de înviere dincoace de Carpaţi. Numai în Ardeal propăşirea avu mai mult noroc.
5. Fraza aceasta ca şi cea următoare e pilda unui perfect „galimatias”. Mi-a fost foarte greu s’o traduc şi i-am dat, slăbind poate tăria expresiunilor, sensul care mi se părea mai apropiat de original. Lucru ciudat, această frază nenorocită conţine un adevăr în preţioasele sale meandre. Dacă cultura, conştiinţa latinităţei române, şi educaţia religioasă le-au dobândit fraţii Costini dela preoţii Misionari, aceste bunuri au trăit mai mult, într’un mod mai vădit, şi mai binefăcător decât ei înşişi.
6. Protestările acestea de recunoştinţă, de devotament şi de credinţă trebuesc notate. Se ştia ceva despre temniţele catolice ale Costinilor. Aici sunt precizate într’un chip şi mai definitiv. Miron dăduse o educaţie curat catolică copiilor săi. A rămas o urmă destul de curioasă din vremea acestei educaţii, cartea unde sunt însemnate lucrările lor de învăţătură, păstrată acuma în seminariul Veniamin Kostaki. Cuprinde pe lângă exerciţii de latinească, rugăciuni care privesc dogma catolică a neprihănitei Zămisliri a Maicei Domnului, – şi un tratat de teologie catolică despre Sfintele Taine. – Cartea aceasta este o rămăşiţă a preoţilor catolici (fie din Polonia fie din ţară) şi poate, chiar a Părintelui Renzi.
7. Vasile Cantacuzino era cumnatul unei Costinence, care ni-e foarte bine conoscută în istoria Moldovei dintr’un vestit proces. Cred că figurează în afacerea de faţă mai cu seamă ca rudă şi prieten al Costinilor. N’am nici o indicaţie despre tendinţele sale religioase, deşi acestea ar fi putut contribui la alegerea sa pentru rezolvarea cazului Pr. Renzi. – Dintre boerii mai mult sau mai puţin catolicizaţi, Cantacuzineştii au ocupat în veacurile al XVII şi al XVIII-lea un loc însemnat. Amintesc numai în treacăt pe câţiva dintr’înşii: Ştefan Cantacuzino (al cărui grad de înrudire cu Cantacuzineştii noştrii nu l’am putut stabili până acum) intendentul şi prietenul devotat al S-tului Iosafat Apostol şi martir al Unirei Rutenilor [14]. Maria lui Şerban Catacuzino şi fiica ei, vindecată de orbie într’o biserică catolică printr’o icoană făcătoare de minuni, care pribegesc în Ardeal însoţite de Pr. Dancici [15]. Matei Cantacuzino fiul Postelnicului, mort în 1685 [16]. Stolnicul Constantin [17] mare învăţat scriitor şi om de stat, catolic în cea mai curată şi mai frumoasă parte a vieţii sale.
8. Procedura aceasta cam „comitială” a fost destul de întrebuinţată în afaceri asemănătoare în decursul veacului al XVIII-lea. Uneori îi datorim acte cu un şir foarte lung de iscălituri şi cu pecetea oraşului în pricină; am găsit de pildă în Arhivele Propagandei o piesă cu pecetea foarte bine reuşită a Trotuşului (pecetea represintând o mână care ţine un ciocan).
5 – Firmanul de investitură al lui Matei Ghika – Vodă (1752)
Firmanele de investitură la Domnie, nu tocmai numeroase, chiar dacă se păstrau toate, s’au făcut, cu pierderile obişnuite la noi, cele mai rare, poate, dintre toate documentele ce le avem în ţară. Dispariţia lor a fost o pagubă pentru istorie; este şi întru câtva o pagubă pentru arte, căci firmanele acelea erau foarte frumos împodobite cu zugrăveli.
Domnul Dimitrie Sturdza se apucase de a le căuta oriunde. Mă întrebase deseori dacă n’aveam aşa ceva în hârtiile mele[18]. Cu nesăturata şi pioasa lăcomie ce arăta pentru materialul istoric din ţara noastră le poftea pentru Academie. Îmi spunea într’altele, că, afară de raritatea lor, firmanele au o importanţă cu totul deosebită prin fixarea,,dreptului constituţional” al ţărei (se enumărau puterile Prinţului) – şi a hotarelor patriei noastre (privilegiile şi stăpânirile se găseau acolo însemnate).
Îi răspunsei, la cea dintâiu convorbire ce am avut cu D-sa în această privinţă, că, într’adevăr, aveam acasă între hârtiile moştenite dela tatăl meu, firmanul de Domnie al bunicului meu, Grigorie Ghika al X-lea, Domnul Moldovei [19]. Mai cunoşteam în familie firmanul lui Alexandru Ghika al IX-lea, Domnul Ţărei Româneşti care, (osebit de celelalte hârtii ale sale, aduse în posesia mea prin moştenirea bunicei mele după mama, Pulheria Ghika, sora Domnitorului) – a rămas păstrat în castelul dela Paşcani, fosta reşedinţă de vară a lui Alexandru-Vodă, la mătuşa mea, Doamna Maria de Blaramberg [20].
Până în momentul în care îmi vorbea D-l Dimitrie Sturdza (1907) – şi crez că nici acuma nu s’a sporit numărul acestor documente, Academia n’avea decât un singur firman original în bogatele sale colecţii, acela al lui Ioniţă-Sturdza-Vodă, ajuns acolo în nu ştiu ce împrejurări.
Vărul meu, Prinţul Niculae Ghika-Comăneşti e proprietar unui al 4-lea firman -singurul original cunoscut ca fiind anterior veacului al XIX-lea; firmanul de investitură al lui Matei Ghika al IV-lea, datat din anul 1752 (1165 al egirei), şi referitor la cea dintâiu domnie a lui în Muntenia. Este un document de toată frumuseţea, mai mare decât un in-folio obicinuit, scris, pictat şi aurit pe acest velin turcesc mai greu şi mai lucios decât pergamentul, cu zugrăveli în modul unei miniaturi, alcătuind ca o bucată de şal indian în împrejurul „turelei” (monograma sultanului). Un cerculeţ de aur, ciudat, însemnează începutul, mijlocul şi sfârşitul fiecaruia rând.
Textul, foarte curios, în stil bombastic oriental, nu cuprinde toate preciziunile de care se arăta atât de doritor D-l Dimitrie Sturdza. Nu-i lipseşte interesul totuşi. Redacţiunea lui e cât se poate de pitorească şi caracteristică. Semnalez cititorului, că pilda pentru cel dintâiu punct: frazele puse între paranteze, de un gust tragi-comic (comic în expresie, sinistru cu înţelesurile sale ascunse), „să-ţi fie sfârşitul cuviincios” (que la fin soit avantageuse! (sic)”) etc…; pentru punctul al doilea: – după frumoasele rânduri despre sărăcimea suferindă, exigenţa aspră pătimaşă a impozitelor în folosul Împăratului.
E vorba, într’însul, de puţin fericita Domnie, cea dintâiu în Muntenia, a lui Matei Ghika (1752-1753), chemat ca să urmeze pe tron pe părintele lui, acel Grigorie Ghika al III-lea, atât de lăudat în firman – şi cu drept cuvânt. Acesta domnise timpul neobişnuit de 20 de ani în Moldova şi Muntenia, întemeiase mănăstiri şi spitale (într’altele Pantelimon şi Frumoasa), făcuse bună diplomaţie, bună gospodărie, adunase şi „reeditase” cronicile noastre, salvându-le de peire. De neam domnesc, mort pe scaun, mort nemazilit, trebuia să-i fie urmaş, după obiceiul ţărei un vlăstar din viţa lui. Fiul desemnat de ţară pentru succesiune fusese nu Matei, ci fratele său mai mare Scarlat. Însă Matei avu mai mult noroc; intervenţia socrului său, atotputernic la Constantinopol, zădărnici rânduiala fireasca şi dorinţele boerilor, cari vroiau pe Scarlat. Dar în 1753, abia opt luni după suirea lui pe scaun, o conspiraţie a boerilor şi a Mitropolitului, însoţind o tânguire pe lângă Marele Vizir, îl alunga din Muntenia. Totuşi, bine susţinut el trece numai dintr’o domnie într’alta. Se vede strămutat în Moldova, unde domneşte trei ani, în petreceri mai ales. Foarte tânăr, crescut ca un copil răsfăţat, – a lăsat ca singure urme bune ale ocârmuirei sale nişte ctitorii, clădiri şi împodobiri la Iaşi. Tot tânăr muri. Nevasta lui, Smaragda-doamnă, fata marelui sluger Gheorghe pieri în 1776 şi fu îngropată la Mărgineni-Munteni (Bacău) în vechea biserica clădită în 1432.
Copiii săi înşiraţi în hrisoave şi trecuţi într’o genealogie manuscrisă din anul 1828 ce posed, au fost Grigore, Gheorghe şi Nicolae.
Dau aicea traducerea ce a binevoit să facă după firmanul nostru, prea amabilul prim-secretar al legaţiunei otomane, Ghalib-Kemaly-Bey. Lucrarea nu era uşoară; nici la Bucureşti, nici printre otomanii cunoscuţi nu se găsea cineva cu putinţă s’o deslege; nici un alt specialist mai puţin învăţat n’ar fi putut s’o ducă la un bun capăt, căci firmanul e scris nu în limba turcească, care fie şi veche, s’ar fi descurcat mai lesne, ci în limba poetico-oficială, amestecată precum se ştie, cu mai multe cuvinte alese în alte limbi semitice (mai cu seamă cu nişte cuvinte arăbeşti puţin uzuale).
Dau prezenta traducere în româneşte, după textul franţuzesc care urmăreşte originalul vorbă cu vorbă, încercând a învedera coloarea exotică şi ciudată a documentului.
(Sus, în mijlocul unui enorm triunghiu aurit alcătuit cu floricele mici intortochiate Turaua Sultanului Mahmud, fiul Sultanului Mustafa, în negru pe un fond trandafiriu cu flori şi ornamente multicolore).
Tu, Matei Voevod! fiu al lui Grigorie, fala Principilor Creştini! (să-ţi fie Sfârşitul cuviincios [21]!) Tu ce am binevoit să te învestesc acuma cu Domnia Munteniei!
Şi voi Boeri Munteni! fala boerimei creştine! (să vă fie supunerea îmbelşugată [22]!)
Când va sosi Înalta şi Suprema poruncă Împărătească a mea, să ştiti că:
În anii îndelungaţi în care a slujit Imperiului meu Domnitorul Munteniei Grigore [23], dându-mi nenumărate dovezi de credinţă şi de lealitate, fie când împlineà cu râvnă funcţiunile de Mare Dragoman al Divanului Împaratesc, fie când a fost de mai multe ori învestit cu Domnia Munteniei şi a Moldovei, unde şi-a făcut datoria cu cinste şi înţelepciune, neîncetând de a ocroti pe cei săraci, dându-le toată protecţiunea-i binefăcătoare – acest Domnitor, zic, părăsind lumea aceasta prin moarte naturală [24], Scaunul Domnesc a rămas vacant. Trebuia să-l încredinţăm unuia întrunind toate însuşirile cerute, dat fiind că fiul răposatului, adică Matei (să-i fie dat un sfârşit cuviincios!) care ca după zicătoare, are toate însuşirile fericitului său părinte şi este tot aşa de înţelept ca şi drept judecător, care pe d’altă parte, de un an şi mai bine de când a împlinit oficiul de Mare Dragoman Împărătesc, a dovedit credinţă, devotament şi înţelepciune, merită înalta mea îndestulare şi favoare Împaratească – prin prezentul Hatti-Humayum, dovadă a mărinimiei mele nemărginite, am binevoit să-i încredinţez Domnia în ţara Românească, cu condiţia să se reînoiască această încredinţare la fiecare răstimp de 3 ani, adică mai întâiu dela Zilkadé 1165 până la sfârşitul lui Seval 1168, ca să-şi facă el o sfântă datorie de a ocroti de norodul creştinesc (raiale) şi de a întări puterile ţărei. După rostul obişnuit, prezentul Hatti-Humayum îi e trimis prin mijlocirea lui Mir-Helil, sin Ivaz-Paşa, fala mai marilor, unul dintre Kapugi-Başi din Împărătescul Derkiachi şi Silahchior [25], pe carele demnitar îl numim Iskemlé-Agassé [26].
După primirea acestui act împărătesc, Tu, carele eşti Domnitorul ţării trebue să pleci la noua capitală a Domniei Tale, însoţit de supranumitu Iskemlé-Agassé, şi, după ce ai luat sărbătoreşte posesie de Înalta Ta stăpânire, să te dai să urmezi fericita cale deschisă de Tatăl Domniei Tale, să mă slujeşti cu multă credinţă şi cinste şi, după însuşirile moştenite cari te însemnează, să chiverniseşti Ţara Românească cu o putere deplină (de reînoit la fiecare trei ani). Vezi încearcă să organizezi şi să îmbunătăţeşti Statul, şi mai ales vei observà către norodul în genere, şi către săraci în deosebi, toate regulele dreptăţii şi ale omeniei şi vei întreprinde toate lucrările de natură ca să înalţe starea economică a ţării şi să ridici mai sus avuţia naţională, şi vei căuta mai cu seamă [27] să faci să se culeagă la timp impozitele, să le trimeţi la Tezaurul meu imperial sau la autorităţile desemnate şi să expediezi regulat, cu belşug, capitalei mele toate felurile de ceriale cari-i sunt menite. Într’un cuvânt, să te osteneşti să desvolţi toate sforţările tale, ca să regulezi cu grijă toate afacerile care interesează ţara – ca să meriţi cu drept cuvânt Înalta mea împărătească îndestulare.
Tu, şi Voi, Boeri! să ştiţi că Matei e Domnitorul Vostru legiuit şi se bucură de deplină putere. Dorinţa mea împărătească este ca să trăiţi toţi mari şi mici, în bună armonie, şi în desăvârşită siguranţă şi linişte, cu mult belşug. Să aduceţi toate aceste la cunoştinţa poporului şi să faceţi toţi urări sincere pentru prelungirea zilelor mele preţioase, şi să vă supuneţi toţi fără împotrivire la toate poruncile noului Vostru Domnitor. Aşà veţi puteà obţine bunăvoinţa mea. Prezentul Hatti-Împărătesc ese din Divanul meu Împărătesc în acest scop, şi toţi trebue să vă conformaţi înaltelor sale stipulaţiuni şi să făptuiţi în consecinţă după datoriile voastre de supuşi credincioşi.
Făcut la Constantinopol în Zilkadé 1165 al egirei.
6 – Sultanul Abdul-Medjid şi Domnii Români la Silistra (1837)
În 1837, Sultanul Abdul-Medjid a făcut o strălucită călătorie în provinciile imperiului său. Apropiindu-se de malurile Dunării, Mihai-Vodă Sturdza şi Alexandru Vodă Ghika se grăbiră a merge la Silistra să salute pe Padişah. Din istorie ştim că Sultanul profită de ocazie, ca să obţie împăcarea Domnului Moldovii, cu Domnul Ţării Româneşti. Detaliile acestor întrevederi nu prea sunt însă cunoscute. Printre actele noastre de familie, am găsit câteva foi din memoriile bunicului meu, Colonelul Waidemar Moret de Blaramberg, care însoţise pe Vodă Ghika la Silistra. Cred că interesantele însemnări ale cumnatului lui Vodă, vor fi cetite cu plăcere. Le dau dar loc:
Première journée
Le 22 avril à 6 heures du matin arrivé dans ma voiture fermée, avec Heresco, de Kalarach au bord du Danube. C’est une distance d’une bonne demi-poste. Ordres donnés pour le redressage des dégâts à l’illumination que la bourrasque de la veille a occasionnés. Passage du fleuve dans le second bateau, le premier étant occupé par le Prince et les plus alertes de la suite. Coup d’œil sur les échafaudages de l’illumination vue du milieu du Danube. Agilité des rameurs – je propose une quête générale de bakchich à leur profit. Elle monte à 16 zvanzig. Vue de Silistria. Abordage, garde d’honneur en guenilles. Cheval de selle enharnaché à l’usage du Prince. S. A. va à pied et se dirige avec suite chez le Kya-Bey, secrétaire du Pacha absent. Visite chez le Kya-Bey. Misère et saleté de son local, de sa personne et de son entourage. Pipes, café. Aspect dégoûtant des serviteurs du Kya-Bey. Nous allons trouver nos quartiers. Incommodités des maisons turques. Les vents coulis. Je me case avec H…. et M…. Dans une mansarde à fenêtres grillées en bois, à vitrages de papier. Tournée dans l’interieur de la vile. Misère et morne silence. La ville a l’air plutôt d’un cimetière, rien qui indique l’avantage de la longue occupation russe. Fontaines d’eau excellente dans les rues; ruines sur ruines et immondices sur immondices. La tristesse et la nudité du bazar. Les femmes turques: leur costume et leur vieillesse. Mosquées trouées par les bombes russes. Minarets en pierre de taille. Ancienne horloge. Bastions et batteries de la forteresse. Maison destinée pour le Grand Seigneur d’après un plan envoyé de Varna, et construite dans 12 jours. Retour dans ma mansarde. Mon mal de foie augmente; je me couche par terre sur une natte. M…. me donne de la médecine. On vient nous appeler à dîner chez le Prince. Je reste sur mon grabat et je m’endors. Application des cataplasmes de son. Il n’y a pas d’accident de peste à Silistrie depuis 1831 et la ville est declarée par tous les habitants dans un état de parfaite santé. Je m’achète une paire de brodequins turcs pour ma présentation au Sultan. Cette chaussure avec le manque de mes favoris, le fez et le reste du costume me donne l’air de Gil-Blas devenu Musulman. A 6 h. du soir contrevisite du Kya-Bey au Prince. Même costume et même aspect pour lui et sa suite comme précédemment. Je me couche à 10 heures.
Seconde journée
Dimanche. Courrier du Pacha de Silistrie annonçant l’arrivée du Grand Seigneur pour lundi et le désir de Sa Hautesse de rencontrer le Prince à une heure dela ville. Conseil des boyards chez le Prince: on y décide d’aller pour plus d’humilité, à bœufs, au devant du fils du Soleil [28]. Visite au pyroscaphe la „Panonia”, engagé par le Pacha de Vidin pour conduire le Sultan de Silistrie à Routschouk et Vidin. Nous y prenons le thé; j’y souffre de mon mal de foie au point de quitter la partie et rentrer chez moi; je m’applique des sangsues. Le Prince m’écrit et me défend de l’accompagner le lendemain en m’assurant très gracieusement que mon absence de la Caravane ne pourra me porter préjudice. Je me résigne. Le cautère de S. A. menace d’un erysipèle. Mayer me quitte pour y porter remède. J’achète de la toile; on me panse. Je m’endors soulagé.
Troisième journée
Lundi. Je suis tout-à-fait délivré de ma douleur au foie. Je me présente chez le Prince. S. A. a le bras en écharpe; Elle me réitère encore ses ordres de ne pas la suivre, Le Kya-Bey envoie quinze chevaux sellés pour le voyage du Prince. S. A. part en calèche avec l’Evêque et Bibika. Les autres boyards de la suite sont en caroutzas ouvertes. Le spathar avec les aides-de-champ de S. A. sont à cheval. Je retourne chez moi avec Mayer, Manesco, Manos, Aristarky et Popesco. Nous allons sur les remparts de la forteresse pour voir arriver le Sultan. Dans l’intervalle le Prince et sa suite arrivent au sommet de la montagne assignée comme halte commune au grand Seigneur, à ¾ d’heure de distance de la ville. Trois tentes y sont dressées. Deux à l’usage du Sultan, la troisième à (celui du) Pacha de Silistrie. Les deux Princes arrivés de côtés différents restent à l’ombre des broussailles loin des tentes. Arrivée du grand Seigneur en calèche verte vitrée de tous côtés et attelée de chevaux transylvains richement enharnachés. Sa Hautesse entre dans sa tente, fait sa toilette de parade, passe dans la seconde tente et y fait sa prière de midi. La troisième tente est occupée par le Pacha de Silistrie et le cortège militaire et diplomatique de S. H. On mande le Prince auprès du Sultan; à cent pas de la tente, B. est attaqué subitement d’une terreur panique et tombe en défaillance; on l’emporte dans les brroussailles. Le prince suivi de l’Evêque de Rimnic, de Georges Philippesco, Gradişteano, Cornesco, le Spathar et Heresco, sont les seuls introduits, le reste de la suite reste à plat ventre, embusqué dans l’herbe. Le Prince de Moldavie dont les intrigues nous ont précédé à Silistrie, nous a devancé également auprès du grand Seigneur. Le nôtre prend sa revanche en présentant les employés de sa suite, le premier. (Tracé: L’Oncle Bibika s’embrouille. Le Prince par sa présence d’esprit lui donne du courage, y supplée). Le Sultan assis gravement sur un canapé, les mains appuyées sur les hanches avait à sa droite Vassaff Effendi son secrétaire favori, son interprête, et le personnage le plus „signifiant” de sa suite. Air dégagé du Sultan. Manières aimables de sa suite toute composée de jeunes gens. Le Sultan monte à cheval suivi de tout son cortège pour faire son entrée solennelle à Silistrie. Dans l’intervalle je suis toujours posté sur les remparts de la forteresse, aux aguets du signal de l’auguste apparition du „frère de la lune”.
… Un peloton d’infanterie et un de cavalerie turque à flammes rouges aux lances, fait sentinelle à la porte de l’hôtel destiné à recevoir Sa Hautesse. Trente cinq musiciens du corps de la garde Impériale sont vis-à-vis. Des milliers de femmes turques assises et voilées, occupant les remparts et la grand’place au centre de laquelle et vis-à-vis des fenêtres du palais rustique se dessine le cirque de Soulier. Soulier avec Madame de Boetz (?), Coqui la payazo, et tous les „honneurs” de la troupe à cheval sont allés caracoler au devant du grand Seigneur. Vingt-et-un moutons à cornes dorées n’attendent que l’apparition du Fils du Soleil pour voir la hache des sacrificateurs tomber sur leurs têtes – disséquer leur chair et en partager les lambeaux aux plus indigents. – Mille équipages à un, deux, jusqu’à quatre chevaux filent les uns au galop, les autres au trot ou au pas, caroutzas, charrettes les uns plus misérables que les autres, portant des dignitaires et (le) kalabalik – tout pêle-mêle, précédant, et semblant faire partie du cortege. A 3 heures après-midi, des salves parties d’une des batteries de la forteresse, annoncent l’approche du Grand Seigneur. Le pavilion rouge est hissé. Des cris aigus de „Allah!” répétés, par des milliers d’enfants Turcs et Bulgares fendent la poussière. Le chef du peloton de cavalerie, à grosses épaulettes de colonel, à revers rouges sur la poitrine, accourt ranger sa troupe et lui commande les honneurs militaires. Le pacha de Silistrie précède la procession. La musique Turque reçoit le grand – Seigneur au son d’une polonaise de la Somnambule, parfaitement exécutée. Le contraste de la melodie, du costume et du lieu ferait dire à un plaisant:„Bellini que fais-tu ?!”.
Un détachament d’infanterie en habits de toile ouvre la marche. Le grand Seigneur est à cheval: veste rouge de hussard à brandebourgs d’or, pantalon galoné de casimir blanc. La tête coiffée d’un fez rouge. Le cheval couleur marron est richement enharnaché à la turque avec une chabraque bleue brodée d’or et de pierreries. Sa Hautesse seule à cheval est ainsi precedée, suivie, et accolée des officiers de sa garde, tous à pied. Vient un peloton de cavalerie – lanciers – précédé d’un drapeau vert. Suit la calèche verte de voyage avec ses six étalons transylvains. Un détachement d’infanterie ferme la marche. Diverses députations chrétiennes en habit de circonstance. Toute la population mâle de la ville et de la côte forme la queue de la procesion. De l’eau de fleur d’oranger est répandue sur les pas du Sultan. Les moutons sont immolées. Le Sultan disparaît dans sa Cour. On emmène son cheval. Les sentinelles son postées autour de l’hôtel et de la place. Tout se disperse. Je retourne bien vite chez moi pour rencontrer le Prince. Les notres ont suivi la route opposée au cortège. Je rencontre le Prince retournant de son voyage en caléche. Nous nous rendons tous dans l’hôtel de Son Altesse. Nous nous mettons à table. A sept heures je passe le Danube dans une nacelle de pêcheurs pour faire illuminer la côte Valaque. Le vent rend la traversée hasardée et l’illumination impossible. Je retourne mouillé et désappointé. Je me couche de bonne heure esperant mieux pour le soir prochain ……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………..
Celelalte lipsesc.
7 – Hârtii vechi cu lucruri nouă (din corespondenţa lui Alecu-Ghika Logofăt)
În clasarea hârtillor mele familiare din perioada mai modernă, am întâmpinat nişte documente caracteristice în corespondenţa Marelui Logofăt Alecu Ghicka, tatăl bunicului meu, Grigorie-Vodă al Moldovei. Aceste documente prezintă un interes neîndoielnic din punct de vedere religios, ca dovezi de tendinţă spre latinitate şi catolicism în timpul Renaşterii noastre, şi arată odată mai mult atitudinea nu numai deosebită, ci opusă ce aveau în chestiunile confesionale boierii patrioţi deoparte, boierii greci sau grecizaţi de altă parte.
Voiu semnala şi sublinia cu prilejul unor ocaziuni mai potrivite şi al unor documente mai de seamă acest adevăr istoric foarte interesant de urmărit în toate amănuntele şi înţelesurile sale; astăzi mă mărginesc a publica, fără a le însoţi de prea multe consideraţiuni, cele şase hârtiuţe găsite în arhivele străbunului meu, acestui Alecu Ghika logofăt, poreclit de contimporanii săi „stâlpul ţării”, vrednicul părinte al Domnitorului care a fost promotorul, apostolul şi mucenicul Unirei, făptaşul cel mai meritos al României de azi.
Ca să prezint mai desluşit antiteza celor două atitudini voiu pune numai, alături de aceste nobile porniri, într’adevăr creştineşti şi române, unele manifestări contimporane ale curentului opus. În cadrul lor, amândouă vor vorbi mai respicat.
Am tradus aicea în româneste piesele ce vor urmà, scrise fie în italieneşte, fie în latineşte. N’am găsit la mine minutele scrisorilor corespunzătoare ale străbunului meu. Ar fi desigur şi mai puternic vorbitoare. S’ar putea găsi parte la Roma, parte în arhivele Franciscanilor, însă ele aparţin categoriei documentelor prea recente ca să fie comunicate după regulele curente ale acestor depozite. Într’alte atrag atenţiunea cititorului şi asupra documentului No. 5, care ne înfăţişează o conlucrare prietinoasă, cât se poate de fericită în toate privinţele, între boierii patrioţi şi misionarii catolici pentru cultura chiar artistică a poporului.
Nu traduc cea din urmă scrisoare scrisă într’o franţuzească înţeleasă de toţi.
Ill-mo R-mo Sig-e
Graditissima e stata alla Sagra Congregazione la Sua dei 18:30 decorso agosto rilevando dalla medesima con qual zelo prosiegua a promovere la salute della anime e migliorare lo stato economico di codesta Missione. Non solo poi alla Sag. Cong-ne ma bensi alla Santità di Nostro Signore e riuscito consolantissimo il ragguaglio ch’Ella ha dato dei singolari favori obtenuti da V. S. in ogni occorenza da S. E. il Sig. Principe Alessandro Ghika. L’animo di Sua Santità n’e restato vivamente commosso ed ha esternato il Suo desiderio che V. S. ne renda consapevole l’encomiato Sig. Principe manifestandogli il particolare suo gradimento, lo die si compiacerà fare ancora a nome degli Eminentissimi componenti la Sagra Congregazione aggiungendo la fiducia, che nutresi della continuazione delle di Lui benefiche disposizioni a pro della missione. Intanto prego il Signore che lungamente la conservi e la prosperi.
Di V. S.
Roma, Dalla Propaganda, 14 Noembre 1840.
Come fratello affezionatissimo
Mgr Pier Raffaele Arduini G. G. Card. Franzoni,
Vescovo di Carra Prefect
Visitatore apostolico di Moldavia I. Arcvo di Edessa Segretario
Prea strălucite şi prea cuvioase stăpâne,
Scrisoarea Sf. V. din 13/30 August, a fost foarte bine primită de către Sfânta congregaţiune, – această Congregaţiune constatând prin sus zisa scrisoare cu câtă râvnă purcedeţi a propovădui mântuirea sufletelor şi a îmbunătăţi starea economică a misiunilor. Nu numai Sf. Congregaţiune, dar şi Sf. Părinte, [29] au găsit cât se poate de bine venite lămuririle ce daţi despre neobişnuitele favoruri căpătate cu orice prilej, prin mijlocirea Sf. V., dela Exc. Sa Principele Alexandru Ghika. Sfântul Părinte a rămas mişcat până în adâncul sufletului, şi a arătat dorinţa ca Sf. V. să încunoştiinţaţi pe acest principe de speciala Sa recunoştinţă. Vă rog să îi exprimaţi aceleaşi sentimente din partea Cardinalilor cari compun sfânta Congregaţiune, adaogând că avem toată încrederea în statornicia dispoziţiunilor sale binefăcătoare în folosul misiunei.
Rog pe Cel Atotputernic să vă păzească îndelung şi să vă deà spor.
Al Sf. V.
Roma, în Palatul Propagandei, 14 Noemvrie 1840.
Către Mgr. Pier Raffaele Arduini Episcop de Carra, Vizitator apostolic
în Moldova
Ca un frate prea iubitor m. p. Cardinalul Franzoni
Prefect al Congregaţiunii.
I, Arhiepiscop de Edesa, secretar,
NOS PETRUS RAPHAEL ARDUINI
Dei et Apostolicae Sedis gratia Episcopus Charrensis,
Visitator Apostolicus et Praefectus Missionum Moldaviae
Omnibus et singulis ad quos spectat hasce Nostras inspecturis indubiam fidem facimus, verboque veritatis testamur, retroscriptam epistolam vere et realiter esse a Sacra Congregatione Eminentissimorum Cardinalium de Propaganda Fide Roma ad Nos e mandato Summi Pontificis Gregorii XVI directam, necnon manu propria Eminentissimi Principis Ioannis Philippi. Cardinalis Franzoni laudatae Sacrae Congregationis Praefecti, et secretarii eiusdem Excellentissimi Domini Ignatii Cadolini Archiepiscopi Edessensis suscriptam. In quorum fidem has praesentes litteras, manu Nostra suscriptas, sigilloque Nostro munitas per Secretarium Nostrum expediri mandavimus.
Datum ex Aedibus Nostris Episcopalibus.
Iassiis in Moldavia die 27, Novembr. 1840
… Petrus Raphael Epus. m. p.
P. Josephus Clemanti, m. p
Secretarius assumptus.
NOI PETRU RAFAIL ARDUINI
Din mila lui Dumnezeu şi îndurarea Sfântului Apostolescului
Scaun, Episcop al Charrei, vizitator apostolic
şi prefect al misiunilor din Moldova
La toţi şi la fiecare dintre cei ce vor citi prezenta, neîndoită încredinţare facem, şi mărturisim adevărul, atestând că scrisoarea de faţă este autentica scrisoare trimisă nouă din porunca S. S. Papei Gregorie al XVI-lea de către Eminentele lor DD. Cardinali, constituind Sf. Congregaţiune a Propagandei de la Roma – Iscălită de mâna însăşi a prea Eminentului Principe al Bisericei, Cardinalul Franzoni, Prefect al acestei Congregaţiuni – şi de E. S. Ignaţiu Cadolini, arhiepiscop al Edesei.
Spre întărirea cărora am orânduit să fie eliberat prezentul act subscris de mâna noastră, pecetluit cu pecetea noastră şi trimis destinatarului prin secretarul nostru.
- R. Arduini
Ep. al Charrei
Viz. Apost. şi Pref. al Mis. din Moldova
Dată în resedinţa noastră episcopală la Iaşi în Moldova.
27 Noemvrie 1840.
NOS FRATER PAULUS SARDI
miseratione divina et apostolicae Sedis gratia
Episcopus Verensis et visitator apostolicus
missionum Moldaviae
Bramando rendere al vero un doveroso omaggio e mossi unicamente dall’ evidenza di fatto dichiariamo e facciam noto a chiunqe sarà per veder questo nostro foglio qualmente Sua Eccellenza il Signor Principe Alessandro Ghika in moltissime et quasi innumerevoli circostanze ha sempre addimostrato e dimostra un attaccamento vivissimo ed affezione sincera a questa nostra Missione Cattolica di Moldavia, ai membri che la compongono e specialmente ai Superiori che la governano. Quindi il Signor Principe lodato non cessò giammai di proteggere in ogni evento i nostri interessi, di promuovere con zelo instancabile il nostro belle, di procurare il nostro avanzamento persino con pecuniarie elargizioni. Tanto Egli fece con miei Predecessori, e tanto benignossi operare con noi specialmente allorquando eravamo intenti alla edificazione di alcune Chiese erette nelle città Provinciali di questo Principato: l’encomiato Signor Principe appianò le dificultà che insorgevano; facilitò di quella erezione le vie; agevolò in ogni modo l’impresa. Noi dunque, di piu far non potendo, in segno di vera gratitudine ed indelebile riconoscenza per tanti et tanto segnalati favori, preghiamo il non mai abbastanza lodato Signor Principe a ricevere con quella solita bontà che gli e propria questo foglio che gli porgiamo in segnonon dubbio di sincero e e doveroso ringraziamento. Degnisi anche l’Eterno Elargitore d’ogni bene diffondere sopra d’un Uomo si grande la copia delle celesti sue benedizioni, in rimunerazione di benefici cotanto grandi, unendoci cosi in quella perfettissima Carità quale rende ognuno veramente beato – Lo che non cessiamo implorargli dal Cielo nel tempo istesso che segniamo di proprio pugno il foglio presente, e lo muniamo del nostro Episcopale sigillo.
… Paolo Sardi Vescovo
Dato in Iassi il giorno 20 Agosto 1846.
F. Bernardino Amantini segretario.
NOI FRATELE PAVEL SARDI
prin mila lui Dumnezeu şi îndurarea Apostolescului
Scaun, Episcop de Vera şi vizitator apostolic
al misiunilor din Moldova.
Dorind ca să dăm adevărului un omagiu datorit, şi împinşi numai de evidenţa faptelor, declăram şi facem cunoscut la oricine va citi aceasta foaie, că E. S. Principele Alexandru Ghika, în mai multe şi chiar în nenumărate împrejurări, totdeauna ne-a dovedit şi ne dovedeşte un interes prea viu, arătând o dragoste sinceră către misiunea noastră catolică din Moldova, către membrii cari o alcătuesc şi mai cu seamă către stareţii cari o chivernisesc. Suszisul Principe n’a încetat niciodată de a ocroti în orice împrejurare interesele noastre, de a pune la cale cu o râvnă neobosită tot ce ne putea fi spre bine – de a ne dobândi propăşirea şi avântul, chiar cu ajutoare băneşti. Aşa s’a purtat cu predecesorii mei, aşa a binevoit să facă cu noi – mai ales când aveam grele îngrijiri cu clădirea unor biserici în oraşele de provincie ale acestei ţări. Principele înlătură piedicile ce se ridicau împotriva planurilor noastre, înlesni prin toate căile aceste ctitorii şi ne sprijini în orice mod la această întreprindere.
Noi deci neputând să facem mai mult sau altceva, cel puţin, în semn de recunoştinţă adevărată şi de neştearsă luare aminte, pentru atâtea şi atât de mari binefaceri, rugăm pe acest principe, niciodată îndestul lăudat, să primească cu bunătatea obişnuită a lui această adresă, ce îi prinosim ca o mulţumire tot atât de sinceră pe cât e de datorită.
Să se îndure Veşnicul dăruitor de bunătăţi să răspândească asupra capului unui bărbat atât de vrednic prisosinţa cereştilor binecuvântări, ca răsplata unor binefaceri atât de însemnate – unindu-ne aşà într’această dumnezeiască dragoste, care e zălogul fericirei cele nesfârşite. Acest har suprafiresc nu încetăm sa-l cerem de la Cel de sus, în momentul însuşi în care iscălim cu mâna noastră prezenta adresă, şi o pecetluim cu pecetea noastră episcopală.
… Pavel Sardi Episcop.
Dat la Iaşi în 20 August 1846.
Fr. Bernardino Amantini, secretar.
Excellenza,
Non basto ad esprimere l’alta mia rispettosa obligazione e gratitudine per la buona memoria che l’Excellenza Vostra deggnossi fare di me colla sua riveritissima delli 19 trascorso Maggio, e per le dimostrazioni di stima di cui graziosamente l’accompagnava. Mi conosco quindi in dovere di ringraziarnela nel miglior modo che posso; e animato dalla di Lui bontà et compitissima gentillezza mi faccio ad avertarla che non ostante una lontananza di anni e sempre in me viva la rimembranza delle di Lei cortesie e dei modi umanissimi meco usati, e ne conservo la stima dovuta sebbene non abbia usato di farlene in lettera la mia dichiarazione, distolto dalle mie bisogne, non meno che dalla considerazione delle molte occupazioni gravissime che sostener deve l’Eccellenza Vostra nel disimpegno dell’alto suo Ministero.
Pregola di continuare sempre nelle ottime disposizioni esternate in pro di codeste Missioni Cattoliche e di cooperar colla solita di Lei generosità, protezione ed ufficii al bene e prosperità di codeste Chiese, le quali come formavano per cinque anni l’oggetto primario delle mie premure et attenzioni, cosi lo erano pure della di Lei benevoglienza. Io pertanto non ho mai omesso di raccomandare a Mosignor Sardi di farle umilmente conoscere i sensi del mio profondo rispetto ed eterna riconoscenza ai tratti generosi dell’Eccellenza Vostra.
Abboccandosi col Vescovo anzidetto avrà la bontà di riverirle a mio nome, e con esso quanti conservano di me grata memoria. E mentre desidero di offerirmisi la circostanza in cui possa meglio colle prove contestarle la sincerità dei miei sentimenti, passo all’onore di rasegnarmi con tutto rispetto, ossequio e venerazione.
Dell’ Eccellenza Vostra
U-mo Dev-mo et Obb-mo Servitore
Fr. Pier Rafaele Arduini Vescovo
Alghero, 26 giugno 1846.
Excelenţă!
Nu pot să vă rostesc adânca şi respectuoasa recunoştinţă şi îndatorirea, ce am către E. V., pentru buna amintire ce a-ţi binevoit să-mi păstraţi (precum se vede în scrisoarea E. V. din 19 Mai trecut), şi pentru dovezile de stimă cu care aţi însoţit-o. Vă mulţumesc cum pot, din toată inima. Îmbărbătat de bunătatea şi de desărvârşita omenie a E. V., mă grăbesc a Vă încunoştiinţà că, fără a ţine seama de trecerea anilor, a rămas vie în mine amintirea bunei voinţi a E. V. şi aceea a chipului atât de omenos cu care v’aţi purtat faţă de mine. Acelea le-am preţuit şi le preţuesc precum trebue pentru vecie, cu toate că n’am îndrăznit până acum s’o spun într’o scrisoare, prea încărcat fiind de o parte cu grijile mele apostolice, şi pe altă parte socotind că împovărătoarele îndeletniciri ale E. V. într’un minister atât de însemnat nu-mi permit, să vă deranjez cu mărturisiri de acest fel.
Vă rog să binevoiţi a rămâneà totdeauna în acele bune dispoziţii, ce le-aţi arătat în folosul Misiunilor Catolice din ţară, – să conlucraţi cu obişnuita mărinimie a E. V. la ocrotirea şi la ajutorarea lor, îndreptând către bine şi prosperitate aceste biserici cari au fost timp de 5 ani, totodată obiectul de căpetenie al grijilor mele şi osebitei străduinţi a E. V. – N’am lipsit niciodată să însărcinez pe Mgr Sardi, să Vă comunice cu smerenie sentimentele mele de respect şi de veşnică recunoştinţă pentru nobilele făptuiri ale E. V. Când veţi întâlnì pe supra-numitul Episcop, vă rog să binevoiţi să-l salutaţi în numele meu, ca şi pe toţi cei ce au păstrat de mine vre-o bună amintire.
Dorind a găsi prilejul să vă dovedesc prin cele mai bune dovezi, sinceritatea sentimentelor mele, am onoarea să mă declar cu respect, cuvioşie şi veneraţiune.
Al. E. V.
Smerită, devotată şi supusă slugă
Fr. Pier Rafaele Arduini, Episcop
Alger, 26 Iunie 1846.
Eccellenza,
E tanta la bontà che distingue l’Eccellenza Vostra che prendo coraggio a disturbarla di nuovo per favorire il povero allievo-pittore Giorgio Nastasàn, la cui saggia condotta guarantisce al certo la piu lusinghiera riuscita dell’ impiego de’ suoi talenti nella professione dell’ arte-bella cui si e dedicato. Sarebbe questa la circostanza d’assicuragli i mezzi, onde proseguire i già avvanzati suoi studii, col farlo ascrivere nel numero dei Pensionati che cotesto governo mantiene in Roma o infine fuori di Stato a far tesoro di utile cognizioni per poi arrichirne la patria. Uno di quelli che stavano in Roma è ritornato; potrebbe quindi in questo posto vacante esser surrogato egli stesso. Veda un poco, Eccellenza, se potesse coronare i suoi benefizii verso del medesimo con un nuovo, che tutti li riassumerebbe, mettendo a profitto l’alta sua influenza per far nominare dappunto lui di preferenza al posto che vaca di sudetti Pensionati. Egli lo merita indubitamente; e con ciò solo si metterebbe fuori del caso d’importunar più oltre l’altrui beneficenza; e reso felice, non cesserebbe d’implorare benedizioni sul magnanimo cui dovesse la sua felicità. Di tanto ardisco pregarla, tanto ardisco sperare; et rinnovandole l’attestato della mia altisima considerazione, ho l’onore di essere.
Di Vostra Eccellenza,
Umilissimo Devotissimo, Obsequiosissimo servitore
F. Gian Carlo Magni
Min-o. Gen-le de Minori Conv-li
Roma, 16 nov. 1846.
Excelenţă!
E atât de mare bunătatea care deosebeşte pe E. V. încât iau îndrăzneala să vă necăjesc din iznoavă în favoarea bietului elev-pictor Gheorghe Năstăseanu, a cărui bună purtare este sigura chezăşie a celei mai fericite isbânzi în întrebuinţarea însuşirilor sale în arta la care s’a dat. S’ar găsi lesne un prilej de a-i asigurà mijloacele, cu care ar puteà să propăşească în studiile sale chiar de acuma cam înaintate: ar trebui să fie înscris în numărul pensionarilor trimeşi de guvernul ţărei la Roma sau într’un alt loc afară de ţară, ca să se îmbogăţească cu cunoştinţe folositoare, şi să facă onoare patriei lor. Unul dintre cei cari stăteau la Roma s’a întors şi ar puteà deci, să fie înlocuit, în locul rămas vacant de numitul Gheorghe Năstăseanu. Vedeţi, Excelenţă, dacă puteţi să încununaţi binefacerile Voastre către acest tânăr cu o binefacere nouă, care le-ar rezuma pe toate – punând la mijloc înalta D-Voastră influenţă ca să fie numit tocmai el de preferinţă în acest loc vacant de pensionar. Tânărul merită aceasta fără îndoială, şi cu aceasta ar fi în grad de a nu mai necăji pe nimeni pentru ajutor. Şi aşà însufleţit, n’ar încetà să chieme binecuvântările de sus asupra fiinţei mărinimoase, care i-a dobândit fericirea. Atâta îndrăznesc să cer, atâta cred, că e cu putinţă să obţiu – şi reînoind mărturisirea osebitei mele consideraţiuni, am onoare de a fi.
Al E. V.
cea mai smerită, devotată şi respectuoasă slugă
Fr. Gian Carlo Magni
General al Franciscanilor Minori Conventuali
Roma, 16 Noemvrie 1846.
A son Excellence l’ex-Ministre Alexandre Ghika
Monseigneur,
Les nombreux et importants services que vous avez rendus avec tant de zèle aux Missions de la Principauté de Moldavie, dont j’ai l’honneur d’être l’humble représentant, m’ont imposé le devoir bien doux d’en faire part à la Congregation Sacrée de la Propagande de Rome, et Son Eminence le Cardinal Fransoni, qui se plaît à reconnaître partout les services que l’on rend à l’Eglise, s’est empressé d’en faire part aussi à Sa Sainteté, notre grand et glorieux Pontife Pie IX, qui vous prie de vouloir bien accepter, en souvenir de vos bienfaits, deux médailles en or et en argent comme un faible témoignage de sa vive reconnaissance.
Monseigneur, je suis heureux de venir présenter moi-même à Votre Excellence ce souvenir pontifical; daignez le recevoir avec bonté et veuillez bien nous conserver toujours votre honorable protection.
Monseigneur,
Agréez, je vous prie, l’hommage du profond respect avec lequel j’ai l’honneur d’être.
De Votre Excellence
le très humble et très-dévoué serviteur
… Paul Sardi, Evêque
Visiteur Apostolique
Iassy le 26 Septembre 1847.
Iată deci o pildă, luată între altele şi multe, despre sentimentele mărturisite, prin fapte, a boierilor patrioţi faţă de legea catolică şi de misionarii catolici, în timpul regenerării noastre, în veacul al XIX-lea; aceasta ne poate servi ca o indicaţie pentru starea de spirit în Moldova, patria Logofătului Alecu Ghika, marele boier moldovean. Dacă ne uităm la Ţara Românească, găsim o purtare cam la fel în rândurile boierimii din partidul naţional; dovadă ne este ciudatul memoriu alcătuit de Boierii Români în 1821, şi adresat (ceeace-l face şi mai interesant şi mai puţin suspect) „către prea puternica, pravoslavnica şi prea slăvita Împaraţie a toată Rusiei”. Reproduc partea privitoare la chestiunile religioase după textul publicat de D-l N. Iorga (în St. şi doc. Vol. XI, p. 188 şi urm.). Pasagiul e cunoscut dar nu va fi îndestul adus la cunoştinţa obştească, citit şi meditat.
„Neamul grecesc cât au fost de turburător, răzvrătitor şi vătămător, atât celor, ce din nenorocire au avut vre-o politicească închinare sau adunare cu dânşii, cât şi chiar loruşi, istoriile pe larg cu desluşire îndestulată ne arată. Intriga grecească au cutezat mai întâiu a ridica într’atâtea rânduri războiu asupra Bisericii lui H(risto)s, ce au răscumpărat-o cu scump sângele său, asupra propoveduirii Sfinţilor Apostoli cu atâtea eresuri ce după vreme au născocit, înşelând duhovniceasca turmă, carii Apostoli, cu multe primejdii şi trude de osteneli, au adunat-o din bezna întunericului necunoştinţii. Intriga grecească au dat pricină de s’au dezghinat în cea după urmă şi toată agonisita apostolească, adică întregimea pravoslavnicii Bisericii noastre, căci, de unde era numai una şi un trup, s’au despărţit de au rămas până în veacul de acum doao? numindu-se una a Răsăritului şi alta a Apusului. Tot acest neam îndărătnic şi trufaş, depărtând cu totul din inimile lor frica lui Dumn(e)zeu şi iubirea de fraţi pentru spurcata de filaftie (sic), mândrie şi nelegiuita lăcomie au răzvrătit şi armonia celor politiceşti”
D-l Iorga comentează aşà textul de mai sus.
„Boierii din comitet luptă cu cea mai mare înverşunare împotriva (Grecilor)…. cari prin mania lor de intrigă au adus ruperea legii într’o Biserică a răsăritului şi o Biserică a Apusului, ciudată mărturisire într’un act pornit dela nişte ortodocşi şi menit să ajungă la Petersburg”. Iorga St. şi doc. XI, p. 183.
În timpul chiar al scrierei acestor rânduri, şi câţiva ani mai înainte de scrierea pieselor dela început – împrejurările aduseseră cu ele o straşnică antiteză. Boierimea grecizată din Moldova, în înţelegere cu domnitorul grec de pe atunci, şi probabil după un îndemn pornit din afară, făcuse atâta şi atâta încât împiedicase reîntemeierea oficială şi regulată a episcopatului catolic din Bacău, vacant de câtăva vreme, – scriind o jalbă în formă către Domn – jalbă care ne-a fost păstrată. Ura şi ignoranţa au clădit acolo un trainic monument. Această piesă a fost şi tipărită; reproducerea ei într’o nouă plângere din anul 1826 figurează în col. Hurmuzaki. Melhisedec a publicat-o în broşura lui „Papismul şi c. l. a….” fără a se gândi la lovitura ce aducea astfel tezei sale, tocmai când voià s’o sprijinească găseşti acolo înşirate cu belşug erori istorice nepermise, greşeli de date şi de fapte, amestecate cu sentimentele cele mai puţin româneşti şi creştineşti, cu plecăciunile cele mai josnice înaintea semilunei – toate într’o limbă grosolană potrivită cu subiectul. O parte a boierimei, cu Teodor Balş, viitorul Caimacam separatist în cap, reînoià această jalbă în 1826.
Iau nişte însemnări mai cu seamă după aceasta din urmă, care reproduce pe plângerile cele vechi dela 1816 şi 1819. Iată începutul ei, cu totul tipic.
„În multe vremi şi în multe chipuri cercându-se beserica apusenească a-şi lăţi păstoria sa în această pravoslavnică ţară a Moldovei n’au putut a-şi împlini voinţa… n’au ajuns la preavăţul lor, unii gonindu-se cu pietre şi cu bătăi piste hotare şi alţii omorându-se de cătră norodul pravoslavnic”.
După amintirea acestor fapte prezentate de jeluitori ca nişte „opere pie” urmează istoricul cel mai fantezist, însă cu pretenţii de erudiţie, al chestiunei episcopatelor catolice din ţară; învăţaţii boieri, spun că, după cercetări în toate cronicele n’au găsit nici o urmă a episcopatelor acestea (mai veche de două secole, totuşi, decât celelalte, şi singure cunoscute la noi în veacul al XIII-lea şi XIV-lea). Contestă chiar existenţa istoricului şi îndelungatului episcopat de Bacău, povesteşte cele mai ciudate basme despre istoria bisericească română, şi face mereu apel ca dovadă covârşitoare a faptelor, la autorităţile… turceşti:
„Apoi precum arată istoria pământului… după ce patria noastră a intrat sub apărătoarea stăpânire a prea puternicii împărăţii” [30] afară de un incident pus sub domnia lui Ştefan Răzvan „nu se mai pomeneşte că ar fi mai stătut vre-odată un episcop latinesc în pamântul acesta”… Aminteşte petiţiunea din anul 1816 după care s’au trimis „spre răspuns şi slăvit Vizir Mehtup şi vrednic de toată încuviinţarea înalt împărătesc hat”, împiedicând revalidarea complectă a episcopatului din Bacău; aminteşte şi anaforaoa din anul 1819 prin care „s’au arătat toate câte se pot întamplà din această silnică încuibare a latinescului episcop peste obiceiu… că de-ar fi fost obiceiu negreşit s’ar găsi rânduirea şi numirea sa prin vre-un înalt împărătesc firman (!) şi s’ar afla trecut în caidurile şi arhivele Prea Puternicii Împărăţii” roagă pe Prinţul să intervie mai energic la Constantinopol ca să se obţie „împlinirea înaltelor porunci şi hotărâri, ce cu milostivire ni s’au hărăzit dela prea puternicul Devlet spre paza credinţei” şi să întindă „prin mijlocirea Înălţimei Sale „glasurile cele de rugăciune la prea înaltul prag al împărăteştilor îndurări să ne miluaiască cu întărirea şi înoirea hotărârilor de mai înainte”.
Mai bine turbanul turcesc decât mitra latină, spuneau grecii înaintea oştirilor lui Mahomet… Timpul nu schimbase lucrurile se vede.
La sfârşit fulgeră încă odată în contra papistăşimei care „numai ar voi să-şi înmulţească nemernicii săi în această ţară”, şi arată o mare teamă de efectele unei propagande pentru „cei propăşiţi ai satelor”… cari seduşi „îşi vor pierde legea cea pravoslavnică şi strămoşească pe care este întemeiată fiinţa statului stăpânirei şi întru care s’a păzit până acum nevătămată datornica supunere a acestei raele la prea puternicul Devlet”.
Atari procedeuri şi aserţiuni nu chiamă nici critică; o notă numai despre acest episcopat din Bacău de care vorbesc cu atâta asprime, şi asupra căruia se pretindea că nu găseşte nici o desluşire în cronicile ţărei… Documente şi hrisoave erau cu sutele. Mai mult. După ce tocmai în rândurile cele dintâiu ale cronicei sale, Miron Costin vorbeà de episcopul catolic, chiar găzduit în casa lui, într’un alt pasaj al operilor sale, desluşeà astfel poziţia episcopului latinesc în ţară (vezi ed. Ureche. T. 2, p. 129). „Ordinea funcţiunelor senatoriale şi teritoriale a ţărilor Moldovei şi Munteniei… Clerul… 5o Episcopul de Bacău sub titlul al bisericilor catolice din toată ţara Moldovei şi aceasta diocese extenditur şi la Bugiac unde-s destui catolici, precum şi la 7 sate ale Khanului şi la Cetatea Albă şi la Tighina. Acest episcop precum o ştiu eu din tradiţiunea verbală a Moldovenilor aveà 3 Vlădici şi stăteà în Divan ex opposito Mitropolitului în timpurile înca vechi şi dela Domni înţelepţi…”
Altă desminţire, mai contimporană şi mai neaşteptată, veneà din Rusia. Tocmai în acelaş moment, Împăratul Alexandru, neştiind ce ziceau bunii săi prieteni fanarioţi din ţară, şi păstrând mai bine tradiţia decât ei, prin un ucaz recunoaşte că Basarabenii catolici, de curând încorporaţi în Statele lui, trebuiau să rămâe sub păstoria străveche sub care stătuseră veacuri până atunci,… sub păstoria… episcopului tăgăduit din Bacău.
8 – O scrisoare a lui Andrei Mureşianu către Grigorie Ghika al X-lea (1849)
Răsfoind arhivele bunicului meu Grigorie-Vodă, am găsit urmatoarea scrisoare a acelui care a compus vestitul „Deşteaptă-te Române!”
Prea înalte Doamne!
Generoasele sentimente şi zelul care Înălţimea Voastră aţi bine voit a arăta pentru înaintarea, buna creştere şi înflorirea morală a naţiunii noastre Române, nu numai de când Înalta Pronie Vă încredinţă guvernul frumoasei Moldove, ci de când aţi avut bunătate a păşi în cariera politică, îmbrăţişând serviţiuri în folosul patriei, îmi dau curaj a mă înfăţişa prin aceste puţine cuvinte la Tronul Înălţimii Voastre şi a Vă închinà alăturata cărticică, care încă ţinteşte a răspândi lumina pe orizontul creşterii poporale, dând confraţilor mei din popor o manuducere sigură către cele mai solide principii de educaţiune, atât în privinţa spirituală cât şi corporală.
Primiţi-o dar, Prea Înălţate Doamne, cu acea bunăvoinţă cu care Salvatorul Christu primi filerul din mâna văduvei; ea este un prinos ce-l depuiu pe altarul Patriei al cărei cap sunteţi Înălţimea Voastră, şi fiţi încredinţaţi, că nu voiu înceta a ruga pe cerescul Părinte, ca să Vă susţie scumpa vieaţă întru mulţi glorioşi ani spre a ne putea bucura cu toţii de înţeleptele măsuri ce puneţi la cale pentru propăşirea Patriei şi a întregii noastre naţiuni române.
După care îmi iau îndrăzneală a mă însemnà cu cea mai profundă reverinţă.
Al Prea Înălţatei Voastre Măriri
Cel mai umilit fiu
Andrei Mureşianu
profesor de gimnaziu
Braşov […] Noembrie 1849
În această scrisoare se pot nota mai Cu seamă două fapte 1) strănsa solidaritate ce domnea pe atunci între diferitele ramuri ale Românimii; 2) neobinuşita căldură de expresii faţă de un Domnitor înca tânăr, de abia la începutul domniei Sale (scrisoarea are data 1849), dar cunoscut pentru înflăcarata şi desinteresata lui iubire de neam. Arată cât era de scump Grigorie Ghika-Vodă naionalitilor români de pretutindeni.
Domnul, care cel d’întâiu s’a făcut pentru Unirea Principatelor organul oficial al dorinţelor române, iniţiatorul României de astăzi, dovedeà de altfel mare aplecare cătră Românii din Ardeal. Vedea în Ardeleni, cu pătrunderea unei minţi prevăzătoare, o mare forţă culturală, a cărei putere izvorîtă la Roma şi în Apus, era în stare să înlesnească renaşterea Românilor Dunăreni. Se ştie cum chiemă la Iaşi individualităţile ardelene mai de căpetenie în privinţa ştiinţei – ce parte dădu lui Laurian în reorganizarea învăţământului românesc, în departamentul instrucţiunei publice creat de el – cu ce zel cumpără şi publică manuscrisul Cronicei lui Şincai, etc., etc….
9 – Trei scrisori ale lui Napoleon al III-lea către Grigore Ghika al X-lea, domn al Moldovei (1852-1853)
Elysée. 25 février 1852
(în notă;,,répondu le 5 mars,” de
mâna prinţului în margine
,,autograf” cu creion).
Prince
Le sentiment avec lequel la Moldavie paraît avoir accuelli l’acte du 2 Décembre et l’appreciation flatteuse que vous en faites me causent une satisfaction sincère: je serais bien heureux si l’influence que vous lui attribuez s’étendait réellement comme vous voulez bien me le dire jusque sur le pays confié à Votre autorité éclairée. Cette pensée donne plus de prix encore à vos vœux et à vos felicitations. Je vous en remercie.
Agréez, Prince, l’expression de mes sentiments très distingués.
Louis Napoléon
Prince
(în notă: répondu le 23 mars)
J’ai reçu la lettre pleine d’effusion que vous m’avez écrite à l’occasion des nouveaux pouvoirs que m’a conférés la confiance de la nation française. Je suis particulièrement sensible aux bons sentiments, que vous y témoignez pour mon pays et pour ma personne. Mon chargé d’affaires M. Poujade qui connaît toute ma pensée à cet égard en a déjà été, je n’en doute pas, l’interprète auprés de vous; mais j’ai voulu vous l’exprimer moi-même Dieu m’avait donné pour mission de sauver la France des menaces de l’anarchie; j’ai rempli cette grande tâche; et j’aime à espérer que la main de la Providence continuera à me soutenir. Je tiendrai surtout à honneur de maintenir la paix au dehors et de rendre plus intimes les relations qui existent déjà avec les gouvernements étrangers. Je me plais surtout à vous adresser ces paroles à vous qui étes un Prince juste et de noble cœur, et qui vous montrez l’ami de la France qui vous aime. Croyez bien qu’Elle prend vivement à cœur ce qui touche au bien’être et à la prospérité des Principatés du Danube et qu’Elle est constamment disposée à leur donner des preuves de son bon vouloir et de tout l’intérêt qu’Elle Leur porte. Sur ce, Prince, je prie Dieu qu’Il vous ait en sa sainte et digne garde.
Ecrit au Palais des Tuileries, le 29 février 1852.
- Napoléon
Prince
J’ai été bien touché de la lettre que vous m’avez écrite, pour me feliciter sur mon avénement au trône Impérial, où j’ai été appelé par le vœu presque unanime de la nation Française. La tâche que la Divine Providence m’impose en me confiant les destinées d’un grand peuple est assurément bien lourde à supporter, mais je puiserai des forces dans mon ardent amour pour mon pays et dans mon desir de contribuer de toutes mes forces à la prospérité des nations amies de la France. Pour atteindre ce but j’aurai constamment à cœur de maintenir cette paix bienfaisante dont l’Europe, recueille chaque jour les fruits et sans laquelle les progrés des arts et de l’industrie seraient partout paralysés. Je suis heureux de voir que mes dispositions soient parfaitement d’accord avec vos sentiments et je vous prie de croire que je saisirai toujours avec plaisir les occasions de vous donner des marques de mon estime et de ma bienveillance. – Sur ce, je prie Dieu qu’il vous ait, Prince, en sa sainte garde.
Ecrit à Paris le 20 janvier 1853.
Napoléon
10 – Un proect pentru recucerirea Basarabiei în 1855
1812 – 1912
În momentul jalnicului aniversar al răpirii Besarabiei noastre, nu va fi fără interes a se citì instrucţiunile date, în timpul războiului din Crimea, de către Grigorie-Vodă Ghika al X-lea, ultimul Domn al Moldovei, miniştrilor săi iubiţi şi devotaţi C. Negri şi Rallet, trimişi la Constantinopol pentru mai multe afaceri ale neamului ce trebuiau conduse cu cel mai mare tact şi cu cel mai înflăcărat patriotism.
Între afacerile acelea se gaseà afacerea mănăstirilor închinate, intrată pe atuncea în faza ei acută şi rezolvită pe deplin tot cu colaborarea lui Negri, cevà mai târziu, sub domnia lui Cuza, prin mijlocirea fiului lui Grigorie-Vodă, Prinţul Ioan, tatăl meu.
Corespondenţa lui Negri arată cum, cunoscâdu-şi destul de bine mediul ţărigrădean, se gândise, ca să aibă mai strălucită izbândă în negocierile înjghebate, a căpăta favorurile guvernului turcesc printr’o însemnată contribuire de bani la cheltuielele de războiu ale Turciei. Domnitorul îi răspunse cu o altă propunere prin care se va vedeà ce mari şi politici vederi aveà el în privinţa viitorului nostru. Cel care a fost, cu jertfa tronului, a stării şi a vieţii, iniţiatorul Unirei, se arată aicea şi neobositul luptător al lăţirei neamului în limitele sale etnorafice.
Cu părere de rău ştim bine cum vederile, planurile şi stăruinţele sale măreţe rămaseră impiedicate prin restabilirea pripită a păcei, mai ’nainte de această participare efectivă a Moldovenilor la războiu, dorită de el. Numai ţinuturile de jos ale Besarabiei ni s’au întors pe atuncea printr’o combinaţie care, afară de alte defecte, mărturiseà lipsele obicinuite ale măsurilor luate pe jumătate. Însă tot a fost „cevà”: şi a întrerupt, timp de 20 de ani, prescripţia nedreptăţei şi greutatea robiei străine.
Iată textul însuşi ale scrisorilor de care am vorbit; dau aicea numai fragmentele mai direct privitoare la chestiunea zilei:
A Son Altesse Sérénissime le Prince Grégoire
Ghika – Iassy.
3 Sept. 1855. Constantinople
……………………………………………………………………………………………………
„Nous venons aussi exposer à la décision de Votre Altesse şi Elle ne croit point nécessaire une fois notre affaire bien terminée d’offrir de la part du pays un don volontaire d’un million de piastres turques (14000 galbini) par an à la Turquie tout le temps que durerait cette guerre afin de contribuer de notre part à alléger le fardeau de ses finances. Ceci poserait parfaitement le pays dans l’opinion surtout des puissances alliées. – Et puis nous croyons qu’il serait assez sage de le faire à temps, pour prévenir par là des demandes qu’on pourrait nous faire, où nous n’aurions plus l’initiative – des demandes, disons-nous, non seulement en argent mais peut-être même en hommes, ce qui serait d’une immense difficulté et embarras, en même temps que de peu d’utilité pour nous, selon notre manière de voir……
Nous prions donc Votre Altesse de nous donner des ordres à ce sujet le plus tôt possible.”
- Negri.
A Messieurs Negri et Rallet – Constantinople
Iassi, le 26 Septembrie, 1855.
Messieurs,
„Je me félicite d’apprendre par votre lettre du 3 Sept. que notre affaire” (acea a mănăstirilor închinate) „va bien et promet de faire merveille. Poussez toujours à la roue, Messieurs, et ne vous lassez pas, avant d’avoir fini cette question qui intéresse vivement la patrie.
J’ai mûrement réfléchi sur la subvention que vous pensez devoir offrir au Gouvernement turc et je pense que, pour le moment, vous devriez vous borner seulement à en faire ouverture aux Représentants des Puissances alliées, en demandant leur avis, s’il ne vaudrait pas mieux attendre que la question d’Orient entre dans une nouvelle phase plus générale qui ne tardera pas à se dessiner aussitôt que les Russes seront expulsés de la Crimée. Alors le contingent que nous offririons en hommes et argent portera ses fruits immédiatement car il s’agira de reconquérir la Bessarabie, expédition à laguelle nous devrions, de toutes les manières, participer pour pouvoir nous en prévaloir en temps et lieu vis-à-vis des Puissances Alliées et consacrer, par le baptême du sang, l’incorporation de cette belle province à la Moldavie, qui devra être sa legitime gardienne. En faisant aujourd’hui le sacrifice pécuniaire de 14.000 ducats par annuité, ce serait tout autant que d’ajouter une goutte d’eau à l’Ocean en proportion des nombreux sacrifices que la S. P. s’impose. Ce serait aussi, pour nous, distraire une somme considerable des revenus publics qui devraient être préalablement affectés pour la liquidation de la dette nationale, – et cet acte de générosité passerait inaperçu, tandis que l’autre combinaison „(cu Besarabia)” pourrait nous mener bien loin. Soyons Turcs par instinct, mais restons Moldaves par devoir… Or je suis d’avis que, plus tard, nous devons contribuer en hornmes et en argent sur une grande échelle. Touchez cette question habilement avec les hommes d’Etat et sondez leur opinion……..
Votre affectionné
Grégoire Ghika.
Câtă dreptate aveà Vodă Ghika, se poate judeca din foloasele ce trase Sardinia, prin participarea ei în războiul Crimeei; căci luând parte la acest război nu numai s’ar fi putut obţine retrocedarea Besarabiei, dar şi realizarea celorlalte dorinţe ale Românilor, mai târziu înfăptuite.
11 – O petiţiune a Patriarhilor Ortodocşi în 1855
Cred interesant să public petiţia, pe care Patriarhii neuniţi au adresat-o în 1855 Marelui Vizir, în chestia monastirilor închinate. Iată copia ce am găsit în arhiva lui Vodă Ghika al Moldovei, pe care D-l Argenti a tradus-o din greceşte în frantuzeşte. Acest Argenti erà secretar particular al lui Vodă, însărcinat cu afacerile orientale.
Nous soussignés les Patriarches actuels des Grecs de Constantinople et de Jerusalem agissant en leur propre nom et comme fondés de pouvoir de ceux d’Alexandrie et d’Antioche, l’ex-patriarche grec de Constantinople président de la communauté du Mont-Sinai et les délégués des communautés du Mont Athos, avons l’honneur de soumettre par la présente humble supplique que depuis le jour fortuné de l’avénement de S. M. I. notre auguste Souverain et Maître, qui égale Alexandre en splendeur et Platon en sagesse, est le Soleil du ciel du’Kalifat et la lune de la justice et de l’équité, dont le cœur est un veritable foyer de sollicitude pour son peuple et ses états, ses pensées d’équité ont été gracieusement consacrées à la question importante de la propriété et de la tranquillité de ses serviteurs et sujets. Pour en donner une preuve incontestable et patente, S. M. a daigné confirmer et corroborer par son Hatt impérial daté de la fin de Shaaban 1269 en y ajoutant des privilèges nombreux les immunités que les grands Sultans, Ses prédécesseurs avaient octroyées à notre,,pauvre nation” relativement à ses églises et monastéres existant en Turquie ainsi que les terres et biensfonds affectés à des fondations pieuses. Il nous est impossible de payer la dette de reconnaissance que nous impose ce bienfait précieux. Tout le monde, grands et petits, reconnait que ce que nous avons de mieux pour prouver cette reconnaissance c’est de faire toute notre vie des vœux sincères et fervents pour la prolongation des jours, du bonheur et de la puissance de S. M. I. pour l’accroissement de Sa grandeur et de Sa gloire.
Cependant contre le bon plaisir de S. M. I. les hospodars de Valachie et de Moldavie veulent saisir une partie des revenus des monastères grecs situés dans les deux Principautés sous prétexte que d’après les actes de donation elle doit être consacrée aux besoins du pays. En outre, les religieux qui servent dans ces monastères son incriminés calomnieusement et bref, sous prétexte que depuis un certain temps la prospérité et les revenus de ces monastères se sont accrus, on y trouve convenable que le fruit en soit laissé au pays.
A l’instar de ce qui a été fait jadis nous oserons encore cette fois-ci recourir à V. A. et Lui soumettre tout d’abord que şi un religieux tient une conduite blâmable calomnie lancée contre les dits prêtres c’est la haine personnelle de quelques boyards. Que şi les monastères en question son devenus riches, ils ne sont pas les seuls de cette catégorie: sous les auspices tutélaires de S. M. I., la prospérité de Ses Etats s’accroît de jour en jour. Aussi, bien que les propriétés foncieres des boyards, des propriétaires soit indigènes soit étrangers et surtout du domaine public dans les 2 principautés aient également prospéré, cependant on n’y a point empiété sur le bien de qui que ce fut. Que şi l’on croit que le sacrifice d’une partie des revenus des monastères grecs pour les besoins du pays résulte du contenu des titres de donation, les 2 principautes n’ont qu’à envoyer des personnes chargées d’assister à l’examen, de ces actes que nous sommes prêts à exiber.
En attendant, depuis 8 ans, l’administration Moldave a extorqué arbitrairemnnt des susdits monastères 13000 bourses. Le bois de chauffage et de construction nécessaire à l’armée victorieuse de S. M. I. et aux troupes russes qui ont à différentes époques occupé les Principautés, a toujours été coupé dans les forêts conventuelles et bien que le gouvernements Valaque et Moldave en aient reçu le prix qui était considérable, soit du trésor impérial, soit de Russes, ils n’en ont jamais donné un sou aux monastères. De plus ils se sont emparé de plus d’un terrain appartenant à ces derniers sans les indemniser, ce qui est contre le droit des gens.
Par conséquent les soussignés supplient V. A. de vouloir bien faire expédier aux 2 hospodars des lettres vizirielles itératives leur enjoignant de faire remettre aux dits monastères les 13000 bourses ainsi que le prix du bois coupé dans leurs forêts; de leur faire restituer les terrains en question ou en payer la valeur; d’envoyer ici des personnes chargées d’assister à la verification des titres de donation; enfin de se conduire désormais conformement à la volonté suprême de S. M. I. et à cet effet nous prions V. A. de faire extraire des registres une copie de l’Auguste Hatt susmentionné el de l’envover aux deux hospodars.
1271 (1855) – Djemazi et Ewel
- traduction fidèle D. Argenti
12 – O carte care ne priveşte şi un om care ne interesează
E vorba de cartea intitulată „În Moldova (1855-1856)” şi de poetul Eduard Grenier.
Cartea, nepublicată, oglindeşte o perioadă istorică însemnată pentru noi: pregătirea Unirei – sforţările lui Grigorie-Vodă în această privinţă – renaşterea României în mijlocul veacului al XIX-lea.
Omul, încărcat de zile, n’a părăsit de mult scena lumei, după ce a fost – secretar şi colaborator a lui Henri Heine – diplomat – scriitor vestit în vremea domniei lui Napoleon al III-lea – secretar politic al lui Grigorie Ghika-Vodă – laureat al Academiei Franceze – şi, în cea din urmă parte a vieţii sale, un fel de „schimnic literar” care, retras în amintirile sale, a scris până la moarte cu talent şi vioiciune.
Voi face mai întâi o scurtă biografie a omului.
În ce priveşte cartea, voi dà aicea, dintr’însa extrase şi analize de care se va puteà folosi publicul românesc.
*
* *
Eduard Grenier s’a născut la Baume-les-Dames (Doubs) în 1819, – a murit sunt acuma vre’o zece ani. Încă tânăr fiind pus în evidenţă prin studiile sale strălucite, deşteptăciunea lui, şi cunoştinţa desăvârşită a limbei germane de care se bucurà (cunoştinţă destul de rară la Francezii din acest timp), găsindu-se pe de altă parte cu mijloace materiale mai mult ca restrânse, fusese luat ca secretar şi traducător „ocult” de către poetul Henri Heine. Devine în aşa mod unul dintre acei bieţi nevoiaşi cari erau însărcinaţi de marele scriitor ca să-i scrie aproape fără plată operele lui zise originale în frantuzeşte.
Marele Logofăt ALECU GHIKA
(Fiul Marelui Logofăt Costache Ghika şi al Mariei Cantacuzino-Deleanu)
tatăl lui Grigorie Ghika al X-lea
([…] o acvarelă)
Se pretindeà faţă de public drept autor al acestor produceri; în aievea predà secretarilor săi numai un fel de text nemţesc şi acesta în chip deseori sumar – Heine care vorbeà cu greutate frantuzeşte, erà cu totul inapt să scrie două rânduri cum se cade în această limbă, dar îşi puneà toată cochetăria ca să fie crezută de toţi, în a doua patrie aleasă de el, ficţiunea acea măgulitoare şi bine primită. Eduard Grenier, ca şi colegul său, erau foarte rău trataţi de către poetul evreu – dârj, lacom, hursuz, supărăcios; îi covârşia cu muncă, zi şi noapte, îi lasa nemâncaţi… şi lucru ciudat, dar foarte omenesc, se arăta cu atât mai aspru cu colaboratorii săi tainici, cu cât se simţea faţă de ei într’o atârnare oareşicum umilitoare, dat fiind că erau complicii şi făptuitorii necesari ai unei înşelăciuni vrută de el. Acest „ménage à trois” literar se sfârşeşte, după multe chinuri, printr’o ceartă şi o despărţire. Odată eşit din această situaţie echivocă, Eduard Grenier, duce o vieaţă cam agitată în rândurile tinerimei literare ştiinţifice din vremea monarhiei lui Louis-Philippe, şi îşi găseşte mai multe prietenii potrivite cu ideile sale în cercurile liberale ale timpului. În 1848 acele prietenoase relaţiuni cu oamenii de seamă ai Revoluţiei, şi mai ales cu Lamartine, al căruia cel mai talentat ucenic erà, îi deschid drumul în diplomaţia franceză. Ca secretar de ambasadă şi însărcinat cu afaceri, ţine un rang onorabil la Berlin şi la Berna. În 1850, un incident din viaţa lui privată (urmările dramatice ale unei seduceri) exploatat de către vrăjmaşii săi, stânjeneşte avântul unei carieri care se anunţa fericită. Lovitura de Stat dela 2 Decemvrie 1851 o strică fără leac. Liberal încăpăţânat, şi republican convins, el se vede silit să părăsească pentru totdeauna diplomaţia.
Până atunci, scrisese mult dar publicase puţin. Odihna ce îi impun împrejurările, sporită prin faptul că, în cele d’intâi vremuri ale Imperiului, nu puteà să fie vorba de nici o activitate politică în vieaţa publică, restrânge lucrarea în domeniul curat literar. Câstigă cele d’intâi izbânzi ale sale în materie poetică. În 1855, după ce a fost cerut ca secretar de către regele Jérôme, (propunere neprimită de un antibonapartist înfocat ca el,) se învoeşte la demersurile iniţiate de Ubicini, îndemnat el însuşi de Alexandri, spre a găsi pentru Domnitorul Moldovei, Grigorie Ghika al X-lea, un secretar francez. Numit în această calitate lângă Grigorie-Vodă, păstrează o atare funcţiune până la sfârşitul domniei, stând aproape doi ani în ţară. Avem acolo cea din urmă excursie a lui pe un alt teren decât literatura.
Din momentul acela se dădù cu totul poeziei.
Se stabileşte în Franţa; publică la „Mort du Juif Errant” poemă în 5 cânturi, privită de contimporani ca un „capo d’operă”, şi reeditată puţină vreme după întâia ediţie; poema merită, chiar acuma, a fi citită. Mai dă la tipar „Petits Poemes”, o carte,,Amicis” unde o mulţime de piese sunt dedicate prietenilor săi din Romania şi datează din vremea şederei sale în Moldova, nişte traduceri din nemteşte, etc. Deseori încoronat de Academia Franceză (unde s’a prezentat şi erà să fie ales membru cu multe voturi), obţine în 1867 premiul cel mare de poezie cu un cântec funebru despre moartea Preşedintelui Lincoln. Avântul crescând al realismului după 1870, îl face să treacă cam pe al doilea plan. Mai produce, dar operile sale nu sunt atât de preţuite de marele public, fără ca valoarea lor să scadă pentru aceasta. Cercurile literare îi rămân credincioase; ca dovadă, în 1882, se reeditează operile sale complete, publicate din nou în 2 mari volume în colecţia Lemerre. În 1886 apare o carte de „Aforisme” şi după nişte încercări dramatice puţin fericite, „Il Penseroso”. La 74 de ani în 1893, publică în „la Revue Bleue” mai întâi, şi după asta într’o carte aparte amintirile sale („Mes Souvenirs Litteraires”) unde dă o sumă de lămuriri interesante despre societatea literară şi politică din cea dintâi jumătate a veacului XIX-lea, şi consacră câteva pagini timpului şederii sale în Moldova, vorbind într’însele, de o carte needitată privitoare la perioada aceia a vieţii sale. În 1894, tipăreşte această carte sub titlul „În Moldova (1855 – 1856)”, în 12 exemplare numai, ca să fie citită de câţiva prieteni după moartea lui, pentru uşurarea sufletului său. Scrisă fiind de mai multă vreme, ea reprezintă o povestire amănunţită a faptelor cari au însoţit prezenţa lui la noi.
Printr’o favoare specială, am putut să citesc opera aceasta. Am mers, în 1898, la bătrânul poet (aveà atuncea 79 de ani), spunându-i că vroiam să scriu cevà despre domnia bunicului meu, făcând apel la memoria lui ca să capăt dela dânsul acele amănunte mici cari dau viaţa istoriei, şi întrebându-l ce mai erà cu cartea ce anunţase în „Souvenirs Litteraires”.
L’am găsit într’o odăiţă, la al 5-lea cat al unei case frumuşele din Boulevard St. Germain ale cărui scări le urca cu o repeziciune uimitoare moşneagul vioiu şi sănătos. De aproape 50 de ani nu mai auzise nimica despre familia noastră.
Mişcat şi înduioşat, mă privea ca sosit dintr’o altă lume. După o lungă convorbire în care am redeşteptat amintiri mult mai vechi decât cei 24 ani, ai vieţii mele, am primit în mână, ca s’o răsfoesc în linişte cartea preţioasă şi aproape unică de care am vorbit. În cele 15 zile ce am păstrat-o la mine, am luat dintr’însa nişte grabnice extrase şi nişte analize sumare.
„Cronica” aceia prezintă pentru noi un deosebit interes, vine dela un martor ocular, înţelept, bine iniţiat în toate treburile statului, simpatic nouă. Nu e perfectă, însă, în genul său. Amintirile strict personale ţin un loc prea mare; vederile sunt uneori cam superficiale şi pătimaşe; memoria nu i-a fost totdeauna destul de luminată în culegerea lucrurilor cari puteau mai bine să prezinte un interes istoric. Afară de asta o oarecare vanitate, pusă la modă, la poeţi, de către Lamartine şi Victor Hugo (şi mai de iertat la dânşii decât la scriitori stimabili, iar nu geniali) distruge din când în când impresia placută a unei povestiri objective şi strică perspectiva reală a lucrurilor. Cartea nefiind scrisă pentru noi are o orientare specială şi nişte „hors d’œuvre” care ne par preà lungi. Toate acelea se pricep mai bine dacă ne gândim că această carte, secretă, menită a nu eşi dintr’un cerc familiar s’a scris mai ales cu o intenţie apologetică; un capitol de 60 de pagini, centrul volumului, e consacrat, ca o apărare „pro domo sua”, amintirii cele mai grele a trecutului lui Grenier (am făcut aluzie mai sus la aceasta). Anterioară cu 5 ani sosirii lui în ţară, n’are nimic a face cu România şi vine aicea accidental, printr’o rechemare ocazională care dă prilej poetului să-şi apere purtarea într’o anumită împrejurare.
În culegerea ce am făcut-o pentru publicul românesc, fiecăreia dintre aceste insuficiente sau prisosinţe au corespuns nişte „amputări”. Am scos tot ce n’are a face cu istoria noastră; am şi lăsat la o parte, cel puţin pentru prezenta publicitate părţile care cuprind aprecieri foarte vii, straşnice câte odată, despre personajii cari sau ai căror fii mai trăesc,; totuşi acolo unde istoria mi-a părut că ar caştiga cevà cu întrebuinţarea metodei opuse, am transcris anecdotele care-i privesc, chiar când păreau cam riscate, punând, ca paravan, numai iniţiale, destul de străvezii pentru cunoscători.
După citirea paginelor următoare şi mai ales după confruntarea lor cu arhivele de familie şi cu documentele Statului, rostul lui Grenier în Moldova pare a fi de luat în seamă fără exagerări, dar fără dispreţ. A fost unul dintr’acei Francezi cum nu erau puţini pe atuncea, entuziaşti şi înţelepţi, foarte dispuşi să ajute la emanciparea popoarelor mai mult sau mai puţin apăsate; aveà un suflet deschis, destoinic, liber, făcut ca să înţeleagă intenţiile cele mai îndrăzneţe ale unui suveran reformator, ale unui visător de mărire pentru neamul lui oropsit. Trebuiau oameni de acest fel celui ce a ajuns, prin neobosită muncă, să pue temeliile României de azi. Grenier a fost pentru Grigorie Vodă un auxiliar preţios, un servitor devotat şi chiar poate uneori un sfătuitor. Afară de Costake Negri, de Ralet şi de câţiva alţii de acelaş soiu, în nici un Moldovean, Principele n’ar fi putut să aibă o încredere atât de desăvârşită, şi să întâlnească o atât de sigură executare a dorinţelor sale patriotice de reînoire şi de renaştere naţională.
Munca luptătorului încoronat încetând, într’o neaşteptată catastrofă, cu viaţa lui sbuciumată, – o vieaţă scoasă din banalitate prin cea mai oarbă jertfă de sine în folosul neamului nostru ce s’a găsit poate vre-o dată, alături cu multe însuşiri neobişnuite pe scaunul nostru domnesc, – cuvântul ce trebuià spus pe mormântul lui nu s’a dovedit nici el banal. În cimitirul din „Mée” unde zăcea trupul neînsufleţit al acelui care vrusese să fie „poetul cu fapte” al României Nouă (poet în sensul chiar etimologic, de făuritor după un chip ideal) un poet al ritmului fu menit să cânte cu versuri imnul funebru. Voi retipări la sfârşitul acestor pagini oda frumoasă prin care în singurătatea unui cimitir străin, fără linguşire, cu o artă totdeodată meşteşugită şi sinceră, cântatu-s’a cel din urmă Domnitor Român vrednic de a fi cântat.
Acum avem şi noi datoria de a spune, deşi în proză – (într’o proză mai potrivită, de altfel subiectului) – dar cu o oarecare înduioşare câtevá cuvinte bune spre amintirea acestui bătrân, rămas pe pământ atâta vreme, departe de noi, însă fără a ne uità niciodată.
Trei ani după plecarea lui din Moldova; în dedicarea unei poeme spunea – şi nu minţeà – lui Alexandri:
„Car j’aime comme toi le pays de tes pères
Et quel qu’il soit demain
Qu’on lui fasse des jours malheureux ou prospères
Mon cœur reste Roumain!” [31]
În 1893, 35 de ani după rândurile acelea, găsim în,,Souvenirs Litteraires”, aceiaşi notă, tot aşà de vie ca simpatie şi caldură.
În 1899 – octogenar – în cea din urmă scrisoare ce am primit dela el, alături cu multe protestări de dragoste pentru ţara şi familia mea, îmi scria să-i trimet o bibliografie completă a lui Alexandri cu nişte traduceri, şi cu lămuriri despre ultima parte a vieţei acestuia. Vroià să deà în „la Revue bleue” un articol documentat despre „Bardul dela Mirceşti” şi să-l facă mai cunoscut, mai preţuit de cititorii francezi.
Oare acela nu simţea româneşte?
13 – Extracte şi analize din cartea lui Eduard Grenier: În Moldova (1855-1856)
În toamna anului 1854, tocmai cand fierbeà răsboiul în Orient, Grenier căpătă o scrisoare a lui Ubicini, cunoscutul filoromân, fost călător în Principatele Dunărene, prieten al mai multor Moldoveni de seamă, şi preceptor al câtorva tineri Români (Bibeşti, Ghiculeşti, Olăneşti, etc…). După însărcinarea lui Alexandri, Ubicini căutà un bun secretar politic de limbă franceză pentru Principele Domnitor al Moldovei, „acest francez de inimă”, precum spunea el în scrisoare, şi se gândea la Grenier, care mai bine decât altcinevà îi pareà menit prin însuşirile sale să împlinească cum se cade acest rost delicat. După oarecare şovăiri datorite faptului că erà vorba pentru Grenier de a părăsi, fără un termen bine definit, cariera literară, în care îşi croia tocmai atuncea succese netăgăduite. Grenier primeşte propunerile făcute. Diplomat dela 1848 la 1851 erà oareşicum pregătit la o atare meserie. Leafa erà însemnată mai ales pentru vremurile acelea: 12.000 de franci pe an – afară de traiul întreg şi de locuinţă, acordată chiar în Palatul Domnesc. Grenier refuzase 2 ani mai înainte o propunere analoagă făcută de Regele Jerôme. Acea a lui Grigorie-Vodă îi conveneà mai bine: astfel vrăjmaşul lui Bonaparte nu-şi găseà un Bonaparte ca stăpân; după cele ce ştià despre Domnitorul român, sentimentele sale de liberal n’aveau să fie jicnite la Curtea moldovenească; şi în calitatea lui de credincios al emancipărei naţiunilor mici sau oprimate îi plăceà să ajute întru câtva sforţările unui Principe care visà visuri mari pentru mica lui patrie apăsată de străini.
Grenier, deci, ieà rămas bun dela prietenii săi (între cari numărăm, ca să vorbim de cei mai cunoscuţi, pe Dubost, pe generalul Grenier, pe fiii vestitului republican Bixio, pe marele pictor Ary Scheffer, pe Manin, cel din urmă „doge” al Veneţiei, pribegit în Franţa, pe astronomul Arago, pe Villemot etc. etc.).
În ziua de 13 ianuarie soseşte la Strasbourg. În 14 la Dresda; găseşte iarna cea mai cumplită la Cracovia, în 16 ajunge la Cernăuţi, a 14-a zi după plecarea lui de la Baume. Partea aceasta a călătoriei o face cu sănii, trase de către caii mici, păroşi şi burtoşi ai Galiţiei, întâlneşte pe drum nu fără spaimă, haite de lupi în păduri: sufere mult de frig groasnic: îi degeră obrazul la o temperatura de 28° stomacul lui rămâne necăjit de hrana ciudată la care se găsea osândit: citează cu puţină simpatie „gâsca cu usturoiu”, fel de mâncare foarte preţuit pe acolo. După multă trudă soseşte la Mihăileni, la graniţa moldovenească: începe atunci să cunoască un nou sistem de locomoţiune pe care îl afuriseşte cu drept cuvânt, căruţa de poştă, (se vede că nu prevenise pe nimenea la Iaşi…) Face şi o descriere nu tocmai entuziastă de starea drumurilor, cu făgaşuri adânci cu 7 sau 8 traseuri pe câmp, după placul vizitiilor – de trecerea pârâurilor, făcute în mai multe rânduri nu pe poduri, de altfel tremurătoare, ci prin vaduri sau pe uscat – lucruri cari uimesc pe un străin eşind din ţările apusene. Ajunge astfel cu oasele rupte, la Botoşani; căuta acolo un hotel, dar un boer localnic, colonelul Vărnav, îi oferă să vie mai bine în gazdă la el. – Vede cu o oarecare surprindere că i se pregăteşte patul pe un divan al salonului, obiceiu nou pentru un Francez…… În ziua următoare pleacă, şi în 28 Ianuarie intră în Iaşi, vindecat într’un chip enigmatic de toate durerile unei călătorii fără confort. Sperà să găsească la sosirea lui, pe consulul Franţei, Tastu, dar Tastu nu erà la Iaşi, ci la Bucureşti, unde ţineà interimatul consului general. – O mare decepţie. – Se duce, cam zăpăcit, la hotel şi previne pe Alexandri. Acesta îi aleargă întru întâmpinare şi Grenier face despre marele nostru poet în data de Ianuarie 1855 portretul fizic următor în care mica slăbiciune sufletească semnalată în prefaţă (vanitatea romantică) se arată în mod nevrut, neaşteptat, şi cam naiv.
„Înfăţişarea lui” (a lui Alexandri) „îmi plăcù peste masură”. „Erà un om aproape de vârsta mea, făcut aproape ca mine, cu frunte cam pleşuvă ca a mea; părul lui rămas în formă de cunună, începeà să cărunţească. Ţinuta şi manierele îi erau foarte distinse; ochii săi, mari şi adânci luciau sub nişte sprincene late, la fel ca acelea a ale lui Molière, – o gură zâmbitoare cu mustaţă groasă, tăiată en brosse,” îi dădea un chip prea milităresc, iar la cel d’intâiu surâs arăta dinţi frumoşi şi albi.
„Cu toată subliniarea cam pronunţată a mustăţii şi a sprâncenilor, veselia şi isteţimea acestui surâs luminau năpraznic fizionomia aceea, plăcută şi deşteaptă. Chiar de la început, privindu-ne reciproc, ne împrieteniserăm deodată. De ce prietenia n’ar aveà ca şi iubirea” – ses coups de „foudre”?
După întrevedere, Alexandri merge la Vodă; îi primeşte ordinele şi în ziua de 30 Ianuarie, aduce pe Grenier la Palatul Domnesc. Acest palat, despre care Grenier face pe urmă, o descripţie amănunţită, e zugrăvit mai întâi astfel de poetul nostru:
„… O clădire mare, cam după tipul unei cazărmi, aşezată la capătul oraşului în fundul unei pieţe nepavate (suntem în Orient) baltă iarna, strat de praf vara. Zidirea trebue să fie din vremea Restauraţiei Franceze. Să nu-mi cereţi în ce stil arhitectul a închipuit palatul acela… n’are stil. Are dimensiuni colosale, atâta în cât Vodă locueşte numai într’o parte a palatului şi poate să-şi adăpostească toate ministerele într’însul (ar trebui totuşi să spun că ministerele acelea se reduc la 2-3). De ar puteà fi imitată în Franţa această organizaţie care recere într’adevăr, drept vorbind o oarecare patriarcală stăpânire! – Dar la noi un singur minister vreà să aibă mai mult loc decât Principele şi miniştrii săi. Urcai deci scara cea mare, călăuzit de amabilul meu cornac; şi’mi păstrez încă acuma o vie amintire de şederea mea în marea sală de aşteptare de lângă cabinetul Principelui; eram la un loc cu miniştrii şi aghiotanţii – foarte doritori să afle cine erà acest nou venit, acest străin, acest Francez, a cărui funcţiune viitoare rămânea necunoscută căci se păstrase cea mai mare taină despre această mică lovitură de Stat, care însemna o schimbare politică întreagă [32] – ca o schimbare de minister – din partea Principelui Domnitor. Secretarul intim ce eram să-l înlocuiesc, prinţul Şuţu, nu ştia nimica. – Destituirea lui şi sosirea mea nu-i fuseseră încunoştiinţate decât în ziua următoare, când Vodă prin mijlocirea unuia dintre miniştri, îi ceru înapoi portofoliul cu corespondenţa – portofoliul, sau mai bine zis partea care rămânea din portofoliu, căci Principele avusese grijă de a lua îndărăt puţin câte puţin, zi după zi, hârtiile cele mai însemnate”.
Grenier mai descrie cu o vădită plăcere senzaţia pricinuită de prezenţa lui şi curiozitatea celor de faţă; dar el stătea cam neliniştit gândindu-se la impresia ce aveà să facă Suveranului cu nefericita înfăţişare ce-i dăduseră urmările călătoriei sale (îngheţurile îi stricaseră toată pielea obrazului).
GRIGORIE GHIKA al X-lea în 1854.
după o litografie franceză a timpului.
Cupă dăruită lui Grigorie Vodă
la suirea lui pe tronul Moldovei (1849).
„Eram înecat în cugetările mele pesimiste când uşa se deschise – un aghiotant mă pofti în cabinetul Principelui – Prezentarea avu toată bunăvoinţa şi toată simplicitatea ce puteau să fie dorite. Fusesem de mai înainte înştiinţat despre purtarea totdeauna cam rece şi nepăsătoare a lui Grigorie-Ghika Vodă. Îmi întinse mâna şi cu amabilitate îmi ceru ştiri despre sănătatea mea, după o călătorie atât de lungă, pe o iarnă atât de friguroasă. – Ca scuză pentru întârziere şi pentru proasta înfăţişare ce aveam, îi făcui râzând povestea mizeriilor nesfârşite ale drumului, şi’l rugai să crează că nu eram de obiceiu aşà de puţin prezentabil. Conversaţia hoinărea de la politică generală şi dela Sevastopol la opera din seara trecută şi la trupa italiană din Iaşi. În sfârşit Principele ridică audienţa, spunând lui Alexandri: „Duceţi’l pe D-nul Grenier la copiii mei; se va găsi în familie”. Cuvintele acelea fură pronunţate cu multă simplicitate, dar cu acelaş ton de nepăsare şi de blândeţe cam desgustată ca şi toate celelalte: nu le socotii cu dreptate, mai puţin binevoitoare, şi eşii cu totul încântat”…
„Grigorie Ghika al X-lea erà un bărbat de toată frumuseţea – în vârstă de aproape 50 de ani – înalt – puternic – cu umeri largi – cu o înfăţişare erculiana dar subţiată – cu nişte mâini minunate; capul, încă arătos, erà uşor aplecat. Părul său negru, care trebue să fi fost bogat şi pletos, începeà să se răreasca spre frunte. Ochii blânzi şi pătrunzători, tăiaţi în formă de migdale, nasul foarte puţin sumes la vârf şi de un alb cam lucios, mustaţa mătăsoasă şi subţire care lasă descoperită o gură frumoasă, dădeau nobilei sale figuri chipul albanez al strămoşilor săi. În definitiv aveà „grand air” în uniforma lui de Domnitor, (adică de generalisim) împodobită cu grele şi lungi epolete de aur. Înfăţişarea lui cam rece, indolentă şi plictisită adăoga mândrie gingaşe ce-i erà firească, un mare ifosfără nici o afectaţie. De altmintrelea nimenea nu erà mai puţin pretenţios şi mai cu puţine fumuri. „Domnesc pe un putregai” spuneà odată lui Tastu. Erà domnitor din fire, generos, cam sceptic, desprins de toate sau cel puţin de preà multe lucruri… dar asta aparţine portretului moral ce voi face mai târziu. Să revenim la însuşirile trupeşti; erà într’un cuvânt, cel mai frumos bărbat din ţară unde domneà ca Ludovic al XIV-lea din regatul lui – şi fără de a fi ciupit la faţă ca „le Roi-Soleil” – Las cititorului să se gândească ce succese avusese pe lângă femei cu atâtea avantaje fizice. Suirea lui pe tron nu stricase nimic acestei stări de lucruri, – fireşte. Domnise într’adevăr asupra mai multor generaţiuni de femei. Odată primind în ajunul căsătoriei sale pe cea mai frumoasă din petiţionarele care veneau la Curte pentru cereri, – E. L. Vodă îmi spuse, râzând, după eşirea domnişoarei: „Ar fi fost de cuviinţă să-i fac eu curte: seria s’ar complecta aşà; ar reprezintà generaţiunea a treia”. Nu erà fala unui suveran sau a unui Don Juan – erà numai adevărul. – Dar pedeapsa venise repede, vreau să zic saturaţia, sărăcia inimei şi scepticismul. Scepticismul lui erà desăvârşit în privinţa femeilor. Însurat de 2 ori [33], erà pe atunceà văduv, dar ajungea la vârsta unde suveranii în situaţia lui cad foarte lesne sub stăpânirea unei „Maintenon” oarecare. Şi de fapt ca şi Ludovic al XIV-lea cu care l’am asemănat, o şi găsise”.
„Erà o Franceză, d-na L… a căreia cunoştinţă o făcuse la Paris, în ceà din urmă călătorie a lui – nu ştiu bine în ce împrejurări. Ea, povesteà amănunte romantice despre începutul iubirei lor, în cimitirul Père-Lachaise lângă mormântul unei prietene a amândurora… O dată pe tron, Principele o chemă la Iaşi. Din aceste relaţiuni născură 2 băeţi. După sfârşitul domniei, se căsători cu dânsa şi copiii fură recunoscuţi….. Îrâurirea ei nu se dovedi totdeauna fericită, precum se întamplă cu „Doamnele de „Maintenon” în orice ţară.
„Dar să revenim la familia legiuită. Vasile Alecsandri mă pofti la Prinţişori – Prinţişori erà cuvântul potrivit. Erau toţi foarte mici” – Grenier descrie pe Beizadelele – Constantin, în vârstă de 27 ani, cu nevasta lui, Catitza, născută Balş – Ioan – (24 ani) „Tustrei aveau părul castaniu, şi erau oacheşi la faţă; Ioan păreà singur frumuşel dar, şi el, prea mic la stat; – inteligent şi harnic, aveà însă un cap de fier, făcând numai ce’i plăceà”; „erà vorba p’atuncea de căsătoria lui cu fiica arhimilionară a Baronului Sina; nici nu vreà s’audă de un atare proect”…. Grenier trece la descrierea Domniţelor… „Tovarăşul meu îmi spusese cât de frumoasă erà Domniţa Aglae. – Rămăsei totuşi uimit. Toate cele ce puteau spune erau întrecute la cea d’intâi privire. Erà cea mai strălucită şi cea mai desăvârşită frumuseţe ce am întâlnit. Oacheşă ca şi tatăl său, ale cărui trăsături fine şi regulate ale obrazului le aveà la fel, te priveà cu nişte ochi mari şi falnici, împodobiţi cu gene lungi, şi mai ales încununaţi cu sprincene minunat încondeiate. Rafael n’ar fi putut să desemneze cevà mai perfect. Şi toată fiinţa ei erà de o potrivă de frumoasă, Mai înaltă decât fraţii săi, erà mlădioasă şi legănată. Inteligenţa îi erà desvoltată, cultura întinsă, însă cu câteva lacune. Se înnebunià după muzică. Cântà mult dar nu tocmai în ton. De!….. ca şi frumuseţea aveà şi vocea….. păunului… Erà măritată cu Răducanu Rosetti (ministrul justitiei) un adevărat burduf, bondoc şi pânticos, straşnic la mâncare”… urmează despre persoana acestuia nişte aprecieri puţin măgulitoare; nu le reproduc aicea…” Primirea Domniţei fu binevoitoare, precum fusese de altfel primirea fraţilor săi”.
…… „Domniţa Natalia, cea mai tânără, o mare frumuseţe şi ea, însă de un fel cu totul deosebit de sora ei. Bălaie, cam grăsulie, având, cu ochii mari verzui, o faţă ruptă din soare, – veselă, râzătoare, zburdalnică; copilăroasă ca o copilă răsfăţată mai ales, dar ca o copilă fermecătoare. Nici 18 ani nu aveà. – Erà măritată de 3 ani cel puţin, cu un alt copil, bietul Costică Balş” [34] -… „Domniţa Catinca, sora sa cea mare, căsătorită după Nikaki Mavrocordato, aveà ochii negri, un obraz smead gălbuiu, o fizionomie plină de farmec; ar fi fost socotită frumoasă într’o ţară mai puţin fericită în frumuseţi decît Moldova. Bărbatul ei erà nesuferit tuturora”.
„Eticheta de Curte nefiind preà severă, fuseiu repede tratat cu familiaritate”…; se făceau chiar din partea Prinţişorilor şi a Domniţelor fel de fel de ghiduşii, pe care Grenier le povesteşte cu plăcere. „Găsii dealtmintrelea ori-unde aceiaşi prietinoasă primire. Datoream aceasta, în mare parte, poziţiei mele, o datoream întru cât-va modului meu de a fi, dar o datoream mai presus de toate ţărei căreia aparţineam, sunt fericit să o spun. În nici un colţ al pământului n’am văzut Franţa atât de iubită. – Aveam acolo comori de simpatii. – Nu ştiu ce s’a făcut cu dânsele. – Dacă le-am pierdut, suntem foarte vinovaţi. – Nimic nu erà mai lesne decât de a le păstrà în veci. Strânşi, aproape înnăbuşiţi între aceşti doi coloşi, Rusia şi Austria, ameninţaţi la orice moment de îndoita lor lăcomie, în ciuda îndepărtării (şi chiar acuma (1881) cu toată prezenţa unui Rege de obârşie germană – încă o născocire a lui Napoleon al III-lea! [35], Românii pornesc către Franţa cu un avânt neînchipuit, cu toată puterea educaţiunii lor, a gusturilor, a firei, a dorinţelor, a visurilor, a mentalităţei lor. Ei sunt adevăraţi Francezi ai Răsăritului. – Să nu uităm aceasta nici odată”.
„Prinţul Ioan fù însărcinat să mă prezinte miniştrilor, boerilor de frunte, şi oamenilor de seamă ai Iaşilor. – Îndeplini foarte bine însărcinarea lui, însă îmi făcù gluma de a mă duce, ca cea d’intâi vizită oficială la…. iubita lui… În toate apucăturile sale erà un fel de duh de isteţime şi de zeflemea, mai mult sau mai puţin învăluit”.
Grenier povesteşte încurcăturile neplăcute ce le găseşte în dedalul rudeniilor moldovene cu complicarea divorţurilor şi a moravurilor cam uşoare ale timpului; – după ordinea logică şi cronologică, mai înainte de a intrà în amănuntele vizitelor vorbeşte pe larg şi cu digresiuni despre oraşul străbătut de el în vederea acestora.”
„Iaşii au toată înfăţişarea unui oraş răsăritean. Când îi priveşti de pe Repedea (dealul care se ridică lângă ei spre miazăzi) cu palatul lor domnesc, cu bisericile lor cu casele lor înconjurate de copaci, împodobite cu coloane şi cu portice, ochiul rămâne încântat. – Decepţia începe când te apropii. – Fenomenul e de regulă în Orient, chiar la Constantinopol. Nişte cocioabe se megieşesc cu palate şi cu biserici. Palatele şi bisericile însăşi, ca şi aceste frumoase colonade, aceste portice nu sunt deseori decât clădiri de lemn, de cărămidă sau chiar de lut, acoperite cu o tencuială mincinoasă. Străzile sunt nepavate; – glod şi praf ori-unde…. şi ce glod! ce praf! în ţările noastre n’avem nici închipuire de aşa cevà. Când sosii, o singură stradă erà pavată, artera de căpetenie a oraşului – Curtea Domnească chiar nu erà decât o baltă nesfârşită sau o văgăună de nepătruns. Stăruiiu atâta şi atâta pe lângă Principele domnitor, în cât avuseiu plăcerea de a vedea şi pe ea pavată la plecarea mea dela Iaşi. Să mai vorbim despre locuinţe. Orice casă e precedată de o mare curte lungăreaţă, care îngădue trăsurilor să se apropie de peron să staţioneze binişor pe amandouă părţile. E loc de obiceiu pentru 12 trăsuri, cel puţin. – Curtea, în afară de locul acesta liber, e tixită de căsuţe, de bojdeuce, de bordeie, de şandramale chiar uneori, locuite de servitorimea care totdeauna e foarte numeroasă. Cutare boier dintre prietinii mei aveà nouăzeci şi şase de slugi, de orice fel. Fiecare casă se bucură de toate în împrejurimile sale şi n’are a cautà cevà aiurea. Astfel, boerul are la îndemână lângă locuinţa lui nu numai grajd şi şopron ci şi pe vizitii, camerieri, feciorii de pe capră, „couvreur-i” (aşà numesc pe acela care are grijă de sticlărie şi argintărie – şi pune masa), rândaşi, bucătari, cafegii, brutari, casapi chiar, grădinari etc., etc. O grădină însoţeşte adesea aceste locuinţe măreţe. În privinţa interiorului, nu poţi să vezi nimic mai confortabil şi mai luxos. Acolo găseşti din nou toate bogăţiile civilizaţiunei noastre, împerechiate cu uzul atât de comod al divanului turcesc, care înconjoară salonul. Stăpâna casei te primeşte cu cuvinte din cea mai curată limbă franceză, aratând manierile cele mai distinse. Toaleta, fie dela Paris, fie dela Viena, este de un gust desăvârşit şi de o eleganţă rară, şi cu toate că educaţia şi mai ales instrucţia uneori nu sunt pururea la nota generală e cât se poate de aleasă. Poţi să adaogi la program, aproape totdeauna, frumuseţea. N’aveam dreptul să mă plâng. Îmi aduc aminte de balul la care am fost de faţă, puţină vreme după sosirea mea, în Palatul domnesc. Rămăseiu ameţit de atâta lux, de atâta eleganţă, de atâta simţ estetic, de atâta frumuseţe… Treci prin toată Germania, prin Austria întreagă ca să te trezeşti…. la Paris, şi deseori mai bine decât la Paris, în ce priveşte frumuseţea tipurilor şi luxul. – O altă serbare dată de Mavrogheni, ministrul finanţelor, într’un mare şi frumuşel salon, lungueţ şi rotunjit la colţuri, sporì mirarea mea şi întărì impresia cea d’intâi. Toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame şi… bunice. – Căci erau şi bunicele la bal. – Acestora le rămâneà cevà, un nu ştiu ce măreţ în veştejirea trăsăturilor care te sileà să te gândeşti: „cât de frumoasă a trebuit să fie aceasta!” Cel mult 3-4 chipuri neplăcute: asta nu se vede la Paris… Boierimea se compune de vre-o 20 de familii: Ghiculeştii, Bălceşti, Sturzeşti, Cantacuzineşti, Roznovăneni, Muruzeşti… Toată acea lume aristocratică trăieşte cu mari cheltueli şi fireşte, face mari datorii. Coconaşul şi cucoana au fiecare trăsurile lor deosebite – copiii, câte odată, tot aşà. — La prânz în toate zilele anului, sunt vr’o şase tacâmuri mai mult decât trebue, pentru prietenii nepoftiţi. Lista de bucate e întocmită în consecinţă, ca să se potrivească cu acest obiceiu. „Valet”-ul e vecinic gata la ori ce întâmplare. Invitaţiile nu se fac decât pentru prânzuri de ceremonie. Neprevăzutul şi toana sunt rânduiala normală a acestor existenţe uşoare şi fără griji”.
„Doamnele tinere seamănă, ca fire, totdeodată cu „creola” cu italianca şi cu odalisca. – Viaţa lor într’un cerc restrâns le face să se întâlnească familiar ori-unde – nu numai acasà, ci şi în prăvălii, în magazinele de mode, la giuvaergii, în „băcănii” unde stau ca la club. Urmează nişte anecdote de puţin interes asupra modului cum Domniţele şi Prinţişorii mergeau cu Grenier de năvăleau într’o zi într’o băcănie, ca să facă o orgie de mezelicuri, altă zi într’o altă băcănie, pentru o altă fantazie. „Seara, iarna, aveam teatrul italian, în care orice lojă devenea un salon, unde se primeau vizite. – Vara, cand erà mai răcoare, toată lumea se duceà la Copou (o esplanadă afară din oraş pe înălţime, lângă o pădure – la sfârşitul acesteia erà o grădină publică. Acolo caretele şi călăreţii se opreau şi stăteau pe rânduri, ca la „Cascine” din Florenţa sau la „Bois de Boulogne”. Domnii se coborau din trăsură sau descălecau şi iarăşi ca într’un salon, vorbeau cu doamnele. Acolo şi numai acolo, erà îngăduit să umble cinevà pe jos. În oraş, ar fi fost o mare necuviinţă. – Desculţii şi jidanii singuri puteau să meargă aşà. Fără a mă mai îngriji de această interzicere a modei, începuiu să umblu pe jos în toiul Iaşilor. – La sfârşitul şederii mele în Moldova, ajunsesem chiar să convertesc întru cât-và pe Prinţese şi obiceiul meu fu privit cu mai puţin dispreţ. O altă prejudecată: ar fi fost o adevarată necinstire să te fi suit, dacă erai un om cum se cade, într’o droşcă cu un singur cal, – 2 cai cel puţin erau absolut necesari ca să fie onoarea teafără”.
Mi s’a spus că Iaşii s’au schimbat tare acuma – că au amorţit şi s’au prăpădit după „Unire” şi după stabilirea capitalei la Bucureşti. Bietul Iaşi! Nu l’am mai văzut şi nu’l voiu mai revedea. Dar niciodată nu’l voiu uita! Am avut acolo ceasuri atât de frumoase şi fericite! Şi dacă am suferit acolo amărăciunele cele mai mari ale vieţei mele, nu numai că nu erà el vinovat întru nimic, ci m’a şi ajutat să le biruesc”!
Principele domnitor fără zăbavă dă lui Grenier de lucru. – A doua zi după prezentare, îmi încredinţà redacţiunea unei depeşi urgente. Consultând dosarul afacerei, văzuiu că nu’mi erà greu să fiu la înălţimea predecesorului meu. – Eram obişnuit cu treburi diplomatice. Vodă se arătă mulţumit; înlocuì numai câteva cuvinte din ale mele, ca ori-ce „şef” care se respectă. Locuinţa mea în Palat nu erà gata, dar Măria Sa nu mă lăsă totuşi la otel, ci după poruncile sale Alexandri mă luă în gazdă în casa fratelui său, care erà încă la Paris. Jumătatea casei erà ocupată de o batrână cam într’o parte, Contesa S… Făcui cunoştinţă cu ea. Să ştii vârsta oamenilor e o problemă foarte grea une-ori; – în Moldova d’atunci, erà şi mai grea. – Mi se pare că vecina mea aveà 60 de ani. – Trebue să fi fost frumoasă – şi nu putea să uite că fusese aşà. Erà o femeie eroică în genul său. – Aveà pistrui pe faţă şi ca să facă să dispară aceste pete, în orice lună cel puţin se făceà că e bolnavă, se culca în pat, şi’şi acoperea obrazul cu nu ştiu ce alifie corozivă. – Rămânea astfel câtă va vreme nevăzută: după aceasta, vindecată, cu pielea nouă, apărea pe orizont timp de 15 zile. – Şi iarăşi începeà de iznoavă. O femeie cu minte şi cu haz, în ciuda acestor ciudăţenii. – Totdeauna ruinată şi totuşi cu mijloace, se primblà când la Viena, când la Constantinopol, când la Paris. – Titlul ei erà Austriac.”
„După o săptămână mă aflai la Palat, spre cea mai mare bucurie a mea. – Prinţul Constantin, ca majordom al Curtei prezidà la instalaţiune. – Instalaţiunea aceea, precum se va vedeà mai jos, erà minunată”.
„Palatul, clădit la începutul veacului, într’un stil îndoios, aveà o înfăţişare măreaţă doar prin dimensiunile sale. Conţinea o lume întreagă – cel puţin toată lumea guvernamentală a Moldovei. – În catul cel d’intâi, erà locuinţa Principelui şi a celor trei fii ai săi, sălile de mare ceremonie, saloanele de recepţie, capela, ministerele cu biurourile lor. – În catul de jos, la stânga, când intrai, mi se dăduseră acele săli mari, unde fusese cancelaria Rusească în timpul „Ocupaţiunei” celei din urmă. (Acuma, Austriacii „ocupau” ţara şi ajunseseră a lăsà păreri-de rău de plecarea Ruşilor! Dar asta-i politica… să lăsăm astfel de lucruri pentru mai departe). Aceste săli, ridicate cu câteva trepte mai sus decât pământul, dădeau spre piaţa cea mare, de care am vorbit mai sus. Priveliştea erà partea cea slabă a locului: aveam pentru plăcerea ochilor, când deschideam ferestrele numai birjele care staţionau acolo în noroiu – şi faţadele caselor cari înconjurau această piaţă puţin atrăgătoare. Mai spre fund se zărea uliţa mare, pavată, care străbătea oraşul întreg, şi se sfârşea, pe nesimţite, la Copou. – Aş fi dorit mai bine să locuiesc în aripa clădirei unde şedeau Prinţii, în aripa ce aveà faţada spre amiazăzi, unde ochiul se bucura de o panoramă întinsă, cu dealul Repedea – cu Socola la dreapta, – cu Bahluiul (pârîul care trece prin mahalalele Iaşilor). – Dar nu poate omul să aibă toate! Intrând, deschiseiu fereastra: un „dobitoc” enorm îşi cautà hrana zilnică, cu trudă mare, în balta pieţei. – O idee miloasă, însă nechibzuită, mă împinse să’i arunc o bucată de pâine. – A doua zi, recunoscător, sosi cu tot neamul lui, pe care-l poftise. – Ce ar fi fost în ziua a treia!! Înţelegându-mi imprudenţa, îi goniiu, dârj, pe toţi. Porcul apare ori-unde în Moldova;… o privelişte de care îmi amintesc… un porc cu un corb pe spate… şi amândoi mâncând, horribile dictu:… Dar să ne întoarcem din nou în Palat. Aveam o instalaţie cât se poate de frumoasă, – mare, curată şi elegantă. Locuinţa mea erà alcătuită mai întâi dintr’un mare vestibul, din care o parte cu geamuri – un fel de „seră” – erà locul unde se culcà feciorul meu; – cealaltă parte formà birou şi serveà copistului meu (nu îndrăznesc să spun secretarului meu, fiind eu însumi secretar, şi, dealtmintrelea, acest individ, un Francez numit Cavaroc, nici nu erà demn de titlul de copist – veţi vedea de ce -; toată viaţa, înnota în greşeli ortografice sau linguistice, şi în încurcături de cuvinte). – Vestibulul acela ducea la locuinţa mea propriu zisă – o sală pătrată, imensă. – Aveà 15 metri lungime, cu un tavan potrivit de înalt, susţinut prin 2 arcuri cu nervure gingaşe; aceste 2 arcuri formau 3 bolţi decorate cu arabescuri zugrăvite ca în Italia. O mare perdea albastră şi albă armonizată cu faţa, tot albăstruie, a pereţilor, deosibeà bolta cea din urmă de celelalte 2, alcătuind cea mai încăpătoare dintre alcovuri, unde se găseà o odaie întreagă de culcat cu toate mobilele şi cu tot confortul de dorit. Celelalte 2 părţi ale acestei mari săli – erau prefăcute în cabinet de lucru şi în salon. Mobilierul erà mai mult decât complet – 12 scaune, 2 canapele, 2 birouri, 2 măsuţe. Între cele 3 ferestre nişte mese, jilţuri, mai ştiu eu ce… Şi când ridicam perdeaua din fund, dat fiind lungimea camerei, aveam un minunat „promenoir”.
Mă trezeam la 7, mă sculam la 8; la 10 veneà dejunul pe tava de argint: 2 cotlete sau un puiu fript rece, mic ca pumnul; cafeaua, în cel mai frumos ibric turcesc…. din Paris. La 12, luam ordinele Principelui. – Aşteptam în marele salon de lângă cabinetul său – împreună cu miniştrii, cu aghiotanţii, şi cu colonelul de serviciu. Convorbeam prieteneşte cu dânşii. Toată lumea aceasta devenise repede binevoitoare cu mine.
– „Când îmi veneà rândul, găseam pe Vodă în picioare, fumând ciubucul, şi îi înmânam lucrarea din ziua trecută; Măria Sa îmi dădeà atunci lucrarea zilei, indicându-mi sensul depeşilor. – Deseori chiar îmi dicta cele ce aveam de scris, umblând de colo până colo în odaie. Mă aşezam la birou, luând note sau transcriind cele dictate. Inteligenţa lui erà întinsă, şi spiritul lui mlădios şi ager, dar îi cam lipseà metoda. Nu ştia totdeauna să înceapă cu începutul şi să sfârşească cu sfârşitul. Vedea toate unghiurile unei chestiuni şi atingea toate punctele de căpetenie. Vorbele lui sau dictarea îmi dădeau toate elementele împrăştiate ale unei bune lucrări. Aveam de pus numai mai multă simetrie în acest „ghiveciu diplomatic”. – Astfel înzestrat cu proviziuni de muncă, mă coboram din nou la mine până la ceasul prânzului, lucrând necontenit afară de cazul când mă găseam întrerupt prin sosirea miniştrilor sau a consulilor cari veneau să fumeze o ţigareţă, vânând veste, să vorbească cu secretarul Domnitorului.
ELENA STURZA
Mama lui Grigorie Ghika Vodă.
(Fiica lui Grigorie Sturza şi a Domniţei M. Calimach
şi sora Domnitorului Mihail Sturza).
După o miniatură.
– Prânzul erà de obiceiu la 4 ceasuri. Când se întamplà să fie mai înainte, Vodă mă preveneà prin unul din pajii săi. – Mă îmbrăcam „în mare ţinută” şi mă urcam în salonul unde erau întruniţi comesenii, adică Beizadelele, aghiotanţii, colonelul de serviciu, una sau două din Domniţele cu bărbatul lor, şi din când în când, Bibica, secretarul grecesc, un om ciudat, de care voi vorbi mai la vale. Lumea intrà în sala de prânz numai când erà încunoştiinţată că Domnul şedeà într’însa, Locul meu erà totdeauna lângă una dintre Domniţe – Bucătăria erà franţuzească, ca vinul (Château-Laftitte). – Un singur detaliu cam oriental: un fel de paj stătea drept la spatele Măriei Sale cu un evantaliu uriaş, făcut cu cozi întregi de păun şi lucrat în mănăstirea Văratic; mişcându-l regulat alunga muştele cu o neştirbită seriozitate. – Prânzul se sfârşeà repede. – Vodă mânca iute şi în tăcere. – Nici unul nu cutezà să ridice glasul înaintea lui, Domnitor şi tată: şi el ne-având nimic nou de spus, tăcea. – La început, voind să fac ca ceilalţi, – tăceam. – Dar după ce m’am convins că tăcerea Principelui erà datorită plictiselei, că tăcerea comesenilor erà pricinuită de timiditate precum şi de sărăcia minţei lor în lucruri de povestit, când m’am asigurat pe deplin că toţi, mari şi mici, ar fi fost fericiţi să nu se plictisească atât de „domneşte”, rupsei tăcerea şi fără a interogà niciodată pe Vodă – (căci niciodată nu e voie să interogi pe un cap încoronat -) îndrăznii mai întâi să dau la lumină nişte anecdote vesele. – Avusei ideia de a face aşà ca să fiu eu întrebat despre Paris, Franţa, Împăratul, călătoriile şi incidentele vieţii mele. – Vodă înveselit, începuse a mă cicălì; apoi căpătă plăcere la jocul acesta ca un copil, şi nu mai vrù să mă lase să prânzesc în oraş. – După prânz, sindrofia treceà în salonul de lângă odaia de culcat a Principelui. – Potrivit cu orânduiala Curţii, aveà loc atuncea o ceremonie: sărutarea mâinii. Se servea cafeaua şi tutunul cu ciubucele turceşti. – Tinerele domniţe aprindeau ţigarete. „Grenier făceà ca ele de obiceiu. „Îndată ce se isprăvia ciubucul Domnitorului, adunarea se sculà în picioare; – una din Domniţe dădeà Măriei Sale halatul lui – Vodă ne spuneà la revedere, şi intrà la el ca să facă siesta. La 12 se trezeà şi se duceà la D-na L…. S’întorceà la palat la 3-4 ceasuri de dimineaţă. – Acestea-i erau obiceiurile cotidiane. După dispariţia Principelui, toată lumea se năpusteà la Copou, la Operă, sau la Teatrul Italian, sau în serată. Eu, deslipindu-mă repede de fracul nesuferit, alergam să sfârşesc ziua la Consulatul Francez sau la Rolla, cumnatul lui B. Alexandri – mai târziu la Cantacuzino (Zizin) – sau mă duceam să fac o primblare singuratică în pădurea de lângă Copou, câteodată chiar în valea până la Iazul Mitropolitului”.
Când Tastu s’întoarce dela Bucureşti (1 Aprilie 1855), găseşte pe Grenier ca în elementul său – cu o poziţie bine dobândită şi mulţumitoare faţă de Grigorie-Vodă şi de societatea moldovenească. Grenier povesteşte cum făcuse cunoştinţa lui în familia Chazal la Paris, în 1847, când erà întrebuinţat la Minister. – Face portretul tatălui său şi mai cu seamă al mumei sale, vestita Doamnă Amable Tastu, atât de cunoscută prin poeziile sale şi operile pedagogice ce le-a scris. Dar aceste portrete deşi bine zugrăvite cam es din cadrul nostru.
Eug. Tastu, el, nu semănà nici tatălui nici mumei sale. – Lucrul care izbià pe toţi la cea d’ântâi privire, erà părul lui alb, care nu se potriveà de loc cu figura lui încă tânără (aveà vârsta mea 35-36 de ani). Ochii lui, de un albastru închis, aveau de obiceiu o expresiune foarte blândă, dar de când în când, ştiau să se facă nepătrunşi şi cumplit-lucioşi ca oţelul. Erà o prefacere desăvârşită şi năpraznică. Pretindeam că atuncea încărcà ochii lui ca pe două pistoale. Intrase tănăr în cariera diplomatică; elev-consul la Smirna, consul la Sf. Sebastian, la Cipru, la Iaşi – mai târziu fu numit consul general, la Belgrad, la Bagdad, în Egipet… Duh ager şi original, foarte învăţat, şi cu însuşiri de tot felul, ar fi avut o carieră strălucită, dacă n’ar fi fost moleşit prin mediul oriental, şi dacă nu şi-ar fi stricat rostul singur, arătându-se prea… cinstit în Egipet, la epoca oamenilor ca M…, B…., P-sa M… Cel puţin, după retragere, ar fi putut să-şi deà măsură,… să scrie…. nu vruse. Desgustat, se îngropă viu la ţară cu mama sa. După moartea acesteia, care-i erà viaţa, s’a stins încetinel întru uitare. În 1855, erà în toată puterea firei sale; aveà o mare înrâurire asupra tineretului boeresc moldovean în partea cea mai sănătoasă şi cultă a lui. Duceà pe aceştia către Vodă, ca ajutori în încercările lui patriotice – în locul unei opoziţiuni trândave şi ironice singură primită de modă până atuncea – Grigorie Vodă avù astfel entuziaştii săi, şi nişte entuziaşti sinceri cari nu erau nici linguşitori nici interesaţi. – Războiul din Crimea însufleţise din nou iubirea de neam: se nădăjduià, cu sprijinul Franţei, să scape ţara de asuprirea stăpânilor din afară. Se aşteptà cu o nespusă nerăbdare sosirea soldaţilor noştri. – Ce efect ar fi produs asupra neamului aceluia apariţia drapelului tricolor! Cevà de neînchipuit. – Aud încă acuma, par’că, pe unul dintre tinerii mei prieteni I. (Zizin) Cantacuzino, făgăduind sărbătoreşte o rentă de 2.000 franci celui d’ântâi ostaş francez care ar fi pus piciorul pe pământul Iaşilor: ce vis!… un vis numai. Austria erà acolo şi ne tăià drumul. – Vulturul cu două capete jucà jocul îndoit. Ruşilor le spuneà: „Opresc pe Anglo-Francezi să intre” – Francezilor: „Opresc pe Ruşi” şi întru sine:,,Am venit şi voiu rămâneà”. Slavă Domnului: cel puţin s’a dus, şi nu s’a mai întors!”
„După prânz de obicei găseam la consulat, pe Cancelarul, Castaing, fire bună şi amabilă, mai înceată şi mai puţin cultă de cât noi…; erà tradiţiunea întrupată a Consulatului – pe doctorul Bassereau, medicul-şef al Spitalului om de seamă, isleţ şi vesel, precum sunt deseori oamenii graşi şi cocoloşiţi, împlinind o misiune, ca Bontoux. – Ne puneam pe divanuri, cu ciubucuri aprinse. – Puţină vreme după sosirea mea, socoteam acolo un oaspe mai mult, I. (Zizin) Cantacuzino, francez de inimă, de suflet şi de maniere atât ca şi noi. Crescut la Töpfer, făceà cinste educatorului său.
„Mai învăţat şi serios de cât majoritatea compatrioţilor săi, arătà, cu toată valoarea şi distincţiunea-i, o oarecare sfială ruşinoasă, izvorită totdeodata din modestia lui şi din mândria lui firească, sfială ce nu erà fără farmec. Susceptibilitatea lui erà mare şi se deşteptà lesne. Îl cucerisem, prin manopere îndemanatice, atât de bine, în cât ajunsesem chiar a’l criticà (prieteneşte într’adevăr) fără a’l supărà. Făcui cunoştinţa lui prin Tastu; prin mijlocirea mea intră în relaţie cu Alexandri. Ţineam, toţi împreună, convorbiri nebunatice entru cea mai mare uimire a lui Castaing. Afară de cercul nostru intim, mai veneà şi Sachellarides, consul grecesc, fiinţă nesuferită, dar destul de deşteaptă subt un înveliş grosolan; primeà toate vorbele înţepătoare cu care îl străpungeam – cu nădejdea de a aflà câtevà ştiri diplomatice dela consulul francez sau dela secretarul Domnitorului. În orice caz erà fericit să se familiarizeze gratis cu limba noastră şi să încerce a pătrunde în ascunzişurile glumei frantuzeşti. Îmi aduceà aminte de Daoud-Oglou care îşi dădeà aceiaşi osteneală la ambasada franceză din Berlin în 48, lucru ce nu l-a împiedicat să devie un mare personaj, paşă, şi guvernator al Siriei”.
„Dar să ne întoarcem la Iaşi… Nu petreceam toate serile la Consulat, nici Tastu el însuşi. Tastu mergeà dese ori la Boissereau. Eu la Alexandri, la Zizin Cantacuzino, la d-na Rolla, şi Vodă mă pofteà cu insistenţă. Văzând că eram chiemat în mai multe părţi îmi dădu în glumă, porecla de „coureur”. Trebue să spun că am contribuit să acreditez acest calificativ în împrejurările următoare: Am povestit obiceiurile Măriei Sale, siesta şi celelalte. Noaptea, îi lipseà adesea somnul, şi atuncea se primblà în halat până când osteneala îl trânteà pe pat”:
Odată, puţină vreme după încercarea lui Grenier de a da cevà viaţă convorbirilor dela prânz – fu chemat prin poruncă domnească, la 3 ceasuri, în toiul nopţei. Sculat în grabă, soseşte în odaia Domnitorului cu mari îngrijiri, crezând că erà vorba de cevà grav… Lipsa de somn fiind încăpăţânată, Vodă vroià numai să convorbească cu Grenier ca să-i pară timpul mai scurt.
Convorbirea avù loc – această dată. Dar Vodă vroind să încerce a doua oară aceiaşi reţetă pentru potolirea nervosităţei sale, Grenier dă ordin feciorului său să spue în atari împrejurări că nu se gaseà la Palat, ci petreceà în oraş cu femei. Astfel isbuti să se păzească de capriciul domnesc – însă cu adaosul la numele lui al unui calificativ care pareà bine nimerit.
*
* *
Cap. II al cărţei începe cu o descriere a stărei spiritelor în Moldova. Pentru politica externă aşteptarea îngrijată a deciziunilor Franţei. Pentru politica internă; ori unde stânjeniri: prea multă lume de menajat ca Vodă să ajungă lesne la împlinirea dorinţelor sale. Grenier face în această privinţă despre ţara noastră de pe atunci un tablou cam încărcat, dar întru câtvà îndreptăţit: în unele părţi s’ar adeveri şi pentru starea de acuma.
„Un suveran nestatornicit pe scaunul domnesc – nici o reprezentaţie naţională serioasă, – o administraţie fără control şi tradiţiuni – un cler fără cultură şi fără nici o influenţă – o magistratură pururea mişcătoare cu sentinţe pururea casabile – puterea concentrată în mâinile unui singur om, stăpân pe viaţă şi pe moarte al fiecăruia, (tot ca şi pe onoarea tuturor) fără vreun alt recurs decât opinia publică şi vre-o altă chezăşie decât blândeţea moravurilor – proprietatea, aproape în întregimea ei, în mâinile unei boerimi împovărate de datorii, fără datini şi fără virtuţi ostăşeşti, deschisă la toate fanteziile, şi spoită cu idei „moderne”, plutind ca dintr’un Olimp pe deasupra sărmanei turme a ţăranilor, rămaşi înapoi cu mai multe veacuri, şi îmbrăcaţi după 18 secoli ca Dacii din Coloana Traiană unii chiar robi [36] – neam bun, naiv şi voinic care mai târziu la Plevna a dovedit tot ce preţuia. Între aceste două extreme nici un fel de clasă mijlocie, nici un fel de „tiers-état” inteligent şi muncitor ca să strângă împreună pe aceste elemente prea deosebite şi să formeze legătura bine închegată a forţelor naţionale. În locul acestei burghezii pământene, care din nenorocire lipseà, nişte venetici, jidanii, ce se îndeletnicesc cu toate meseriile, dela corsetele femeilor până la giuvaere şi la înaltă bancă, unii jos sugând vinele ţăranului prin camătă, ceilalţi ruinând pe boieri prin împrumuturi cu dobânzi copleşite. Şi de ar fi putut Vodă să aducă un leac alâtor rele! Dar atotputernicia lui erà iluzorie în această materie. Nici Suzeranul musulman, nici ocrotitorul pravoslavnic, nici Vecinul catolic nu i-ar fi îngăduit cea mai mică veleitate liberală [37] . Erà covârşit cu greutăţile externe şi interne, toate mari şi straşnice; intrigi şi pretendenţi; unii, Sturzeşti, Balşeşti, Rosnovăneni, Ghiculeşti alcătuiau faubourg-ul St. Germain din Iaşi şi erau puternicii locului, alţii erau sprijiniţi din afară şi bogaţi, aşà Muruzeştii, Cantacuzineştii, Catargeştii şi Vogoridi… Acesta din urmă aveà două cărţi frumoase în jocul lui: tatăl lui foarte bine văzut în Ţarigrad şi nevasta lui, cea mai avută moştenitoare din România. Mai erau şi nemulţumiţii de toate felurile. Mai erau şi nerăbdătorii (Cogălniceanu şi Rosetti). Trebue să menţionez un alt „partid” ce’l rânduisem sub rubrica puţin respectuoasă a,,Caraghioşilor” – va fi comedie după tragedie. – Să înveselim, prin câtecevà, această politică… Erà pe atuncea la Iaşi un boer bătrân care cu o încăpăţânare duioasă vroià să fie chemat „general” fără ca să fi fost el nici odată aşà cevà. Îl făcusem fericit numindu-l după placul lui; mai pe urmă văzând succesul meu, mersei mai departe chiemându-l pe el: D-le mareşal, d-le seneşal, sau orice cuvânt cu „al” cu un succes şi mai mare. „Ambiţios se svârcolea în anticamere ca să intrigheze… N’aveà decât un singur păr pe cap, însă atât de lung încât întortochiându-l cu grijă îşi făcea cu el ca o perucă întreagă”…. „Franţuzeasca lui ameţitoare ne deschideà o mină neistovită de cuvinte necunoscute şi de împerechieri verbale îndrăzneţe”…
*
* *
După ciudatul personaj acela de general fără militărie, şi de intrigant cam tâmpit, Grenier trece la ceilalţi „Caraghioşi”, V* şi C* din care cel d’intâiu se arată mai primejdios pentru binele ţării.
„V* erà un chip care nu se puteà întâlnì decât în ţara aceasta şi numai în acel timp. Părintele lui, Principe adică Guvernator în insula S…., erà unul dintre aceşti Fanarioţi… care dădeau Înaltei Porţi cei mai buni servitori ai săi; erà un moşneag mititel, ghibaciu şi şiret, pe care am putut să-l mai văz la Constantinopol. După ce fusese la S…. se întorsese la Stambul, bogat şi om cu vază. Împlinea în timpul din urmă oficiul de Kapukehaia al Domnitorilor Moldovei. Erà mijlocitorul lor rânduit pe lângă Guvernul Turcesc; întreţinea o corespondenţă regulată cu Grigorie-Vodă care îi răspundeà prin intermediarul secretarului său grecesc, Bibica. Iată că cu câţivà ani mai înainte, bătrânul V* primi veste cum că trăià la Iaşi o tânără orfană cu milioane; într’o frumoasă dimineaţă Iaşii văzură proaspăt sosit pe piaţă un „June fiu al Eladei”, împodobit cu o mică mustaţă neagră, subţiat la stat, strâns în redingota cu,,talie” a Reformei Turceşti, şi cu fesul roşu pe cap! Să-şi închipuiască cinevà impresia pricinuită în această lume dela Iaşi, atât de duşmănoasă şi de dispreţuitoare pentru tot ce se arătà turcesc, prin apariţia acestui urmaş al lui Iason aşà travestit, bâlbâind o franţuzească neîndestulătoare. Sensaţia se dovedì şi mai sguduitoare când toţi fură încunoştiinţaţi despre intenţiie lui. Glumele cădeau ca săgeţile. Totuşi izbuti…; printr’o bine chibzuită împărţire de parale, prin şiretlicuri, şi prin stăruinţa lui, ştiuse atât de bine să cucerească pe cei cari înconjurau pe tânăra orfană în cât ajunse să o iea în căsătorie. Când făcui cunoştinţa lui, se îngrăşase, însă păstrase portul său turcesc şi fesul său roşu în mijlocul tinerilor boeri îmbrăcaţi după cea din urmă modă din Paris. Franţuzeasca lui rămăsese neîndestulătoare, ca şi toată convorbirea lui. Într’un cuvânt erà „nerod” plin de şiretenie şi de făţărnicie amestecate totuşi cu o oarecare naivitate, (să potriviţi aceste „însuşiri” cum puteţi, prin închipuire). Se folosea de 2 arme pe care le credea atotputernice: minciuna şi coruperea.”
„Ne dadeà, lui Alexandri şi mie, nişte clipe de nespusă veselie: găseam în el un izvor nesecat de zeflemele: cu câte ceasuri de râs nu i-am rămas datori! Vasile mai cu seamă erà admirabil prin sângele rece cu care îl trăgeà de nas şi-l făceà să creadă bazaconiile cele mai neauzite. Pe atuncea V* erà amorezat nebun după cea mai frumoasă femeie din Iaşi, D-na C*, care tocmai mă intrigase mult la balul mascat, într’un domino verde. Ne făcea lui Alexandri şi mie marea cinste de a fi gelos de noi doi. Veneà adesea la Palat ca să afle până unde înaintaserăm în pretinsele favoruri ale prea iubitei sale. Dacă din întâmplare Vasile erà de mai înainte la mine sau sosea în timpul vizitei, lui V* îl făceam să ne povestească pe nesimţite tot ce spusese şi făptuise la doamna aceia în ziua cealaltă după asta refăceam şi noi povestea în ordine şi-îi dădeam să crează ca eram amândoi acolo, şi că Doamna C* ne ascunsese în dosul unui paravan ca să fim de faţă la întrevederea ei cu dânsul, şi ca să ne convingem „de visu” de virtutea ei. Nimic nu erà mai nostim; şi cu şedinţele acelea aveam de ce râde la noi pentru mai multe zile. Ca să sfârşim cu V* şi cu coafura ciudată a lui, vom spune că fesul lui turcesc, nu dovedeà o simplă linguşire faţă de stăpânii săi dela Stambul, ci, după cele ce se ziceau, o necesitate datorită conformaţiei fireşti a capului său; acesta să sfârşeà atât de straniu într’un vârf ascuţit ca o căpăţână de zahăr în cât nu puteà să se lase de „capacul” lui fără a fi expus la toate batjocurile moldoveneşti şi altele şi de fapt, nici unul nu l-a văzut vreodată „neacoperit”. Cu toate aceste caraghiozlicuri, adevărate sau închipuite, acest turc, acest prost, acest năuc, acest analfabet, care n’aveà în ţeasta lui de-cât un mijloc de a se înălţà: minciuna, a ajuns să steà la cârmă, în această biată ţară Moldovenească, ……………………………………
…………………………………………………………………………………………..
şi acest caraghioas a fost, pentru un răstimp, cel d’întâiu în societatea aceia ieşană fermecătoare, elegantă, înţeleaptă, care-l străpunsese cu glume cevà mai înainte. Trebue să mărturisesc că n’am râs atuncea. Eram la Paris. Supărarea şi indignarea mă înăbuşiră când aflai vestea aceasta. Mă simţiam lovit în piept ca un Moldovean, la auzul ruşinei gratuite ce se faceà unui neam pe care-l iubeam ca o a doua patrie a mea”.
C* celalt „membru” al „partidei” sus numite, n’aveà un rost atât de mare; ambiţionea lui erà subalternă şi trebuià să rămâie zadarnică. Fusese ministru de interne sub principele Grigorie şi vroià să mai fie. Veneà necontenit la mine ca să-mi povestească toate greşelile politice şi administrative ale titularului în sarcină, un văr al lui, pe care îl pizmuia din toate puterile. Aceste nesfârşite ponegriri n’aveà alt rezultat decât de a ne da Principelui şi mie adevărate şi repetate scene de comedie, treaba rămânând baltă precum se înţelege”.
Grenier vorbeşte mai pe urmă de persoanele din societatea moldovenească cu care se găseà mai des în atingere. Vorbeşte între altele, cu multă simpatie despre „fetele lui Costin Catargi; 2 erau măritate, una, Sofia, tot cu un Catargiu, negru ca o cârtiţă, dar bun băiat. A doua, Maria cu Prinţul Obrenovici, nepot şi mai târziu urmaş [38] al marelui erou sârb Miloş. Aceia aveà un cap mititel fermecător…………………. Trăià despărţită de bărbatul ei. Din această căsătorie puţin norocoasă născuse un copil de toată frumuseţea pe care îl întâlneam deseori cu dădaca lui, fie la Copou, fie la mama sa. Îl numeau Milan: de câte ori l’am făcut să sară în braţele mele: este regele actual al Serbiei (1881). A treia fiică a lui Costin Catargi, Olga, o palidă fecioară, cu ochii albaştri, de o frumuseţe aleasă, se căsătoreà atunci cu Bălănescu. Am ajutat la întocmirea firelor de aur cari servesc la cununie în Moldova; am păstrat dintre betelile acele cele ce mi s’au dat cu prilejul nuntei, au fost arse însă la Paris în timpul Comunei. Soţii, ei, divorţaseră „……… Grenier
| Nevasta cea d’intâi a lui Grigorie Ghika-Vodă: DOMNIŢA ELENA STURZA (Fiica Domnitorului Ioniţă Sturza şi a Ecaterinei N. Rosnoveanu) După o miniatură. |
A doua nevastă a lui Grigorie Ghika-Vodă: ANA CATARGI După o miniatură. |
urmăreşte galeria cunoştinţelor sale….. „D-na Rolla: trebue să fi fost frumoasă; erà gingaşă şi bolnăvicioasă. Sora ei, d-na Docan şi d-na Ioan Alexandri, pe care am mai văzut-o deseori la Paris, erau amândouă amabile şi plăcute. Rolla însuşi n’avea nimic a face cu eroul poeziei lui Musset; tânăr şi înfăţişându-se destul de bine aveà sprincene negre îmbinate cari îi dădeau un chip cumplit şi sever. Erà ambiţios după cum mi se păreà (dar asta nu e un semn distinctiv prea deosebit). Nu erà totuşi printre cei din oligarhia pretendenţilor: dar îşi aveà candidat pentru viitor: pe Costache Negri (fratele vitreg al Prinţesei Vogoridi) fire iubitoare, dreaptă, naivă şi generoasă plină de bună voinţă şi de patriotism”.
Cu toate aceste însuşiri (şi întrucâtva tocmai fiindcă le aveà) Negri n’ar fi fost un Domnitor bine nimerit. Slab de voinţă, nehotărît, din când în când violent precum se întamplă de cele mai multe ori la cei slabi, se puteà zice că aveà o parte din defectele lui GrigorieVodă fără a aveà toate calităţile lui. Între altele n’ar fi putut să reprezinte puterea supremă cu măreţia cerută în această înaltă poziţie. Nu vreà să zică că-i lipseà înfăţişarea; erà bărbat frumos şi înalt, capul cu părul său stufos cu mustăţile sale „vârf-în-sus”, aminteà pe acela lui Enric al IV-lea, dar cevà mai moleşit în expresie şi cu nişte ochi negri mai frumoşi. Dar i-ar fi lipsit cevà în „ţinută”. Iubea prea mult simplicitatea; în această ţară de maniere şi de porturi elegante, ar fi făcut o impresie prea disperată… cu toate că lângă V*!!! dar Doamne fereşte să nu mai revenim la V*! Iubitul nostru Negri! soarta i-a cruţat această grea încercare a Domniei şi bine a făcut: a luat lângă el, cu totul lângă el, pe unul dintre prietenii săi, pe Cuza care erà şi el un oaspe obişnuit al salonului lui Rolla când îndeletnicirile sale nu-l reţinea la Galaţi. Cuza veneà şi la mine să fumeze câte o ţigaretă oricand aveà o audienţă domnească. Voiu aveà să vorbesc mai îndelung despre el şi despre Negri mai cu seamă când Galaţii şi Constantinopolul îmi vor aduce numele lor în varful peniţei.
„Eram să uit pe un original care erà mai mult decât un oaspe obişnuit al Salonului lui Rolla, cevà ca o „mobilă” a lui, maiorul P*, un fel de pandur bătrân, cu mustăţile înegrite pentru vecie, cu un obraz care părea trecut prin tăbăcărie, veştejit şi zbârcit; vorbeà foarte rău franţuzeşte, se dovedeà însă foarte nostim în limba lui. Căsătorit undevà, niminea nu-i văzuse vr’o dată nevasta. Totdeauna luat în zeflemea şi totdeauna bine primit împlineà la Rolla acelaş rost ca Sachellaridi la Consulat, dar cu mai mult haz şi omenie”.
„Ministrul Finanţelor, Mavrogheni erà unul dintre bărbaţii cei mai distinşi şi mai destoinici din ţară. De obârşie greacă, precum se vede după numele lui, dacă ar fi fost moldovean, nici unul n’ar fi fost un candidat la Domnie mai primejdios pentru concurenţii săi. Mic la stat, cu privirile adânci, cu maniere cât se poate de alese, foarte inteligent, plin de ghibăcie, de o fire elegantă şi mlădioasă, capabil de sârguinţă şi de muncă, ar fi fost un Domn destul pe potrivit… În tot cazul erà ministrul preferat al lui Grigorie-Vodă. Bogat şi înzestrat cu o familie frumoasă, dădeà în salonul lungueţ şi rotunjit, din casa lui (clădită mi se pare de Contesa S*) cele mai plăcute serbări, la cari d-na Mavrogheni născută Spiro prezidà cu o amabilitate desăvârşită. Găsiiu în casă la dânsul pe unul dintre foştii mei camarazi dela Fontenay, P-ţul Sutzu, vărul aceluia pe care’l înlocuiam la Curte.
„Dar casa şi familia unde mă duceam mai des erau acelea ale lui Ion Zizin Cantacuzino, căsătorit cu d-na Zoe Sturza, fata din cea dintâiu căsătorie a doamnei Rosnovano. Nu pot să rostesc numele acesta fără ca să încerc a da o idee despre această nobilă figură: merită dar să ne oprim puţin. Doamna Rosnovanu, o Ghiculească, erà una dintr’acele „excepţionale” femei bătrâne, încă frumoase, de care am vorbit mai sus, când dădeam amănunte despre cele dintâiu baluri moldoveneşti la cari fusesem. Cu toate că n’aveà decât o statură mijlocie, şi îngrăşarea care de obiceiu însoţeşte cinzecimea de ani, nu erà cu putinţă să nu fie izbit de înfăţişarea nobilă, de măreţia chiar a atitudinei sale. Nimenea n’aveà „grand air” ca dânsa. Erà într’adevăr o fire domnească în toată fiinţa ei. Fie în palatul ei dela Iaşi, fie în castelul ei dela Stânca, lângă Prut, primea lumea cu cea mai plăcută ospitalitate. Toţi o respectau şi se închinau înaintea ei. Vârsta îndrumase sufletul ei, care fusese înflăcărat, şi care rămăsese puternic, spre datoriile şi ambiţiunile familiare; deschisese şi inima sa desfătărilor milosteniei. Această femeie care părea atât de mândră, care se arătase atât de mondenă, aveà pornirile unei surori de caritate. Seara, îmbrobodită numai cu un ştergar, sau cu scurteica ridicată pe cap se duceà pe furiş în sat, pe jos, ca să aducă alinări şi ajutoare în cocioabele cele mai ticăloase ale ţăranilor. Erà certată cu Domnitorul, din pricina bărbatului ei: mă primeà totuşi cu o nespusă bunătate care nu s’a desminţit nici o dată, şi chiar acum (1881) în, ciuda îndepărtării şi cu toată trecerea timpului, mi-a păstrat o amintire prietenoasă, contraschimbată de mine cu respect şi admiraţiune. Din căsătoria sa cea dintâiu cu un Sturza [39] avusese patru fete, dintre care doamna Catinca Moruzi, doamna Zoe Cantacuzino, viitoarea mumă a Reginei Natalia a Serbiei doamna Pulheria Keşcu, pe atunci nemăritată. Din căsătoria sa cu Rosnovano aveà două fetiţe încă micuţe, un băiat, moştenitor al marei averi a familiei Niculae, copil răsfăţat: acela se înnebuneà numai după tragediile franceze, şi erà cam luat în râs de lumea ieşană: batjocura însă nu erà îndreptăţită, erà cult, nu-i lipseà hazul şi nici o oarecare vitejie pe care ştiù s’o dovedească la Plevna.
„D-na Zoe Cantacuzino erà cu adevărat femeia cea mai distinsă din Iaşi. De o potrivă cu muma ei prin educaţiunea şi manierile sale îi erà inferioară în ce priveşte frumuseţea, căci, ochii săi negri aveau uneori o orientare nepotrivită, şi nasul ei nu erà destul de fin tot ca şi conturul obrazului; în schimb aveà un „teint” atât de alb şi de curat, un păr atât de lung, o talie atât de frumoasă, o înfăţişare atât de elegantă şi mândră, moduri de a fi atât de alese, atâta artă şi gust în toată persoana ei, în cât un farmec stăpânitor o înconjurà, şi o făceà frumoasă între cele mai frumoase; păreà menită ca să domnească. Bărbatul ei [40] o iubeà şi o admirà cu o rezervă duioasă care pentru cei nepreveniţi, ar fi putut să apară ca o răceală. Aveau atunci trei copii, cari au murit. Salonul doamnei Zoe Cantacuzino, cu sora sa Pulheria şi surorile sale mai mici, Rosnovaniţele (una mai târziu căsătorită cu Marchizul de Bouillé), cuprindea o atmoseră de fericire şi de intimitate. Pulheria aveà 18 ani: întruneà farmecul surorei sale cu o adevărată frumuseţe originală şi de un caracter pătrunzător. Se înfăţişà mai cu seamă ca o fire aristocratică, fină şi misterioasă: erà poezia întrupată. Nişte ochi mari, adânci, un obraz smead, o expresie de suferinţă şi de cugetare tot odată. Seara, cu portul ţărănesc din Moldova, apăreà ca icoana ideală a dulcei sale patrii”. Într’o digresiune Grenier povesteşte excursiile romantice ce făceà cu Pulheria şi surorile sale ca să privească asfinţitul soarelui înecând puţin câte puţin valea Prutului, stelele răsărind şi luna spuntând năpraznic pe la Repede. „Aveà un suflet atât de înalt în cât păreà innaccesibil. Se mărită mai târziu cu un Basarabean tânăr, bogat şi frumos care muri în floarea vârstei. O mai văzui un an după moartea lui la Paris, îmbrăcată în veştminte de jale cu cei 4-5 copii ai săi, istovită, slăbită; muri şi ea puţin mai târziu.
„În această societate şi în aceste întruniri intime petrecusem iarna şi începutul primăverei anului 1855. Lucram, eram preţuit, mă simţeam fericit „Halcyon’s days” – precum spun Englejii, – în ajunul furtunelor”. „Pe la jumătatea lunei Aprilie, avù loc la palat o întâmplare care zugrăveşte bine lumea şi ţara. Prinţul Alecu, al 3-lea fiu al Domnitorului, se înamorase de tânăra Adela Rosnovanu, fata Ruxandei Catargi. Părinţii se opuneau. Îndrăgostiţii erau veri într’un grad care nu îngăduià căsătoria. Suveranul nu puteà să dea pilda unei înfrângeri a legilor. De obiceiu în acest fel de încurcături, tinerii fugeau în Basarabia şi se întorceau căsătoriţi. Dar atuncea, din pricina războiului Crimeii, graniţa rusească erà ca şi închisă. Rămânea graniţa austriacă. După ce obţinuse cu mare greutate consimţimântul capricioasei sale soacre „in spe” (aceasta spuneà că dacă nu se făceà căsătoria în opt zile retrăgea învoirea ei, şi se duceà la Paris cu fata), Prinţul Alexandru alergă în Galiţia cu complicitatea fraţilor săi. Însă acolo Austriacii încep a merge atât de departe cu formalităţile în cât treaba nu se poate face. Telegrame după telegrame la fraţii complici, ca să-i vie în ajutor. Tocmai atuncea Vodă părăseà Iaşii ca să meargă la întâmpinarea lui Ştirbey şi mai erà să lipsească din Capitală timp de 4-5 zile. Prinţul Constantin, fratele cel mare al amorezatului, nu pierde nici un minut, convoacă pe Mitropolit, exercită o presiune energică, obţine dispensele, adună pe logodnici în apartamentele sale; face să se săvârşească cununia şi trimite un cumnat pe drum în întâmpinarea Domnitorului, care se întorcea, ca să îmblânzească mânia lui. Principele, întorcându-se găsi toată ceata „răzvrătiţilor ai iubirei” rânduită în filă pe scara Palatului şi la rândul cel dintâiu cei doui vinovaţi: ei sărutară mâna tatălui; Vodă sărută cu drag pe toată lumea, trase puţintel de ureche pe Alexandru, ameninţă cu degetul pe Costache „antreprenorul căsătoriilor” şi treaba se sfârşì astfel. Avurăm numai o frumoasă figură mai mult la masă: nişte ochi minunaţi când verzi ca marea, când albaştri şi închişi; un cap împodobit cu un păr negru mătăsos; un nas lung şi acvilin pe d’asupra unei guri micuţe care te provoacă la gluma clasică a papagalului ciugulind o vişină. Se deprinse a mă cicăli şi ea, după puţina vreme, şi fusei repede primit de noua venită ca un vechiu prieten. Mă simţeam legat cu sufletul de toţi”. Grenier povesteşte îndelung cum se găseà fericit în aceste începuturi ale şederei sale în Moldova; descrie mai pe urmă că rămânând vie între amintirile sale de poet, o serată estivală petrecută cu Prinţişorii ca să auzim privighetorile la Socola, în via Principelui”; privighetoarele din Moldova sunt după Grenier, cevà cu totul deosebit: „sunt ca „contraltele” speciei, ale noastre nu sunt decât nişte soprani ordinari”. Trebue să credem după cuvânt un poet romantic, spicuitor de privighetoare; totuşi o verificare n’ar fi de prisos… Într’alte amintiri poetico-sentimentale, Grenier mai vorbeşte de lecţiile de poesie germană ce dădeà în mijlocul unei grădini strălucitoare de flori Prinţesei Natalia, pupă liedurile de Goethe. Viaţa se desfăşurà aşà liniştit. Toate păreau ca un vis de fericire. O neaşteptată lovitură a soartei trebuià să schimbe rostul plăcut al lucrurilor.
Prilejul acestei schimbări se datorì unei tragedii desfăşurată în viaţa Domniţei Natalia „Erà sburdalnică, cu toane, uşuratică, dar îşi iubea soţul – Copilă, se măritase patru ani mai înainte, – cam la 14 ani. – Aveà 18 ani; bărbatul ei, Costică Balş, 23. – Şi iată, o lună după timpurile fericite de care am vorbit, Costică Balş, în ziua de 15 Iunie cădeà fulgerat rănit de moarte într’un duel cu un ofiţer austriac, care se arătase fără tact prea înfocat admirator al nevestei lui, şi faţă de care nevasta lui se purtase cu o cochetărie nechibzuită de copilă. Lovitura adusă vieţii tuturora fu straşnică. – Toată societatea moldovenească se găsì val-vârtej. Tastu şi eu furăm ca trăsniţi. Întâmplarea aveà şi un caracter naţional – Austriacii erau priviţi cu ură – atât în cât aproape tuturora le păreà rău de plecarea Ruşilor! Acest duel şi această moarte, socotită ca un asasinat, răsvrătiseră toate sufletele, toate inimile. – Îngroparea se dovedì cevà nemai pomenit; se puteà teme o mişcare populară în contra armatei de ocupaţiune. După obiceiul vechiu, sărmanul Costică fu adus la biserică cu faţa neacoperită, în toiul florilor şi al coroanelor care covârşiau sicriul – în cortejul şi în toate străzile nu se vedeau decât ochi plini de lacrimi: tânărul Costică Balş aveà numai prieteni, şi poporul priveà pe adversarul său totodată ca pe un ucigaş, şi ca pe un vrăjmaş al neamului. – Nu vorbesc despre durerea lui Grigorie-Vodă. În ziua cea dintâiu nu îndrăznii să mă duc să-l văd. – După parastas, îmi luai inima în dinţi şi intrai la dânsul. Îl găsii şezând, zdrobit. Îi sărutai mâna ca un fiu, pentru cea dintâia dată. Îmi luă capul şi-mi sărută fruntea; nişte lacrimi fierbinţi îi curgeau până în mustăţile cărunte. Nemai putând să mă stăpânesc, plânsei cu el. Durerea lui de tată îmi frangeà inima şi o înţelegeam atât de bine – erà copila lui, copila cea mai iubită, care prin uşurinţa ei necugetată pricinuise atâta jale. Eram devotat lui Grigorie-Vodă din tot sufletul, – erà atât de bun pentru mine; dar momentele acele sporiră şi statorniciră dragostea mea pentru el….. Îl lăsai mai liniştit, înconjurat de toţi ceilalţi copii ai săi, cari sosiseră şi ei ca să-i aline suferinţa”.
Mâhnirea lui Grenier şi a lui Tastu erà îndoită prin faptul că cuceriţi prin farmecul tinerei Domniţe, o priveau cu o specială şi vie simpatie. „Ea fie prin porunca tatălui, fie de bună voie, – nu-mi aduc aminte – alergase să-şi adăpostească sbuciumările sufleteşti într’o mănăstire”.
„Nişte zile triste începură. – Ca din adins lucrurile toate luară o rea întorsătură. O neaşteptată neplăcere mai întâiu, numirea lui Tastu la Bagdad – … Tocmai atuncea, el prin îndrumarea dată opiniei publice, eu prin stăruinţi lângă Vodă, ne sileam fără sguduiri să îndrumăm ţara aceasta atât de interesantă să se alunge de vechile sale deprinderi rele, făceam tot ce puteam ca să-şi creeze ea instituţii nouă, nouă moravuri mai sănătoase”. Grenier găsea în Grigorie Ghica al X-lea râvna cea mai mare pentru acest ideal, şi puteà cu atât mai lesne conlucrà în mica lui sferă după puterile sale cu Domnitorul încât ajunsese să fie ascultat cu plăcere de el, tocmai fiindcă Grenier se arătase totdeauna foarte discret şi rezervat, neaducând nici odată cevà ca dela sine în convorbirile cu Principele, refuzând veşnic de a fi intermediar pentru ori ce fel de cerere din afară. „Nu cerusem nimica pentru nimenea în nici un fel. – Poate Vodă chiar ştiuse că refuzasem oferte serioase din partea boierilor înflămânziţi după vr’o înaintare în boerie, sau doritori de revizuirea vr’unui proces (o simplă iscălitură a Domnului erà destul în amândouă cazurile!) cu timpul el venise cătră mine fără rezervă şi cu o deplină încredere – stima şi dragostea lui săvârşind cele ce discreţiunea mea începuse”.
„Numirea lui Tastu ne surprinse tocmai printre proectele de reorganizare a tuturor administraţiunilor, după tipul francez, mai cu seamă cu inspectori financiari şi silvici, cu ingineri – instructori militari [41] – Prietinul nostru Chazal erà unul din aleşii pentru reformele acelea. Principele se învoise cu numirea lui. – Cu mutarea lui Tastu toate se opriseră”.
„Eram în aceste împrejurări când Principele mă desemnă pe mine ca să-l însoţesc în Bucovina, unde se duceà să salute pe Împăratul Austriei. În ziua de 27 Iunie, la 7 seara, părăseam Iaşii. În ziua următoare eram la Cernăuţi, găzduiţi la Arhiepiscopie şi după amiază un arhiduce, al cărui nume l’am uitat, un unchiu al Împăratului, frate sau văr cu acest sărman „netot” demisionar de Ferdinand, – sosi ca să facă vizită la Suveranul Moldovei. Domnitorul vrù să-i prezinte casa lui, cei doi aghiotanţi ai săi şi secretarul său (ca să nu stârnească vr’o gelozie nu luase cu el nici unul dintre miniştri). Arhiducele binevoi să convorbească cu fiecare dintre noi cu această amabilitate cam înţepată şi aproape mecanică, care deosibeşte pe Principii în orice ţară. Se opri mai îndelung la mine întrebându-mă de câtă vreme eram secretar pe lângă Grigorie Vodă, ce post avusesem mai înainte… După spusele lui, înţelesei că mă luà drept un Moldovean. Nevrând să-l las să greşească în această privinţă, îi descoperii că până la Lovitura de Stat, fusesem întrebuinţat în Administraţia Franceză. Abià sfârşeam aceste cuvinte când arhiducele tresare, se trage înapoi cu un pas, şi spune încruntându-se cu o uimire învecinată cu groaza: Ah! sunteţi Francez!” şi’mi întoarse curat spatele, adresând cuvântul colonelului care-i erà mai aproape. Numai doi paşi mă despărţeau de Grigorie Vodă. Îl privii semniticativ fără altă manifestaţie. Arhiducele plecă, Măria Sa porni atunci către mine şi dând din umeri, îmi grăì cu un zâmbet silit „Ce vroiţi! Lupii sunt veşnic lupi pentru câni” (probabil o zicătoare moldovenească). Văzând ca erà foarte nemulţumit îi spusei că această arhiducească lipsă de bună cuviinţă nu ma jignea întru nimic; nu puteam să fiu decât mândru de calitatea mea de Francez; incidentul îmi erà neplăcut numai pentru Măria Sa care nu merità aşà cevà şi niciodată n’aş fi primit favoarea ce Domnul îmi făcuse cu exclusiunea atâtor alţi doritori, dacă aş fi putut să prevăd că favoarea aceasta îi puteà aduce vr’un necaz. – „Vom drege asta” îmi răspunse M. Sa. Seara, Principele fu poftit la masa Împăratului, odată cu aghiotanţii săi, însă fără secretarul său francez.
„Eram într’un mod vădit, pus în carantină; nu mi se iertà păcatul meu strămoşesc. – Dar chiar în seara aceasta Domnitorul îşi deschise inima cu baronul Testa, consulul austriac la Iaşi, carele ne însoţise şi care erà şi el la masa suveranului său. Arătă acestuia că atare procedeuri faţă de mine lucrau în sus, se suiau până la El – că El aveà să reguleze afacerea cu Baronul Testa, privind-o ca o jignire personală, căci, anunţând consulului general vizita ce vroià să facă Împăratului, îi comunicase mai’nainte compoziţia suitei Sale – nici o obiecţie nu se ridicase atuncea în privinţa secretarului Său, – acuma erà prea târziu pentru o modificare de atitudine, şi deveneà un lucru cu totul ofensator să facă, acuma, Domnitorului, aşà pe loc, vr’o ocară de naţionalitatea supranumitului secretar. Adaose că aveà de altfel pentru mine o deosebită stimă şi bunăvoinţă precum o ştià baronul şi că nu-i conveneà să fiu poftit de el la Cernăuţi pentru nişte avanii nemeritate. – Baronul Testa, cât se poate de încurcat, făcù scuze, vorbì de simplă uitare, de neglijeaţă, făgăduì o „reparaţie” desăvârşită, şi într’adevăr, chiar în dimineaţa următoare, ca compensaţie, avusei cinstea de a fi primit singur, în audienţă particulară de Împărat [42]. Eram foarte mulţumit pentru Grigorie Vodă, căruia îi trebuià un semn vădit de îndreptare. Împăratul mă primi la „tragerea la ţintă a Arquebusierilor” (puşcaşilor) din Cernăuţi, în grădină. Nepotul părù că se sileşte să repareze stângăcia trufaşă a unchiului. După mai multe întrebări banale despre Franţa şi despre Moldova, ridică audineţa,
| PRINŢUL CONSTANTIN | PRINŢUL IOAN | PRINŢUL ALEXANDRU |
(Din căsătoria lui Grigorie Ghika al X-lea cu Domniţa Elena Sturza)
După nişte acvarele cu data 1849.
poftindu-mă cu mare amabilitate la sărbătoarea ce erà să se facă, şi oferindu-mi un loc împreună cu Statul-major al său, care stăteà cevà mai înapoi într-o „mare-ţinută” foarte strălucitoare. El purtà o simplă uniformă de ofiţer, care-i sublinia o talie subţiată şi elegantă. Figura lui ar fi fost frumoasă, dacă n’ar fi avut, atât de pronunţată, buza inferioară a Habsburgilor, care-i îngreuià partea de jos a obrazului. Într’un cuvânt se înfăţişà ca un ofiţer chipeş, un frumuşel locotenent de cavalerie. Prin gând îl comparam cu „confratele” său, Napoleon al III-lea, pe care îl cunoscusem de aproape, şi comparaţia aceea erà cu totul în favoarea Habsburgului (un mic elogiu de altfel dacă s’ar mărgini acolo – pentru cine a cunoscut pe celalt „Sire”).
„La întoarcerea noastră, Măria Sa găsì Palatul atât de trist, încât îl părăsì imediat, ducându-se la vila lui de la Socola. Fusei fericit de schimbare: Palatul se pustiise şi se făcuse lăcaş de jale. Familia se împrăştiase: Domniţa Catinca (Mavrocordato) plecase chemată lângă bărbatul ei în Germania – Prinţul Alecu erà în străinatate, Domniţa Aglae la ţară unde trebuià să nască; aceasta fusese zdrobită prin moartea lui Costică Balş; erà totdeodată lovită în afecţiunile şi în ambiţiunile sale: bărbatul ei căzuse în disgraţie: deşì ministru al justiţiei, primise a fi martor al cumnatului său – Domnitorul îl destituise: Sgomotul făcut în jurul persoanei surorei sale atinsese pe Prinţesa Aglae drept în inimă şi-i încercase mândria. – Dar sufletul îi erà falnic ca şi frumuseţea. – În durerea-i purtà înalt capul acesta care erà cel mai frumos din lume. „Nu voiu reveni” îmi spuneà,,,voiu petrece iarna la ţară; mă voiu îngropà în zăpadă”.
,,Socola erà o vilă foarte simplă, – cu o sală de prânz modestă, în care golurile lăsate erau mai puţin simţite. Ori-ce veselie erà dispărută însă. – Domnitorul îmbătrânise cu 10 ani. Îl lăsam cât mai puţin singur. După prânz numai, mă duceam la Tastu, dormeam la Palat, şi mă întorceam de dimineaţă la Socola. Toată ziua lucram într’un colţ, în cabinetul de lucru al Principelui; instalaţia aceasta erà foarte incomodă; eram mereu stânjenit de toţi cei ce veneau şi plecau, miniştri, aghiotanţi, feciori de casă, şi solicitatori.
„În sfârşit ca să scap, mă ascunsei în grădină, şi mă instalai într’acel mic kiosc unde cu două luni mai ‘nainte, împreună cu prinţul Alecu şi cu Prinţesa Adela, petrecuserăm o seară atât de frumoasă (cea cu priveghietorile). Odată lucrarea terminată mă duceam să visez subt ramurile de viţă: de două ori mai înalte şi mai late acolo decât la noi dau nişte struguri foarte buni”.
În luna August Grenier are prilej să facă excursii în monăstirile moldoveneşti. Descrie sumar Neamţul, Agapia şi Varaticul. Începe prin Varaticul: face un scurt tablou de comunitatea împrăştiată fără regulă, atât de îndepărtată de tipul apusean; asemuieşte modul de a fi al acestor căsuţe unde se trăieşte prea „liber” cu o împreunare de mici „cottages anglais”. Se uimeşte de frumoasele ţesături făcute acolo. „Agapia erà adăpostul micei prinţese Natalia. O mai întâmpinai cu o mare emoţiune. Fui primit în salonul stariţei. Erà palidă, în veşmintele sale negre dar şi mai frumoasă aşà. Două tinere maici se ţineau în picioare lângă ea, spicuind toate gesturile ei, sorbind toate cuvintele ei, şi arătând într’un chip cât se poate de naiv, admiraţia lor pentru o tânără fată de Domn atât de frumoasă. O căprioară de munte, albă ca zăpada, domesticită, ca distracţie, i-apăsà capul său şubred pe genunchi. Când sosiiu, se cam ridica de pe scaun şi-mi întinse mâna. O luai, închinându-mă, şi o adusei la buzele mele, fără a cuteza să privesc pe Domniţa: lacrimile îmi umpluseră ochii”.
*
* *
După ce a colindat dealurile şi monăstirile Carpaţilor culegându-şi poetice impresiuni care se vor resfrânge în versurile sale de mai pe urmă, Grenier se vede rechemat de datoriile sale de secretar domnesc, pe lângă Grigorie-Vodă. Găseşte toată Curtea din nou reunită la Iaşi. „Părăsind Socola, Domnitorul îşi stabilise din nou reşedinţa la Palat. Domniţa Natalia şi ea se găsià acolo; îşi termiase surghiunul. Vodă îi pregătise tocmai alături de apartamentele sale proprii, un apartament osebit la catul întâiu; îşi mai luă şi locul ei obişnuit la prânz: timpul lucrase. Însă ea nu eşia din odaie decât pentru masă. Nu făceà vizite. Fraţii săi îi arătară o oare-care răceală şi păstrară această purtare mai mult decât tatăl ei: dar şi atitudinea aceasta slăbi. După o altă bucată de vreme toţi se întruniră la tânăra văduvă retrasă de lume” şi nu numai fraţii şi rudeniile, ci puţin câte puţin intimii Palatului şi prietenii. Astfel Tastu în ajnul plecării sale, şi Grenier sunt admişi deci în cercul Domniţei, reîncepând ca şi în trecut a fi cuceriţi prin farmecul ei. Tastu părăsià cu părere de rău Moldova: lucrase cu râvnă acolo, se împământenise acolo, aşteptarea silită a succesorului său şi a mumei sale, scriitoarea atât de populară în veacul trecut (D-na Amable Tastu) care voià să-l însoţească până la Bagdad în noul său post, nu-i erà deloc neplăcută: şi Grenier văzând cu multă mâhnire plecarea din ţară a tovarăşului său cel mai preţuit, binecuvântà ori-ce zăbovire în această privinţă. Se simţia dealtmintrele întrucâtva mai izolat. Alexandri pe vremurile acelea se dusese în Crimea: aveà „imperioasă nevoie” aşà zicea „să vadă undeva o leacă de eroismu”. În ziua de 15 Septemvrie 1855 Victor Place sosì dela Bucureşti cu Consulul său general, Beclard, care trebuià să-l instaleze în locul lui Tastu. „Ne împrietenirăm repede. Beclard la început erà cam înţepat şi păreà ca „scrobit” prin rezerva diplomatică de cuviinţă. Se ţineà împroţăpat în uniformă aproape ca un soldat în gheretă. Îl desgheţarăm; peste puţină vreme şi el ştiù să ne ţie isonul. Place se deprinsese îndată cu mediul nostru. Vesel, cu inima deschisă, hazliu, n’aveà nici o umbră de afectaţie; n’am avut decât laude să-i aduc până la sfârşitul şederei mele în Moldova. Venià dela Mossul, unde desgropările minunate ale Ninivei, la care luase parte, îi aduseseră celebritatea. După acele începuturi fericite îşi sfârşi mai târziu cariera, într’un chip întristător. Nu ştiu ce s’a ales de el. Numai o singură dată l-am mai întampinat împreună cu fratele lui, Cardinalul Place”.
„Beclard avu şi el un sfârşit jalnic sau, mai bine îşi găsì sfârşitul înnainte de vreme. Erà în culmea unei cariere strălucite, tânăr, fericit, iubit de toţi, obiectul dragostei nemărginite a nevestei sale fiica marelui om politic, Barbu Catargi”, o fiinţă de o frumuseţe extraordinară, care nu-şi putù stăpâni durerea la moartea soţului, şi pieri de jale pe mormântul lui, lăsând după ea 2 copii. O văzui odată după văduvie; erà fragedă, palidă, cu nişte ochi mari albaştri. Pe timpurile acelea, întâlniam deseori şi pe vestitul financiar Bontoux, trimes la Iaşi de una din cele mai puternice case din Paris ca să negocieze o concesiune de drum de fier în Moldova. Chestiunea erà de căpetenie pentru ţară, în care mijloacele de comunicaţie erau atât de primitive şi de neîndestulătoare. Franţa aveà şi ea un interes cât de mare să nu fie întrecută de propunerile ruseşti sau austriace în această privinţă. Tastu şi eu făcuserăm tot ca să isbutească Bontoux. Greutăţile din afară se interpuseră şi zădărniciră încercarea. Grigorie-Vodă aveà mereu mânile legate de Turcia. Austria se împotrivià ori-cărei întreprinderi franceze. Bontoux părăsi Iaşii fără să poată primi un răspuns hotărît, însă aducând cu sine mai multe studii tecnice şi încântat de lumea ieşană. Avusei şi o altă întâmpinare ciudată, aceea a unui locuitor din Franche Conté „(adică a unui francez din însăşi provincia lui Grenier)” care se întorceà dela Sevastopol şi se dădeà drept erou al luptei de pe acolo. Într’adevăr erà un fost preceptor, un popă răspopit, ce luase meseria de antreprenor de furnituri la Balaklava şi numai ca spectator asistase la luarea faimosului „Mamelon Vert”. Pacea îi hărăzì bogăţia şi liniştea; acuma e poate milionar şi pus foarte sus nu ştiu unde”.
„Ziua plecărei lui Tastu se apropià. Nu mergeà deadreptul la postul său; ci la Constantinopol, unde-l poftise ambasadorul Touvenel. Mai ‘nainte de despărţire, Grigore Vodă dădu un mare prânz oficial în cinstea celor trei consuli francezi, şi de altă parte, prin subscripţie între membrii coloniei franceze, se alcătui un banchet pentru serbătorirea victoriei din Sevastopol. Măria Sa cu o mare delicateţă îmi îngăduì să însoţesc până la Constantinopol pe prietenul meu. Cu toate că mai trimisese la Poartă 2 dintre miniştrii săi” Negri şi Ralet, oamenii săi de încredere „fără a socoti pe prinţul de Samos, Kapukehaia al său, Domnitorul binevoise să-mi deà cu această ocazie o însărcinare politică, aceea de a sprijini prin adăugirea unor nouă stăruinţe nişte negocieri însemnate începute acolo. Îmi dădu scrisori de recomandaţie cât se poate de călduroase către Paşalele, Miniştrii şi marele Vizir, unele redactate în greceşte de Bibika, altele scrise în franţuzeşte, făcute de mine şi pentru mine, lucru care mi se părù destul de nostim. În ajunul plecărei (erà pe la sfârşitul lui Septemvrie) Măria Sa primì pe Tastu în audienţă de rechemare, îi puse la deget un inel de diamant, îl sărută şi îşi luă rămas bun. Ziua cealaltă plecam împreună, în berlineza de drum a Principelui, şi ajungeam în poştă la Galaţi. Vapoarele încetaseră serviciul. Furăm siliţi să mergem pe uscat până la mare, prin Dobrogea”. La Măcin Grenier întrezăreşte pe cei dintâiu başbuzuci încălzindu-se la soare pe liman. La Brăila întălneşte un nou cordon de trupe turceşti mai mult sau mai puţin regulate. Trecerea e anevoioasă. Încep palavre fără rezultat, dat fiind greutatea de a-şi înţelege convorbirea. Tastu îşi ia înfăţişarea cea mai consulară, tranşează chestiunea pe cale de autoritate. Cei doi prieteni sunt primiţi de către Osman-Paşa, cu cafea şi bună voinţă. Grenier îl zugrăveşte „un om burtos, stânjenit în uniforma lui, cam prostit; cuvântul Bagdad, unde merge Tastu, singur îi luminează faţa…. fiindcă la Bagdad, precum desluşeşte el, se poate mânca mielul de două ori pe an”. La 1 Octomvrie sosim la Tulcea în vapor. Ne coborîm în casa Consulului austriac Martirt, într’o tristă şi murdară capiste. Erà un om tânăr totuş, deştept, harnic dar moleşit prin mediul răsăritean; cu înfricoşare găseai la el (groaznic cumul şi straşnică alternare de folosinţe) cearceafurile slujind ca feţe de masă, feţele de masă ca cearceaf. Acolo am stat trei zile nesfârşite, în aşteptarea binecuvântatului vapor, trei zile nimicitoare, dat fiind scurta durată a concediului hărăzit mie de către Domnitor. Aş fi avut timp să mă duc la Sevastopol precum visasem la plecare. Nici o carte în casă sau în oraş. Rătăciam în ticălosul târguşor turcesc. Ne duceam să ne preumblăm cu luntrea pe Dunăre”.
„Vorbind cu căpitanii de negustorie, care căutau grâu şi merinde pentru Crimea, unul dintre aceştia ne dădù lămuriri de plâns despre delapidările ce se făceau pe acolo: saci de făină socotiţi de 2 ori, sute de boi pierind de sete, neprimiţi la Balaklava, din pricina lipsei de loc, şi aruncaţi în mare neplătiţi. La engleji tot astfel de lucruri, şi lucruri mai grozave încă. Trecând prin faţa unei insule, glonţurile unei salve ne sfătuesc să ne dăm mai spre limanul turcesc.
„În fine vaporul austriac îşi aprinde focarele. În ziua de 4 Octomvrie, plecăm la Sulina, Martirt, în mare ţinută, pestriţ cu decoraţii, ne însoţeşte până acolo, unde chemau nişte afaceri de competinţa lui, cerând toate onorurile cuvenite pentru uniforma lui, de consul şi pentru titlul lui Tastu. Pe podul vaporului, nişte negustori greci, nişte turci, întorcându-se la Stambul, nişte jidani cari voiau să moară la Ierusalim – un harem de jidănci moldovence de cea mai proastă calitate, menite să aducă desfătări învingătorilor dela Sevastopol. După Sulina se iveşte o „barre” foarte puternică, ce sileşte vaporul să se oprească; trebue să dorm acolo căci uşurarea vaporului, caşi trecerea în amiază e necesară. Trei ceasuri ne-am zvârcolit pe râul din ce în ce mai îngust între nenumăratele insule de stuf şi o neîntreruptă galerie de vase mergând în amândouă direcţiile. Sunt tot aşà de numeroase pânzele catargelor ca pe Tamisa, cevá mai la vale de Londra. Lăsăm Sf. Gheorghe la dreapta şi aproape ne isbim de limanul rusesc, unde din când în când ni se arată o cocioabă de cazaci… o pustie necultivată şi posomorîtă. Ori unde, din pricina meandrelor râului şi a nivelului scoborît al malurilor, se văd corăbii – unele cu pânzele lăsate, altele oprite pe loc, cari par’că dorm sau se plimbă printre ierburile mari. Cevà asemuitor cu canalele din Olanda. Albia Dunărei este deseori foarte strâmtă; un vapor venind odată deacurmezişul erà cât pe aci să ne taie drumul. Seara am aruncat ancora la Sulina lângă malul rusesc, într’o pădure de catarguri. –5 Oct…. Ofiţerii austriaci curtenesc pe jidănci… Ne suim pe metternich-ul, ca să trecem această „barre” care este acuma înnaintea noastră la 50 de paşi. Marea Neagră se întinde după aceasta, acoperită cu vase cari aşteaptă vântul ca să intre în apele Dunărei. Două corăbii s’au înămolit în mijlocul canalului de trecere; l’au făcut astfel şi mai strâmt. Văd scheletele cam a 15 alte bastimente care s’au scufundat. Pe malul rusesc, la stânga, cazacii trec călări, înnarmaţi cu suliţe şi având puşca la spate. Faţă de noi şi în dosul pădurei de catarguri a vaselor, se ascund căsuţele acestui cuib de piraţi ce se chiamă Sulina. După un ceas plecăm. Vom fi la Ţarigrad poimâne. Căpitanul şi echipagiul sunt italieni… 5 Oct. seara. Iar ne găsim surghiuniţi la Sulina! marea e tare, vântul puternic şi potrivnic, avem numai 7 coţi de apă în canal. Trebue să aşteptăm scăderea vântului, potolirea mărei, să fie vaporul uşurat etc… etc… 6 Oct. Plecarea! Pornim treziţi de tunul fregatei austriace, staţionară la Sulina. După uşurarea vaporului, ne îmbarcăm din nou; Meternich-ul, hamalul nostru ocazional, dă înnapoi bagajele şi pasagerii. Scriu pe mare, acum nu departe de fregata englezească ce păzeşte gura Dunărei ca să nu iasă flotila rusească. Am dormit pe pielea de urs a bunului Martirt”…
“La Constantinopol – Hotel Bellevue – Negri vine să ne întâlnească. Ce plăcere să mai văd această nobilă şi bună figură! Tustrei (Grenier, Tastu şi Negri) stăm pe balconul întortochiat cu vie care dă spre grădină şi capela Ambasadei franceze. Răzimându-mă pe balustradă, mă gândiam când mă uitam la palatul Ambasadei că eram să locuesc şi să trăesc într’însul (şapte ani mai înainte). Lamartine mă trimesese la Constantinopol ca secretar. Dar Changarnier nu-mi îngăduì această fericire. Numit ambasador la Berlin, îmi cerù permutarea ca să aibă el cel puţin un secretar deprins cu limba nemţească. Oare aş puteà vre-o dată să-i iert acest păcat?… A doua zi Negri veni să ne ia, de dimineaţă, ca să conducă pe Tastu în caică la Therapia. Când fùrăm la dejun, un bătrân cu obrazul tânjit, cu barba albă, îmbrăcat într’un port ciudat şi teatral, şezu lângă noi şi se prinse în vorbă cu noi. Erà generalul Beatson, un englez, capul Başibuzucilor. De acolo am mers să vedem pe bătrânul Vogoridi (tatăl lui Vogoridi din Iaşi) şi Kapukehaia Prinţului, un moşneag mititel, vioiu şi şiret. Tastu se întoarce încântat de Thouvenel care vrea să-l aibă lângă dânsul toată iarna, şi ne invită pe amândoi la dejun”.
Printr’o privire retrospectivă, pricinuită atunci de întâmplările momentului, Grenier începe în partea aceasta a cărţii sale o lungă şi dureroasă povestire a trecutului său, cu eşirea lui din diplomaţia franceză, romanul de dragoste care i-a rupt rostul vieţei, destituirea întâmpinată în 1850, protestările ridicate de el după ce s’a întors în Franţa, intervenţia generalului Dufour, preşedinte al Republicei Elveţiene, în favoarea lui,… bunele dispoziţii ale Comitetului Reinhardt la minister… asigurările date de către Prinţul-Preşedinte, după o audienţă la Eliseu, că va fi reintregat în carieră…. încredinţarea, prin mijlocirea generalului Lahitte, a interimatului de prim secretar la Francfort… noua şi definitiva părăsire a diplomaţiei, venită cu lovitura de stat a lui Napoleon III-lea. Capitolul întreg, disproporţionat (numără mai bine de 60 pagini) – dă o sumedenie de lămuriri intime asupra vieţei lui Grenier; este o adevărată spovedanie, foarte delicată prin subiectele atinse; a vrut să o facă atare, pentru uşurarea sufletului său şi pentru îndreptarea unor calomnii, ţinând pe de o parte, ca răul ascuns dar făptuit să fie cunoscut în întregime, pe de altă parte ca răul închipuit şi mincinos să fie nimicit tocmai prin meritoasa lealitate a celeilalte mărturisiri. Se vede, şi aicea, mai cu seamă într’un suflet cu conştiinţa bine trezită”, la ce adâncă şi puternică trebuinţă răspunde chiar în firea omului, taina creştinească a pocăinţii. N’a găsit liniştea până când nu şi-a dat greşeala pe faţă. Neavând poate în sufletul lui destulă credinţă ca să ajungă la spovedania bisericii, [43] care după ce a cerut recunoaşterea răului, durerea din inimă, căinţă şi îndeplinrea duhovniceştei pedepse, spală şi îngroapă pentru veci păcatul făptuit, a vroit, făcându-şi mărturisirea prin calea unei publicităţi restrânse, să-i vie deslegarea după moarte dela cititorii recrutaţi printre cei mai aleşi din prietenii lui.
Se simt inconvenientele unei atari procedări, tot deodată mai lesne şi mai grea decât creştineasca spovadă. Pentru noi în deosebi are neajunsul de a scoate cartea lui Grenier din larga publicitate la care ar fi putut să pretindă. Căci cu trecerea timpului, cu optica mai sigură a unei prietenii chibzuite şi cu dreapta judecată a celor cari găsesc calea aceasta de pocăinţă aspra, curagioasă dar puţin adaptată scopului urmărit, pentru cei ce ţin la memoria lui Grenier, această spovedanie prea întinsă, fără pregătirea unei analise psihologice, a faptelor din viaţa privată a unui personaj privat, a închis probabil pentru totdeauna viitorul acestei vrednice lucrări a unui scriitor de seamă, – cel puţin în forma dată de autor. Afară de asta, din punctul de vedere strict literar partea aceasta are puţin interes, distruge echilibrul compoziţiei îngreuiază cetitul, rupe lanţul cronologic al faptelor; din punctul de vedere istoric aceste pagini n’au însemnătate mai cu seamă pentru noi (sunt fapte casnice petrecute în Franţa, Elveţia şi Germania). Din punctul de vedere moral este o eroare generoasă care nu aduce cu sine rezultatul dorit. Însă după spusele, scrise şi orale, ale lui Grenier, povestirea aceea a fost cauza determinată a scrierei, născută dintr’un scrupul de moralitate, o pornire imperativă a conştiinţei, o remuşcare neliniştită, până la vr’o răsplată dureroasă şi umilitoare a greşelei. În acest sens putem să spunem „felix culpa”. Căci, îi datorim cartea care altfel ar fi rămas în stare de proect, împrăştiată, în cel mai bun caz, în nişte note manuscrise răsleţe, atât de lesne rătăcite la moartea unui moşneag fără familie. Cei doi ani petrecuţi în Moldova, pierduţi în acest lung traiu de 80 de ani, ar fi rămas neaduşi la cunoştinţa amănunţită a cititorilor fără această rechemare ocazională, petrecută în timpul lor, a unui trecut atât de dureros înfipt în inima autorului. Spovada a fost sâmburele în împrejurul căruia datele din anii 1855 – 1856 s’au reunit; spovada
| DOMNIŢA AGLAE (Fiica lui Grigorie Ghika-Vodă şi a Anei Catargi) îmbrăcată ţărăneşte După un portret din Galeria în care regele Bavariei adunase cele mai mari frumuseţi ale timpului. |
DOMNIŢA NATALIA (fiica lui Grigorie-Ghika-Vodă şi a Anei Catargi) |
s’a facut sâmburele operei, sâmbure care, ca mulţi sâmburi de fructe gustoase, se lasă la o parte….
Versiunea şi adaptarea ce fac aicea (şi ele s’au dat după învoirea autorului) – vor rămâne probabil unica urmă a lucrărei. Cu respect şi cu duioşie pentru memoria lui şi pentru alte memorii, cred că am scos din „fruct” tot ce erà bun.
În capitolul al 5-lea Grenier ia din nou firul cronologic al evenimentelor, după aceste ştiri neplăcute, cu ocazia cărora mai cu seamă, găsise prilej ca să povestească lucrurile care atât îi apăsau pe suflet – părăseşte Constantinopolul mai de grabă de cât prevăzuse. În ziua de 19 Oct. erà din nou la Iaşi. Cele din urmă zile le petrecuse cu Tastu, care mai întâiu se îndreaptă spre Smirna; acolo mama lui trebuia să-i vie întru întâmpinare; după asta începea pentru amândoi o călătorie straşnică până la Bagdad, patru zeci de zile prin pustii cu această mamă îmbătrânită, infirmă şi pe jumătate oarbă, eroică prin devotamentul ei către fiu. Grenier o porni spre Galaţi, face din nou cunoştinţă cu căruţa de poştă – 18 ceasuri de oboseală fără preget; la 5 poşte înnainte de a intra în Iaşi, se odihneşte puţin într’o excelentă berlineză, în tovărăşia unui prefect, prieten bun, care se duceà să se îmbete de sfânta atmoseră a capitalei şi să miroase mirosul ameţitor al biurourilor. „Vodă mă primi tot aşà de bine caşi la plecare. Dar în lipsa mea se întocmise o mare cabală împotriva mea. Lumea ieşană se apucase a povesti că fusesem eu îndepartat dela Curte pentru admiraţiea prea vădită ce arătasem faţă de Prinţesa Natalia; povestea dădea chiar amănuntele faptului; eram surghiunit, fiindcă Domnitorul mă găsise îngenunchiat la picioarele ei. Domnitorul încunoştiinţat despre acest svon tăiè drept drumul bârfelei cu o ironie fină şi despreţuitoare… Dar eu, prevenit, mă făcui mai rezervat şi mai puţin expansiv…” Ca derivativ pentru durerile sufleteşti reînoite în călătoria lui la Constantinopol, Grenier poate fără destulă pricepere în aceste împrejurări încearcă leacul diversiunilor, se lasă cu totul pradă distracţiunilor lumeşti: „de 3-4 ori pe săptămână mergeam la teatrul Italian, trupa erà bunicică, m’am deprins acolo cu Verdi. Am auzit cel puţin de 30 de ori „il Trovatore”. Trebuiam sau să-l iau în nume de rău sau să-l iubesc. Îl iubii… dar până la sfârşit, n’am ajuns să-i înţeleg subiectul, eram să zic poema (Doamne iartă-mă, n’am zis-o!). Hoinăriam din loje în loje sau rămâneam credincios „avant-scene-i” prinţeselor. După o toamnă foarte frumoasă, iarna sosi repede şi se făcù foarte rece”.
„Erà o zăpadă de un cot în Decemvrie, dar soarele strălucia peste toate. Mă plimbam mereu la Copou. În zilele cele din urmă ale anului 1855 cea mai tânără şi după părerea mea cea mai frumoasă dintre fiicele lui Costin Catargi [44] se căsători cu Bălănescu. Săptămâna înnainte de nuntă fu întrebuinţată ca să desfacem şi să tăiem jurubiţele de aur ale betelelor, în familie, cu prietenii şi prietenele. Erà mai vioae şi mai fină decât surorile sale: marea mea plăcere erà de a o cicăli.
Aveà trăsăturile delicate, un obraz palid şi mat, cu nişte ochi frumoşi”. Grenier cu acest prilej descrie sumar după asta ceremoniile unei căsătorii româneşti, vorbeşte cu o oarecare ironie de cununa cu flori de portocale a bărbatului, cununa feciorelnică ce de astă dată părea foarte departe de a fi îndreptăţită. Câteva zile mai târziu „Măria Sa mă chiamă la Palat şi-mi înmână însemnele ordinului Medjidie cerut dela Sultan pentru mine ca o răsplată a serviciilor mele. Erà pe atunci o adevărată distincţie; nici miniştrii nu o posedau. Pentru buna cuviinţă îmi împodobii fracul cu această bobeşă care nu se fălea cu diamante ca vechiul Nişam. Parcă Prinţul ghicise părerea mea de rău pentru inestetismul decoraţiei; căci în ziua sărbatorei sale, la St. Grigorie, mă trată cu magnificenţă. Dăduse copiilor săi în ziua aceasta nişte diamante; îmi dărui şi mie câteva briliante foarte frumoase. Şi cum îi ziceam că nu puteam să îmi pui astfel de lucruri pe haine, îmi spusese zâmbind: „Veţi face mai multe fericite cu ele”. În cât priveşte pe Medjidie, mă costă mai mult de-cât valoarea: dădui 12 galbeni tătarului care mi-o aduse (în 7 zile călare dela Tarigrad). Bacşişul făcu să strălucească obrazul lui de tâlhar, îmi înmână cu emfază cutia de marochin roşu şi aurit conţinând plicul de mătase albă cu ciucuri de aur, scris în litere de aur”.
„Anul 1856 începea. După tratatul dela Balta-Liman îşi luà sfârşit, în luna Maiu, domnia orânduită a lui Grigorie Ghika şi trebuia să se vadă dacă se făcea definitivă sau nu”.
„Viitorul meu atârnà de viitorul Principelui, viitorul Principelui de soarta Principatelor, viitorul Principatelor de hotărîrile congresului. Puteam să fiu moldovean pentru totdeauna sau pentru puţină vreme. Şi timpul mi se făcea mai scump cu toată nesiguranţa lui. Iarna se arăta tot rece şi frumoasă”. Grenier vorbeşte de volbura de petreceri în care se găsia cuprins; plimbările mari în sanie, întrunirile, carnavalul, balurile mascate dela teatru după modelul veglioni-lor italieni, unde venia toată lumea mai cu seamă lumea mare; în cealaltă iarnă. Grenier se costumase în copilaş de doi ani, această dată cu durerile sufleteşti ce-i apăsau pe inimă, se arată mai serios. Povesteşte cum a scos dintr’un bucluc pe prinţesa Natalia, după una din aceste serate. Aceasta, care cu doliul său nu se mai ducea în lume, avu fantezia de a se duce la balul mascat. Rămase necunoscută şi, din partea asta, scăpă, cu toate că fusese urmarită şi într’un mod presant de Anastasie Panu, însă dificultatea începea cu intrarea clandestină acasă. Grenier după o respectoasă mustrare îi serveşte de călăuză; descrie drumul tainic, urmat de tânăra contravenientă şi de el. Îl transcriu ca document al vechiei stări de lucruri din palatul d’atuncea:,,marea scară a palatului, suită fără vreo alarmă, vestibulul vast la dreapta şi la stânga cu uşile sale de geamuri, după care venia un lung coridor tăind palatul în toată lungimea lui. De o parte locuinţa Principelui, sala de mâncare, capela, de partea cealaltă locuinţa tinerilor prinţi. În fundul vestibuluiui se arăta o uşă lată cu 2 mari canaturi. Erà uşa salei Tronului, care nu se deschidea decât pentru marile solemnităţi şi forma centrul Palalului. Locuinţa Principesei erà lângă aceasta a Tronului pe deoparte şi erà separată de podestru şi coridor, cum am spus, prin o uşă cu geamuri, după care se vedeau mişcându-se încet coiful şi baioneta gărzei, care veghià „aux barriéres du Louvre”. Grenier în toată neliniştea unei atari aventuri, care se complicà prin nepotrivirea cheilor cu lacătele de deschis, descrie „vasta şi solemna sală cu uraniscul său de catifea, jelţurile sale poleite, care dormiau cu gravitate în umbră, tăcere şi… praf”. Prinţesa ajunse aşà fără a fi descoperită până în apartamentele sale, cu mustrarea lui Grenier ca singura pedeapsă. De altmintrelea doliul erà pe sfârşite. Principele nu se mai gândia pentru ea decât la un nou măritiş. Prinţesa, în pripa ei de a eşi din claustrarea unde se găsia confinată, se căsătoreşte fără multă chibzuială cu un tânăr (Millo) descris de Grenier în colori mai puţin decât avantajoase. Căsătorie repede desfăcută şi urmată de o alta cu Gheorghe Filipescu (viitorul mareşal al Curţei Regale).
Sevastopol căzuse la 9 Septemvrie 1855. La 25 Fevruarie 1856 Congresul se întrunea la Paris. Peste câteva zile pacea erà iscălită. Rămânea să se discute chestiunea spinoasă a Principatelor (atât de spinoasă încât numai după războiul italian, o soluţionare avu prilejul să se impună) Grenier descrie fierberea Moldovei şi a Munteniei în timpul unei atari aşteptări, năprasnicele treceri dela nădejde la descurajare, „pentru sufletele aceste vioaie şi înflăcărate, din săptămână în săptămână, din lună în lună, până s’ar hotărî soarta patriei. Atitudinea Domnitorului, dela început, se arăta foarte nobilă, foarte patriotică, foarte dezinteresată şi totdeodată foarte politică. El, cel d’ântâiu ceru unirea Principatelor subt ocârmuirea unui prinţ străin. Obiecţiunile nu-i se făcură din partea mea. Rostul meu erà numai să-l opresc pe povârnişul oboselei şi al desnădăjduirei spre care se găsea prea lesne adus. Deseori vroia să părăsească toate. Aveà expresiuni de o tărie şi de o vioiciune pitorească spre a caracteriza neajunsurile prezentului, scârba ce aveà de onoruri şi de putere. „Sunt desgustat să trag după mine ghiuleaua asta” îmi spunea Măria Sa, precum zisese lui Tastu: „Domnesc de pe un putregaiu. Îl lăsam să vorbească; după asta îi ziceam, că nu trebuia să abdice el în împrejurări atât de grave, că nici pentru ţară nici pentru el nu aducea astfel nici un bine. Numai în lupta împotriva Austriei şi a Turciei, apărând drepturile ţărei, trebuia să plece el, înfrânt şi destituit dacă aşà se sfârşeau stăruinţele sale. Erà singura uşă onorabilă pentru o retragere”.
Hotărîrile bărbăteşti precumpăniră multă vreme, însă mai târziu, împins de d-na L…. pe ascuns, Principele „trimise o scrisoare de abdicare către Poartă,… care nu vroi să o admită, de altfel. La începutul lui Fevruarie, Măria Sa primi, prin calea particulară şi confidenţială, dela unul din corespondenţii săi ca o neaşteptată indiscreţiune, rezumatul dispoziţiunilor luate la conferinţa din Constantinopol subt înrîurirea vădită a Porţei. Principele îmi încredinţează redactarea, după notele sale, a răspunsului de dat unor atari intenţiuni, şi trimise mai întâiu Contelui Walewski, preşedintele Congresului, protestarea lui. Opt zile după asta sosi textul integral al protocolului Conferinţei”, imediat Domnitorul porunceşte să se întrunească consiliul de miniştri şi cu Grenier ca secretar se stabileşte articol după articol un răspuns puternic motivat în sensul celui dintâiu memoriu trimis la Paris. „Când se va sfârşi redactarea, îmi veţi aduce lucrarea, astă seară, la d-na L… ori când ar fi”, astfel îmi rosti Principele. Făcui după poruncă, mă dusei să previu pe Mavroieni, ministrul de finanţe şi cel mai destoinic dintre colegii săi, miniştrii se întruniră acasă la d-lui şi lucrarea începu îndată. Îmi aduc aminte ca acum de seara aceasta: eram instalaţi în salonaşul de lângă acest frumos salon, unde fusesem de faţă la atâtea baluri plăcute, tocmai după sosirea mea la Iaşi. Ţineam eu pana, şi redactam textul, însoţit fiind în această operaţiune de sunetul sârguitor al vioarei unui profesor de danţ, care dădea alături în sala cea mare lecţiunile artei sale tinerelor şi numeroaselor fiice ale lui Mavroieni. Vioara tăcu mai înainte de noi. Numai în toiul nopţei, părăsind pe miniştri mă dusei după porunca Domnitorului, în casa d-nei L… ca să-i aduc lucrarea. Până atuncea nu fusesem nici odată pe acolo. Eram cam surd la toate „invitele” ce mi se făceau din partea asta”.
„Vroiam să am libertatea mea deplină pe de o parte, şi pe de altă parte nu vedeam ce putea să câştige cinstea mea din aceasta prezentare şi frecventare. Făcusem ca unul care nu înţelegea insinuările discrete ale Domnitorului şi intenţiile d-nei L…. transmise mult mai desluşit prin mijlocirea Vice-Consulului francez Castaing. Însă nu vroiam să mă arăt de o „pruderie” mai pronunţată de-cât trebuia, nici să dovedesc o cerbicie, care putea să jicnească pe Principe. Eram deci mulţumit de această ocazie, pe care domnitorul o făcuse cât se poate de naturală, de a ne găsi faţă în faţă. Mă lăsaiu cu atât mai lesne să fiu adus la această întrevedere, cu cât aveam presupuneri că din această parte veneau sfaturi rele şi nepolitice, că aceste dorinţe de retragere, de abdicare pripită, trebuiau să fie inspirate sau cel puţin întărite de această „Maintenon au petit pied” care nu vedea pe nimenea la Iaşi, care se simţea acolo într’o poziţie falsă şi care nu dorea decât un lucru: să se întoarcă în Franţa cât mai curând, şi cu ori-ce preţ. Fui deci prezentat de Domnitorul celei pe care o numea „cea mai bună prietină a lui”. După politeţele obişnuite înmânaiu Principelui rezumatul muncii noastre din seară sau mai bine noapte, căci erà mai bine de 2 ceasuri. Nu zăbovii mult, pretextând o osteneală care de alminterelea nu erà decât prea adevărată. Câteva zile după asta, însă mă întorsei la d-na L…. Erà singură. Atuncea, foarte lesne îi arătaiu că făcea o mare greşeală, împingând pe Măria Sa la părăsirea tronului şi la plecare că în interesul ei, precum şi în interesul Principelui pentru prezent ca şi pentru viitor trebuia să rămâie el în luptă până la sfârşit şi îi expusei că plecând acuma fără a încasa cele două luni datorite încă ale listei civile prevăzute, aveà să se găsească strâmtorată la Paris, ca să trăiască şi să plătească cheltuelile întârziate. Îi făcui o socoteală, acest argument avu un succes neînchipuit. D-na L… erà una din acele femei frumoase cari sunt totdeodata nişte oameni de afaceri desăvârşiţi: sunt lucruri cari se întâmplă în această clasă şi în această poziţiune. Erà destul de plăcută, cu trăsăturile obrazului fine, cu liniile trupului cam opulente; dar nu înfăţişa o prea mare distincţiune. Îmi amintea întru câtva pe nevasta lui Henri Heine „Madam Mathilde”; însă erà mai deşteaptă şi mai „cioplită” decât aceasta.
După povestirea succesului deplin al diplomaţiei sale Grenier revine la evenimentele mai strict politice.
„A doua zi, Principele foarte mulţumit de grabnica redactare a observaţiilor sale, trimitea memoriul său la Paris. Îi comunicaiu impresiile mele: acest act erà menit ca să-i creeze o situaţie fără pereche la Paris, şi să-i aducă lui toate inimile ţării, dezarmând chiar orice opoziţie. Îi dădui ideia de a întruni pe toţi boerii fără deosebire de păreri şi de a citi înaintea lor cele 2 memorii ale sale, dovedindu-le prin francheţa şi dezinteresarea atitudinei sale că în această împrejurare istorică Suveranul Moldovei se privise pe sine ca pe cel dintâiu cetăţean al neamului său, reprezentantul şi revindicatorul drepturilor acestui neam înaintea Europei. Ideia plăcu. Întrunirea fu hotărîtă. Şi Principele porunci să fie citite acele 2 memorii de către cine ţinuse pana ca să le scrie” adică de Grenier.
„Această chiemare către opinia publică într’o ţară care nu aveà nici o umbră de parlament şi aproape nici un fel de presă, pricinui o mare vâlvă. Se dovedi un eveniment. Curiozitatea, iubirea de neam începură a se mişcà pretutindeni. La adunare, cei chemaţi veniră numeroşi peste aşteptare. După o scurtă şi simplă introducere venea textul protocolului Conferinţei dela Constantinopol cu răspunsurile Domnitorului articol după articol, răspunsuri întemeiate pe privilegiile vechi şi necontestate ale Moldovei, pe repeţitele făgăduinţe ale Europei, şi pe nevoile situaţiunei. Arătau cu atâta tărie în fond cu cât erau moderate în formă până la ce grad se înfăţişau incoerente, neîndestulatoare, uneori chiar retrograde dispoziţiile luate în conferinţă. Într’un cuvânt Domnitorul reclama pentru ţara lui autonomia desăvârşită, şi deci, dreptul de a purcede, ea însăşi pe teritoriul ei, la toate reformele, recunoscute necesare de Europa şi chiar de Turcia, adică; o reprezentaţiune naţională, alegerea Domnitorului, o armată independentă, inviolabilitatea teritorului, autonomia principatelor, conform cu capitulaţiunile din veacul al XVI-lea a căror păzire şi punere sinceră în aplicare trebuia să servească drept cel d’ântâiu temeiu la reorganizarea proectată. În locul unei comisiuni Moldoveneşti chiemată la Constantinopol şi întrunindu-se acolo precum o propunea Conferinţa, Grigore Vodă cereà o adunare constituantă, care să se întrunească în ţară. În sfârşit, mărturisea că una din cele d’ântâiu dorinţe, una din cele d’ântâiu nevoi ale Moldo-vlahilor erà unirea Principatelor; cutezà chiar să propue ca cea mai desăvârşită şi cea mai bună soluţie înscăunarea unui prinţ străin pe tronul României”.
„Adunarea care ascultà citirea mea cu adâncă tăcere, nu erà de loc alcătuită numai din prieteni ai guvernului. Dimpotrivă, majoritatea erà mai mult ostilă. „Nemulţumiţii” toţi, ca Cogălniceanu şi Rosetti, toţi „Boerii vechi”, mai mult sau mai puţin îndărătnici şi Rusi în inimă, Bălceştii, Catargieştii, Rosnovenii se înţeleseră ca să meargă acolo cu vădite intenţiuni de cabală şi de critică. Totuşi nu auziam nici o observaţie, o obiecţie, cu atât mai puţin o dezaprobare. Dinpotrivă, nişte şoapte de mirare, exclamaţii de bucurie, păreau a mă înbărbătà, cu cât citirea mergea mai înainte simţeam că se urcă spre mine această electricitate de simpatie, care se degajează dela ori-ce auditoriu bine dispus. Mai înainte de peroraţie eram sigur de succes. Iată peroraţia aceea: „Acestea sunt observaţiile generale care se prezintă la mintea noastră, citind proectul elaborat la Constantinopol. N’au alt izvor decât dragostea, ce am către Ţara Noastră şi convingerea adâncă în care suntem că aceste dispoziţii vor fi neputincioase ca să asigure fericirea şi viitorul Moldovei. Nu ni se cade să punem, la îndoială bunăvoinţa şi simpatia care le-au dictat; dar chiar acestea Ne dau dreptul de a vorbi cu atâta francheţă şi de a apelà dela conferinţa din Constantinopol la Congresul din Paris. Dacă Puterile nu vroiau să aleagă în trecutul nostru elementele de reclădire cari ar fi putut să se potrivească totdeodată moravurilor noastre şi exigenţelor politicei Europene – dacă nu vroiau să ne lase să punem în lumină drepturile noastre vechi şi dacă vroiau cu orice preţ să facă cevà nou, puteau să o facă cu oarecare slavă, întrunind cele două Principate sub domnia unui prinţ străin. Aşà s’ar fi dat patriei comune o tărie şi o vitalitate cari sunt în interesul Europei şi al Turciei însăşi, – nu s’ar fi desconcentrat nădejdea neamului, turburat încrederea lui în bunele voinţe ale Europei nu s-ar fi silit toate spiritele să se întrebe, în mijlocul neliniştei unanime dacă… la „asta”… trebuià să ajungă atâtea făgăduinţe solemne!….”
„Nu sunt bun cititor, de obiceiu; o ştiam şi mă feream de lipsele mele în această privinţă; ţineam deci numai la un lucru: să citesc limpede şi desluşit, ca să fiu mai cu siguranţă înţeles. Simţind că eram înţeles aşà de bine, când ajunseiu la capăt, vocea mea se încălzi, inima mi se urcă până în buze şi eram vădit mişcat când rosteam cuvintele acelea pătrunse de o adâncă convingere. Mişcarea mea se făcù contagioasă. Şi când resunà cea din urmă frază, începù un tunet de aplauze”… Grenier povesteşte mai pe urmă cu o vădită plăcere, partea mai personală a succesului lui cum talentele sale de redactor şi emoţiunea lui de cititor impresionată favorabil pe boerii patrioţi care voiau cu ori-ce preţ să-l stabilească în ţară, printr’o bună căsătorie şi să facă din el un Moldovean pentru vecie.
„La Paris ca şi în ţară, memoriul Principelui, fu foarte preţuit. Şi la sfârşit, toate reformele cerute de Măria Sa se găsiră acordate şi sancţionate de Congres, afară de Unirea Principatelor. Pentru asta, mai trebui timp, mulţumită relei credinţe a Turciei şi a Austriei, mai târziu şi a Angliei, care la început câştigată pentru ideia Unirei, pe urmă o părăsi şi se alătură de Turcia şi Austria. Turcia vroia două Principate, ca să aibă două investituri de dat, două bacşişuri de primit dela două mâini în loc dela una singură. Austria ţinea „să despartă ca să domnească”. Vroia să pescuiască în apă turbure, şi preferà să aibă doui vecini slabi, două provincii sărăcite, uşor de ocupat şi de inundat precum se făcuse de mai multe ori experienţa. Dar Angliei, unde-i erà scuza?
„În ziua de 30 Martie Congresul îşi închise şedinţele; rezultatul lui erà: Confirmarea privilegiilor ţărei
PULHERIA KEŞCU
(Fiica Beizadelei N. I. Sturza şi a Mariei Ghika-Comăneşti)
(Muma Reginei Natalia a Serbiei).
sub garanţia şi controlul Puterilor sub suzeranitatea Porţii: o administraţie independentă şi naţională, revizuirea legilor şi a statutelor, ca să ajungă la acest scop, numirea unei comisiuni speciale de întrunit fără zăbavă la Bucureşti cu un Comisar al Porţei, Comisiunea având datoria de a face o anchetă asupra stărei actuale a Principatelor şi de a propune bazele viitoarei lor reorganizări. Convocarea imediată în fie-care Principat a unui divan ad hoc chiemat să exprime dorinţele neamului. În fine Comisiunea din Bucureşti luând în consideraţie aceste dorinţe, trebuia să săvârşească lucrarea trimiţând toate la conferinţa din Paris, care aveà să statueze definitiv”.
„Până atuncea, iată care erà situaţia Principelui. După tratatul dela Balta-Liman puterile sale orânduite erau fixate la 7 ani. Inaugurate în 1849 puterile acestea expirau în anul de faţă, în luna Iunie. Cu toată părerea mea de rău şi cu toate respectoasele mele observări, Măria Sa de mai multe ori exprimase la Constantinopol proectele sale şi dorinţele sale de retragere; la el acestea nu erau precum am spus, în nici un fel o manevră sau o „fausse sortie”. Dar intenţiunile lui nu găseau o bună primire. Trebuia să cedeze insistenţelor ambasadorilor şi ale Porţei. Erà ademenit, rugat chiar să stea pe scaun la indefinit, cel puţin i se cereà să aştepte până la stabilirea constituţiunei nouă, adică să zăbovească încă şase luni ca să nu adaoge o nouă complicaţie la o situaţiune şi dela sine complicată. Principele se învoi, în fine, şi după asta, îmi dădù un concediu de două luni ca să-mi văd mama. În ziua de 2 Maiu eram tocmai gata de plecare când în ziare se zvoni mazilirea Principilor ca decisă şi înlocuirea lor imediată prin Caimacani ca plănuită. Trebuià să aştept confirmarea sau desminţirea acestui svon, în orice caz să amân plecarea. Nehotărîrea se prelungi. Dela Paris se vesteà înfăptuirea Unirei cu un prinţ străin, precum Principele Ghika atât de frumos o ceruse.
„Prin relaţiile sale intime cu Principele Napoleon şi cu Cavour, prietinul meu Bixio erà în culisele politicei şi trebuià să fie bine informat despre intenţiile Palatului, cu toate că în calitate de republican revoluţionar convins nu puneà nici odată piciorul la Tuileries. Îmi dădeà aceste lămuriri, îmi precizà chiar forma şi numele noului stat, un mare ducat ereditar cu un prinţ Italian. Îi răspunsei că nu credeam lucrul cu putinţă cu această modalitate, din pricina îndoitei Italii ce ar fi strâns, atuncea, pe Austria ca într’un cleşte”.
În sfârşit, Principele, pierzând răbdarea, trimite pe Grenier la Constantinopol ca sa afle veşti cât se poate de sigure de acolo şi ca să dea zor la nişte negocieri cari trebuiau activate şi supraveghiate de aproape (într’altele, întemeiarea unei Bănci al cărei privilegiu Domnitorul îl concedase unei Companii prusiene, afacere de mare însemnătate pentru Moldova, însă afacere care nu puteà să nu întâmpine mari greutăţi din partea Turciei). Călătoria lui Grenier se face de astă dată în tovărăşia plăcută şi folositoare a baronului de Meusebach, consulul general al Prusiei la Bucureşti, cunoscut de Grenier încă din timpul şederei sale la Berlin şi legat cu el printr’o prietenie nedesminţită, „Misiunea mea erà de 1-2 săptămâni. Meusebach, tovarăşul meu, erà fiul Baronului de Meusebach, marele prietin al Bettinei von Arnim, învăţatul şi distinsul bibliofil care îşi sfârşi viaţa ruinat. (Bettina von Arnim scrise Regelui ca să-i cumpere biblioteca spre a salva astfel pe bătrânul gentilom). Intrase în diplomaţie şi încă nu fără greutăţi, îşi făcuse drumul acolo. Se arată dealtmintrelea ca un om foarte vesel cu apucături plăcute, blajine şi îngăduitoare. Erà unul dintre acei Prusieni harnici la lucru, cari ascund sub un înveliş cam greoiu multă fineţă. Politica nu ne despărţea de fel. Cabinetul prusian erà pe atuncea cât se poate de anti-austriac, mai cu seamă la epoca aceasta, din pricina jocului îndoit al Austriei, în timpul răsboiului din Crimeea. Prusia, alături cu Rusia, „(?)” erà pentru Unirea Principatelor, ca şi cum ar fi prevăzut într’o zi că, Napoleon trebuià să ofere acest scaun nou unui Hohenzollern, printr’una din acele combinaţii cu care a ilustrat nefasta lui domnie”.
Plecarea se face într’o bună berlină de drum, pe o vreme minunată; Grenier se găseşte în dispoziţiune poetică, în această călătorie compune poezia intitulată „l’Infini” care l-a făcut popular în Franţa şi se găseşte aproape în toate antologiile de poezii moderne – ca şi alte 2 piese compuse în aceeaşi călătorie – şi publicate în culegerea dată sub titlul,,Amicis”, această piesă erà dedicată Pulheriei Sturza, muma reginei Natalia a Serbiei. A doua zi după plecare cei doi prieteni iau vaporul la Galatz. Trecerea Mărei Negre se face cu greutate. Plecaţi în noaptea de Duminecă, sunt la Constantinopol Marţi dimineaţă. Grenier nemeria de astă dată, la un moment destul de rău ales. Erà postul Ramadanului – observat cu sfinţenie, numai în ce priveşte lenevia, de miniştrii turci; orice afacere zăbovia. Toţi erau retraşi în vilele lor de pe malurile Bosforului. „Îmi trebuiau, în caic, 2 ceasuri ca să ajung la poarta casei lor, unu sau două ceasuri de aşteptat până când să fi eşit paşalele din haremul lor. Venià o convorbire de un ceas, ziua erà sfârşită. Nu puteam să es după acest moment decât cu felinar şi revolver. Eram găzduit la legaţiunea prusiană”.
Într’o scrisoare citată de el, Grenier spune: „Merg să văd peste un moment pe d-l Thouvenel; poate ne va vestì cevà despre viitorul Principatelor; doresc foarte mult să fiu pe deplin întrebat despre Moldova; ar fi atâtea rele de împiedicat! Toate cele ce Congresul proectează să le facă sunt atât de greu de înfăptuit, şi mai ales de înfăptuit cum se cade! Mă tem de toate pentru această scumpă ţară… Mă tem de ignoranţa sau de indiferenţa Europei… mă tem de neamul românesc însuşi cu dezbinările sale, cu mişcările sale necugetate, cu inexperienţa lui şi trebue să o spun, cu unele deprinderi rele din ale sale. Mă tem şi de cei ce vor veni din cele patru unghiuri ale pământului ca să-i hotărască menirea. Să-l ocrotească Dumnezeu”.
Tot într’o scrisoare citată, care înlocueşte naraţiunea obişnuită, Grenier urmează sub această formă povestirea: „Pera, 17 Iunie 1856, un ceas mai înainte de plecare. Am stat cevà mai mult decât timpul desemnat de Domnitor, treaba a fost dusă la canal. Am fost primit foarte des şi bine tratat de către Thouvenel, ca şi de Wildenbruch, ministrul Prusiei. Turcii iubesc şi stimează mult pe Principele nostru. Am fost în bune relaţii cu ei şi n’am avut cu dânşii decât întâlniri plăcute. Îţi [45] pot spune în confidenţă, că au încercat să mă „debaucheze” şi să mă păstreze aicea. Ministrul Afacerilor Străine, Fuad, m’a lăsat să înţeleg că, dacă aş voì să iau serviciu pe lângă el, aş fi binevenit. Am luat înfăţişarea unui om măgulit, şi am rămas la o parte”.
Grenier înşiră una după alta mai multe vizite, călăuzit de „bunul Negri”, într’altele se duce la Cretzuleşti (?) din Orta-Keny, face cunoştinţa lui Ahmed-Nevfik-Paşa, cel mai spiritual, cu Fuad, dintre Turci. „Mă pofti la prânz în vila lui frumoasă la Rumeli-Hissar. Îmi părù chemat la cele mai înalte meniri. Nu ştiu ce s’a ales de el. În lumea oficială fusesem atât de bine recomandat de Principe către Kapukehaia lui, bătrânul Vogoridi, către ginerele său Fotiadi – (a căror cunoştinţă o făcusem, dealtmintrelea în timpul călătoriei mele dintâi) încât, la Poartă, mi se făcù cea mai bună primire. Marele vizir erà Aali-Paşa, un om mititel, cu figura fină. Este bărbatul de seamă cel mai mic la stat ce-am întâlnit în viaţa mea; Lamennais şi prietenul meu John Lemoinne, singuri erau cam de felul lui în această privinţă. Thiers cel puţin erà, deşi mic, gras şi durduliu. Aali aveà cevà preoţesc în atitudinea lui modestă plină de simplicitate şi din această pricină îl asemuiam mai bine cu Lamennais, chiar în afară de exiguitatea statului. Aali reprezentase Turcia la Congres; de abia se întorsese la Constantinopol. Fuad-Paşa erà ministrul afacerilor străine; mai tânăr decat Aali, aveà 40 de ani poate, trăsăturile obrazului regulate, o fizionomie distinsă; vorbeau perfect de bine franţuzeşte; ar fi fost spiritual, de altfel, în orice limbă. Mă dusei şi la bătrânul Reşad care fusese Marele Vizir; dar nu mi-a lăsat o amintire deosebită, nici chiar precisă. Erà nostim în audienţele ce aveam la marii demnitari, să văd deosebirea între primirea ce mi se făcea mie, mic secretar al unui Principe nu atât de puternic, dar Francez, şi cea care erà rezervată introducătorului meu turc, dar Raia. Ministrul mă poftià pe divan lângă el, poruncià să mi se aducă ciubuc şi cafea pe când sărmanul Fotiadi, cu toate că erà ginerele Prinţului de Samos şi împodobit cu titlul de Paşă, se ţineà smerit, în picioare, la uşă până în momentul în care ministrul îi făcea un semn aproape nevăzut ca să-i îngădue să şează într’un coltişor; şi ce recunoştinţă, ce bucurie răspundeau în ochii lui, la acest semn! Mi se pare că acuma (1881) este ambasador în Grecia – toate acestea fără a fi un geniu. – Socrul lui, bătrânul Vogoridi erà icoana vie a acestor Fanarioţi greci sau armeni cari au fost cei mai buni slujitori ai Porţii, deprinşi la toate intrigile şi la toate şiretlicurile acestei lumi bizantine. Dacă nu mă înşel fusese numit bey de Samos fără a îndeplini funcţiunea aceasta, mulţumindu-se numai cu titlul. Erà foarte deştept şi foarte băgat în seamă. Nu lăsase moştenirea înţelepciunei lui nici fiului său fără minte, nici ginerului său, totuşi mai dezvoltat.”
„Banca erà viu combătută de Austria. Şi lucru de căpetenie erà pentru Domnitorul Moldovei să menţie, envers & contre tous, dreptul de concesiune care izvorà din autonomia Principatelor, autonomie pe care trebuià el, pentru demnitatea lui, şi pentru necesităţi patriotice de ordinea cea mai înaltă să o lase nemicşorată întru nimic urmaşilor săi, ori cari ar fi. Aveam îndatorirea să dau zor ca să previu rapoartele potrivnice ale Consulului austriac către Internunţiu, şi demersurile acestuia din urmă pe lângă Poartă. Sosisem două zile mai înainte de a fi primite depeşile austriace, care desfigurau cu totul afacerea, precum erà de temut. Astfel avui vremea să văd pe Fuad, ministrul afacerilor străine, să interesez mai de aproape la causa noastră şi pe Thouvenel, să înştiinţez pe D-l de Wildenbruch, mai înainte de ori-ce demers sau încunoştiinţare a lui Prokesch-Osten la Poartă. Bătrânul ambasador al Angliei, lord Stratford de Radcliffe, supărat, ne mai ocupându-se de Principate, ne fu lesne să avem printre ambasadori o majoritate pentru planurile noastre, mai cu seamă cu sprijinul lui Wildenbruch, apărător născut al acestei concesiuni. Fuad însuşi îmi spuse că nu erà cu putinţă să se tăgăduiască Principelui acest drept, şi nu vedeà în ce chip Austria ar puteà să opereze dacă ar încercà să facă să revie Poarta asupra deciziei acesteia. Reuşind în privinţa acestei chestiuni, nu avusei acelaş noroc în rostul meu de informator despre viitorul Principatelor, soarta Principelui, numirea sau nu a Caimacanitor. În 17 Iunie părăseam Constantinopolul. Un cer splendid, o mare ca o oglindă… La Galaţi întâlnim pe d-na Rolla, tot aşà de amabilă, tot aşà de suferindă, ducându-se să consulte medici la Viena. În 21 seara eram pe povârnişul dealului din Repedea, de unde vezi Iaşii şi toată valea Iaşilor”. Grenier povesteşte aicea nişte mici incidente de drum, fără interes, cel din urmă singur mai nostim întru câtva:… întâlnirea unei tinere fete cu cofiţa de fragi; – cumpără fragi şi îi pune neavând alt recipient… într’un turban de tifon alb, trofeu constantinopolitan. Intră, purtând această neaşteptată ciudaţenie în mână, în domneasca cetate a Iaşilor.
La întoarcere, Grenier ia din nou locul său obişnuit la masa Palatului, lângă Prinţesa Natalia, acuma însoţită de noul său logodnic, în ajunul căsătoriei. După prânz, Principele îşi înlocueşte siesta prin o convorbire de trei ceasuri cu Grenier, cerându-i amănunte despre misiunea lui, pe când fumà ciubucul şi umblà. Căsătoria tinerei Domniţe se celebră în capela Domnească. Grenier urmăreşte de aproape toate incidentele şi ceremoniile acestei căsătorii, fiind lângă tronul Domnitorului şi tocmai la spatele logodnicei; face un portret puţin avantagios al logodnicului, şi o apreciere cam severă a Domniţei, pe care o găseşte din ce în ce mai neserioasă, cu apucături de copilă prea răsfăţată. Trei zile după căsătorie, Principele plecă să facă un turneu în judeţe – (una dintre aceste numeroase „misiuni” ce le făcea pe atunci spre a încălzi spiritele tuturora în vederea unirei şi spre reînvierea naţională). Nu ia cu el pe Grenier. Ziua cea d’ântâiu a concediului astfel creiat, Grenier o petrece la Stânca, la d-na Rosnovanu, despre care vorbeşte cu multă admiraţie, repetând, numai, aproape cuvânt cu cuvânt, cele spuse de el la începutul cărţei; tot aşà dă asupra frumosului castel de la Stânca, aceleaşi amănunte în aceiaşi termeni. În cea din urmă zi Ioan Cantacuzin (Zizin) şi nevasta lui, Zoe, născută Sturdza, fiind spre plecare, Pulheria Sturza (viitoarea muma a Reginei Natalia) cântă la clavir o cântare potrivită cu situaţia; cu vocea ei de contralto limpede şi profundă cântă „adio Moldovei”, romanţa cu cuvintele lui Alexandrì, puse în muzică de nu ştiu cine. Acest „adio” erà să fie ca profetic pentru Grenier.
„Principele revenise în ziua de 4 Iulie, foarte mulţumit de călătoria lui, însă puţin satisfăcut de intenţiile ce manifestau cabinetele străine, chiar Franţa, în privinţa Unirii Principatelor. Din mai multe părţi, soseau indicii arătând sfârşitul unei crize şi decizia Porţei de a pune capăt domniei Principilor, prin numire de caimacani. În ziua de 8, Măria Sa mă chemă pe la miezul nopţii, ca să-mi comunice o depeşe de la Focşani, vestind plecarea Principelui Stirbey din Muntenia. În ziua următoare, bunul Castaing îmi aduceà o depeşă a lui Béclard din Bucureşti, desluşind situaţia. Poarta punea sfârşit domniei şi numirea caimacanilor erà iminentă. Miniştrii se întruniră, ca să discute despre plecarea Principelui şi mă chemară la consiliu. În ziua de 15, Domnitorul plecă brusc la moşia surorii sale. Primise de dimineaţă o depeşă a lui Fotiadi, cari nu lăsase nici o îndoială despre numirea unui caimacan. Şi alesul erà tocmai unul dintre vrăjmaşii săi cei mai îndârjiţi, Balş. Nevroind cu nici un preţ să-i încredinţeze în persoană puterea şi prevenind desfăşurarea evenimentelor se duse la sora lui, la Slobozia, să aştepte plecarea celui d’ântâiu vapor austriac care trebuia să ne aducă prin Dunăre şi Viena spre drumul Franţei. Iată ce scriam mumei mele cu această ocazie: ce lucru trist, o plecare! nici odată nu mi-a plăcut aşa ceva… dar plecarea aceasta, a Măriei Sale, nu e făcută ca să-mi schimb părerea. Nimic mai mişcător. Vodă a fost foarte calm şi demn, plin de nobleţă şi de simplicitate. Am luat prânzul cu toţi miniştrii chemaţi în grabă. După prânz ne-am dus în odaia de culcare a Principelui, să aşteptăm punerea cailor la cupeu. Fiica sa mai mare, prevenită de mine, venise ca să-i spuie adio şi să-i aducă pe copiii ei. Îi binecuvântă şi după asta ne sărută pe toţi. Toţi plângeau. A cutreerat sala cea mare tixita de lume care se aruncă pe mâinile lui ca să le sărute, şi s’a dus singur, fără aghiotant, fără vre-un ministru cu el, fără copii. A vroit să nu aibă pe nimeni cu el. Nici eu n’aşi fi putut să-l însoţesc; nu eram gata; până la cel din urmă moment înainte de prânz avusesem de lucrat. Şi n’aşi fi vrut să plec fără a-mi lua rămas-bun de la prieteni. Le voiu dà lor ultimele zile ale şederei mele în Moldova. Nu părăsesc pe Principe, căci ne mai întâlnim la Galaţi. I-a părut bine să mă aibă pe mine ca tovarăş de drum până în Franţa şi să mă mai vadă lângă el la Paris, acolo unde se va retrage – pe când nu ştiu dacă voiu mai întâmpinà pe aceşti scumpi prieteni pe cari îi las la Iaşi, cei de la Stânca, şi Zizin Cantacuzino mai ales, fără a mai nesocoti pe ceilalţi. Nu mai erà masă la Palat: mă duceam în toate părţile la prânz la Socola, la Petre Mavrogheni, la Miroslava, la frumoasa d-na Emma Beldiman, – la Costin Catargi cu fiicele sale atât de plăcute, la d-na Rolla, la d-na Docan. Caimacanul cel nou, Balş, îmi cerù să rămâiu şi să-i servesc de secretar; se ivi şi o altă încercare mai neprevăzută, de la un fost şi poate viitor domn: Stirbey, din Muntenia îmi depeşă unul din credincioşii lui ca să mă ispitească şi să mă lege de soarta lui. Răspunseiu cu un „nu” politicos, dar clar. Mărturisesc că aceste dovezi de stimă date de duşmani sau de rivali ai Principelui nu puţin mă măguliră.
„Mai ‘nainte de a părăsì Palatul şi odaia albastră care fusese a mea, trebue să povestesc o nostimadă, întâmplată tocmai în momentul plecărei. Aveam, precum am spus, ca copist pe un oare-care Cavarroc, francez, dar înzestrat cu o nemaipomenită ortografie. În ziua chiar a plecărei Domnitorului, iată omul care cade în genunchi înaintea mea şi mă roagă să cer dela Vodă binevoitoarea îngăduinţă a M. Sale pentru fiul lui (sau mai bine zis, pentru fiul nevestei lui, căci luase o văduvă) de a primi un oare-care titlu de boerie. Îi răspunseiu că-mi făcusem o datorie, o lege să nu cer nimica niciodată de la Vodă în felul acesta, şi că o ştià el asta foarte bine. În cea mai adâncă disperare, omul îmi sărutà genunchii, plângând. Împietrit, îl întreb: Dar ce interes atât de puternic ai pentru aceasta. «Nu eu, ci nevastă mea» îmi răspunde – «nevastă mea doreşte asta, şi dacă ma întorc acasă fără ca să fie lucrul izbutit, mă va bate»!!! Nu putui să nu râz; îi făgăduii să fac tot ce voiu puteà ca să-l scap de bătae, făgăduind pentru el un lucru ce nu vroisem să-l făptuiesc pentru nimenia. Într’adevăr alegând un moment în care mă găsiam singur cu Domnitorul, tocmai când iscăleà cele din urmă depeşi ale sale, îi spusei că aş dori să-mi dea el o iscălitură, că nici odată nu-i cerusem nimica şi că va fi totdeodată cea d’întâiu şi cea din urmă favoare, ce aveam să cer de la bunăvoinţa lui. «Să vedem», răspunse Măria Sa «trebue să fie lucru de seamă după un atare preambul». Îi povestii scena cu Cavarroc şi groaza sărmanului, gândindu-se la un refuz eventual din partea Domnitorului. Vodă începù a râde şi iscăli decretul, care scuteà pe fiu de impozite şi pe tată de bătaie conjugală. Iată cum şi pentru ce pot să spun că am făcut un boier în viaţa mea”.
„Trebue să amintesc şi despre bătrânul Bibika «(Rosetti)», secretarul grecesc care corespundeà cu Vogoridi, un pandur de 75 de ani, care în tinereţele sale, îndeplinise înalte slujbe pe lângă Domnitorii din Muntenia. Povesteà cum luase parte la războiul independenţei elineşti al Eteriştilor; pretindeà să fi fost în strânse legături cu Lord Byron, la Missolonghi. Odată arătându-mi umărul lui, îmi spuse: – «aci şi-a odihnit capul şi a murit» -. Nu-mi veneà să-l cred, şi totuş din când în când aruncam asupra acestui umăr cocoşat o privire plină, totdeodată, de îndoială şi de respect: îmi ziceam «dacă ar fi adevărat, din întâmplare?!» Îmi povesteà şi mai multe nostimade despre şiretlicurile şi tocmelele lui pe lângă foştii voevozi Munteni ca să scoată parale dela Curteni. Găseà timpurile foarte schimbate. Nu ştiu cum valurile vieţii îl aduseseră la Iaşi. Poate bătrânul Vogoridi îl «dăruise» lui Grigore-Vodă, vrând-nevrând, la suirea lui pe tron.
Cele din urmă rânduri ale unei scrisori adresate de
Impăratul Francisc-Iosif către Grigorie Ghika al X-lea, după cea
d’întâiu întrevedere ce avusese cu el la Cernăuţi (1851).
O scrisoare a lui Napoleon al III-lea
cătră Grigorie Ghika al X-lea
Orice o fi fost mai înainte, se căsătorise la Iaşi pentru a treia oară şi avea vreo doisprezece copii. Erà urât de te speriai, pleşuv, sbârcit, cu ochii şubrezi, un chinez curat. Prinsese o mare prietenie pentru mine şi râdea ca un copil când îi povesteam ceva hazliu. Sărmanul Bibika! trebue să fi murit de multă vreme”.
„«Părăsii Iaşii după scrisoarea fratelui meu» (acesta se arătà ca un pictor peisagist de talent, alături de alte ale sale însuşiri; a lăsat nişte «impresiuni de seară» foarte apreciate în Franţa), «care îmi vesteà moartea Doamnei Ary Scheffer, nevasta vestitului pictor”»; perechea Ary Scheffer erà din intimitatea fraţilor Grenier şi lovitura îl întristase mult. „Consulul prusian Theremin, fiul unui vechiu prieten din Berlin, sosind, aduceà Domnitorului decoraţia ordinului «Albert l’Ours» [46]şi mergeà la Slobozia ca să-şi ia adio mai înnainte de plecarea la Galaţi; mă luă în trasură cu el. În dimineaţa din ziua de 23 Iulie, plecarăm împreună; glodul erà straşnic; totuşi nu mă lăsaiu să nu fac pe jos suişul dealului Repedea, căutând cu privirile mele locurile de dulce amintire, ce trebuia să le văd pentru cea din urmă dată… Tocmai pe când mă găseam între grădinele dealului, văzui un fum ridicându-se de pe piaţa Palatului, înnaintea ferestrelor odăiei mele. Tunul începù a bubui. Se sărbătoreà inaugurarea noului guvern. Se citeà firmanul Padişah-ului în aceeaş sală a Tronului, atât de cunoscută mie. Aruncaiu o ultimă privire asupra oraşului alb de tot pe fundul verde al văiei şi mă urcai din nou în trăsură cu Theremin. La poşta a doua, întâlnirăm pe Contele Coronini, comandant şef al armatei de ocupaţiune austriacă; ne strânse prieteneşte mâna. În mijlocul nopţei sosirăm la Slobozia, moşia surorei Principelui, Elena Şubin. Principele care vroia să ne vadă, fu, în consecinţă, trezit şi convorbirăm astfel aproape două ceasuri. Printr’o cochetărie de suveran, făcù lui Theremin primirea cea mai graţioasă; erà cu neputinţă de a fi totdeodată mai abil, mai demn, mai deştept, într’un cuvânt, femecător. Văd încă scena. Erà în pat şi ne poftise să şedem la căpătâiul lui. La 4 ceasuri de dimineaţă, plecă Theremin şi eu mă duseiu să mă culc. Mai scriseiu o lungă depeşă şi seara, la 5, Principele şi cu mine apucarăm drumul spre Galaţi, în cupeul M. Sale. Până noaptea convorbirea nu încetă. Tot convorbind mă uitam la apusul soarelui, o minune din acea zi. Spre miezul nopţii luarăm un supeu uşor cu viţel rece, în cocioaba căpitanului de poştă, împreună cu 2 tineri ispravnici (prefecţi), veniţi întru întâmpinarea Principelui. Unul dintre ei erà Cuza, pârcălabul Galaţilor, cel care erà să domnească într’o zi (n’aveà atari gânduri pe atuncea!) Ne înveseli, povestind cu o vervă aspră, mişcătoare, scena sosirei Turcului purtător al firmanului, urmărit de grecul lui mărunt, «prietenul Fotiadi. Urcându-se din nou în trăsură, în toiul nopţei, Principele, învins de oboseală îşi înclină capul spre mine şi adormi pe umărul meu. Mă gândeam cu duioşie la toate durerile cari făcuseră să cărunţească acest cap frumos şi la toate bunătăţile ce le avusese pentru mine, mai bine de un an şi jumătate. Sosirăm la Galaţi la 4 ceasuri dimineaţa. Seara la ora 10, ne duserăm să ne culcăm pe vaporul austriac „Franţ-Iosif.” Domnitorul nu vroise să primească pe nimeni, pe de o parte ca să-şi înlăture o plictiseală, pe de alta, prin delicateţă, nevroind să pricinuiască nici o supărare bieţilor funcţionari, cari puteau să fie compromişi prin această cinste făcută fostului Suveran. Numai Cuza fu primit. Dar oraşul vrù să ilumineze ca să sărbătorească pe Principe şi să-i dovedească iubirea lui. Cuza ştiù foarte bine că puneà în joc locul lui de pârcălab şi că noul guvern nu erà să-i ierte niciodată acest adio triumfător. Seara, veni să ne însoţească pe vapor. Acolo Domnitorul foarte mişcat, îi mulţumi de primirea lui şi-l sărută din tot sufletul: erà cel din urmă Moldovean ce-l lăsa pe pământul moldovenesc… Mai târziu mi s’a părut, gândindu-mă la acest adio, că-i puse pe frunte coroana lui trecându-i-o cu această din urmă sărutare”.
„La 25 Iulie vaporul începù drumul lui, des de dimineaţă şi şase zile merserăm înnainte pe Dunăre. Aceste zile trecură repede, parte prin uniformitatea zilelor în această închisoare plutitoare în monotonia orizonturilor şi a mişcărei, parte, şi mai cu seamă, mulţumită societăţei de care întâmplarea ne înzestrase pe vapor. Aveam ca tovarăşi de drum: pe Prinţul Wittgenstein Emilie, aghiotant al Împăratului Rusiei, care se distinsese la asediul din Kars şi care de abia se căsătorise cu una din cele mai bogate moştenitoare ale Moldovei, o tânără Cantacuzino, fata din căsătoria cea dintâiu a Marchizei de Bedmar. Muma ei, pe care o văzusem mai înainte de plecare, o recomandase îngrijirilor mele. Se recomandà singură, de altfel. Nimic mai frumos decât această minunată copilă – 16 ani, abia – tresăturile cele mai pure, nişte ochi splendizi, cam mică la stat, poate, numai. Cu toate acestea, gentilă, simplă şi naivă. Bărbatul ei o lăsà cam la o parte şi convorbeà neîncetat cu Domnitorul. Eu rămâneam cu dânsa, înveselindu-mă când ajungeam s’o distrez. Nu părea de o inteligenţă uimitoare, dar erà naivă şi puţin cultă, mai mult decât altceva. Probabil că mai pe urmă Rusia şi bărbatul ei au facut-o mai desvoltată. N’am exagerat frumuseţea ei oricine poate să se convingă de faptul acesta: căci Nadar a făcut un portret vestit, un capodoperă care o reprezintă.
„Un alt călător, pe care îl avurăm numai o zi pe vapor, îmi atrase băgarea de seamă şi îmi deşteptă curiozitatea, dar pentru pricini foarte deosebite şi mai înalte fără îndoială. Erà un om bătrân, cam de şaptezeci de ani, cu un gât de taur, cu umbletul puternic şi greoiu, mijlociu la stat având părul scurt şi alb, ca şi mustaţa, ochii căprii sub nişte sprâncene cărunte, nasul drept şi cărnos despărţit uşor în două la vârf, ca la unii câini de vânătoare. Îmbrăcat modest cu o redingotă lungă, aveà o înfăţişare, care arătà puterea şi porunca. Principele îmi spuse: „Uită-te la acesta. Ştii tu cine este?” – „Nu” – E Miloş Obrenovici, fostul principe al Serbiei, eroul războaelor pentru independenţă, împotriva Turcilor. Se plimbă mereu pe Dunăre. Rătăceşte ca o vedenie împrejurul Belgradului, de unde a fost surghiunit; crede totdeauna că-i va veni ceasul să se urce din nou pe tron, şi aşteaptă”. După asta Principele îmi povesti mai multe anecdote din viaţa lui, care erà cât mai plină de aventuri. Una singură mi-a rămas în minte, următoarea: încă tânăr, sub domnia lui, într’o zi Miloş treceà în revistă trupele sale, având lângă el pe Doamna, nevasta sa legitimă, amândoi călări; ţiitoarea lui Miloş erà şi dânsa acolo, tânără, frumoasă şi împresurată de lume, ca favoritele domneşti, de obiceiu. Păreà că bravează pe Doamna. – Aceasta nu putu să îndure jicnirea aceasta. – Brusc smulge din teaca lui, iataganul Principelui însuşi, se năpusteşte în galop asupra iubitei lui Miloş, îi despică capul înaintea tuturora şi se întoarce îndată cu cea mai mare linişte lângă bărbatul ei, care nici nu crâcni. Se zice chiar că găsi lovitura maestră şi afacerea se sfârşi astfel”.
„Domnitorul mai fiind în uniformă, Miloş îl privi îndată cu curiozitate. Cu ochiul lui de şoim, văzuse că vorbeam despre el şi-mi trimese pe secretarul său, un tânăr sârb, care-i însoţea, ca să-mi ceară să obţin pentru el o întrevedere cu Principele Ghika. Tânărul sârb nu ştià franţuzeşte, dar din fericire vorbeà nemţeşe tot aşà de bine ca şi mine; ne înţeleserăm lesne astfel. Principele, negreşit se învoi la dorinţa bătrânului erou şi „ces deux grands débris se consolèrent entre eux”. – Când convorbirea se sfârşi, Miloş îmi mulţumi prin secretarul său de amabilitatea cu care ma interpusesem. – Solicitaiu atuncea la rîndul meu, favoarea de a fi prezentat. Consimţi. Mă duseiu în cabina lui, foarte simplu mobilată. Un singur lucru îmi izbi atenţiunea, o sabie turcească atârnată d’asupra patului lui, cea mai frumoasă ce am mai văzut. Îi spusei în nemteşte sau mai bine îi făcui să se tălmăcească prin secretarul său recunoştinţa mea pentru binevoitoarea primire ce mi-o-făcea: limba sârbească singură o cunoştea “bătrânul leu”; îi vorbiu despre nepotul lui, Milan, pe care-l sărutasem atât de des în braţele dădacei sau ale mamei, la Iaşi; adăugasem că speram să-l văd, peste puţină vreme, din nou urcat pe tronul sârbesc, ştiind că n’avea decât acest gând infipt în inimă. Nu credeam să fiu aşa de bun prooroc. Doi ani mai târziu, erà din nou domn la Belgrad şi Milan acum domneşte şi el!”… Proorocirile şi constatările lui Grenier au în prezent după dureroasa istorie a familiei Obrenovici, un resunet cam ironic.
„Te voiu împăcà cu Napoleon -, îmi spuneà Principele în acele lungi convorbiri ale călătoriei”; într’adevăr puteà să spere mult Grigore-Vodă dela relaţiile ce avusese mai înainte cu împăratul [47]şi dela influenţa ce puteà să aibă la Curtea franceză, şi personal şi din pricina politicei urmate de el. „Măria Voastră, nu cunoaşteţi pe acest om – îi răspundeam: nu va ţineà socoteală de atitudinea cu totul franţuzească a M. S., nici de desinteresarea voastră patriotică. Încercam să-i explic, cu dovezi cine erà Împăratul. Sărmanul principe! ce decepţie! Nu putu să vadă pe Napoleon, nici pe Walewski. Avuseiu prea multă dreptate! La Pesta părăsirăm vaporul. Principele doreà să ocolească Viena şi curtea austriacă cu care avusese multe lupte şi multe greutăţi, mai cu seamă în cele din urmă clipe ale domniei. Spuserăm adio perechiei Wittgenstein şi luarăm drumul de fier care ne duse drept la Berlin. La Berlin, unde stătu două zile, Principele fu primit cu mare dragoste: eu personal văzui de două ori pe ministrul Manteuffel. Sosirăm la Paris în ziua de 3 August 1856. Principele se coborî la hotel Mirabeau. Eu îl părăsiii ca să mă duc în oraşul meu natal, la Baume-les-Dames. Acolo găsii manuscrisul meu „Moartea jidanului Rătăcitor”, şi-mi făcù bună impresie, citindu-l din nou. Diplomaţia erà sfârşită, viaţa literară reîncepeà”.
Aci se opresc „memoriile” lui Grenier privitoare la Moldova, dar a mai fost, de câteva ori cel puţin, alături de bunicul meu ca secretar orânduit sau binevoitor: căci am găsit scrisul lui în minuta unora dintre cele din urmă scrisori ale lui Grigorie-Vodă şi, precum am spus în introducere, Grenier ţinù să fie cu vocea lui de poet lângă sicriul unde o tragică moarte erà să-l culce atât de repede (Iunie 1857). Public aicea din nou această poezie care face parte din operele complecte ale lui Grenier, dând-o după versiunea mai veche şi mai puţin „cioplită” dar care, nerevizuită, reprezintă, poate, şi mai bine, cea d’întâiu mişcare a sufletului. Ca formă şi ca fond e vrednică de amintire.
SUR UN TOMBEAU
Sous le tertre sans nom d’un humble cimètiere
Poussière ensevelie au sein de la poussière,
Te voilà donc couché dans l’ombre pour jamais;
Et c’est la que ton cœur, o sombre et dur mystère!
Après avoir connu les grandeurs de la terre
Devait enfin trouver le repos et la paix…
Oh! mon prince, cœur fier, âme douce et trop tendre
Je ne sais şi tu peux m’entrevoir et m’entendre
De la couche sanglante où tu t’es endormi, —
Mais j’apporte en pleurant, à ta tombe ignorée
Les regrets, les soupirs et l’âme dechirée
D’un serviteur fidèle et d’un fidèle ami.
Oui, d’un ami, d’un fils, — car dans ta cour prospère
Tu me traitais en fils et je t’aimais en père,
Tes enfants m’acceptaient comme un frère plus vieux;
Hélas! quel souvenir!… et combien il me touche…
Ma joue est tiède encor du baiser que ta bouche
Y posa tendrement à l’heure des adieux.
Puisque ton cœur aimait mes accents de poète
O mon Prince! ma voix ne sera pas muette
J’embaumerai ton corps d’un vivant souvenir
Et comme un marbre blanc sculpté par les génies
Ma muse en deuil versant des pleurs et des nénies
Signalera ta tombe au lointain avenir.
Ne crois pas que j’allume au feu de l’hyperbole
Le vers qui doit servir à ton nom d’auréole,
Ton front est assez haut pour ne pas le grandir.
Puis, la tombe est un temple où veille un saint mystère,
Et la vérité seule, et la justice austère
Comme des lampes d’or y doivent resplendir.
Repose donc en paix sur la terre étrangère
Ah! qu’elle soit au mort plus qu’au vivant légère!
Qu’elle donne à ses os ce qu’il cherchait l’oubli!
L’oubli des lâchetés et de l’ingratitude
Qui vinrent l’outrager jusqu’en la solitude
Où son front fatigué s’était enseveli.
Comme il aimait pourtant cette douce retraite!
Pour cacher un bonheur Dieu semblait l’avoir faite
Rien n’y manquait l’air libre, un riant horizon
Le silence et la paix d’une vie ignorée
De grands arbres, des fleurs, une femme adorée
Et deux anges d’enfants jouant sur le gazon
Ah! c’est la calomnie et sa dent de vipère
Qui l’a tué. Saignant de să morsure amère
Il voulut quelque temps lutter contre le sort.
Mais le poison mortel brûlait déjà ses veines
Et bientôt son grand cœur, navré par tant de peines.
Chercha violemment le repos dans la mort.
Et toi, toi qui régnas, toi qui connus les hommes
Qui savais leur valeur et le peu que nous sommes
Tu prêtas ton oreille à ces vides clameurs!
Et quand ton peuple entier s’en allait les confondre,
Et quand, seul, ton silence eût suffi pour répondre,
Ton âme se remplit d’amertume — et tu meurs!
Tu ne savais donc pas le sort de toutes choses?
Un scarabée impur ronge le cœur des roses.
Tout fleuve à son limon, tout palais ses égoûts,
Dans ce monde imparfait toute coupe a sa lie
Tout son pur est faussé, toute blancheur salie,
Toute grandeur s’achète au prix d’amers dégoûts
Non! tu n’étais pas fait pour porter la couronne, —
Ce dur cercle de fer qu’un peu d’or environne
Pour cacher ce qu’il pèse au front du souverain —
Ton cœur était trop bon, ton âme trop loyale;
Pour remqlir sans effort cette tâche royale,
Il faut un bras de fer avec un front d’airain.
Sans redouter la fange et ses éclaboussures
Il faut guider le char avec des mains plus sûres
Et sourire aux clameurs des intérêts broyés,
Il faut voler tout droit au but dans la carrière
Sans retourner la tête et les yeux en arrière
Pour voir les malheureux que l’ori foule à ses pieds.
Le peuple est ainsi fait: sous les mains souveraines
Ce superbe coursier aime à sentir les rênes;
L’éperon même est doux à son flanc plébéien;
La fermeté qui plait dans le bras qui l’opprime,
Pour lui, le sang versé n’est pas toujours un crime….
Hélas! tu n’as jamais répandu que le tien!
Ton âme était si douce! Un mort, une prière,
Suffisaient pour ouvrir ta main trop aumonière;
Jamais un malheureux ne t’approchait en vain…
Comme au penchant des monts l’eau des sources rapides
Qui remplit jusqu’aux bords les urnes aux flancs vides,
Ainsi l’or sans tarir s’écoulait de ta main.
Dors en paix; tu fus bon; tu le fus sur un trône;
Dors, repose ton front sur ta gerbe d’aumône,
Moissonneur qui t’assieds avant la fin du jour.
Tu n’auras pas en vain travaillé. Ta mémoire,
Dans plus d’un cœur fidèle et jaloux de ta gloire,
Trônera sous un dais de respect et d’amour.
L’histoire et l’avenir éveillant la justice
Diront sans complaisance et sans vain artifice
Tout ce que tu rêvas et fis pour ton pays, —
Les mains de toutes parts par l’étranger liées,
Les racines du mal au loin multipliées,
Et comment par le sort, tes vœux furent trahis.
Mais avant que ce jour de vérité ne vienne
Tu n’auras pas en vain mis ta main dans la mienne;
Sur la tombe encor fraîche où reposent tes os,
Avec l’oiseau qui chante et la brise qui pleure
Le cyprès qui gémit et le vent qui t’effleure
Mon vers tendre et pieux bercera ton repos.
Adieu donc! adieu donc! Pauvre tête meurtrie
Tu ne reverras plus ta lointaine patrie,
Ton palais, ta famille et tes petits-enfants,
Ta vigne à Socola, nid d’ombre et de silence,
La Bistritza rapide et le Danube immense,
Et Galatz qui to fit des adieux triomphants.
Tu ne reverras plus ce qui faisait ta joie,
Ces cieux plus étoilés où le regard se noie,
Les joyeuses horas de ton peuple assemblé
Où tu ne voulus pas qu’il restât un esclave,
Et ce vert océan de la terre Moldave
Qui déroule ses flots de maïs et de blé.
Tu ne reverras plus ces chasseurs des montagnes,
Le regard doux et fier de leurs jeunes compagnes,
Les bohémiens errants campés sur les chemins,
Le paysan courbé sous des lois féodales
Qui marche, en longs cheveux, les pieds dans des sandales
Ainsi que ses aïeux sous les Césars Romains.
Non! — Mais réjouis-toi dans ton repos suprême!
Ton peuple doux et fier ainsi que son emblême
A suivi tes conseils sans trouble et sans effort!
Les Rois vont le juger — les peuples font silence
Si ses droits sont trouvés légers dans la balance
Repose en paix: ton cœur fut plus grand que le sort.
- GRENIER, Cimetière du Mée, 1857.
Mormântul lui Gr. Ghika
14 – O scrisoare a lui Grigorie-Vodă către fiul său Ioan despre Unirea Principatelor (1857)
Le Mée 5 Juillet 1857
Mon cher fils!
Les nouvelles que contient votre lettre du 7 Juin ne sont pas du tout rassurantes. Toutefois je ne désespère pas du triomphe de la bonne cause.
Le parti national devrait cependant s’aboucher avec les séparatistes les moins pervertis, pour leur faire comprendre qu’en repoussant l’Union ils ne font que compromettre de toutes les façons l’avenir de leur pays, parce que tout en étant opposés à la réunion, ils désirent néanmoins recupérer leurs droits ab antiquo, aussi bien que le parti national. Ainsi donc, qu’ils se persuadent qu’ils sont dans l’erreur la plus complète, s’ils croient obtenir sans la réunion, nos anciens droits. Jamais l’Europe n’y consentirait, jamais aussi les Cabinets qui nous favorisent aujourd’hui ne se prêteront à cette combinaison. De pareilles concessions ne sauraient se faire qu’en faveur d’un pays de 4 à 5 millions d’habitants qui aurait pour soi l’élément national et mériterait par conséquent qu’il jouisse du droit public; mais rien n’obligerait ces Puissances d’en faire autant pour les deux Principautés, dans les conditions où elles se trouvent, étant séparées, car elles pourront se dire avec raison que les libertés dont elles jouissent en vertu du Réglement leur sont bien suffisantes pour qu’elles puissent végéter séparément.
Telles sont les réflexions qu’on pourrait faire aux séparatistes les moins passionnés. En leur tenant un pareil langage ori pourrait ramener à résipiscence ceux qui sont égarés et les moms endurcis. Combien je regrette de ne pas être parmi vous, au moment de cette crise politique pour admonester ces mauvais patriotes qui font la honte de la Nation Moldave! Les circonstances sont malheureusement telles que je ne dofis même pas songer à un retour dans mon pays, avant que tout n’y soit terminé. J’ai trop heurteé les intérêts d’une grande puissance, trop froissé son amour-propre en résistant à sa pression et en mettant à nu ses projets d’envahissements pour qu’il me soit permis d’espérer que ma présence serait tolérée en Moldavie dans les circonstances actuelles. Adieu, portez-vous bien, mon cher fils, et tenez-moi au courant de ce qui se passe dans le pays.
Votre affectionné père
Gr. Ghika
15 – O contribuţie la biografia lui Negri: câteva scrisori adresate Prinţului Ioan şi Gr. Ghika în 1863, şi privitoare la chestiunea Monăstirilor închinate
În momentul în care prin cea mai îndreptăţită răsplată a soartei, amintirea lui Negri e rechiemată la ordinea zilei, şi se simte nevoia unei biografii mai întregite a acestui vrednic Român, ca să putem găsi într’însa pentru noi şi pentru generaţiile viitoare o pildă vie şi rodnică învăţând tuturora desinteresarea, iubirea de neam, zelul sâguitor în făptuirea unei opere trainice spre folosul ţării, – vreau, prin publicarea unui oarecare material istoric despre el, să aduc şi eu o contribuţie la alcătuirea acestei aşteptate biografii, care, mai bine chiar decât tăcuta cuvântare a statuei sale, va însemna totdeodată o reparaţie, judecata recunoscătoare a istoriei, şi, ca să vorbesc astfel, o înţeleaptă încercare de „pedagogie naţională”.
Am, într’adevăr, în hârtiile familiare, mai multe urme ale activităţii lui Negri, le voiu aduce puţin câte puţin, la lumină. Negri făcea parte din pleiada care cu Alecsandri, Ralet, Anastasie Panu, Zizin Cantacuzino şi Cuza, se grupase cu entuziasm în jurul acestui Grigorie-Vodă care pentru ei întrupa dorinţele Românimei şi lucra cu atâta putere de jertfă la îndeplinirea visurilor naţionale. Negri a fost ministrul preferit al bunicului meu, confidentul planurilor lui celor mai îndrăzneţe spre mărirea ţării, agentul obişnuit al trebilor mai delicate iniţiate de el spre învierea României.
Posed astfel, ca documente de un interes deosebit, instrucţiunile date de bunicul meu lui Negri, trimis la Conferinţa din Viena în 1855, şi o lungă corespondenţă din anii 1855 şi 1856 când Vodă însărcinase pe Negri cu misiune specială la Constantinopol; corespondenţa aceia este prea întinsă şi cere prea multe piese complementare ca să fie publicată aicea. Mă voiu mărgini, astăzi, să dau nişte scrisori de ale lui Negri, de dată mai recentă, adresate către fiul Domnitorului său iubit de odinioară, către tatăl meu, Prinţul Ioan. Negri rămăsese, precum se înţelege cel mai intim prietin al fiilor aceluia pe care-l privise ca pe „Mântuitorul Neamului” şi pe care o moarte tragică îl răpise (Iunie 1857) în floarea vârstei, tocmai în ajunul triumfului ideilor şi sforţărilor sale. După această moarte, care ştergea de pe faţa pământului capul firesc şi recunoscut al mişcărei unioniste, Negri lucră alături cu tatăl meu, alergând febril în toate părţile Moldovei, – la alegerea lui Cuza, ca să fie cel puţin pe scaun, dacă ideea domnitorului străin nu se putea înfăptui, un ucenic încercat al ideilor fostului Domn, un devotat al Regenerărei şi al Unirei. Mai pe urmă Negri se găsi, tot alături cu tatăl meu, între cei dintâi sfetnici şi colaboratori ai lui Cuza după Unire. Scrisorile ce le voiu da mai jos, se referă la sfârşitul perioadei ascendente a domniei lui Cuza. Sunt din anul 1863. Tatăl meu, deşi foarte tânăr (avea abia treizeci de ani) erà pe atunci ministrul afacerilor străine, Negri agent diplomatic la Constantinopol şi amândoi lucrau la regularea conflictului cu Mănăstirile zise închinate. – Amândoi de altfel erau bine pregătiţi pentru tratarea chestiunei. Caracterul lor dădea toate garanţiile pentru o dreaptă soluţie a pricinei. – Formaţia specială nu le lipsea: Grigorie-Vodă trimisese pe Negri la Constantinopol în 1855 tocmai ca să se ocupe de aceste mănăstiri. Prinţul Ioan avea la el, în sertarele lui, toate piesele din domnia părintească care priveau subiectul. Afară de asta, Cuza îl însărcinase în 1859 să facă o anchetă asupra acestor mănăstiri. Instrucţiunile lui Negri şi memoriul de înmânat Puterilor sunt opera lui, cu ajutorul d-lui Bengescu.
Scrisorile pe cari le dau aici sunt, ca mai toate ale lui Negri, scrise într’o franţuzească curgătoare, necorectă şi puţin îngrijită, dar vioae; sunt de două feluri, unele oficiale (No. III, IV, VI), altele cu totul private (No. I, II, V, VII, VIII, IX). Cele oficiale se împart şi ele în publice (No. VI) şi particulare (No. III şi IV, cea din urmă adresată Domnitorului şi transmisă în copie tatălui meu). Am pus laolaltă clasându-le după ordinea cronologică, aceste scrisori, fie oficiale, fie private; ele oglindesc limpede şi firea lui Negri, şi evenimentele de pe atuncea, şi starea chestiunei în pricină.
Ca să desluşesc mai bine textul scrisorilor publicate ar trebui să dau mai multe însemnări despre chestiunea aceasta atât de complicată, a mănăstirilor închinate. Lucrarea ar fi prea lungă şi ar face să întârzie prea mult un articol menit să fie întru câtva un prinos ocazional şi o simplă aducere de material istoric. Voiu da altă dată, probabil cu publicarea corespondenţei lui Negri cu Grigorie-Vodă, expunerea desăvârşită a chestiunei, cunoscută deseori mai cu seamă în ceeace priveşte rezultatele sale, apreciată greşit în ţară şi în străinătate (cu sentimente de altfel diametral opuse aici şi acolo). De obiceiu, mai ales în faza ei terminală, pricina a fost înfăţişată ca un proces de laicizare, o necesitate de politică internă şi externă înfăptuită prin mijloacele regaliane ale unui Stat modern, înfăţişare care nu e exactă cel puţin pentru toată dezvoltarea partei celei d’întâiu a crizei, şi care, pentru mine personal ca şi pentru mulţi, n’ar fi deloc de lăudat, chiar dacă ar avea, precum este şi adevărat, scuza unei necesităţi vitale într’o ţară frustrată de a cincea parte a teritoriului ei prin manopera neleală a unor beneficiari străini.
Într’adevăr două lucruri au contribuit la apreciarea aceasta; modul destul de neaşteptat, după care s’a regulat în sfârşit afacerea, prin mijloace de acest soi şi cu oameni având idee de acest gen, şi legătura în care măsurile luate în contra călugărilor greci au fost puse cu o adevărată şi nenorocită confiscaţie, secularizarea averilor rnănăstireşti pământene.
Din contra, acţiunea împotriva pretenţiilor greceşti, mai cu seamă precum s’a desvoltat sub Alexandru-Vodă Ghika al Munteniei, sub Ştirbey, sub Grigorie-Vodă al Moldovei, şi sub Cuza până în 1863, erà cea mai îndreptăţită chiar pentru cei cari, ca mine, nu admit principiul drepturilor suverane ale Statului asupra bunurilor bisericeşti. Erà o acţiune de revendicare, în limite foarte modeste, împotriva unei colosale excrocherii, făptuită de greci cu ajutorul unor diplomaţi străini, încercând de a transforma într’o moştenire de proprietate absolută şi neţărmurită, cu toată agravarea dispoziţiunilor de mână-moartă, nişte legate usufructuare, parţiale şi condiţionale; în loc de usufruct, proprietatea deplină şi vecinică; în loc de atribuire parţială de venituri, folosirea pretinsă a totalităţei, şi asta numai pentru desfrâul fanarioţilor şi pentru prigonirea catolicismului din Palestina; în loc de condiţiunile imperative ale actelor ctitoriceşti în folosul Statului şi pentru binele obştesc, dispreţul cel mai desăvârşit al acestor stipulaţiuni, lăsând chiar în cea mai jalnică părăsire nu numai stabilimentele de binefacere de care aveau porunca ctitoricească de a se îngriji, ci şi locaşurile sfinte, bisericile şi mănăstirile închinate care cădeau în ruină; apriga denegare a oricărei îndreptări a stărei de lucruri; refuzul încăpăţânat al oricarei compensaţiuni pentru respectarea actelor de ctitorie şi chiar a dispoziţiunilor decretate de Puteri mai târziu. Iată tabloul întorsăturei ce o luase chestiunea dela 1828 încoace, după ce diplomaţia, mai ales cea rusească (cu toate că şi ea încercase un leac în Regulamentul Organic) intervenise în pricină în chipul cel mai nenorocit, încurajând, pentru scopuri politice de o parte, prin informaţii defectoase de alta, pretenţiunile şi încercările grecilor, cari vedeau în afacere un fel de răsplată a revoluţiei din 1821.
Şi dacă s’a mers în practică, la sfârşit, mai departe decât ar fi trebuit, vina este încă a călugărilor greci cari în apărarea manoperilor lor nelegiuite, au refuzat ori ce transacţiune binevoitoare, sprijiniţi fiind, precum ştiau, de conştiinţele cumpărate ale unor paşale turceşti [48]şi de interesele diplomatice ale unor puteri.
I.
Le 18/30 mars 1863, Constantinople
Mon cher Prince Jean!
J’ai demandé au Prince la permission de venir le trouver à Galatz pour lui communiquer diverses choses – je vous demande la même permission – si elle m’est accordée j’apporterai avec moi les comptes de la chancellerie du trimestre dernier de l’année passée comme aussi ceux du premier trimestre de cette année ainsi que ceux du mois de juillet passé que vous me demandez et que j’ai cependant envoyés au Ministère depuis longtemps.
Les prêtres se démènent ici grandement et quoique le vote de la Chambre soit bon pour la question, il a été intempestif car il a donné l’éveil avant que le gouvernement ait pu se mettre en ligne de combat pour en sortir victorieusement. J’ai fait une nouvelle déclaration ici, que jamais nous ne consentirions à ce que l’affaire des biens conventuels fut traitée ailleurs que chez nous et par d’autres que nous uniquement – que nous considérions par conséquent le protocole 13 [49] comme non avenu; parce que d’abord nous ne pourrions nous persuader qu’il put invalider le traité de Paris qui nous proclame parfaitement autonomes pour nos affaires d’intérieur et qu’il n’y avait rien de plus intérieur que notre sol – et puis qu’ensuite notre gouvernement ne pouvait ne pas faire attention et prendre en considération le vœu général du pays à ce sujet ainsi que le vote unanime de la Chambre. Cette question a beaucoup baissé ici, et il faudra nous concerter pour arrêter quelque chose de definitif et puis ensuite crouler plutôt que d’y dévier.
Dans l’espoir, mon cher Prince Jean, de vous serrer bientôt la main, je vous reste mon ancien collégue de la dernière note à Goedel [50] , tout dévoué ami.
- Négry.
II.
Ce 13/25 juin 1863, Constantinople
Mon cher Prince,
Dès mon arrivée, j’ai expédié Bordeano sur le Bosphore pour porter aux ambassades le mémoire afin que par la poste d’ajourd’hui on pût l’expédier plus loin. Ce n’est qu’après avoir fait ce matin cet envoi que j’ai reçu votre dépêche ainsi qu’une autre du Cabinet Princier qui me disaient d’attendre une autre édition. Le mal n’est pas grand, car şi les mémoires que j’ai remis ne sont point encore envoyés lorsque je recevrai les autres, il me sera facile de les échanger contre ces derniers.
J’ai rencontré le Pere Nil à Giurgévo, „s’en allant t’en guerre” comme Malbrough, à Paris, muni probablement mieux que ce guerrier chansonné de ce qui est le „nerf de la guerre” comme on dit. Je vous le répète, rien n’y fera et tout se brisera à l’encontre de notre volonté ferme et irrévocable. Bon courage donc et laissons les aller où ils veulent – c’est nous qui aurons la Victoire – et ce n’est plus qu’une affaire de temps. Je suis sûr qu’on ne me demandera plus qu’une chose ici: ce que nous leur donnons. Aussi pour que je sois prêt à répondre à cela, il serait bon que le Conseil décidât la chose et que vous me fassiez parvenir au plus tôt votre decision.
Par le prochain courrier détails officiels au long.
Adieu cher Prince Jean et ancien collègue de la dernière note a Goedel.
En vous priant de faire agréer à la Princesse Alexandrine mes plus respectueux hommages je suis tout vôtre, de tout Cœur,
- Negry
Mes bonnes amitiés à Monsieur Van Saanen
III.
19/31 Juin 1863, Constantinople.
Particulière.
Mon Prince,
Je m’empresse de vous transmettre ci jointe en copie la lettre confidentielle que j’ai écrite à S. A. S. pour Lui faire connaître mes appréciations sur la question des couvents et pour la prier de vouloir bien m’informer le plus tôt possible de la somme que le gouvernement Princier capitalisera en faveur des communautés.
C’est la même prière que j’ai l’honneur d’adresser à Votre Excellence par la présente, car ainsi que je le dis dans la lettre S. A. S. la solution de cette question dépend en grande partie sinon complétement de la fixation de cette somme; par consequent je crois qu’il ne faudra pas tarder à vous prononcer là-dessus le plus promptement que faire se pourra.
Veuillez agréer, mon Prince, les assurances réitérées de ma plus haute considération.
- Négry
IV.
Copie.
Pé=le 19/31 juin, 1863
Monseigneur,
Par la lettre que j’ai eu l’honneur d’adresser à V. A. S. le 15/27 juin, je l’assurais que d’après les entretiens que j’avais eu ici, les Puissances nous étaient assez favorables dans la question des couvents.
Mais comme je Lui disais alors, je ne puis que lui répéter aujourd’hui que la solution de cette affaire dépend de l’empressement que mettra le gouvernement de V. A. S. à me préciser la somme qu’il est décidé a capitaliser en faveur des Communautés, conformément aux conclusions du mémoire.
En effet, après les déclarations les plus solennelles et les plus catégoriques que j’ai faites à Aali-Pacha comme aussi aux Représentants des Puissances garantes, que rien ne serait capable de nous faire dévier de la voie que nous nous sommes décidés à suivre dans cette affaire, ces Messieurs ont fini par comprendre que devant une résistance aussi opiniâtre leurs efforts, même réunis, ne feraient qu’envenimer la question sans produire le résultat qu’ils désiraient atteindre. Aussi sont-ils maintenant beaucoup plus accommodants qu’il y a quelque temps et la preuve en est que Mr. Novicoff lui-même qui représente la Puissance la plus directement intéressée dans ce différend, m’a pressé de questions dans le but de savoir quelle était la somme que nous voulions donner aux prêtres.
Rien que cette insistance du représentant de la Russie me confirme de plus en plus dans l’opinion, que ces Messieurs qui prétendaient que les Communautés étaient proprietaires dans notre pays et que nous ne pouvions les déposséder sans commetre une injustice flagrante, semblent s’être persuadés aujourd’hui que cette prétention est réellement dénuée de fondement, et s’appliquent à plaider la cause des prêtres en se plaçant sur le même terrain que nous.
Par conséquent, forts de l’avantage que nous avons pris sur ces messieurs dans la question dont il s’agit je crois, Monseigneur, que ma règle de conduite dans les négociations qui vont s’engager, est tracée d’avance. Après avoir demandé, en remettant le mémoire, l’annulation pure et simple du Protocole XIII et après que j’aurai declaré la somme que nous sommes disposés à offrir aux Communautés, il ne me restera qu’à attendre tranquillement la décision qui sera prise à cet égard par les Puissances, sur qu’elles ne pourront que consacrer par un acte international les conclusions de notre mémoire.
Il est important, Monseigneur, que la somme que le gouvernement de V. A. S. affectera aux Communautés ne soit pas connue des Consuls et du public, car cette indiscrétion pourrait considérablement nuire à la poursuite de mes négociations.
- Négry.
J’ai l’honneur d’être &.&.&.
V.
7/16 juillet 1863 Constantinople
Mon cher Prince Jean
Je vous demande bien pardon de n’avoir pas répondu plus tôt à votre bonne dernière lettre. La cause en est que cette question des Couvents m’a fait courir depuis mon arrivée ici plus que je n’ai jamais couru à Constantinople. Sir Henry Bulwer et le Comte de Ludolphe s’acharnent après nous dans cette question. Aussi je suis continuellement chez eux – comme chez les autres aussi: de cette façon, toujours en courses je n’ai rien pu écrire non plus au Prince Règnant lui-même.
J’ai écrit à S. A. qu’à plusieurs A mbassades ici, on m’avait conseillé de nous adresser directement au Comte de Rechberg à Vienne, qui, éloigné des tripotages qui se font ici et ne subissant aucune influence locale, nous donnerait plus certainement raison dans la question des moines grecs que les représentants de l’Autriche, ici. La France et l’Italie ont declaré ne reconnaître point les moines grecs comme propriétaires. La Prusse nous serait favorable si nous pouvions détacher l’Autriche. Aussi je vous le répète, faut nous adresser au Comte de Rechberg que Monsieur l’Ambassadeur de France dit n’être point du tout de même opinion ni principes que ceux qui soutiennent les moines. La Russie ne peut faire autrement que soutenir le protocole, puisque c’est elle qui l’a proposé; mais elle serait plutôt portée vers un accommodement des parties.
Je n’ai point encore reçu le pli bleu avec l’indication de la somme à offrir aux moines; mais en le recevant j’ai l’intention de faire une note à Ali-Pacha en lui désignant cette somme comme notre dernier mot – et puis, avec la dignité que comporte une pareille déclaration attendre quoi que ce soit sans broncher d’un pas et rester ferme quoi qu’il arrive.
Le Père Nil n’a point été reçu à Vienne par le Comte de Rechberg – il se trouve actuellement à Paris d’après ce que m’écrit Alexandry. Je crois qu’il ne fera que dépenser de l’argent en vain. Car je crois la France nullement portée à seconder la mainmorte.
Monsieur Breslauer s’en retourne sans avoir pu conclure la convention à laquelle j’ai coupé court – car cette fois encore c’était les mêmes phrases et arguments orgueilleux que la Porte voulait introduire dans cette convention: J’ai mis en avant celle de Temesvar et j’ai declaré que c’était là le modèle à suivre. Breslauer vous dira d’ailleurs la chose plus en detail. Je vais bientôt poursuivre l’affaire des Comptes: mais jusqu’à ce qu’on les traduise en turc, il se passera bien, je le crains, six mois pour le moins. Voilà pourquoi je les demandais avec tant d’instance depuis deux ans.
Je pense, cher Prince, que pour cette inopportune et malencontreuse affaire des Polonais, vous ne feriez pas mal de m’adresser une note en dévoilant leur but et en racontant les faits, afin que je la puisse lire ici, parce que cette affaire va être traitreusement exploitée par les journaux d’abord jusqu’à ce que la vérité se fasse jour. J’ai écrit dans le même sens au Prince.
On n’a qu’à jeter les yeux sur la carte pour voir qu’effectivement cette expédition bien loin d’être contre la Russie, n’était que contre nous-mêmes.
Quand aurons-nous enfin la paix, mon Dieu! et quand verrons nous avant toute chose régner chez nous la concorde et l’amour et la dignité du pays!
Nos divisions nous ont affaibli intérieurement – déconsideré on ne pent plus à l’extérieur – empêché de rien faire pour notre pays tant beni du ciel sous tous les rapports – et réduits en un mot à être aujourd’hui, l’enjeu diplomatique de Venise, de la Galicie et d’une foule d’autres combinaisons éventuelles. Voilà où nous à reduits cette misérable velléité de la principauté et ces nombreuses candidatures qui feront que nous serons à la merci du premier venu, comme l’a été la Pologne! Je me suis démené pendant 25 ans, avec tant d’autres, pour voir un peu de prospérité dans mon pays et qu’y vois-je à présent? pas même deux individus qui puissent s’entendre ensemble et qui ne se garent l’un de l’autre comme dans un bois!
Où est l’époque où Votre Père en tête nous travaillions unanimement aux grands principes régénérateurs de notre pays!
Mais à quoi bon toutes ces douleurs! Il parait que les nations comme les individus ont leur sort écrit quelque part.
Adieu cher Prince Jean et ancien collègue du bon et digne temps. Stamboul m’a vieilli; mais il n’a su m’ôter mes anciens souvenirs.
Tout à vous, de tout cœur
C. Négry
VI.
No. 41. le 11/23 juillet 1863. Constantinople
A SON EXCELLENCE
LE PRINCE I. GHIKA MINISTRE DES AFFAIRES ETRANGÈRES
ETC. ETC. ETC.
Monsieur le Ministre,
J’ai déjà eu l’honneur d’informer Votre Excellence que j’avais présenté dès mon arrivée ici, à la S. Porte et aux Ambassades le mémoire sur les Couvents dédiés, tel que je l’avais apporté de Bucarest et avant que je ne fusse prevenu des modifications faites à sa solution. Je ne pouvais donc faire autrement que d’en soutenir la première rédaction qui d’ailleurs me paraît plus conforme avec la décision prise de donner une fois pour toutes une somme aux Lieux Saints et de n’avoir plus rien à démélér avec eux. Il me semble, sauf meilleur avis, que la phrase qui remplace le mot net de sécularisation nous lie de nouveau à ces dits Lieux Saints et nous engage à des conditions et obligations qu’il n’était point sage de livrer à leur contrôle ultérieur.
Je crois devoir observer encore qu’il ne serait point utile non plus de demander la constatation par protocole – afin d’empécher qu’on ne revienne sur elle – de la transaction une fois effectuée entre nous et les Egumènes. – Cette demande ne s’accorderait guère avec le rejet du premier protocole et pourrait nous susciter vers la fin même de l’affaire des complications qu’il est urgent de prévoir à temps. Il faut donc, selon moi, continuer d’éviter l’ingérence étrangère après comme avant dans cette question et ne nous y soumettre qu’alors seulement qu’ori nous l’imposerait par la violence – provisoirement encore jusqu’à des temps meilleurs. Nous placerions, bien entendu, les sommes par nous données sous la surveillance et sauvegarde collectives de la S. Porte et des puissances garantes, ainsi que des Principautés-Unies; mais nous nous arréterions à cela sans rien demander de plus à ces premières.
Il me semble bien aussi, Monsieur le Ministre qu’au lieu de tenter à obtenir que le payement des sommes que nous destinons aux Lieux Saints s’effectue graduellement et sans intérêts, il serait beauconp plus sage de chercher, au moyen d’un emprunt garanti par les biens conventuels eux-mêmes, à se mettre en position de compter et déposer les dites sommes aussitôt qu’offertes. Ce serait un appât de plus pour la partie adverse et pour nous un utile débarras.
J’attends que Votre Excellence m’indique la somme de l’arriéré dù par les Couvents dédies à la Valachie afin de la faire figurer à l’actif de notre offre, et bientôt après j’aurai l’honneur de vous faire parvenir, Monsieur le Ministre, copie de ma note à la S. Porte dont relèvent les Egumènes grecs, où en disant notre dernier mot, j’aurai spécialement en vue l’école de Constantinople dont nous nous réserverons la direction – ce qui fait que la clause des 2 boursiers semblera à Votre Excellence comme à moi-même, inutile à y insérer.
Je prie Votre Excellence de vouloir bien agréer les assurances de ma plus haute considération.
- Négry.
- S. C’est sur la somme de quarante millions de piastres que V. E. me donne comme base dans sa dépéche du 27 juin écoulé que j’agirai.
- Négry.
VII.
12/24 Juillet 1863. Constantinople.
Mon cher Prince Jean,
Je vous préviens qu’il ne nous est guère utile d’assimiler les Couvents dédiés aux notres propres parce que d’une semblable rubrique il peut naître de drôles de prétentions de la part des moines grecs, comme entretien d’iceux dans les monastères etc., etc., etc.
Idem point de protocole en aucun cas, parce qu’on peut nous dire; vous demandez un protocole, c’est très-bien; commencez d’abord par vous soumettre au premier et puis nous verrons pour le second. Il faut d’ailleurs autant que possible non seulement ne point demander l’ingérence étrangère dans nos affaires, mais même repousser celle qui vient sans être demandée – comme au reste nous l’avons fait par le mémoire. Il faut donc rester ferme dans ce principe, quoi qu’il arrive – c’est mon opinion.
L’Autriche égale l’Angleterre dans son opposition au sujet de cette question des biens conventuels. Aussi, d’après les conseils qu’on m’a donnés ici de toutes parts, j’ai écrit au Prince qu’il fallait saisir de cette affaire, et directement, le Comte de Rechberg à Vienne, lequel n’est point, paraît-il, de la même opinion, à propos d’elle, que ses représentants d’ici. Ceci pour que l’opposition ne soit pas très grande, une fois que nous nous serons prononcés; car je vais bientôt lancer ma note à la S. Porte dont relévent les moines en lui indignant comme notre dernier mot, la somme que nous pouvons leur donner.
J’attends avec impatience que vous me disiez le chiffre de l’arriere que doivent les Couvents à la Valachie pour le faire figurer comme argent comptant bien entendu – et puis ma note est donnée.
Adieu cher Prince Jean et tout à vous de tout cœur.
- Négry.
VIII.
Le 18/30 juillet Constantinople
Mon cher Prince Jean,
Je vous envoie Bordeano avec le projet de ma note au sujet des biens conventuels. C’est en vain que je vous ai écrit deux fois pour vous demander quel était le chiffre de l’arrière dû par les moines grecs à la Valachie. Aussi j’ai pris 1.750.000 piastres du pays, parce que j’ai vu que des deux millions figurant dans notre mémoire, en deduisant 250.000 piastres pour les écoles de Constantinople, il restait juste la somme que j’ai indiquée, laquelle multipliée par dix depuis 1852 jusqu’à 1862, fait 28 millions de piastres turques.
J’ai chargé Bordeano de vous entretenir de ma part au sujet de la note, ainsi qu’à celui de la question en bloc, dans laquelle je ne saurais quant à moi, changer d’opinion. J’y resterai ferme quoi qu’il arrive.
L’horizon s’obscurcit, et il est possible que la guerre survienne; car l’échange de notes actuel, m’a bien l’air d’être tout-à-fait pareil à celui qui précéda la guerre d’Orient. Ici l’on s’inquiète car la Turquie va être de la partie, bien malgré elle je crois.
Cher Prince, j’ai chargé Bordeano d’encaisser notre argent pour éviter la dépense. Il vous dira comment j’entends finir la question des Couvents et vous démontrera le danger de recourir aux puissances pour cette question afin de la faire traiter par un protocole alors que dans notre mémoire nous rejetons toute immixtion étrangère. En un mot il vous mettra au fait de mon inébranlable manière de voir là-dedans.
Adieu cher Prince Jean. En vous priant de présenter mes très-humbles respects à la Princesse Alexandrine, je vous reste.
Tout dévoué ami.
- Négry.
IX.
Le 7/19 Août 1863. Constantinople.
Mon cher Prince Jean,
Enfin après-demain je fais passer le Rubicon à ma fameuse note, suite obligée de votre mémoire. Il s’agit maintenant de savoir soutenir l’affaire envers et contre tous et coûte que coûte. J’ai écrit cette même phrase à Baligot qui la lira au Prince. Voilà! C’est une bombe qui va tomber tout à coup et éclater alors qu’on s’y attendait le moins. Mais quoique j’aie compte sur quelques éventualités, comme le départ en congé de Sir Henry, pour que le contre coup ne fût pas trop violent – voyant que ces éventualités tardaient à se produire, je me suis bravement décidé à ne plus attendre et samedi notre note sera lue par tout le monde diplomatique. Je prie Messieurs les Ambassadeurs de l’envoyer à leurs Gouvernements – De cette façon la question est écartée de Constantinople où le terrain nous est, en tous les cas, moins propice que partout ailleurs. J’avais aussi compté sur la guerre qui nous aurait laissé les coudes en une pleine et entière liberté. Enfin nous verrons et ce ne sera que plus tard que nous comprendrons l’énormité de notre toupet actuel.
Audaces Fortuna juvat, a dit Horace. Je serai bien aise quant à moi, après l’excitation continuelle où me tient depuis si longtemps cette affaire si je la voyais terminée et puis terminée comme nous l’avons voulu – ce qui serait le plus piquant de l’affaire.
Adieu, cher Prince Jean, et tout à vous, de tout cœur.
- Négry.
Cette lettre est toute pour vous seulement.
16 – Din istoria Palatului Regal. Amintiri cu prilejul unor vechi socoteli de Domniţa Alexandrina Ghika
Punând la mine un pic de ordine în hârtiile de familie şi încercând a clasa cele ce aveau mai mult sau mai puţin vre-o valoare istorică, am dat de secţia mai ingrată a socotelilor. De obiceiu, în afară de epocele cu totul vechi, pentru cari raritatea documentelor dă preţ chiar urmelor celor mai seci ale trecutului, sau cari oferă economistului, prin îndepărtarea vremurilor un oare-care interes de comparaţie, secţia aceasta poate fi privită ca adevărată pacoste a arhivelor, în casele mari. Acolo socotelile încarcă rafturi întregi cu greutatea lor zadarnică: îmbătrânesc în praf, nedistruse spre mai mare siguranţă, neconsultate din lipsă de interes.
Răsfoindu-le cam cu nebăgare de seamă, mai ‘nainte de a nimici o bună parte dintre ele, iată că privirile mele au căzut asupra unora care sunt mai vrednice de amintire şi mi-au reînprospătat în minte nişte fapte istorice strâns legate cu ele; poate nu va fi rău să le şi aduc la cunoştinţa obştească pe amândouă, şi socotelile şi faptele, într’o ţară care’şi cunoaşte puţin istoria şi ştie mai puţin încă ce este istoria anecdotică a ei. În această privinţă, bine a fost că n’am distrus mai de vreme aceste socoteli vechi, căci, alături de hârtiuţele aceste înseşi, astfel aduse la lumină, vor fi poate preţuite de cititorii Revistei şi amintirile trezite prin această rechemare ocazională în sufletul bătrânei domniţe, care, după o viaţă de şaptezeci şi şapte de ani, privită ca decana societăţii române, multe şi cele mai de seamă dintre evenimentele traiului nostru naţional le-a văzut cu ochii, când nu a fost chiar mai direct amestecată într’însele.
PULCHERIA GHIKA
Sora domnitorilor Grigorie şi Alexandru Ghika
Căsătorită 1. cu N. Mavro
2. Col. Moret de Elaramberg.
După un portret din anul 1835 proprietatea prinţesei Alexandrina Ghika
În acest morman de foi încărcate cu ţifre, am zărit două socoteli privitoare la palatul domnesc, curtea regală de astăzi – una de sub domnia unchiului meu Alexandru Vodă-Ghika, şi referindu-se la întemeierea Curtei, cealaltă de subt Cuza şi referindu- se la mobilarea cea nouă a palatului. Le reproduc aicea precum le-am găsit, cea d’întâiu cu ortografia ei ciudată de meşter nu tocmai ştiutor de carte, cea d’a doua însoţită de scrisoarea (caracteristic jidovească) care erà lipită de ea, dând cu multă reclamă şi emfază avizul despre expediţiunea mobilierului. Cea d’întâi poate să servească istoricilor de mâine spre a stabili „starea civilă” a palatului. Cea d’a doua vorbeşte despre starea de lucruri din ziua de după Unire.
În jurul amândurora voi povesti câteva clipe din viaţa acestui palat, care a fost atât de legat cu viaţa mea.
La începutul veacului trecut, după gonirea Fanarioţilor, Curtea Domnească erà subt unchiul meu Grigore Ghika al VIII-lea, Domnul Ţărei Româneşti, pe podul Mogoşoaei, nu departe de magazinul Capşa de astăzi, în palatul care a fost mai pe urmă cumpărat de familia Lahovary, afectat Clubului Tinerimei, aliniat şi deformat cu totul. Avea mari şi frumoase încăperi, decorate de pictorul italian Giacometti şi, la catul cel d’întâi, nişte colonade de porfir cu pereţii mobili cari îngăduiau transformarea mai multor saloane într’o singură sală foarte arătoasă, coloanele rămânând singura amintire a pereţilor dispăruţi. În timpul răsboiului ruso-turc din 1828, aceste saloane serviseră la mari recepţiuni. N’am cunoscut fireşte palatul acesta în timpul domniei unchiului meu (domnia lui erà cu câţiva ani anterioară naşterei mele). Însă printr’un reflux al menirei acolo am locuit când m’am măritat cu Principele Ioan fiul lui Grigorie Ghika al X-lea al Moldovei, şi de acolo am plecat ca să mă cunun în biserica Sărindar, astăzi distrusă, enoria şi loc de vecinică odihnă a Ghiculeştilor Munteni mai toţi, dela Marele Ban Dimitrie (…1808) încoace. Pe de altă parte muma mea, Pulheria Ghika sora Domnitorului îşi petrecuse acolo tinereţele şi îmi povestea deseori anecdote referitoare la acest palat. Una, prin ciudăţenia ei, merită să găsească loc în această cronică: unchiul meu, cel d’întâiu domn pământean după alungarea grecilor, în reacţiunea naţională ce urma venirea lui pe tron, încerca dela început să stârpească ori-unde abuzurile greceşti; într’altele avusese de suprimat cea mai nostimă sarcină de curte ce s’ar putea închipui. Fusese întocmită în timpul celor din urmă fanarioţi. Opt inşi, îmbrăcaţi cu portul cel mai strălucit, trebuiau să intre în fiecare dimineaţă, în odaia de culcare a Domnitorului, imediat după trezirea lui şi trebuiau să-i zică laolaltă „Frumos eşti Măria Ta! „Sprincenat” (sic!) „eşti, Măria Ta!” După această exclamaţie, strigată în cor, se retrăgeau în bună ordine, milităreşte. Ziua începută astfel părea mai dulce grecoteiului. Plata „slujbei” erà însemnată. Alt palat Ghiculesc, tot în timpul lui Grigorie-Vodă, erà pe malul Dâmboviţei, o adevărată cetate moştenită de la Marele Ban Dimitrie Ghica. Am fost silită s’o vând Statului, şi pe ruinele ei s’a clădit prefectura actuală a Ilfovului. Avea părţi arhitecturale frumoase de piatră cioplită, cam în felul palatelor Brâncoveneşti de la Potlogi şi Mogoşoaia. Singura rămăşiţă care se mai vede a vechiului palat este fosta lui capelă şi dînsa preschimbată în partea ei exterioară, căci capela erà mai jos decât pământul într’o criptă a palatului, şi distrugerea aripei acesteia a casei a necesitat o clădire nouă ca să o acopere.
Urmaşul lui Grigorie-Vodă, celalt unchiu al meu, Alexandru-Vodă Ghika al IX-lea mută reşedinţa domnească şi o stabili acolo unde mai este astăzi, în fosta casă Golescu, intrată mai târziu în patrimoniul statului. Socoteala cea d’întâiu găsită de mine în hârtiile laminate şi care o dau aicea [51] se referă la amenajarea acestei case în Palat Domnesc.
Puţin după naşterea mea, am fost adusă la palat pentru botez cu o oare care solemnitate, după porunca unchiului şi naşului meu Alexandru-Vodă (numele de Alexandrina lui îl datoresc) în acest „carrosse” al încoronărei ale caror rămăşite cam stricate de intemperii şi de bătrâneţe se pot vedea în castelul din Paşcani (fosta reşedinţă de vară a Domnitorului). Vicontele de Grammont, mareşal al Curtei „caracoleà” înaintea uşei şi un escadron însoţea trăsura. După spusele unchiului, care mă cicălea deseori despre asta, eram fiziceşte, pe atuncea, puţin vrednică de un cadru atât de arătos născută la şapte luni, eram, aşa zicea el, zbârcită ca un măr după iarnă şi slăbuţă de speriat.
Am petrecut copilăria jumătate în palatul cel nou, jumătate în casa părintească din str. Academiei. Ar fi rămas din timpul acesta mai multe urme iconografice înzestrate de vre-un interes istoric, dacă, cu nepăsarea obişnuită la noi, cea mai mare parte n’ar fi dispărut. Unele au supravieţuit „naufragiilor” de amintiri prea dese în ţara noastră: sunt desemnele şi litografiile vestitului artist Raffet, dintre carele cele mai interesante, poate, din punctul de vedere istorico-pitoresc n’au fost reproduse în ilustraţia călătoriei lui Demidoff, ci au fost risipite sau au rămas îngropate la Biblioteca Naţională din Paris, unde d-şoara Bengescu a luat după ele câteva decalcuri. Sunt şi acvarelele pictorului francez Doussault, aproape toate rătăcite şi nimicite din nefericire: dintr’însele cinci sau şase, cele mai puţin caracteristice, au fost reproduse prin gravură pe lemn; din seria aceasta de picturi au scăpat la mine câteva eşantioane care fac şi mai vie părerea noastră de rău de a vedea distrusă sau ascunsă nu ştiu unde o documentare atât de preţioasă şi de precisă spre ilustrarea unei epoce prea repede căzută în negura vremei; ca pildă dau aicea icoana inedită după Doussault a salonului mumei mele în anul 1841.
Vodă nefiind căsătorit, muma mea ca sora Domnitorului în toată floarea vârstei şi a frumuseţei, făcea onorurile la Curte şi împlinea rostul Doamnei Ţărei, care lipsea [52].
ALEXANDRU GHIKA AL IX-lea
Domn al Ţării Româneşti (1833-1842)
Caïmacun (1856-1858)
Din când în când mama erà suplinită în această sarcină de cumnata ei, nevasta marelui ban Mihai Ghica [53] . Foarte răsfăţată de unchiul şi naşul meu, eram stăpână pe toate. Îmi aduc aminte de toate ascunzişurile palatului de pe atuncea, în care alergam de sus în jos, de jos în sus nebuneşte în tovărăşia fraţilor şi verilor mei [54] . Sala tronului părea ochilor mei de copilă de o mărime neşfârşită şi îmi aducea, cu deşertăciunea ei întunecoasă şi cu solemnitatea aparatului ei, mai ales spre seară, o adevărată groază. A devenit acuma biblioteca Regelui Carol. Partea centrală din fund, a clădirilor actuale între palatul şi corpul de gardă (acesta însuşi fără prelungirea lui spre fund) nu exista fireşte pe atuncea şi nu erà înlocuită prin nici o clădire. Lângă corpul de gardă se înalţa casa prietinului şi ministrului iubit al lui Alexandru-Vodă, Banul Constantin Cantacuzino, o casă după stilul vechiu şi legată printr’un cerdac cu geamlîc de casa alăturată a Tarsiţei Filipescu, cumpărată de el la căsătoria fiului său cu fata lui Mavrus.
În timpul acela, în acest palat au trecut cu redeşteptarea chestiunii Orientului, cu trezirea noastră la civilizaţia apusană, nişte călători de seamă ale căror călătorii au lăsat urme de la diletanţi învăţaţi, ca Demidoff, până la artişti ca Liszt etc… Erà timpul iniţiaţiunei europeane. Şi acolo au încolţit în sufletele străinilor cu vază care treceau, mai multe germene ale filoromânismului, acest fenomen ciudat în istoria modernă care s’a adeverit, într’un mod surprinzător, eficace şi rodnic.
Viaţa erà patriarcală la Curte: tot deodată mai cu pompă orientală şi mai familiară decât viaţa de curte în timpurile şi în ţările moderne. În deosebi alaiurile erau mari la ori care mişcare a Domnitorului: nu eşea decât cu opt cai, cu lachei pudraţi în deviza roşie şi cu escorta miliţiei. Precum se ştie Domnul erà la noi un suveran puţin statornic, dar absolut, cum nu s-a văzut decât în Rusia, având toate în mână, printr-o confuzie de puteri foarte mare. Cu toate că, prin regulamentul organic, se dăduse aşezărei statului o înfăţişare mai parlamentară şi mai modernă, totuşi, de fapt, situaţia de mai înainte se schimbase puţin şi se găsea moraliceşte întarită pentru Alexandru-Vodă prin calitatea lui de Domn pe viaţă, frate cu antecesorul său, având, după perspectiva lăsată de Puteri la tractatul de la Adrianopol şi posibilitatea unei dinastii de întemeiat, cu atât mai mare înlesnire că erà al noulea Domnitor dintr-o familie anterioară erei Fanariote. Această situaţie trăgea dupa sine consecinţe în ceea ce privea prestigiul Domnului. Atmosfera erà foarte deosebită de suveranităţile constituţionale de azi; se dovedeà un fel de respect într-o parte şi de fală într-alta care nu se temperà decât cu nesiguranţa zilei de mâine, mereu ameninţată de intrigi, de tânguiri la Puteri, de conjuraţii. Pe de altă parte, dacă se găseà înconjurat de aureola ce datina şi împrejurările dădeau Domniei lui, Vodă din neamul Ghiculeştilor, cunoscut de moş strămoş, pământean şi iubit de veci, se apropia deseori de cei mici, nu simţea trebuinţa de a se izolà spre a se mări. Venea mereu în atingere cu toate straturile populaţiunei. „Vorbea cu oamenii”, după vechea zicătoare românească şi asta îi făcea mai mulţi prietini între cei de jos, cari atât preţuiesc această părintească convieţuire.
Dealtmintrelea, din firea lui, Alexandru Vodă, ca şi fratele său Grigorie Vodă, erà mai mult pornit spre simplicitate. Desfiinţase mai multe solemnităţi deşerte. Prin decret domnesc, exagerând poate democratismul, căci lucrul se făcea nu ca dela supus la stăpân, ci de la fiu la părinte, suprimase obiceiul sărutărei de mână la Domnitor, obiceiu străvechiu, care în Moldova s-a păstrat până la Unire.
Înfăţişarea Curtei se schimbase cu totul după Kiselew. Portul domnesc, ca şi portul vechiu boeresc, dispăruseră. Grigorie-Vodă îi rămăsese credincios până la sfârşit. Alexandru-Vodă urmă moda apuseană, erà mereu în uniformă de şef al armatei, în manta căptuşită cu atlas alb, sau, uneori, civil, mai cu seamă, în timpul iernei, într-o blană, în care chipul lui a fost deseori reprodus în portretele timpului (de pildă în acela, foarte asemuitor, al Almanachului de Gotha din anul 1842).
Boerii înşişi erau mai toţi după moda din Paris sau Viena. Abia am văzut în cea mai fragedă copilărie a mea, câţiva boeri cu antereu, brâu şi giubea: unii, boerinaşi retrograzi, alţii, bătrâni puţin schimbăcioşi, ca nepotul meu Banul Filipescu, baş-boierul, cu veştmintele sale de ştofe preţioase şi de blănuri scumpe, cu işlicul lui înalt şi barba sa lungă de un cot, albă ca zăpada. Am zis nepotul meu bătrânul Ban Filipescu, să nu se mire lumea: Banul Dimitrie Ghika, bunicul meu, avusese, zice-se douăzeci şi patru de copii (am găsit şi identificat pai-spre-zece din-trânşii ajunşi la vârsta de om) dintre cari muma mea erà cea mai tânără. Deosebirea de vârstă într-o atare serie de fii şi fiice crease cele mai ciudate înrudiri – copilă, eram asfel vară bună cu toţi bunicii şi străbunii din ţară, şi aveam eu, un bunic născut puţină vreme după moartea lui Ludovic al XIV-lea!!! Când am ajuns la vrâsta de cinsprezece ani toţi moşnegii boeri din Muntenia şi Moldova, care-mi erau veri primari sau chiar nepoţi, îmi făcură gluma următoare: în ziua de Crăciun, primii o pereche de ochelari de babă şi o tabacheră de sidef grosolană umplută cu tutun de tras… cu o adresă a tuturor boerilor încărcaţi de zile ale amânduror Principatelor începând: „Scumpo şi Venerato mătuşe!” În vestibul, ca să fie imediat contra-partea lucrului mă aşteptà o ladă întreagă de atlas alb cu bomboane, subt un rând de trandafiri, dăruită de bătrânii, însă galanţii mei nepoţi.
Tot aceiaşi deosebire de vârstă între copiii Banului Dimitrie, alături de puternica şi sănătoasa bătrâneţe a părintelui lor, a fost prilejul unei anecdote cu haz. Erà în toiul frământărilor revoluţionare şi al luptelor europene: împăratul Leopold al II-lea cu armatele sale se mişcă mai aproape de graniţele noastre. Boerii munteni se duseră spre a-l salutà. Marele Ban Dimitrie baş-boierul Munteniei, erà în fruntea lor, cu vr-o duzină de „copii” dintre cari unii cu barbă căruntă, alţii abia băieţandri; în mijlocul acestor fii de toate vârstele, stătea, uriaş, bătrânul ban cu o înfăţişare mai voinică decât toţi. Îşi prezintă familia. Atunci Leopold zise râzând: „Gluma e bună! dar acum Prinţule, spune-mi: care-ţi sunt fraţii şi care îţi sunt fii!” Dintre aceşti „copii” mai bătrâni am cunoscut una din cele mai „antice” mătuşe ale mele: Anica Floreasca, bunica generalului Florescu, care a trăit până la vârsta de o sută de ani şi de care îmi aduc aminte, cu turbanul său de tifon alb à la M-me de Staël” cu „feroniera” ei de smaragd pe frunte.
Banul se căsătorise de două ori, odată cu Maria Văcărescu; a doua oară cu Elena Razu. Bunica mea, a doua nevastă a banului – îi devenise nevastă ‘ntru nişte împrejurări foarte romantice. Marele ban erà fratele mai mic al lui Grigore Ghika al V-lea, Domnul Moldovei, martirul neamului nostru, asasinat şi decapitat în 1777. După savârşirea crimei din Beilic, prin nu ştiu ce pornire de cruzime rafinată, Turcii poftiră fără a-i vesti ceva, pe ministrul şi sfetnicul preferit al lui Grigore-Vodă, Razu. Acela, intrând în odaia întunecoasă unde zăcea stăpânul său, alunecă în sânge, şovăi, îşi prinse picioarele în cadavru, şi văzând la câţi-va paşi mai departe capul lui despicat, căzù grămadă pe trupul neînsufleţit; nu se mai ridică, lovit de dambla. Ca un fel de pioasă amintire pentru tragica întamplare, care împreunase sufletele domnitorului şi al sfetnicului său devotat, marele ban Dimitrie vroi să se căsătorească cu fata boierului Razu; aceasta îi dădu mai mulţi copii dintre care banul Mihai, Alexandru-Vodă, spătarul Costake, şi cea din urmă, mama mea, născută cu veacul în 1800.
Dealtmintrelea, despre Grigorie-Vodă cel ucis pentru protestarea lui împotriva răpirei Bucovinei, am o comoară de tradiţii familiare; erà unchiul mamei mele şi se păstrau cu sfinţenie toate amănuntele morţei sale. Unele sunt foarte cunoscute, chiar poezia populară le-a vulgarizat. Altele nu se găsesc însemnate nicăeri, nici în povestirile contemporane nici în stihuirea vestită, nici în însemnările Domniţei Ruxanda; sunt de pildă, detaliile luptei ce susţinuse Vodă: mulţumită forţei lui erculeane erà să scape asasinelor săi după cele d’întâiu lovituri, rupând şi deslipind din zid dungile de fier ale ferestrelor, când o ceată de negri săriţi în ajutorul celor dântâiu asasini, îi dădură în spate cele din urmă lovituri. Tot aşà nu sunt consemnate în cronicile timpului soarta lui Razu şi logodna marelui Ban. Posedăm la noi şi o amintire materială din clipa aceasta, singura moştenire ce a scăpat la confiscarea generală a averei Domnitorului după moarte: paftalele care închideau la gât mantaua domnească a lui Grigorie-Vodă. Erau ca pecetluite cu un rubin de toată frumuseţea, de culoarea tocmai a acestui sânge vărsat pentru ţară, unul din cele mai mari rubine de pe lume. A trecut de pe pieptul mutilat al mucenicului neamului la ceilalţi domnitori Ghiculeşti şi a ajuns, din domnitor în domnitor, până la copii mei cari’l posedă acuma şi-l păstrează ca pe nişte moaşte preţioase. A fost totdeauna purtat ca pafta pe mantaua domnească; portretul din urmă al lui Alexandru-Vodă ca Domnitor al ţărei în 1841 îl înfăţişează, între patru rânduri de briliante. Reproduc aici acest giuvaer, în forma lui actuală (s-au adăogat mărgăritarele şi floricelele de briliant).
UN SALON ROMÂNESC ÎN 1841
(după pictorul francez Doussault) […]
Mormântul marelui Ban Dimitrie Ghika (…1808)
În curtea Bisericei Sărinder (distrus).
Am vorbit de bunica mea născută Razu, n-am cunoscut-o; însă mama mea îmi povestea şi despre ea lucruri interesante. Erà o femeie inteligentă şi hazlie: Moldoveancă până în măduvă, sosise în Muntenia îmbrăcată după moda apusană a timpului, cu panerile mari din vremea lui Ludovic al XVI-lea, cu pieptanătura „à la Marie Antoinette…” un edificiu uriaş de bucle pudrate: făcu aproape scandal în Muntenia de pe atunci mai orientală în port şi în obiceiuri decât Moldova, mereu supusă la înrăuririle Poloniei civilizate. Găsea pe bietele Muntence extraordinar de înapoiate. Însă după un oarecare răstimp îi veni rândul ei, se găsi, ea, din ce în ce mai înapoiată; lumea înainta, şi ea nu-şi dădea seama de asta. Directoratul, Imperiul lui Napoleon, Restauraţia trecură, şi Muntencele urmară moda cea nouă, civilizarea cea nouă; bunica rămânea cu bucle, pudră şi panere, şi în timpul în care îşi făcu diata (1819) erà, fără ca să aibă cunoştiinţă de faptul acesta, icoana vie a unui veac dispărut de demult. Mama mea nu o cunoscuse decât sub înfăţişarea aceasta ciudată de,,marchiză” din timpul Mariei Antoinette în plin veac al XIX-lea. Măritată mai întâi cu un Pallady, căsătoria aceasta nu fusese fericită. Cu spiritul ei glumeţ spunea: „Nu ştiu care îmi va fi soarta în lumea cealaltă, căci am avut pe pamânt iadul cu bărbatul meu cel dântăiu: am avut raiul cu cel de-al doilea. Ce-mi mai rămâne după asta?”
În tovărăşia unchilor bătrâni, mătuşelor centenare, şi bunicelor, m-am îndepărtat şi cu câţiva secoli, de subiectul meu; mă întorc la palatul din nou amenajat al lui Alexandru-Vodă, la oamenii şi la lucrurile din vremea lui.
La această perioadă a vieţei palatului se referă o anecdotă de care-mi aduc aminte cu un zâmbet. O refer aicea cu toate că e cam copilărească, dar dă o idee a traiului nostru de pe atunci. Erà într-o zi de sărbătoare. Ţăranii şi ţărăncile în frumosul port naţional veneau la Domn ca la un părinte, aducând cu ei fel de fel de petiţiuni şi cereri. Ca să facă o glumă Măriei Sale muma ne puse, pe fraţii mei şi pe mine în rândurile lor, îmbrăcaţi şi noi în portul ţărănesc, cu voia de a prezenta şi noi petiţiuni după placul nostru. Nu ştiu dacă eu am profitat de învoială în ceea ce privea petiţiunile: însă fratele meu Niculae, imediat, începu a face să se scrie o jalbă către prea-înălţatul Domn, iscălită cu degetul (avea abia 5 ani) ca sa obţie mai des… mazăre boabe la Masa Domnescă; se înebunea după ele le chemà „bunul nostru” şi cu această poreclă cam enigmatică trecuseră ele în jalbă. Vodă ne primi cu ceilalţi şi după ce Niculae Golescu, aghiotantul domnesc, o citise şi o înmânase Măriei Sale, petiţia avu cinstea unei resoluţii aprobativă, scrisă cu cea mai mare seriozitate în colţul coalei de către Domnitor; „De câte ori va cere Niculae” Nu ştiu dacă a rămas în Arhivele Statului…
Aceiaşi familiaritate domneà şi din alte puncte de vedere.
Deseori spre seară, după moda lui Harun-al-Raşid, Vodă eşia din palat singur, pe jos, îmbrăcat cât se poate de modest, prin o uşe de serviciu şi cutreera străzile mai îndepărtate, vorbind cu persoanele întâlnite despre evenimentele zilei, ca să tragă învăţături despre cutare sau cutare măsură luată de guvernul lui şi să vadă dacă erà primită cu bucurie sau nu de, sărăcime; îşi făceà în acest mod, în plimbări „incognito” prin mahalale un fel de sociologie experimentală foarte folositoare. Anchetele acelea, aproape zilnice, erau şi prilejul curent al unor fapte caritabile, direct înfăptuite de Domnitor şi cu atât mai sigure în îndreptata chibzuire a lor: veneà astfel în ajutor la toate mizeriile întâlnite pe drum. Într-una din aceste plimbări tainice i se întâmplă o aventură duioasă a cărei urmă materială o păstrez încă acuma la moşie. Trecea înnaintea unui fel de pivniţă într-o căsuţă sărăcăcioasă; auzi plânsete; se apropie de uşă şi văzù la dubioasa lumină a unei candele o familie disperată, nişte copii slabi şi flămânzi, o femeie care strângeà în braţele ei un bărbat care părea gata să-şi dea sufletul. Vodă intră în pivniţă ceru lămuriri; i se povesteşte jalnica istorie a unei tinere perechi de nemţi adusă prin boală şi necaz până la cea din urmă treaptă a mizeriei. Vodă, nerecunoscut, dar deja primit ca un mântuitor, îi mângâie, îi încurajează, şi le lasă 50 de galbeni (600 lei) ca să îi scape de nevoi. Bărbatul erà legător de cărţi fără lucru. Plecară toţi în ţara lor, după ce plângând, dar astă dată de bucurie, mulţumiră pe binefăcătorul lor necunoscut. Nu se mai auzi despre ei – 20 de ani însă după scena aceasta, Domnitorul, îmbătrânit, amărât, în surghiun, primi un capo d’operă al artei legăturei de cărţi, un infolio de piele roşie împodobit cu aur şi bronz aurit conţinând reproduceri ale celor mai de seamă picturi ale galeriilor Bavareze. Erà opera tânărului legător de altă dată, ajuns meşterul oficial al Curţei regale din Bavaria. Aflase în sfârşit numele mântuitorului său, şi încercă să-i mulţumească după puterile lui şi cu roadele artei sale. Posed, precum am spus, această înduioşătoare urmă a unei fapte bune.
Mobilarea palatului erà aproape în întregime după stilul «Empire» şi conţineà unele piese de toată frumuseţea; proprietatea personală a Domnitorului, aceste mobile s-au risipit între moştenitorii lui; unele mai trăesc şi ar fi demne de o reproducere fotografică, din pricina înnaltei lor valori artistice legată cu vr-o amintire istorică: cele mai frumoase se găsesc acuma în castelul din Paşcani, fosta reşedinţă de vară a Domnitorului – un „lavabo” mai cu seamă, lucrat după gustul Împărătesei Iosefina, este o adevărată bucată de museu. Pereţii erau împodobiţi cu nişte gobelinuri, din veacul al XVII-lea, referindu-se la vizita ambasadei siameze la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Aceste gobelinuri, moştenite de mine, au fost cumpărate de către Regele Carol şi s-au întors astfel la vechiul lor domiciliu.
Eram să socotesc între mobilele vechi ale Palatului… pe bătrânul Bibika, o figură ciudată din timpurile acelea. Bibika Rosetti, secretarul grecesc al mai multor domnitori munteni, erà singurul urmaş al ramurei domneşti a Ruseteştilor; însă scăpătat cu totul. Strănepot al lui AntonieVodă, înrudit cu cea mai mare nobilime a ţărei (îl chiemam toţi „unchiul Bibika”), dar fără nici un fel de mijloace, trăià din munca lui, cum puteà, la curte, într-o poziţie cam falşe de intimitate prea dependentă. Fizicul lui erà unic; însă particularitatea lui mai de seamă erà o distracţiune de neînchipuit.
În această privinţă, o anecdotă se referă tocmai la timpul de care vorbesc aicea. La un mare prânz de gală la curte, muma mea îi făcu odată cinstea de a-l pofti să şadă alături de ea, cu toate că erau de faţă consulii şi câţiva străini cu vază. Muma mea erà îmbrăcată cu o rochie de mătase albă, cu fusta foarte amplă, după moda din vremea lui „Louis Philippe”, în aşà mod că acoperea mai mult decât scaunul unde şedea proprietara fustei. După fiecare mâncare şi după fie-care sorbire de vin, cu conştiinţă, Bibika lua fusta rochiei, socotind-o drept şervetul lui şi-şi ştergea tacticos buzele cu dânsa. Mama, foarte ocupată de conversaţie şi îngrijită numai de datoriile ei ca „stăpâna casei” nu vedea nimic. Comesenii singuri din cealaltă parte a mesei priveau înmărmuriţi. Din fericire, după această distracţie o alta curmă exerciţiul; colţul fustei, după cea din urmă atingere cu mustăţile pline de zeamă, a bunului Bibika, rămăsese cam la o parte pe genunchiul lui; de astă dată îl crezu batista şi erà gata să-l trateze după atribuţie, când trăgând pe d’asupra lui deşteptă băgarea de seamă a mumei mele şi… râsul omeric al tuturora. Supliciul rochiei erà sfârşit, dar după un tratament care o făcuse mai pestriţă decât o piele de panteră. Atare accident n-ar fi putut să se producă cu rochiile de astăzi; e poate singurul lor avantagiu.
Una mai tare se întamplă câţiva ani mai pe urmă, sub domnia lui Bibescu: erà la un bal de Curte. Bătrâneţele lui Bibika erau ostenite; vru după un răstimp oarecare să se retragă; obişnuit cu locurile şi cu oamenii în calitatea lui de secretar… perpetuu şi de rudă a atâtor domnitori, fără a uimi pe nimeni când eşi din sala de dans cel dântâiu coridor ce se prezintă, gândindu’se, ca totdeauna, la altceva decât la lucrurile prezente; se învârti în apartamentele, de altfel bine cunoscute lui; peregrinaţiile sale l-aduseră la odaia de culcare a Domnitorului. Cu gândul tot aiurea, când se găsi înaintea patului, crezu că se-ntoarse acasă, se desbracă liniştit, se culcă şi dormea din somnul celor drepţi când Vodă intră în propria lui odaie şi găsì grămadă, oasele şi pielea galbenă a bătrânului Bibika horcăind cu toată fericirea inconştienţii, în patul domnesc. Vă închipuiţi scena. Din fericire, nu erà Doamna de faţă.
Această nostimadă nu se întamplase în palatul actual. Căci după detronarea violentă a unchiului meu, în 1842 prin intrigile Rusiei, palatul îşi închisese uşile. Bibescu locuì în casa lui de lângă Dâmboviţa, înconjurată de grădini frumoase, de la cari nici urmă n-a rămas, fiind clădită pe dasupra locului lor pustiit, Hala de peşte. Palatul nu îşi luă viaţa din nou nici cu urmaşul lui: Ştirbey locuì tot în casa proprie (este clădirea actuală din calea Victoriei colţ cu strada Banului, clădire care a rămas aproape la fel, nemodificându-se decât în nişte puncte neînsemnate).
Pafta de pe mantaua domnească
a lui Grigore Ghika al VII-lea
Asasinat în 1717 pentru protestul lui împotriva răpirei ţinuturilor Bucovinene
După 1856, Alexandru Vodă se stabili din iznoavă în fosta reşedinţă domnească a lui. Primise să fie numit Caïmacan al ţărei şi să ţie locotenenţa domnească, ce avea să pregătească situaţia definitivă a patriei. Binevoi să îndeplinească această sarcină grea şi ingrată, – (care nu erà tocmai de demnitatea unui fost Suveran, detronat fără drept), – voind să asigure prin această cale izbânda aspiraţiunilor naţionale, ameninţate de vrăjmaşii dinăuntru şi din afară, puterile duşmane şi pretendenţii fără ideal. În Moldova în lipsa unei atari prezenţe la cârma statului, se ştie ce s’a petrecut cu Balş şi cu Vogoridi. Când după numirea şi primirea lui, mai mulţi prieteni sosiră la Palat ca să-l felicite, le răspunse, eu fiind de faţă: „M’am făcut din cal măgar. N’aveţi deci de ce se mă felicitaţi pentru întoarcerea mea la ocârmuire, de astă dată provizorie, a ţărei, cu toate că trebue întru câtva s’o privesc ca o reparaţie a alungării mele nedrepte din scaun în 1842. Totuş primesc felicitările, tocmai fiindcă m’am făcut din cal măgar pentru rostul moral ce-l asumez acuma, acela de a duce la o izbândă, împotriva tuturora, înnaintea Europei, dorinţele partidului naţional, cu ţinta Unirei”.
Ca vărul şi prietenul lui iubit, Grigore Ghica al Moldovei, se jertfi cu totul acestui program care aducea cu sine pentru el alături de mângâierile patriotice cele mai dulci, încercări necurmate şi lupte nemiloase, cât şi nimicirea oricărui viitor personal.
Mai multe recepţii de caracter diplomatic avuseră loc în această perioadă la Palatul din Bucureşti, ca şi la Paşcani. Eram în toiul prefacerei noastre prin calea de Conferinţe şi se ţineau la Palat repeţite întruniri cu reprezentanţi şi comisari străini. Ne mai fiind copilă pe atunci, ci o domnişoară de mai bine de 20 de ani, luam parte la toate recepţiile, solemnităţile, ceremoniile şi balurile[55] cari se făceau cât de dese prin prezenţa atâtor oaspeţi distinşi, ca şi prin un fel de înfierbântare însoţind renaşterea ţărei. Pe de altă parte, fina şi nepoata răsfăţată a lui Alexandru Vodă, care preţuià în mine şi oarecare iscusime a minţei, eram şi întrebuinţată la treburile mai serioase; eram secretarul lui preferat, mai ales pentru corespondenţa secretă şi cifrată. Scrisul meu a mers aşà, fără ca să se ştie, în mai multe cancelarii europene şi la mai mulţi oameni politici din ţară. Am început astfel rostul meu de colaborator discret al treburilor Statului, urmat mai târziu cu bărbatul meu, în diferitele sale sarcine ca ministru de războiu sau al afacerilor străine precum şi în posturile sale diplomatice rost ce s’a sfârşit cu viaţa lui în 1881.
Am fost astfel iniţiată la toate negocierile pregătitoare ale Unirei. Unchiul meu, în împrejurările în care erà iscodit din toate părţile, erà bucuros să găsească în mine discreţiunea, devotamentul şi ajutorul nebănuit de nimeni ce puteam să-i ofer. După aceste pregătiri, m’am găsit de faţă la scena mişcătoare în care Alexandru-Vodă ceru partizanilor săi să jure că vor alege ca Domn pre alesul Moldovei, oricare o fi el. Nu voiu uita niciodată clipa aceasta nici, câteva zile mai târziu, bucuria nespusă a bătrânului Domnitor, când, cu ochii plini de lacrimi, în momentul în care ne vesti îndoita alegere a canditatului Unirei, mă trimise să mulţumesc lui Dumnezeu, în bisericuţa palatului, înnaintea acestor frumoase «icoane împărăteşti» ale lui Alexandru-Vodă, pe care le păstrez astăzi în paraclisul meu şi cari îmi amintesc totdeauna fericirea acestei zile. Nu voiu uita niciodată nici cu ce voce schimbată prin emoţiunea patriotică, totdeodată când îmi ziceà să mă duc fără zăbavă înnaintea altarului, îmi grăià aceste cuvinte, care au rămas întipărite în mintea mea: „Să vie lumea să zică după asta, că Românii n’au ceva în suflet!” Eram şi eu de faţă la întrunirea de după Unire ce se ţinu la Alexandru-Vodă şi în care îmbrăţişă pe generalul Barbu Vlădoyanu, mulţumită devotamentului patriotic al căruia alegerea lui Cuza se putù face în ciuda manoperilor separatiste ale pretendenţilor Bibeşti şi ale agenţilor străini – spunându-i „V’aţi purtat după inima mea de român”.
Ziua Unirei se leagă pentru mine şi cu o amintire mai personală.
Toată lumea ştia că chiar după spusa gen. B. Vlădoyanu „din vârful suliţei” acestui „Alexandru-Vodă care fusese capitanul Unioniştilor – eşise isbânda patrioţilor Români.” [56] Vru să-i arate în chip public recunoştinţa. Seara zilei acesteia fu însemnată print’un fel de reprezentaţie sărbătorească spre proslăvirea Unirei, foarte slabă ca formă şi ca elemente estetice (declamaţii de poezii, tablouri-vivante, etc.) însă cât se poate de însufleţită. Când se sfârşi reprezentaţia la care asistam şi muma mea şi eu – spectatorii se duseră cu torţe să aclameze pe prinţul Alexandru subt ferestrele lui. Recunoscute în teatru, la eşire, furăm amândouă obiectul unei manifestaţii de simpatie care merse crescând până a deveni cu totul incomodă mai cu seamă pentru mine; căci la început aceasta manifestaţie, mărginită la strigăte simpatice (muma mea sora celor doi domnitori Ghiculeşti erà foarte populară eu primisem dela C. A. Rosetti porecla de „fata Naţiunei”), se încalzi din ce în ce, manifestanţii ne luară caii dela cupea şi îi înlocuiră prin braţele lor vânjoase; când ajunserăm acasă entuziasmul erà şi mai înflăcărat; ne scoaseră din cupea şi ne aduseră în triumf până în apartamentele noastre. Eu mai ales, ca o domnişoară de 24 de ani, neobişnuită să am ca jelţ improvizat umerile patrioţilor, eram tot atât de confuză ca şi de onorată – şi trebue s’o mărturisesc, când scena aceasta măgulitoare se isprăvi, eram totdeodată încântată să fi fost şi să se fi sfârşit.
Cuza şi el fu cel d’intâiu ca să încunoştiinţeze oficial şi să mulţumească pe unchiul meu. Cea d’intâiu depeşă iscălită de el se îndreaptă către Alexandru Vodă şi conţinutul lui – istoric – erà cât se poate de elocvent: „Alesul Măriei Tale şi al ţărei îţi mulţumeşte”. Dealtmintrelea simţul recunoştintei şi o lipsă bărbătească de meschinărie au însemnat totdeauna caracterul lui Cuza. Dădù de aceasta o dovadă mai mult la îngroparea lui Alexandru Vodă – trei ani pe urmă. E adevărat că şi AlexandruVodă din nou se arătase faţă de el ca cel mai dezinteresat prieten. Marea lui popularitate şi obligaţiile sporite ale ţărei către Ghika-Vodă de o parte, intrigile nemulţumiţilor pe de alta, puteau să facă din şederea lui în ţară un pericol pentru starea cea nouă de lucruri şi mai ales pentru persoana atât de neaşteptată, atât de primejdios nouă care o întrupa. Ne luând sfat decât dela patriotismul lui, după un fel de testament politic, care poruncea oamenilor săi să susţie cu cea mai mare tărie pe alesul Unirei, Alexandru-Vodă părăsi Principatele şi se stabili la Neapol. Când muri acolo în 1862, erà vorba să-i aducă rămăşiţele pământeşti în pioasa fondaţie a strămoşilor săi, la Pantelimon. Pentru aceasta toată pompă domnească trebuia, după normă, să fie desfăşurată; nu erà lucru fără risic, amicii fricoşi politici reci se opuneau, arătând lui Cuza ce fel de pretenţii puteau să dea, atunci când principiul domnitorului străin nu se realizase, manifestaţii de acest soiu, unei familii care după spusele cam ironice ale ambasadorului francez Thouvenel constituià ca „legitimitatea intermitentă a ţărei” cu cele douăzeci de domnii ale sale în amândouă principatele, cu rădăcinile sale de două veacuri în trecutul ţărei, cu prezenţa ei pe tron (singură fiind de felul ei) trei sferturi de veac înnaintea Fanarioţilor, şi cu alegerea ei ca reprezentantă a pământenilor după gonirea acestora etc. etc. toate acestea puse în paralel cu un nou venit, fără copii şi fără strămoşi, în situaţia cea mai precară. Nu numai Cuza nu voi sa auză, dar se arătă şi supărat de împotrivirea prietenilor săi. Dădù poruncă să se primească cu cel mai mare alaiu în ţară trupul fostului Domn, şi îi orândui o îngropare de suveran al ţărei, cum nu fusese mai înnainte şi n’a mai fost pe urmă. A fost reprodusă prin litografia timpului într’o stampă de mare dimensiuni care a devenit destul de rară. Cititorii revistei nu o vor găsi reprodusă aicea, căci astfel redusă prin formatul ei nu mai ar avea atâta interes.
Gestul erà cavaleresc şi-şi găseà chiar în sine răsplata.
Subt Cuza palatul îmi fu tot atât de familiar ca şi subt domniile unchiuiui meu. Precum am văzut el erà plin de recunoştinţă faţă de Alexandru-Vodă. Pe de altă parte Cuza fusese ucenicul politic şi omul casei al socrului meu, Grigore-Vodă din Moldova. În Moldova chiar, după îndemnul lui Negri şi al bărbatului meu, se alesese ca cel mai vrednic urmaş moral al acestuia. Rămăsese deci în cele mai afectuoase relaţiuni cu fiul Domnitorului său iubit, şi astfel într’o zi ne chemă la Palat, pe Principele Ioan şi pe mine, şi cu spiritul glumeţ, care nici odată nu l-a părăsit (nici în împrejurările mai tragice ale vieţei lui) ne spuse zâmbind într’o franţuzască plina de vervă (care-i erà limba obişnuită mai totdeauna): „Mes chers amis, „vous voyez le Bourgeois – Gentilhomme parvenu au trône des Principautés Unies. Je m’adresse à vous pour m’apprendre mon nouveau métier. Vous, mon cher Prince Jean vous veillerez à mon „dressage”.
CASTELUL PAŞCANI
Reşedinţa de vară a lui Alexandru-Vodă în 1857
după o acvarela a Baronului Vecsera (tatăl eroinei dela Meyerling).
Quant à la Princesse Alexandrine, elle s’occupera de ma femme. Je vous prie de venir tous les jours au Palais àcette fin, et d’y prendre vos repas avec nous, en famille”. Gluma erà totdeodată hazlie şi amabilă. Nu erà îndreptăţită în toate. Cuza fusese aghiotant domnesc al socrului meu – erà şi unul dintre favoriţii admişi la Curte şi în afară de serviciu.
Erà destul de deprins cu obiceiurile Curţei. În cât priveşte pe Elena-Doamna, cu toate că mai ‘nainte trăise cu simplicitate şi în retragere, ca Rusetoaie dintr’o familie socotită între cele d’ântâiu ale ţărei, nu erà de fel novice în rostul ei. Bărbatul meu, afară de sarcina aceasta, prietinoasă şi bine-voitoare, primi, după un stagiu ca aghiotant domnesc, ministeriul de războiu, cu toată vârsta lui (nici nu avea 30 de ani) în care ministeriu, alături de Domn, lucra la organizarea armatei cu comisia franceză, lucrare mai departe urmată şi ca şef al comisiunei militare de reformă. După îndeplinirea acestor funcţiuni, trecù prin Ministeriul afacerilor străine şi pregăti, cu Negri, soluţia afacerei Monastirilor închinate. Prietenia nu slăbi în tot acest răstimp. Am păstrat din timpul acesta de intimitate zilnică cu Cuza şi cu Elena-Doamna bune amintiri. Credincios în gustul nostru, Cuza rugă pe bărbatul meu să aleagă şi să orânduiască toate pentru punerea în starea de recepţiune a saloanelor din Palat. Socotelele date aici se referă la mobilierul Palatului [57] Prinţul Ioan se înţelesese cu Vasile Alexandri la Paris, se alesese cele ce li se păreau mai nimerite; simple, dar de un gust sigur şi de o frumoasă înfăţişare, aceste mobile au găsit iertare înaintea criticei cam aspre, întru câtva cam exagerate, a Regelui Carol, în Memoriile lui, când face aprecieri despre starea palatului la sosirea lui (e, într’adevar o mică slăbiciune, frecventă la noui veniţi, de a judeca cu prea mare dispreţ lucrurile lăsate de predecesori; – însă aicea, trebue să se spue că Regele veneà într’o casă modestă care trecuse prin o perioadă de dezordine, o revoluţie, şi un „interrègne” puţin făcut pentru rânduială domestică).
După anii cei d’ântâiu, plini pentru mine de amintiri plăcute, ani cari fuseseră de altfel şi ani rodnici cu lucrări mari pentru binele ţării, începu faza cea dureroasă a domniei lui Cuza. – Bărbatul meu trebuià să asiste la deviarea progresivă a programului atât de frumos care fusese încredinţat alesului din 1859. Eu aveam subt ochi din ce în ce mai des suferinţile resemnate ale Doamnei, şi scenele, cu totul nesuferite pentru mine ale favoritelor domneşti. Viaţa deveneà cu neputinţă în acest mijloc. Zăpăceală napoleoniană ce cuprinse pe Domnitor şi o viaţă de plăceri neîngăduite ce-l ameţise ne siliră să ne retragem amândoi. Prinţul Ioan nevroind, fără necesitate dovedită, să facă o opoziţie decisă, începu cu abţinerea şi cu retragerea lui din toate. Ne duserăm în străinătate, la Dresda, unde curtea Regală a Saxoniei ne făcù o primire cât se poate de măgulitoare. Învăţatul Rege Ioan, traducătorul lui Dante, fusese în relaţiile personale cele mai strânse şi mai prietinoase cu unchiul meu Alexandru-Vodă, şi amintirea socrului meu Grigorie Vodă erà încă vie pe acolo. După un an de pasivitate, vazând că lucrurile în loc de a se îndrepta mergeau din ce în ce spre prăpastie, luarăm hotărîrea de a ne întoarce şi de a aviza. 11 fevruarie sosi. Din casa părintească în care locuiam atuncea, departe vr’o două sute de metri de palat, am urmărit, fiind pe balcon, evenimentele acestei nopţi istorice. Îngrijorarea mea erà mare, mai multe dintre rudele mele fiind implicate în lovitura de stat, pe de altă parte păstrand o sinceră prietenie pentru Doamna, privind pe Domn mai mult ca un ratăcit decât ca un vinovat. Făceam rugăciuni ca toate cele ce trebuiau să se făptuiască pentru binele ţărei să se facă fără violenţă, fără fapte nevrednice, fără ceva care ar semăna cu războiul civil. Îmi aduc aminte de incidente: unul mi-a lasat o impresie tipică: Pe stradă, sub balconul meu, după sgomotul, şi strigările cele d’ântâiu ale mişcărei, aud nişte împrecaţii şi văz în toiul nopţei, luminată slab de lumina unui felinar o doamnă îmbrăcată destul de sumar între nişte ofiţeri şi soldaţi cari o duceau înainte, cam repede, pe jos, ca pe o prizonieră. Vorbea cu cea mai mare animaţie şi protesta vehement în contra revoluţiei. Tocmai când trecea langă casă striga: Aveţi să vedeţi ce o să păţiţi!” — „Fie şi aşà” îi răspunse un ofiţer. – „Este anarhia pe care o înscăunaţi acuma!” – „Şi dacă ne place mai mult anarhia decât o monarhie atât de „ciudată”. – Eram revoltată crezând că erà Elena-Doamna, ea nevinovată, ea încă erà Doamna ţărei, dusă ca o făcătoare de rele între gendarmi… pe jos. Cortejul se apropie. Lumina căzu pe obrazul înflăcărat al convorbitoarei, o recunoscui însă nu erà Elena-Doamna.
Paris, le 20 Octobre 1862.
A LA VILLE DE DRESDE
LEVY ET WORMS
Bronzes, ameublement, objets d’art
3, Rue de Choiseul
PARIS
Excellence,
Nous avions l’honneur de vous adresser une dépêche télégraphique le 2 Octobre répondant à une depéche adressée à Monsieur Alessandry ici, vous annonçant que les meubles composant la commande que M. S. Levy a prise pour le Palais du Prince sont partis le 23 septembre; à la réception de cette lettre les caisses ne vont pas tarder d’arriver à Bucarest. Nous nous permettons de remettre à Votre Excellence ciinclus la facture de divers objets et la liste des caisses avec leur contenu. Les caisses sont parfaitement emballées et nous osons espérer que le tout arrivera en bon état. L’exécution de cette petite commande répondra nous en sommes convainçus sous tous les rapports aux attents de Votre Excelence; elle est faite sans bénéfice aucun et nous laisse, par les frais d’emballage et le transport à notre charge, la seule satisfaction d’avoir eu l’honneur de fournir quelques meubles pour le Palais et l’espoir d’avoir montré par ces quelques pièces comme on fabrique chez nous et nous voir confier d’autres et de plus importantes commandes. V. Excellence ignore peut être que nous étions dans le temps concurrents pour l’Ameublement du Palais, laissé alors à un architecte et dont on n’a pas eu à se feliciter. Le prix coté de 500 fr. pour les canapés dorès est au-dessous de leur valeur sans encore ajouter emballage et transport, mais n’ayant pas l’habitude de fournir des choses inférieures, nous gagnons plutôt rien. Pour les rideaux où le prix est également bien juste nous avons néanmoins pour les deux croisées de la Salle de réception de la Princesse ajouté des lambrequins très riches: nous avons fait cela nous vous l’avouons par amour-propre pour ne pas faire le tout pareil et pour distinguer la Salle de réception de celle d’attente, et que Votre Excellence puisse mieux juger encore le genre de travail de la maison.
La caisse de 3 glaces L. & W. P. 1011 – arrivera nous supposons quelques jours plus tard, et nous vous prions, Excellence, de bien vouloir donner des ordres pour la laisser sans y toucher. Notre Sieur Levy sera à Bucarest les premiers jours de novembre et viendra assister à l’ouverture des Caisses à cause des precautions à prendre et pour le montage.
Nous sommes de Votre Excellence les très obeissants serviteurs.
Levy E. Worms,
17 – Nişte icoane ale vieţii româneşti de ieri, scoase din Caietul de studiu al unui tânăr fiu de Domn în veacul trecut
Între hârtiile lăsate de tatăl meu, Principele Ioan Gr. Ghika, şi tocmai în cele ce eram gata să le pun la o parte ca neprezentând nici un interes, dată fiind natura lor şi conţinutul lor generic (nişte caiete de studii din tinereţea lui), am făcut descoperirea plăcută a unor pagini care au oarecare valoare documentară şi istorică pentru vremuri nu tocmai îndepărtate de noi (cam vre-o şaptezeci de ani) dar intrate şi ele în istorie şi lipsite la noi de desluşirile amănunţite ce găseşti în condiţii similare în ţăile apusene. Pe dealtă parte, mai cu seamă privind vârsta autorului (între 16 şi 18 ani) paginile acestea au necontestabile merite literare. Într’un caiet de composiţiuni franceze, nedatat, dar care se poate datà destul de lesne după efemerizele vieţei autorului (nici mai recent decât 1850, nici mai vechiu decât 1849 este probabil din Dechemvrie 1849 [58]) am găsit pe neaşteptate nişte schiţe cu caracter istorico-anecdotic relative la ţara noastră. Eram cu atât mai mult gata să le trec cu vederea, cu cât începeau cu o deplorabilă amplificare de retor asupra subiectului „Delenda est Carthago”. Profesorul poruncise să se refacă (!) discursul lui Cato – Cato n’ar fi fost, poate prea mulţumit de tată. – Însă, după această jertfă omenească adusă clasicismului, profesorul găsi mai înţelept şi mai modern de a da ca temă a lucrărilor, nişte subiecte mai libere, împrumutate vieţei naţionale româneşti, subiecte cari erau pentru elev prilejul unei încercări literare mai simţite, pentru corectorul străin, prin exotismul lucrurilor povestite, prin interesul lor mai viu, obiectul unei citiri mai puţin plictisitoare. Composiţiile cari se înşiră după această fericită schimbare de metodă, sunt succesiv: 1),,O iarnă la Iaşi” (1849) 2),,O călătorie în Carpaţi”, cu descrierea cam romantică a monăstirilor moldoveneşti din regiunea Bistriţei o scurtă privire aruncată pe nişte oraşe din Moldova (naraţia este şi întretăiată cu anecdote de haiducie bine redate şi foarte caracteristice; 3),,O serie interesantă pentru psihologia autorului cât şi a poporului nostru intitulată „Chipuri Româneşti” care trebuia să cuprindă după spusele prefaţei sale „Boerul”, „Ţăranul”, „Popa”, „Ciocoiul” şi „Jidanul” – (clasificaţia ea însăşi, cu gradaţia descendentă ce prezintă intenţional, e ciudată şi siptomatică). Am numai pe cel dintâiu capitol, schiţat cu destulă vervă şi cu un spirit democratic cam aspru: înfăţişează toată fierbinţeala tinerilor cari erau aproape de 20 de ani în 1898.
Mentalitatea apare cam stranie pentru un fiu de Domnitor, din neamul supranumit de Eliade-Rădulescu „cel mai domnesc” din Principate. Dar şi Grigorie-Vodă erà cât se poate de liberal părtaş însuşi al Revoluţiei dela 48, şi doborâtor al vechiului regim până la crearea unei Românii nouă, care s’a înfăptuit întru câtva.
Voiu de aicea traducerea celei dintâiu din composiţiile mai sus enumerate; vor urma poate şi celelalte, şi voiu reproduce mai’nainte nişte note biografice asupra autorului, care a jucat un rol mare însă prea scurt în istoria noastră contimporană (dispărù la mai puţin de cincizeci de ani răpit de moarte prematură). În ţara noastră care se poate chiema cu drept cuvânt ţara uitării (de abia ştie să păstreze amintirea unor politiciani) văzând ce a fost această viaţă, cititorii vor avea sensaţia unor lucruri care nu se ştiu îndestul – şi cari ar trebui să fie mai bine ştiute. Acest om a fost unul din cei mai aprigi luptători pentru ultimele acte ale renaşterii noastre; urma acţiunii sale se odihneşte pentru moment în arhiveie ministerelor, mai cu seamă la Externe – aşteptând ceasul dreptei judecăţi care are să vie şi la noi cam târziu, dar tot are să vie – (Proverbul: Mintea Românului îi vine în ziua d’apoi, e adevărat şi în această privinţă).
* *
*
Principele Ioan Gr. Ghika fiul lui Grigorie Ghika al X-lea, cel din urmă Domnitor al Moldovei, şi promotorul Unirei Principatelor – s’a născut în Octomvrie 1833, din cea d’intâiu căsătorie a lui Grigorie-Vodă cu prinţesa Elena Sturza, fiindu-i al doilea fiu. Primi la botez numele bunicului său după mamă, Ioniţă-Sturza Voevod, cel dintâiu domn pământean din Moldova după gonirea Fanarioţilor.
Trimis în 1843 la Fribourg în Elveţia, acolo îşi face studiile elementare şi educaţia militară subt îngrijirea maiorului Girard, ofiţer din armata elveţiană, – învaţă ştiinţele morale şi filosofia cu vestitul Părinte Girard (reformatorul pedagogiei la începutul veacului al XIX-lea).
După o scurtă apariţie la Paris, unde trebue să-şi sfârşească studiile, surprins prin Revoluţia dela 48 abia după instalarea lui în capitala Franţei – se întoarce iarăşi în Elveţia şi îşi termină instrucţia, la Geneva de astădată, în tovărăşia fraţilor săi Beizadelele Costaki şi Alexandru şi a Principelui Leopold de Anhalt, mai târziu duce domnitor al acestui mic stat german. – La Geneva studiază mai cu seamă filosofia cu renumitul filosof Ernest Naville, dreptul cu jurisconsultul Olier şi arta militară superioară cu nişte specialişti – Aceste studii iau rând dela 1849 la 1851.
Mişcarea din 48, şi căderea lui Mihai-Sturza-Vodă, unchiul, însă adversarul tatălui său, (muma lui Grigorie-Vodă erà soră cu Mihai, însă Mihai-Vodă erà tot atât de rusofil şi reacţionar pe cât Grigorie erà naţionalist şi liberal) îl aduc pe tronul Moldovei. – Îndată după încoronare, Grigorie-Vodă, înscrie pe fiul sau Ioan, cu toată tinereţea lui, în rolurile armatei moldovene, reorganizată de el şi hărăzită cu un început de artilerie. – În Octomvrie, i se dă rangul de prapurcic (sub-locotenent) în infanterie cu concediu de studii. Aceste studii odată terminate, prinţul Ioan se întoarce definitiv în Moldova; – în 1851, e numit locotenent, luat ca aghiotant-domnesc, şi înaintează repede după uzul famiilor suverane până la gradul de colonel. – În răstimpul acestor avansări e însărcinat de a administrà, în calitate de dregător, ţinutul Iaşilor, în locul lui Teodor Palladi, aga. — În momentul răsboiului din Crimea, e delegat ca să însoţească pe feldmareşalul Coronini, şef al armatei austriace de ocupaţie. În două rânduri (1853 şi 1856) e numit Secretar de Stat, membru al Marelui Divan în locul lăsat gol prin demisiunea lui Vasile Pogor (1854). În calitate de Secretar de Stat, ministru al instrucţiei publice, elaborează cel dintâiu regulament din ţară privitor la această materie. – Inteligenţă vie şi harnică, ia parte la toate actele domniei părinteşti, mai cu seamă la emanciparea ţiganilor, pentru care măsură intervenţia lui cam drastică lângă boerii opozanţi a avut un efect decisiv, – şi la pregătirea Unirei Principatelor. – După porunca părintească, înfiinţează cu cei doi fraţi ai lui şi cu tineretul patriotic al Moldovei, cel dintâiu,,Comitet al Unirei”, rămas punctul de plecare istoric al mişcării unioniste. – După retragerea din domnie şi moartea tragică a părintelui (1857) luptă cu îndârjire împotriva caimacanilor separatişti Balş şi Vogoridi, şi împreună cu Negri promovează candidatura lui Cuza, fostul aghiotant al tatălui său, favorizatul lui, depozitarul vrednic al ideilor acestuia, preţuind mult în el un caracter drept, un patriotism înfocat şi o bărbăţie potrivită cu exigenţele momentului.
Ca deputat în Camera Convenţională a Moldovei, prinţul Ioan votează astfel Unirea personală, în aşteptarea îndeplinirii visului părintesc, Unirea desăvârşită, Independenţă şi Domnul străin – vis a cărui moştenire i-o lăsase acela care jertfise pentru înfăptuirea idealului acesta coroana, averea toată, şi viaţa.
Căsătoria prinţului Ioan cu nepoata ambilor Domnitori Ghiculeşti ai Munteniei, Gregorie Ghika al VIII-lea (1822-1828) – şi Alexandru Ghika al IX-lea (1834-1842) îl face să părăsească Moldova – şi să se stabilească definitiv la Bucureşti, unde Cuza îl ia ca aghiotant domnesc puţin după alegerea lui – îl însărcinează în 1859 să ancheteze mănăstirile închinate, şi în 1861, îl chiamă în minister. – De două ori pe atunci, e ministru de război, mai întâiu într’un minister efemer, după asta într’o combinaţie mai durabilă, cu o gestiune de un an şi jumătate. Ca membru al acestui cabinet consemnează împreunarea ministerelor şi a camerelor din amândouă Principatele şi lucrează la reorganizarea armatei româneşti cu comisiunea franceză. Cu această perioadă a activităţii sale, se leagă un mare număr de lucrări, tractate, proecte de legi, legi, dintre cari o mare parte au rămas inedite – (consideraţii asupra liberării din serviciu la expirarea termenului – proect pentru organizarea jandarmeriei Moldovene, organizaţia administraţiei Ministerului de răsboi, proect pentru pensiunile de retragere – serviciul îmbrăcămintelor – Un studiu asupra contabilităţii corpurilor. – Nişte comentarii pentru proectul de lege despre solda ostaşilor – legea asupra justiţiei militare – Organizaţia unui corp de ofiţeri de administraţie – proect de lege pentru recrutare – împătrita diviziune teritorială a ţărei – chestiuni de armament – proectul unui cartel de extradiţie cu Austro-Ungaria – temeiul organizărei armatei moldoveneşti – observaţii despre scutirea serviciului şi dotaţia oastei, etc. etc.).
Anul următor îl găseşte, la treizeci de ani, ministru al Afacerilor Străine. Ministerul este mai cu seamă însemnat prin chestiunea mănăstirilor închinate regulată de el în colaborarea cu prietenul lui, Costache Negri (fostul credincios al tatălui său) agent diplomatic la Constantinopol. Lui îi se datorează elaborarea memorandului cunoscut care trebuià să justifice înaintea Europei purtarea României în aceste împrejurări. În acelaş an, e chiemat prin interim la ministerul Lucrărilor publice şi a controlului de Stat. – În 1864 e numit preşedinte al Comisiunei militare.
La această dată se îndepărtează de Cuza, din zi în zi mai uitător al strălucitului program ce i se dăduse în 1859 ca temă a sforţărilor sale. Cu durere îl vede înlocuind grija năzuinţelor naţionale prin o sete neţărmurită de petreceri şi prin toate fanteziile unui guvern personal. După o perioadă de abţinere şi de retragere, cooperează şi el la mişcarea care duce la Revoluţia dela 11 Februarie. – După lovitura de stat, e numit membru al Consiliului de Stat al Locotenenţei Domneşti (17 Februarie), Vice-preşedinte al Adunării Constituante, contrasemnează Constiluţia, şi cu Ion Brătianu, dela hotar încoace aduce pe Prinţul Carol în ţară. – Face parte din cel dintâiu minister al noului Domnitor (11 Mai 1866) în calitate de ministru de Răsboi, organizează apărarea ţărei ameninţată de un răsboi cu Turcia, aproape decis după înfăptuirea domniei străine. În ziua de 1 Februarie 1871 e însărcinat să reprezinte ţara la Viena, Berlin, şi Petersburg. Recunoscut ca atare de Împaratul Franz Iosef, este cel dintâiu diplomat al României acreditat în aceasta calitate în străinătate. Face să triumfeze cu pricepere şi cu tact poziţia cea nouă ce s’a dat ţării, posiţie încă foarte nelămurită faţă cu Europa – şi foarte primejduită din toate părţile. În 1871-72 ia parte ca reprezentant al României la Congresul telegrafo-poştal, de la Roma în care ţara afirmă prin el una din prerogativele secundare ale suverănităţii. Se foloseşte de această călătorie ca să se puie în relaţii personale cu oamenii de stat ai Apusului – ca să scrie un studiu întins despre starea armatei italiene în 1871 – şi ca să negocieze cu Rusia o convenţie telegrafo-poştală. Trimis mai pe urmă la Constantinopol ca agent diplomatic dela 1872 la 1877, are să îndeplinească cu cel mai mare succes sarcina cea mai delicată şi cea mai grea: de a face să fie primite de Guvernul Otoman toate emancipările treptate ale României, şi de a-şi atrage cooperarea binevoitoare a reprezentanţilor diplomaţiei Europene, sau cel putin toleranţa lor faţă de aceste emancipări.
Ca subiecte speciale ale activităţii sale în acest răstimp: cele dintâiu greutăţi de învins pentru recunoaşterea stărei de lucruri create în România, – pentru admiterea numelui însuşi al ţărei, a stemei sale, a monetei – chestiunea unui ordin cavaleresc de înfăptuit la noi – o întorsătură deosebită a chestiunei jidoveşti, sprijinite fiind pretenţiile ovreilor de nişte ambasade la Ţarigrad – proectul unui pod pe Dunăre, – un studiu despre organizarea militară a Turcilor – problema tractatelor de comerţ otomane – incidentele izvorite din nerecunoaşterea formală a agenţilor diplomatici români de către Poartă şi din pretenţia Poartei de a nesocoti pe guvernul român, tratând numai direct cu Domnitorul – chestiunea convenţiei de la Geneva – situaţia creată prin insurecţia bosniaco-herzegoviniană – pregătirea Independenţei, – încercările ca să se obţie dela Puteri neutralizarea României – atitudinea de păstrat către Conferinţa dela Constantinopol – protestarea împotriva încorporării virtuale a Romaniei în dispoziţiile Constituţiunii Otomane privitoare la Imperiul Otoman, la crearea noului regim a lui Midhat-Paşa – etc. etc… Într’un cuvânt este actorul principal sau spectatorul rânduit al marei drame a Independenţei, zmulsă mai ‘nainte puţin câte puţin şi în fine cucerită cu preţul sângelui. – El e însărcinat de Prinţul Carol să notifice refuzul tributului şi ruperea relaţiilor cu Turcia. – Nu părăseşte Constantinopolul decât cu răscoala de pe stradă din ajunul războiului. – Ataşat la persoana Împăratului Alexandru al II-lea în calitate totdeodată de diplomat acreditat lângă el şi de general de divizie în serviciul activ, face toată campania din anii 1877-1878. Privit ca „persona gratissima” de Împarat, îl urmăreşte după război şi proclamarea Independenţei ca ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar – cel dintâiu numit de tară cu acest titlu şi această calitate. – La Petersburg, are crudă decepţie de a vedea pe aliaţi şi confraţii de arme din ajun reclamând o bucată luată din trupul viu al ţărei. – Luptă cu o energie disperată împotriva lor, însă intransigenţa neînduplecată a lui Gortşacof nimiceşte sforţările lui eroice. – În ziua de 21 Martie 1881 moare de pneumonie la Petersburg, ucis de strasnica climă a Nordului, căreia ţinuse pentru ţară să-I expue o sănătate şubredă şi zdruncinată de surmenaj. – Marele Duce Vladimir, fratele Ţarului, îndeplineşte faţă de trupul lui neînsufleţit, cele din urmă datorii şi urmează sicriul cu trupele Ruseşti până la biserica în care se oficiază parastasul în prezenţa lui. După aceea rămăşiţele pământeşti sunt trimise la Bucureşti unde Curtea, Camera şi Senatul se asociază jalei familiei şi a ţărei.
Afară de fructele activităţii sale oficiale (proecte de legi, legi, memorii eşite din pana lui, şi corespondenţa diplomatică foarte bogată care umple dosarele Ministerului de Externe) a lăsat un oarecare număr de manuscripte nepublicate (studii militare – lucrări de drept internaţional sau constituţional – încercări literare – traduceri din romaneşte în frantuzeşte (o parte din operile lui Alexandri) din frantuzeşte în româneşte, (Hamlet după o versiune franceză…) Corespondenţa intimă a lui, bine păstrată, conţine lămuriri foarte interesante asupra evenimentelor contimporane si unele desemnuri de valoare documentară (între altele, după natură, casa de acum încolo istorică dela Poradim din 1877).
18 – „O iarnă la Iaşi” (1849), extras din caietul de studii al Prinţu lui Ioan Gr. Ghika, cu biografia autorului
Iarna începe de vreme la noi. Pe la sfârşitul lui Noembrie, un frig aspru se zăreşte şi se face din ce în ce mai straşnic până în Decembrie. Atuncea vine momentul zăpezei. Omătul e atât de abundent adeseori, încât multe nenorociri se întamplă, mai ales în mahalalele, situate pe povârnişul unui deal. Lumea se găseşte pe acolo împresurată de zăpadă câteva zile dearândul după cum e împresurat cineva de sloiuri de ghiaţă în golful Finlandei. – Circulaţia este mereu foarte anevoioasă prin străzi – oamenii se plimbă între două ziduri de zăpadă în cari bieţii pedestraşi se înfundă când se produce o încurcătură de trăsuri, lucru dealtmintrelea frecvent. Afară de aceste neajunsuri, iarna, la noi, are pentru mine un farmec cu totul osebit. Frigul atinge 18 şi chiar 20 de grade; omătul adânc de doi coţi acoperă pământul, însă un soare minunat străluceşte pe toate. Să vezi atuncea cum aleargă toată lumea pe pieţe după sănii, cu ce bucurie, cu ce strigăte de veselie această gloată cutreera oraşul, în goana cailor, întrecându-se în pripă, şi merge pană în „Câmpul-lui-Martie”, locul de întrunire generală. Acolo vezi boerimea toată cu echipagile sale frumoase şi caii săi sprinteni, lângă smeriţii băcani, cari într’un vehicul modest, încearcă să-i sfideze la întrecere. Aici găseşti pe împiegaţii ţivili, pe străini amestecaţi cu jidovi şi armeni, cu greci, cari se provoacă la alergări şi fac prinsori. Se dă un semnal, şi iată cincizeci sau o sută de sănii pleacă laolaltă cu o repeziciune atare de nu poţi să le urmăreşti cu ochii. Un praf de zapadă sclipitor la soare ca un nour de diamant se ridică după ele şi le ascunde aproape la privirea spectatorilor. Unul îşi mustră calul şi-l bate, altul l’îndeamnă, îl mângâie, îi făgădueşte o porţie suplimentară de ovăs, unii flueră, alţii strigă, şi caii speriaţi de acest sgomot nemaipomenit, aleargă nebuneşte pâna la oboseală, sau până când… răstoarnă stăpânii şi vizitiii pe zăpadă. Atunci… hohote de râs, strigăte de veselie, urale, glume… Mai departe câteva sănii se gonesc una pe alta, mânând cu o dibăcie neauzită, făcând mii de ocoliri spre mai marea mirare a tuturora. Nu trebue să uit pe „dandy-ul” cu mănuşi galbene, cu un guler englezesc, cu ciubote de glanţ, în ciuda frigului, cu ţigarea în gură, mânând el singur în picoare ca să-şi arate mai bine talia lui elegantă frumoasei doamne după care oftează; împinge şi izbeşte pe toţi, aruncând noroi pe acesta, dând un biciu aceluia, trece şi trece ca fulgerul de douăzeci de ori înaintea săniei în care stă obiectul înflăcăratei sale urmăriri.
Dar soseşte ceasul retragerii; totdeodată săniile se îngrămădesc la barieră, şi toţi se întorc talmeş-balmeş în oraş în mijlocul unui puhoiu de curioşi, de netrebnici (un fel de oameni ce se întalneşte lesne oriunde).
Acuma trebue să mă urmăriţi la spectacol, dacă mai aveţi răgaz.
Sunt două teatre la Iaşi, cel vechiu, care cu toată micimea lui, mult timp ne-a desfătat; celalt clădit din nou în strada Boerilor; alături este o grădină frumuşică şi un „café-restaurant” în care cafeaua şi tutunul turcesc însufleţesc convorbirile artiştilor şi dau haz celor cari n’au haz. – Avem în timpul sezonului teatral, spectacolul franţuzesc, spectacol naţional, şi opera italiană. Despre acela din urmă, nu voiu vorbi; nici nu merită atare cinste. Teatrul cel nou e clădit după planul Teatrului „Scala”, în proporţii mai mici bine înţeles. Dacă vrea cineva să îmbrăţişeze cu o privire întreagă societatea moldovenească, dacă doreşte să admire frumuseţile noastre, a căror reputaţie e trecută în proverb, dacă într’un cuvânt vrea să-şi dea seama de luxul şi de manierele noastre, n’are decât să se ducă la teatru. Acolo cele mai vechi şi cele mai bogate familii garnisează toate galeriile de rândul întâi, desvoltând un lux de toalete şi o eleganţă atare încât un străin ar putea câtva timp să se crează la Paris. Actorii francezi sunt în genere foarte buni. Totuşi uneori, li se face învinuirea de a nu cuprinde în tagma lor un „comic” de căpetenie. În această privinţă trebue să spunem de ce suntem aşà de dificili. În cei dintâi ani după 1830, un francez numit Pellier veni la noi fără nici un gologan în buzunar şi intră ca actor în trupa franceză. La cele dintâi încercări, arătă atâta pricepere şi plăcu atât încât se veni în ajutor ca să fie reţinut în Moldova. Cu timpul îşi desăvârşi talentul la cel mai înalt grad; nu se mai vorbea decât despre el, şi lumea cunoscătoare îl punea mai sus chiar decât pe Arnal. Din nefericire a fost răpit artei sale prin holera din anul 1838. De atuncea amatorii de teatru îi duc jalea, şi oricând un nou comic apare pe scenă înaintea lor, strigă cu un suspin: „Păcat! nu e ca al nostru Pellier”. Precum spuneam mai sus, spectacolul franţuzesc nu lasă nimic de dorit. Totuşi vodevilele sunt mai bine redate decât dramele şi melodramele. Gatineau, de 2 ani ne încântă, tot ca şi d-şoara Amy Roland. Pe de altă parte, crez că actriţele n’au prilej să se plangă de primirea făcută lor la noi: sunt frumoase şi insinuante, şi găsesc totdeauna un ambient simpatic la Iaşi.
Să trecem acuma la teatrul naţional. Dar mai ‘nainte de a purcede la vre-o descriere în materia aceasta trebue să expun toate stânjenirile pe care a trebuit această instituţie să le învingă ca să-şi facă drum. Pe la 1835 se încercase dar în zadar de a da pe o scenă publică câteva piese în limba moldovenească. Erau nişte traduceri din franţuzeşte. Publicul nepăsător la început, luă din ce în ce mai multă plăcere la acest fel de petrecere. Dar Rusia se speriă, şi înştiinţă pe Principele Sturza prin mijlocirea consulului rusesc, D-l de Kotzebue, că trebuiau oprite aceste reprezentaţii naţionale, care alcătuiau nişte „cluburi republicane” şi nişte,,focare naţionaliste” (sic!). Principele se arătă ascultător la această poruncă. Dacă nu direct, cel puţin prin căi lăturalnice se împotrivi avântului lor prin mii obstacole – şi astfel, pe nesimţite dispăruse cu totul teatrul naţional începător, când în 1848 se reînoi încercarea. D-lui Millo îi revine cinstea acestei renaşteri. Născut dintr’o familie bună, dar săracă, plecă la Paris, unde studiă cu folos antichitatea şi clasicii cei mari din Franţa. Întors în Moldova, făcù să se reprezinte câteva piese din ale lui Molière, traduse de el însuşi. Îmbărbătat prin succesul ce obţinuse, îşi dedică viaţa cu toată râvna la alcătuirea unui teatru românesc; după puţină vreme compuse şi dădù publicului ieşan, una după alta, mai multe producţii originale, care sunt socotite printre cele mai frumoase opere literare dela noi.
Un lucru izbitor este deplină asemuire a felului său de talent cu acela al lui Molière. Ca şi Molière, Millo a ştiut să găsească cusururile secolului său; le ia în zeflemea, sfâşie ridicolele boerilor şi a ciocoilor, şi ca Molière şi-a câştigat duşmănia aristocraţilor noştri. El însuşi îşi joacă piesele lui şi o face cu atâtea însuşiri, cu atâta vioiciune, cu atât adevăr în redare, în cât pricinueşte mirarea nu numai a Românilor ci şi a străinilor înşişi cari au prilej să-l audă. Compatrioţii mei, deci, se mândresc de el cu drept cuvânt, şi i-au dat porecla de Molière-Moldovenesc. – Mă întorc iarăşi la subiect. Trupa naţională subt direcţiunea lui Millo a propăşit minunat şi repede a reuşit să eclipseze teatrul franţuzesc; de un an încoace acesta este cu totul părăsit, pe când lumea se îmbrânceşte la teatrul moldovenesc.
Fiind la treatru să mai stăm acolo, însă nu pentru piesă: vă voiu face să vedeţi într’însul balurile mascate de modă. E numai de respins scena mai deoparte: în fundul ei apar şaizeci de muzicanţi cari iau vesel locul lor; câteva policandre, câteva sute de lumânări se aduc, nişte oglinzi împodobesc peretele lojelor. La 8 balul se deschide – puţin cu puţin lumea soseşte, muzica ne face să auzim acele valsuri de Strauss cărora nu-ţi este cu putinţă să resişti; să vezi cum pornesc, cum se învârtesc, cum perechele ştiu să ocolească perechele. Boerii vechi se plimbă cu seriozitate în sală cu mâinele la spate – cei tineri, tot deodată îndrăsneţi şi circulă învăluiţi în dominouri. Deodată orice conversaţie încetează, o tăcere obştească se stabileşte în sala odinioară atât de sgomotoasă. Ochii tuturora se aţintesc. S’a poruncit o Mazurka. În nici o parte a lumei n’am vazut-o jucată mai frumos, cu o mai mare dezinvoltură ca la Iaşi. Bărbaţii pornesc cu paşi repezi alunecaţi, izbind pe urmă parchetul cu talpa şi făcând să sune atuncea pintenii lor când se întâlnesc cu dansatoarea – după ce, se învârtesc cu repeziciune. Doamnele pornesc şi ele înaintând cu aceiaşi paşi executaţi numai cu deosebirea unui graţios „abandon”, care stârneşte aplauzele spectatorilor – Ora e foarte înaintată şi totuşi lumea se arată neobosită. Adunarea nu se risipeşte de obiceiu decât când muncitorii, cu ziua încep treburile lor şi când lăptarii pe stradă fac să se auză strigătul lor bine cunoscut Lap…te.. Lap…te..
Ca să ne odihnim puţin acuma, să intrăm într’o cafenea pentru negustorime. Priveliştea e ciudată. – Mai întâiu, intrând… nu vezi pe nimeni, nici nu eşti văzut de nimeni. Nouri deşi de fum îţi ascund privirea obiectelor, până când obişnuinţa îţi îngădue să le recunoşti: atunci zăreşti o sală imensă a carei periferie o indică un divan circular. Pe aici pe colo, mese încărcate cu orice fel de băuturi; într’o parte vezi pe turcul, grav până în desfătări, fumând lungul ciubuc sau narghileul său, cu picioarele încrucişate subt el, armeanul cu străniul său port, ţinând mâna în brâu şi gustând tacticos cafeaua moka, grecul cu gesturi mari, mai sgomotos el singur decât toţi ceilalţi împreună, ovreiul mângâindu-şi barba, şi socoţindu-şi paralele pe masă – neamţul, constrastând cu ceilalţi ca înfătişare, cu luleaua mică în gură stând înaintea unei mare halbe de bere. Dar să ieşim acum – E unu… după miază noapte…. putem deci face vizite! Nu vă miraţi – În nici o ţară din lume nu se găseşte această cordialitate, această ospitalitate deschisă ca în Răsăritul nostru. În nici o ţară, străinul nu este primit mai bine decât la noi.
Există în Moldova şi Muntenia un obicei vechiu, împrumutat la Turci – obiceiu neclintit până acum de civilizaţia apusană. Toată ziua şi până la ceasurile cele mai înaintate din noapte se primesc vizite şi se serveşte persoanelor prezente în salon dulceaţă şi apă rece pe tăvi – se fac dulceţuri cu orice fel de fructe în ţară; printre cele mai preţuite, o menţiune pentru cea de chitră (cedrat); se şi fac atât de bine şi sunt atât de stimate încât dau loc unui export însemnat chiar în Turcia şi Grecia, ţări cari totuşi în această privinţă au atâtea renume. Cafeaua turcească le întovărăşeşte; este ca băutura noastră principală. – Boerul cel mai mare ca şi cel mai mic băcan beau cafea toată ziua. Cunosc nişte persoane cari beau pană la patruzeci de ceşti sau „filigiane” fără nici o vătămare a sănătaţii.
Trebue să semnalez aicea un mod de a face al boerilor moldoveni care uimeşte pe străinul neprevenit. O dată străinul prezintat într’o familie boerească, stăpânul sau stăpana casei după banalităţile obicinuite dela început îi indică ceasul prânzului spunându-i că totdeauna îi-va fi locul gata. Poate străinul să rămaie cincisprezece sau douăzeci de ani în ţară, nu va primi invitaţie scrisă sau specială, invitaţia fiind făcută odată pentru totdeauna în orice zi, şi pentru orice ocazie – afară bine înţeles de nişte solemnităţi oficiale. – Tot aşà se petrec lucrurile şi pentru compatrioţi – Dacă sosesc vizite într’un timp mai apropiat de ceasul mesei, stăpâna casei se ridică după un moment de pe scaun şi trece cu toţi cei prezenţi la masă fără a spune altă vorbă: lipsesc numai cei cari nu doresc să prelungească vizita. – Invitaţia este totdeauna subînţeleasă în ceasurile acelea.
După prânzul din mijlocul zilei ca în Spania şi în Italia, „siesta” este în onoare – (de obiceiu durează două ceasuri) după ce lumea se îmbracă din nou, şi iese pentru vizite sau plimbări dacă timpul e frumos.
„Raout”-uri nu sunt cunoscute la noi şi dea Domnul să nu le cunoaştem niciodată! Avem dealtmintrelea mari serate musicale şi baluri. Apartamentele noastre sunt atât de vaste şi de potrivite pentru acest fel de sărbători încât capătă de acest cadru o înfăţişare foarte strălucită. Dacă un francez eşind din Paris, ar sosì nepregătit într’un bal din ale noastre, s’ar crede, de sigur într’un frumos salon din Faubourg-St.-Germain şi ar uità că se găseşte la şapte sute de poşti de ţara lui; ar auzì limba lui întrebuinţată de toată lumea cu un accent tot aşà de parizian, ar vedea doamnele noastre vorbind şi răspunzând tot atât de hazliu şi dansând tot atât de graţios ca şi Parizianele. Ceea ce izbeşte mai cu seamă străinul sunt toaletele. Nu poate să priceapă prin ce minune la o distanţă atât de mare de capitala eleganţelor, doamnele noastre ştiu să fie totdeauna îmbrăcate în cea din urmă modă, cu un lux şi un gust care nu se întâlnesc decât în modernul Babilon. – Lucrul este prea adevărat, avem la noi un fel de „steeple-chase” în privinţa toaletelor: cine va arătà rochiile sau coafurile cele mai nouă, dantelele şi giuvaerurile cele mai scumpe? Consecinţele acestei ambiţii sunt cu desăvârşire întristătoare. Câte averi primejduite, surpate, dispărute cu totul pentru singura satisfacţie de a străluci un moment! Dar să lăsam acest subiect. Nu e timp de filozofie, dacă urmăm veacul mai cu seamă.
Totuşi fiindcă mintea s’a pus pe gânduri negre cu acest prilej, trebue să vorbesc de un nou mijioc de a mânca o avere într’o seară, luat dela Ruşi, dela 1827 încoace şi care până acuma, a făcut să cază mai multe familii bune în cea mai neagră mizerie. – Trei sau patru mari boeri ţin toată iarna casa deschisă unul după altul; de două ori pe saptamână, la ei se joacă cărţi. Acolo se îmbulzesc toţi cei ce au poftă să-şi compromită averea. Intră lumea acolo ca la un restaurant, cere ce vrea şi după asta se aşează la una din cele douăzeci de mese cari garnisesc salonul. E poate patru ceasuri de dimineaţă şi toată lumea joacă cu aprindere; obrajii sunt înflăcăraţi, în ochi lucesc scăpărările cupidităţei, când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, monedele de aur. Unii au o faţă posomorită, alţii râd şi glumesc. Într’un minut nădejdea, frica, desnădăjduirea toate zguduirile sufleteşti ale jocului se citesc pe trăsăturile lor. – Şi să nu credeţi ca mizele se mărginesc la vreo mie de lei sau două; cele de zece sau douăzeci de mii sunt abia ordinare. Averi întregi dispar într’o serată şi nenorocitul care-şi-a perdut tot ce avea, se retrage cu ochii stinşi, cu capul înfierbântat ca să-şi sboară creeri.
La D-l *** pe care nu vreau să-l numesc aici, căci mai trăeşte, s’a jucat trei zile şi trei nopţi de-a rândul fără încetare; în intervalul acesta, mai mulţi jucători au pierdut trei sute de mii de lei şi – lucru de mirat – sau ciudată filozofie omenească, ei n’au eşit de acolo vindecaţi.
19 – „O călătorie în Carpaţi” (1849) de aceiaş autor
Aceasta e a doua din compoziţiile găsite în hârtiile din tinereţe ale tatălui meu, Prinţul Ioan Gr. Ghika. Cuprinde o descriere amănunţită a unor localităţi moldoveneşti, întreruptă de două ori prin povestirea unei lungi anecdote haiduceşti, care trebue să fi fost simplă transcriere a unui fapt adevărat, şi deci se dovedeşte cu atât mai interesantă. Sus zisa descriere ne înfătişează amănunte foarte precise şi date cu prisosinţă; ar putea fi privită întru câtva ca un fel de «Bedeker» neaşteptat, dar binevenit, pentru Moldova din anii cari au precedat anul mântuirii 1849. Însemnările au o valoare documentară de preţ. Cât despre calităţile de narator ale tânărului autor, care se arată mai ales în povestirea fostului haiduc, ele fac din aceste pagini o bucată mai reuşită decât descrierea iernei la Iaşi, publicată mai sus.
O mentalitate totdeodată hazlie şi serioasă, curioasă de lucruri pozitive şi simţitoare la toate năzuinţele sufteteşti, dă acestor rânduri o viaţă cu totul alta decât cea chemată de obiceiu prin îndeplinirea unei datorinţe scolastice la un şcolar de vreo şasesprezece ani. Ca defecte naraţia prezintă spre sfârşit o oarecare osteneală în cautarea unei prezintări mai plăcute a enumeraţiei atâtor localităţi cutreerate, – o îndepărtare poate prea mare între cele două părţi ale povestirei fostului haiduc şi o uşoară tendinţă spre exageraţie firească la vârsta autorului, în timpul romantismului, şi cu particularităţile temperamentului nostru naţional.
„Iată că m’am sculat la patru de dimineaţă şi m’am aşezat la fereastră, gustând cu plăcere dintr’o filigeană de cafea turcească, însoţită de ţigarete. Timpul erà atât de frumos, adierea care suflà erà atât de curată şi atât de înviorătoare încât îmi trezi dorul unei primblări prin munţi. Sunai pre fecior – „Ce doreşti, Măria Ta”, îmi spuse. „Hai! Iordache, să alergi la poştă, să-mi găteşti patru cai şi o căruţă, toate acelea într’un ceas; vii cu mine şi D-ta; deci fii gata la timp în ceeace te priveşte”. „Înţeles, Măria Ta!” M’am îmbrăcat în grabă şi am făcut un pachet de toate cele trebuincioase; – sfârşeam tocmai pregătirile mele când am auzit în curte biciul neostenit şi strigătele poştalionului. Mai prevăzător decât mine, feciorul îngrămădeà în acest răstimp o mulţime de provizii de drum, tutun, cafea şi merinde ca şuncă, limbă şi pui fripţi. M’am urcat în căruţă, lăsând un loc şi lui Iordake. Poştalionul dădù din pinteni şi după câteva minute eram departe, afară din Iaşi, pe drumul care merge spre Roman.
Oare ştiţi ce chiemăm noi,,căruţă”? Este un mic vehicol, sau ca să vorbesc mai cu dreptate, un fel de ladă susţinută pe 4 roate mărunte, în înjghebarea căreia nu intră nici o fărămitură de fier. Dar să nu zâmbiţi cu dispreţ văzând acest echipagiu ticălos, căci rău aţi păţi dacă vi s’ar propune să vă întreceţi la alergare cu el. Nici cal de călărie, nici drum de fier [59] n’ar putea stà deopotrivă cu una din aceste căruţe cu patru telegari, cred că ai a face cu un atelaj demoniac, mânat de dracul în persoană, şezând călăreţi cu pintenii în burta cailor, cu biciul înnebunit în mână şi cu toate blestemele în gură. Garduri, şanţuri, pârae, trec sub ochi ca un fulger; nu aleargă caii în goana aceasta, ci zboară. Zărim astfel în treacăt Podul Iloaei şi Târgul Frumos, renumit pentru harbujii săi enormi şi gustoşi. Un ceas după Târgul-Frumos intrăm într’o mare pădure chemată Strunga, care ocupă o întindere de mai multe poşte: alcătuită de stejari seculari, labirint de nedescurcat, este locuită numai de tâlhari. Drumul spre Roman trece prin mijlocul ei.
Precum rămăsesem până atuncea nemâncat, dădui poştalionului poruncă să se oprească. Ne coborârăm din căruţă, fieştecare pipăindu-şi trupul, ca să vedem dacă sguduirile nu ne spărsese vre-un ciolan; după aceea, ne întinserăm pe iarbă, în dealungul unui pârâu, şi începui să fac cinstea cuvenită prânzului câmpenesc pregătit de Iordake. Soarele pe nesimţite mergeà spre asfinţit. Văzduhul până atuncea înnăbuşitor deveneà din ce în ce mai răcoros. Şoptirea apei care curgeà lângă mine, cântecul păsărilor pe deasupra capului meu, ambientul romantic unde eram şi care îmi aducea aminte de atâtea fapte tragice petrecute tocmai în locurile în care mă găseam, toate acelea, din visuri în visuri, cu oboseala şi înrâurirea fumatului ciubucelor noastre mă aduseră încet-încet până la somn. Ochii mei se închiseră şi adormii în linişte. Horcăiam, par’că de mai multă vreme, când mă simţii izbit la umăr; Iordake, mă făceà astfel să înţeleg că erà timp să mă scol. «Ce este?» spusei, fără a deschide ochii. «Nimic, Măria Ta!» Atunci lasă-mă să mai dorm – «Dar înserează», îmi răspunse, şi cred că ar fi bine să plecăm”. „De ce atâta grabă?” – „Deh! ştii Măria Ta, această pădure este sălaşul tâlharilor”. „Eh! bine, ţi-e frică?” – „Frică! mie! Măria Ta! Rău mă cunoşti!… Şi dealtmintrelea am fost şi eu tâlhar de codru, şi am servit sub ordinele vestitului Petreanu; însă Măria Ta să nu te sperii, m’am cuminţit cu totul şi m’am făcut acum om cum se cade”. Ştirea aceasta mă trezi deabinele. Deschisei ochii cât de mari şi mă pusei să mă uit mai de aproape la băiat. Într’adevăr, statul lui, puterea erculiană a trupului, trăsăturile bărbăteşti ale obrazului, împodobit cu nişte mustăţi de un cot, înfăţişau foarte bine un tâlhar de codru, însă un frumos tâlhar.
Dar mai înainte trebue să explic cititorului că „meseria” de tâlhar de codru sau mai bine zis de haiduc n’a fost la noi până în zilele noastre o meserie despreţuită. Erà un fel de carieră pentru fiinţele a căror inimă zbuciumată îi îndemnà la fapte nouă prin sete de aventuri şi de faimă. Haiducul român este un chip „a parte”. În principiu, nu omoară, nu jefueşte, însă obţine tot ce vrea prin forţă. E foarte generos cu cei mici, cu ţăranii săraci, îmbogăţeşte de obicei satul lui de naştere, găseşte oriunde un adăpost când e urmărit şi adeseori moare plâns de toată lumea. Numele lui rămâne pomenit în veci, şi oamenii vorbesc despre el ca despre un erou cu faimă mare, povestindu-şi unul altuia faptele şi întâmplările vieţei lui.
Curiozitatea mea, deci, primise un puternic imbold: „Iordake, îi spusei, vom pleca fără zăbavă, acum; dar nu-ţi dau chitanţă…., trebue să-mi povesteşti când vom avea răgaz, istoria D-tale”. După ce aprinseram ciubucele noastre ne urcarăm din nou în căruţă şi poştalionul plecă în goana cailor. Noaptea venise; dar în loc de a fi frumoasă şi limpede precum ziua ne lăsase să o prevestim – erà întunecoasă şi înnăbuşitoare. Nouri deşi, rupţi pe ici pe colo năprasnic de fulger, vântul deodată deslănţuit, care vâjâia fioros în această pădure, începură a pune serios pe Iordake pe gânduri cu privire la siguranţa noastră. „Măria Ta” îmi spuse, „trăgându-şi mustăţile”, cred că n’ar fi rău să ne oprim la cel dintâiu canton ce vom găsi pe drum; vremea e a ploaie şi căruţa nefiind acoperită vom fi repede udaţi ca şi cum am fi pescuiţi din pârâu”. Nu îşi sfârşise chiar fraza, când o ploaie torenţială izbucni deasupra noastră cu cea mai mare putere. Ciubucele noastre se stinseră jalnic; ne învălirăm cât mai bine în cojoacele noastre. Dar după câteva clipe pământul erà ca o mlaştină fără margini; caii noştri nepotcoviţi alunecau şi cădeau necontenit. De odată căruţa se opri, pătrunzând în noroiu până la osie. Nu mai erà chip să mergem mai departe; poştalionul se zbuciuma ca un drac într’o cristelniţă cu aghiasmă, striga, înjura, biciuia, lovea nemilos pe bietele dobitoace. Toate în zadar! „Măria Ta”, îmi spuse el, „caii nu pot duce mai înainte. Trebue să ne supunem; n’avem ce face; vom petrece noaptea aci”. „Bodgaprosti!” îi răspunsei”,,o vei petrece aci dacă-ţi place; eu nu. Trebue să-mi găsesc un adăpost”. Mă coborîi din căruţă împreună cu Iordake, decişi să facem o bucată de drum pe jos, şi recomandai poştalionului bagajul nostru, dându-i ca punct de întalnire cu noi, după potolirea elementelor, cel dintâiu canton ce aveà să găsească pe drum. Şi voiniceşte, iată-ne pornind înainte, cu noroiu până’n genunchi, suflând ca nişte nenorociţi şi ocărând pe stăpânirea care întreţinea drumurile atât de prost. O jumătate de ceas ne căznirăm astfel fără folos. În sfârşit zărirăm în departare o slabă lumină. Nădejdea ne însufleţi din iznoavă, căpătarăm puteri nouă şi ne puserăm pe alergat ca nişte înaripaţi. Înfrânţi de oboseală, striviţi de foame, udaţi până’n măduva oaselor, cu hainele într’un hal nemaipomenit, pătrundem astfel în curtea unei locuinţe, unde trebue, ca încoronare, să ne apărăm vieaţa ameninţată de şase câini mari de ciobani. Eram pe punctul de a fi învinşi, când proprietarul casei sosi ca să-şi recheme câinii şi să ne întrebe cine eram. „Nişte călători!”, răspunserăm cu o voce întretăiată de oboseală – „Intraţi! „bine aţi venit la mine”, ne spuse omul, întroducându-ne într’un iatac în care un mare foc ardeà pe vatră. Pe când ne uscam hainele şi ne încălzeam mădularele amorţite, oaspetele nostru cu ajutorul nevestei şi fiicei sale ne pregăteà de mâncare. Odaia în care ne găseam erà ca toate cele din casele noastre ţărăneşti, foarte simplu mobilată; un fel de divan de jur împrejur, făcut de scânduri, acoperite cu un covor; într’un colţ, faţă cu soba, erau îngrămădite cu grijă, şi curat ţinute, perne peste perne şi plapome peste plapome, formând o coloană învălită cu un cerceaf de o albeaţă neprihănită; pe deasupra divanului ardeà o candelă înaintea unei icoane a Maicei Preciste cu o ramă de fori artificiale între două perdele trandafirii şi albe. O mică oglindă erà înfiptă în zid lângă uşă; mai departe pe un raft erau orânduite ca la paradă pahare, oale, tacâmuri, cuţite, furculiţe şi celelalte bogaţii ale casei.
Tocmai sfârşisem,,inspecţia”, când gazda cu nevasta şi fiica intrară, aducând cu ei o măsuţă rotundă încărcată cu mâncăruri. Totul, chiar la înfăţişare îţi făcea poftă. Un borş cu orez, ceapă şi carne de iepure – o mămăligă cu ochiuri şi unt, – o raţă cu varză şi o sticlă de vin de ţară. Făcui cinstea cea mai deplină prânzului pregătit, mulţumind pe gazdă şi felicitând pe toţi de talentele casnice astfel arătate. Apoi îmi aprinsei ciubucul şi începui să vorbesc de toate cu stăpânii casei. Aş fi prelungit convorbirea, dacă ei, văzând ceasul înaintat, nu s-ar fi retras ca să ne lase să ne odihnim puţin urându-ne noapte bună. Mă aruncai nedezbrăcat pe patul care mă aştepta. Însă din nefericire, fie din pricina prânzului, fie din pricina fumatului sau a convorbirilor avute, eram mai treaz decât oricând. Nici nu puteam să închiz ochii. Mă sculai şi mă dusei lângă focul care mai ardea, aprinzându-mi ciubucul la jăratec. Eram acolo de o bucată de vreme, când privirea mea căzu pe feciorul meu, care horcăia, horcăia, de-l pizmuiai din tot sufletul. Găsii după un oarecare răstimp, destul de necuviincios să doarmă feciorul atît de bine, când stăpânul era treaz pâna la chinuire. Mă apropiai de dânsul şi începui să-l zgudui cu vrednicie. Zădarnică încercare! Putui să-l trag de picioare, de mâini, să-i ridic capul sus şi să-l las apoi să cadă brusc pe pernă, rămânea tot nesimţitor; desnădăjduit, şi văzându-mă rămas singur, fără ocupaţie faţă cu mine însumi, îmi trecu prin minte un experiment. Luând ciubucul adusei gura ciubucului lângă nasul lui Iordake şi făcui un fum atât de grozav în nări, înctâ strănută de două ori de-a rândul şi în sfărşit deschise pleoapele, privindu-mă cu o privire,,cam prostuţă”.
-,,Ce faci, Măria Ta?”-,,Eh! încerc de un ceas să te scol din somn şi dormi ca un dobitoc! Scoală-te. Haide şi povesteşte-mi istoria D-tale, mi-ai făgăduit-o” Se ridică pe jumătate, căscă din gură de trei ori, cu o falcă în cer şi alta la pământ, sări din pat, îşi întinse mădulările şi ajunse a înainta până la mine. După ce bău o ceaşcă de cafea turcească ce o făcusem, începu astfel:
,,Eram ajutor de vătaf la familia X. X. X. Tocmai vândusem pentru stăpâni câţiva stânjeni de lemne şi plecasem, într-o seară, spre Iaşi ca să le aduc preţul vânzărei, adică 300 galbeni. Conduceam eu singur căruciorul; mergeam încet, căci timpul era frumos şi mă uitam la privelişte. Ajunsesem în pădurea în care v-aţi oprit acum o leacă fără ca să vi se fi întâmplat ceva neplăcut. Şi iată, în apropierea unei case părăsite, lângă care vroiam să-mi odihnesc calul, simţii deodată că nu mai înaintam, carul rămânând pe loc; patru oameni mă înconjurau. Acela care părea că le porunceşte lor îmi spusese:,,Mă flacăule! Încotro te duci aşa?”,,La Iaşi”.,,Pentru ce?”,,M-au chemat stăpânii”.,,Minţi! Le aduci parale! Arată-mi coloarea galbenilor ce ai cu tine”.,,Să-ţi pui pofta în cui!” strigai eu, sărind din căruţă şi alergând ca să mă adăpostesc lângă casa părăsită,,,vino de le ia dacă vrei”.,,Băete”, îmi spuse Petreanu căci el era însuş, să nu te superi; o să-ţi pară rău, mai pe urmă. Ceeace nu vrei să ne dai de bună voie, o vom lua cu sila”. Şi adresându-se tovarăşilor săi:,,Hai pe el! Dar să nu mi-l prăpădiţi!” La aceste cuvinte, ceilalţi trei potrivnici ai mei, năvăliră asupra mea, zic ceilalţi, căci Petreanu rămânea la o parte nemişcat ca acela ce noi ţăranii aveam totdeauna la brâu. Îl înşfăcai, şi cu spatele la zid, începui să îl învărtesc cu toată puterea mea. Peste puţină vreme săbiile lor erau făcute bucăţi. Atunci se năpustiră ca să mă sugrume cu braţele, însă cu dosul toporului lovesc pe unul în cap şi dau cu ascuţişul în pieptul celuilalt, care ajunse să mă ia în braţe. Lucru de mirat, Petreanu tot nemişcat stătea şi mă privea cu un zâmbet. În momentul însă, când eram să dau lovitura de moarte celui din urmă duşman, auzii un fluer şi o duzină de tâlhari mă înconjurară, mă repezii în toiul lor ca să le trec înainte, şi să încerc să fug, dar o mână de fier îmi strânse mâna mea, cu o putere atât de straşnică încât eram să leşin; toporul însângerat căzu jos; Petreanu îmi lăsă atunci mâna liberă, pe când ceilalţi întinzându-mă la pământ, îmi cercetau hainele şi luau cei 300 galbeni. Când putui să mă scol mă dusei după cal şi căruţă. Amăndoi dispăruseră. A trebuit să fac tot drumul până la Iaşi pe jos. Ajuns la stăpâni, le povestii cu deamănuntul necazul şi furtul pe care-l păţisem. În loc de a-mi arăta recunoştinţă pentru faptul că-mi jertfisem vieaţa ca să scap pe aceşti nenorciţi 300 de galbeni, mă învinuiră de tâlhărie, îmi rupseră trupul cu pedeapsa falangei, şi mă goniră din casă la temniţă. Am stat aşa două luni în închisoare, până când s-a cunoscut adevărul şi am fost slobozit. Atunci liber şi neatârnat de nimeni, am răsuflat vântul din afară cu bucurie, am ridicat capul şi am părăsit, fără dor de a ma întoarce într’însul, oraşul care îmi amintea nedreapta întemniţare a mea. Cu puşca la umăr, pornii spre munţi. Acolo lipsit de necazuri şi de griji, mă trezeam cu soare, petreceam în dealuri nelocuite, mă urcam pe vârfurile cele mai înalte, îmi vedeam ţări întregi sub picioare, auzeam numai apele de munte şi mugetul fiarelor şi ca un fel de rasplată a supărărilor trecutului mă credeam stăpânul lumei. Odată când zăbovisem mai mult, vânând un porc mistreţ, intrai într-o crâşmuliţă lipită de o stâncă; era multă lume într’însa – şi tocmai… Petreanu cu vre-o zece tovarăşi. Îndată mă cunoscù. „Ei bine, frate ce mai faci? prin ce fericită întâmplare ne mai vedem”? „Prin întâmplarea cea mai firească – sunt vânător şi trăesc prin munţi”.,,Ştii tu? faci acolo o meserie de dobitoc, trăieşti printre dobitoace, omori numai dobitoace. – „Eh! Dacă aşa îmi place, şi astfel mi-am găsit fericirea”? „Te înşeli, frate, ai vorbi altfel dacă ai fi încercat cât de puţin desfătările noastre. Mult mai fericit ai fi. Şi ai adăoga plăcerei vânătoarei aceia de a jumuli pe aceşti porci de câine de Ruşi, cari au năvălit în biata tărişoară a noastră. Vrei să fii din ai noştri? Bre!” – „Vreau!” răspunsei, atras prin farmecul „carierei” celei nouă. Mă dusei să sărut pe Petreanu. – „Ura! ura!” strigară laolaltă tovarăşii săi. Aduseră rachiu şi baură mai întâiu în cinstea ţărei şi după asta în cinstea mea, noul mădular al tovărăşiei”.
Iordake ajunsese acolo cu povestirea lui, când auzirăm o căruţă de poştă intrând în curte. Alergai la fereastră. Începuse ziua şi soseau tocmai bagajele noastre cu cai noi. Cum aveam neaparată trebuinţă de a fi la Roman cât mai curând, luarăm rămas bun dela gazdă, care ne puse în trăsură, urându-ne călătorie bună. De la Roman spre Nord Vest curge apa Siretului, pe care o trecurăm pe un pod de luntri. Acest râu cu undele sale limpezi şi repezi ar puteà să devie navigabil, sunt sigur, cu toate experienţele şi încercările nefericite ale unui elev al Şcoalei Politecnice, D-l Hommaire de Hell. În ani de secetă stà în albia lui obişnuită. În apropiere, curge Moldova, pe o vastă întindere, volburoasă, rostogolind pietre, copaci desrădăcinaţi cu un zgomot de te crezi lângă Niagara [60].
Între aceste două râuri este aşezată cetatea episcopală a Romanului. În depărtare pare a fi un oraş nemţesc, mai mult decât moldovenesc. Însă după ce-ai intrat înauntru, găseşti din nou tiparul naţional: uliţa cea mare, care taie oraşul în toată lungimea lui, este mărginită dintr-o parte şi dintr-alta, cu o mulţime de prăvălii mici, în fundul cărora Jidanii, cu caftan negru, Moldovenii cu cojocul lor de piei de oaie, aşteaptă pe cumpărători, cu răbdare şi totdeodată cu nerăbdare. În toate zilele este atâta mişcare în orăşelul acesta, încât ai crede că în toate zilele este iarmaroc. Spusei poştalionului să mă conducă la isprăvnicie, la prefectul judeţului, persoană bine cunoscută de mine. Fusei primit cât se poate de bine în această casă. Toată familia pe care o întâlnisem odată la Iaşi, era întrunită în acest moment în salon. După un prânz de gală, se improviză o serată dansantă, care dăinui până în dimineaţă. Ispravnicul veni să mă vază şi să mă ia cu el la plimbare. Mă aduse pe terasa palatului episcopal, de unde poţi să te bucuri de o vedere minunată. Nimic mai frumos decât scena desfăşurată subt ochii mei: Carpaţii bătrâni, ca un şarpe gigantic îşi desfăşurau cârligele lor măreţe pe o lungime fără margini; pe deoparte nişte dealuri înverzite şi acoperite de păduri înveseleau privirea, pe de alta zăreai stânci arătoase, de unde cădeau ape care răsfrângeau curcubeul; mai departe, ca un uriaş, se ridicà sus, piramida Ceahlăului, care întindeà la dreapta şi la stânga lungile sale ramificaţii. În direcţia răsăritului ghiceai un rând de mănăstiri subt ocrotirea pădurilor, unele aşezate în nişte văi plăcute, altele pe stânci prăpăstioase. Rămăsesem uimit înaintea atâtor frumuseţi, şi cu părere de rău luai rams bun de la locurile acestea, întorcându-mă deseori ca să privesc încă odată priveliştea.
După ce am mulţumit ispravnicului pentru curtenitoarea lui primire, am plecat. Poştalionul era deja călare pe calul lui. Mă întrebă unde voiam să mă duc: „La Văratic!” „Bine, Măria ta!” şi acum ne găsim departe de Roman, zburând pe o şosea care ar putea deştepta pizma Elveţiei. Cu cât ne apropiam de munţi, cu atât spectacolul se făceà mai pitoresc. Vedeam de mai aproape stâncile râpoase şi sălbatice, treceam pârâurile repezi, şuvoaele ce până acum numai de departe le privisem. Privirile mele pluteau asupra cheiurilor adânci şi prăpastiile de lângă drum. De odată însă, faţa locului îşi schimbă caracterul. Mă găsii într-o vale desfătătoare, înaintea mănăstirei Văraticului, ale cărei acoperişuri străluceau la soare ca nişte oglinzi; o clipă după asta, intram prin uşa clopotniţei în sfântul locaş al celor o mie şi o sută de maici. Această mănăstire se deosebeşte mult de cele apusene. Nimic din întunecimile mâhnite ale tindelor lor igrasioase, nimic ca la cele din vechimea jalnică a unui veac dispărut. Dimpotrivă, toate lucrurile sunt însufleţite aci de linişte şi veselie, toate sunt drăgălaşe. Văraticul este un fel de mic orăşel; pe piaţa principală a lui. Biserica înalţă cupolele sale vopsite cu culoarea verde. De jur împrejur sunt orânduite, fără plan, casele maicilor. Orice maici îşi are casa, gradina şi bucătăria ei; pe deasupra micului edificiu, de o albeaţă orbitoare, se ridică o platformă la care ajungi prin mijlocirea unei scări de lemn de o curăţenie exemplară. Subt scară, o portiţă, îngădue intrarea în odaie, nişte rogojini acoperă pământul; nişte icoane de sfinţi, fără cadru, sunt lipite la zid. Înaintea chipului Sf. Fecioare e atârnată o candelă. Singura masă care figurează în catastihul mobilelor acestei simple instalări, e acoperită de o faţă de masă albă şi nişte vase cu flori proaspete o împodobesc. Pe largile divanuri elastice rămân şezute maicile, îmbrăcate în ciaiac, cu capul împodobit cu un văl negru, şi trupul încins cu un brâu de lână. Înaintea casei este grădina, mare, cel mai mult… cât o odaie! însă în care zarzavaturile şi florile cele mai căutate se cultivă cu o dibăcie plină de griji. În arhondărie (casa pentru primirea oaspeţilor), străinul care trece este întâmpinat de maici, ca de nişte adevărate surori ale lui. Unele îi aduc apă rece cu dulceţuri, altele cărţi folositoare la suflet pentru distracţia lui, altele îi aranjează calabalâcul lui cât mai potrivit. Din cerdacul arhondăriei, priveşti de sus piaţa cea mare a cuvioasei colonii. O aşa linişte pluteşte peste toate, încât nu auzi decât monotonul bălbăit al fântânilor şi cântecul cucului.
Prin căi foarte deosebite au ajuns aci maicile la călugărie. Unele sătule de plăceri, au privit mănăstirea ca o „casă de retragere”, altele au fost soţii şi mame, unele au avut de luptat împotriva săraciei, altele au sorbit pâna în fund bucuriile şi amărăciunile lumei. Sunt şi unele femei din lumea mare, care îşi vedeau cel mai strălucit viitor deschizandu-se înaintea lor şi totuşi au venit să se îngroape de vii într-un sicriu, ca să moară pe neştiute subt aspra haină monahală.
Unora le-a placut să-şi acopere obrazul cu vălul maicilor, fiindcă nu-şi simţeau inima destul de tare ca să reziste altfel ispitelor lumei, ceată nevinovată, a cărei vieaţă curge fără sgomot într-o monotonă nepăsare. Dar printre ele, – şi poate este majoritatea – sunt nişte sărmane fete care au fost băgate acolo împotriva voinţei lor, şi care se înfiorează văzându-se încătuşate pentru toată viaţa lor cu lanţuri ce nu se desfac. Este un lucru sfâşietor. Singurii vinovaţi sunt părinţii lor, cari ca de hatârul copiilor lor de parte bărbătească aruncă fără mustrare de cuget fetele lor într’o monăstire, frângându-le inimele şi viitorul lor. Deseori, la început, victimele, în nevinovăţia lor, se găsesc mulţumite de viaţa mănăstirei: croiesc râzând ele însăş acest văl care mai târziu, în momentul afieroseniei, are să cadă pe un obraz slăbit şi ofilit, croiesc hainele acelea, care vor acoperi ca un giulgiu de moarte, trupurile lor răsvrătite.
În exonartexul Bisericei rămâne atârnată de două funii un fel de potcoavă şi o scândură făcută de un lemn osebit. Acolo, la 2 ceasuri, se întrunesc nişte maici şi după o scurtă rugăciune, încep a lovi cu ciocanul de lemn pe acest instrument. Sunetul aşa obţinut este totdeodată atât de original şi de armonios, încât îţi pătrunde până în suflet. După asta, clopotele vin să adaoge concertului vocea lor argintie. Atuncia toate uşile locuinţelor se deschid, maicile ies dela D-lor cu cărţile rituale la subţioară şi pornesc spre biserică în cea mai mare tăcere, cu ochii înfipţi la pământ.
Des de dimineaţă, înaintea zilei se scoală pentru utrenie. Au vecernie la patru. Unele stau sub cerdacul bisericei (pronaos) îngenunchiate pe piatră, altele în strănile care, înauntru, înconjoară biserica, altele lângă catapeteasmă, sub bolţile bizantine: şi nouri de tămâie se înalţă spre cer, şi sute de voci tinere şi uşoare cântă laudele A-tot-Puternicului. Cântările acestea, cari par a fi nişte rămăşiţe ale acelor vechi şi frumoase imnuri din cele dintâi veacuri ale Bisericei, sunt atât de galeşe şi au ceva atât de pătrunzător, încât nici odată nu m’am simţit mişcat şi chiar acuma, amintirea lor mă înduioşează. Nişte maici tinere, îmbrăcate în haina lor cenuşie şi cu capul acoperit de un văl verde stau înaintea stranelor, unde şed maicile mai batrâne, ca să se obişnuiască puţin câte puţin cu tipicul slujbelor, nici nu se gândesc la faptul că peste o oarecare vreme îşi vor lăsa la o parte zburdălnicia lor veselă şi vor părăsi hainele lor pentru altele mai posomorâte. Ciudată amestecătură! atâta frumuseţe, atâta tinereţe, împreună cu un atare dispreţ al vieţei şi cu dorinţa morţii! Iată pământească jale pe lângă atâta dezinteresare personală şi resemnare!
În dosul mănăstirei se înalţă o serie de dealuri, din cari ies spumegând mai multe pârâuri limpezi. Acolo ulmi şi brazi se înfrăţesc. În pădurea aceasta, când timpul e frumos, maicile vin deseori să citească rugăciunile lor sau să cânte laudele lui Dumnezeu, sau să rămâe pe gânduri, în cărările singuratice. Mănăstirea Văratecului nu se lipseşte de a face mult bine împrejurul ei. Nu este bogată prin sine însăş, dar ţăranii îi aduc mereu cele dintâi roade ale ogoarelor lor şi ca răsplată, când aceşti bieţi oameni sunt bolnavi, maicile ca nişte adevărate surori de caritate merg din casă în casă, aducând cu ele alinarea durerilor cautând şi îngrijind pe suferinzi şi veghind la căpătâiul lor.
Superioara, chemată stariţă, are puteri foarte întinse asupra mănăstirei. Ea se îngrijeşte de toate interesele comunităţei, ea se ocupă de toate. Toate maicile îi datoresc ascultare. Dacă una nu i-ar purtà respect întru câtva, ea poate să impue vinovatei nişte pedepse destul de straşnice. Pentru abaterile mai uşoare, canonul consistă în câteva sute de mătănii pe piaţa Bisericii, înaintea celorlalte maici. Dacă vina e mai mare, atuncea vinovatele pot să fie închise într-o temniţă întunecoasă. Dar această din urma pedeapsă e rareori întrebuinţată.
La două ceasuri de Văratic, e aşezată Mănăstirea Agapia, tot într-o vale a Carpaţilor, însă într’o vale mult mai sălbatecă şi strâmtă, căci din arhondăria unde eram, trebuià să mă pun la fereastră să aplec bine capul în jos, ca să văd un colţişor de cer. N-am stat mult acolo şi în pripă am pornit spre mănăstirea Neamţului, cutreerând o nesfârşită pădure de stejari. Poziţia acestei manăstiri este încântătoare. Orizontul are ca hotar într-o parte nişte munţi acoperiţi cu zapadă [61], într’alta păduri fără margini. Pe piaţa principală falnic se înălţa două biserici în stil bizantin, mai departe se desfăşoară şirul caselor celor nouă sute de schimnici care locuesc în acest sfânt locaş. Acest cuvios aşezământ stă în fruntea celor mai bogate şi mai mari mănăstiri din Moldova. Este scopul mai multor pelerinagii, un „nou Ierusalim”. Pelerinii cari merg acolo, nu uită în treacăt să ude cu pioasele lor lacrămi rămăşiţele cetăţei ce se găseşte ceva mai înainte de a sosi la mănăstire. Am fost eu la cetate; din nefericire nu sunt decât ruinele ei măreţe. N’am stat fără mişcare sufletească în locurile în cari Ştefan cel Mare al nostru, bătut de Turci, voià să se întoarcă în sălaşul lui; muma lui însă, arătându-se în cerdac, opri straja să deschidă uşa fiului său fugar. Mi se păreà că vedeam pe mărinimosul Voivod adunând atuncia oştirea lui împrăştiată pe malurile Siretului, întorcându-se la luptă cu o vitejie din nou aprinsă, surprinzând pe vrăjmaşi, bătându-i şi urmărindu-i, prădându-le toate cele cucerite şi revenind la mumăsa, de data asta încărcat cu trofeele izbândei. Îmi aduceam aminte, totdeodată, că în acelaş loc, 50 de ţărani de pe munţi se împotriviră asaltului unei cete de 5000 Polonezi, sub comanda lui Sobieski şi îi siliră să ridice asediul cetăţei. Unul dintre poeţii noştri naţionali, Eliade, inspirat prin înfăţişarea locurilor acestea, a cântat în nişte versuri duioase şi armonioase, faptele mari ale acostor eroi.
Lăsai Neamţu pe cealaltă parte a dealurilor şi mergând dealungul Bistriţei, care îşi trage cursul ei repede pe un nisip presărat de fărămituri de aur, sosii la Piatra, sat aşezat în creerul munţilor, localitate neînsemnată, însă renumită prin fabrica ei de hârtie. Nu mă oprii acolo decât timpul necesar ca să vizitez fabrica. Îmi pare destul de interesantă, însă încredinţată unor oameni care nu se pricep tocmai bine la treaba lor. Hârtia produsă nu e de calitate superioară cu toate că e foarte eftină, lumea se îndreptează mai bine în străinătate pentru acest articol. Dela Piatra, trecând prin Adjud, traversai Trotuşul pe un pod de lemn şi seara eram la Ocna. Ocna, orăşel înconjurat de munţi, care îl adăpostesc împotriva vânturilor, este clădit cu un oarecare gust. Străzile largi şi curate au un rând de copaci sădiţi într’o parte şi într’alta; prezintă o înfăţişare elveţiană. Aerul ce-l respiri în această localitate este foarte sănătos, are o înrâurire fericită asupra bolnavilor, care se duc acolo spre întremare. În acest ţinut, s-au învederat cazuri însemnate de longevitate. Ocna are numai două edificii monumentale, Mănăstirea Răducanu şi casa d-lui Villara, antreprenor general al salinelor. În apropiere se găsesc apele minerale ale Slănicului, foarte eficace şi frecventate. Ca să mergi la Saline, trebue să te urci pe un munte uscat, gol, fără nici o urmă de vegetaţie şi lucios ca o oglindă. Trei deschizături îngădue intrarea în ocnă, fiecare făcută în timpuri deosebite. Tâlharii şi osândiţii la muncă silnică pe viaţă lucrează la scoaterea sărei. Trăesc în subterane şi nu văd niciodată lumina zilei. Cea mai mare parte piere după doi trei ani [62]. Maşinele sunt necunoscute la noi. Procedeul întrebuinţat pentru extracţie este cel vechiu, şi sarea este trasă afară cu funii pe un marafet pus în mişcare de patru cai. Afară de cei osândiţi, mai lucrează la ocnă 160 de lucrători liberi, cari aduc bolovanii de sare dela gura puţului mai departe, şi le îngrămădesc în piramizi. Ocna, al cărei comerţ este foarte întins, poate, pentru bunătatea sărei produse, să steà alături de Vielicica şi Bosnia.
Astăzi este ziua Sf. Ilie, 20 Iulie, ziua marelui iarmaroc dela Fălticeni. Mă duc şi acolo. De departe îl vezi, acest târg, aşezat într-o nemăsurată câmpie. Nu prezintă nici un interes deosebit, în sine. Ca în toate oraşele moldoveneşti, găseşti la el aceleaşi case cu un singur cat, un balcon pe partea dinainte şi un cerdac care înconjoară aproape toată cladirea, aceleaşi prăvălioare de jidani şi de armeni. Dar o zi de iarmaroc schimbă cu totul înfăţişarea oraşului. Străzile odinioară nefrecventate, revarsă valuri de lume. Toate magaziile, până la cele mai neînsemnate cocioabe, sunt împodobite cu gust. Piaţa pe care se ţine iarmarocul are o întindere de mai mulţi kilometri. Se împarte în atâtea despărţituri, câte sunt deosebitele industrii. Este teatrul unor scene necontenit schimbătoare care ameţesc, dar interesează pe călător. Iată aci, jidanul, aducându-şi vocea prin nas, va face reclamă mare pentru marfa lui, alături de armeanul cu vorbirea răstită; acolo rusul palavrează vorbăreţ, despre superioritatea merindelor sale, lângă turcul, care stând jos cu gravitate, fără a spune nici un cuvânt, aşteaptă cu răbdare un muşteriu. Mai departe grecul înşelător expune pe galantar cu simetrie produsele Siriei şi ale Greciei. Mai departe francezul şi elveţianul pun în lumina cea mai prielnică strălucirea mătăsurilor şi giuvaericalelor, pe când neamţul desmeardă cai de vânzare, sau deschide, închide şi curăteşte landourile şi briştele sale dela Viena. Pe deoparte vezi pe „Don Juan-ii” ieşeni cari stau călare pe nişte cai sprinteni şi se uită cu dispreţ la bieţii pedestraşi, pe de alta, boieri încercând faetonuri, gabriolete, etc., şi deschizându-şi cu năsălnicie un drum în toiul îngrămădirei vii a oamenilor de rând. Acest iarmaroc durează cincisprezece zile. După acela dela Leipzig, este unul dintre cele mai însemnate bâlciuri ale Europei (?) Opt zile mai târziu trecând prin Putna, renumită pentru lemnele sale trimise în Turcia, în Grecia şi în Egipet, eram la Galatz. Înfăţişarea Galaţilor este plăcută; toate prevestesc că au să fie într’o zi unul din porturile cele mai frecventate şi cele mai bogate. Oraşul este înconjurat cu ziduri cari datează din vremea Romanilor. La doi kilometri se găsesc rămăşiţele unor cetăţi, două la număr, şi ale unei băi publice. Desgropări au fost înfăptuite pe locurile acestea şi s’a descoperit o criptă din care au scos nişte statui mici, nişte lămpi, nişte urne cu inscripţii, un cupidon de bronz, o Ceres de marmoră albă, nişte brânzeturi şi o tavă de bronz.
La 1780, acest oraş a fost teatrul unei lupte între Ruşi şi Turci, cu izbânda celor dintâi; 41 de ani mai târziu, Odysseus, care încercase să atragă pe Moldoveni în Eteria grecească se năpusti într’un vajnic asalt contra Turcilor cu o mână de Moldoveni. Pe cheul portului vezi Carantina, mai multe case frumoase, hotelul clădit şi ţinut de d-l Ventura. Portul, totdeodată mare şi adânc, îngădue vaselor să se apropie până la mal. A fost declarat porto-franco în ziua de 2 Martie 1836. Corăbiile tuturor naţionalităţilor vin acolo să încarce grânele noastre, pieile, vitele, lâna, mierea, vinurile, lemnele de construcţie, şi să ne aducă cafeaua, postavurile, zahărul, stofele de mătase, pânzeturile, oglinzile, giuvaerurile şi în genere toate obiectele de lux. Dreptul vămei este de 3% pentru mărfurile introduse, totuşi uneori pentru cereale acest drept se urcă până la 15%; lucru ciudat şi vrednic de a fi însemnat, ţifra exportaţiei la noi este de două ori mai mare decât acea a importaţiei.
Dela Galatz apucai prin Bacău, unde eram silit să mă opresc la Vaslui.
La Vaslui, pe când, fumând ciubucul meu, făceam un mic chef după prânz, blestemând timpul din afară care se arătà cât se poate de urât, spusei lui Iordake «Sfârşeşte istoria D-tale!». Luă din iznoavă firul povestirei întrerupte, în aceşti termeni: «Mi se pare, Măria ta, că am rămas cu «povestea la clipa în care mă înscriam în banda lui Petreanu. Eh, bine după aceea am trăit timp de mai multe săptămâni o vieaţă cu totul nouă şi care mă fericea pe deplin, ostenitoare da, dar plină de avânt sălbatic şi de farmec. Noaptea, ne coboram în câmpie, punând mâna pe boerii încărcaţi cu parale, care se întorceau la moşie, pe jidanii care se duceau la bâlciuri ca să înşele pe fraţii noştri de la ţară. Ziua stăteam prin munţi, împărţindu-ne prada, după ce vânasem ursul sau porcul mistreţ. Dacă vedeam o uniformă după noi, ne înfundam în nişte chei de nepătruns, sau în nişte peşteri necunoscute, care peste puţin răsunau de cântece naţionale sau de strigătele unor oameni care chefuesc cum trebue. Dar din nefericire, toate acelea trebuiau să-şi aibă sfârşitul lor, căci precum zice zicătoarea, nu este sărbătoare în toate zilele. Într-o zi, cam pe la asfinţitul soarelui, pe când de data asta înaintaserăm prea mult spre Neamţu, unul dintre tovarăşii noştri ne întâmpină în toată graba, şi cu voce tăiată de goana pe care o dusese, ne spuse că văzuse cât mai aproape de noi nişte soldaţi austriaci. Petreanu flueră de 3 ori în degetele sale şi într-o clipă toţi prietenii lui erau alături de el. Eram vre-o sută. «Băeţi» ne spuse el, ni s’a întins o cursă şi am căzut într-însa. Soldaţii austriaci sunt pe urmele noastre şi nu mai putem să ne retragem prin munţi. Vor înainta spre noi. Cinzeci dintre voi se vor împrăştia în împrejurimi ca să necăjiţi potrivnicii noştri, la spate, ceilalţi cincizeci vor sta lânga mine şi nu mă vor părăsi decât la spartul târgului. Băgaţi de seamă la poruncă, băeţi, şi să ne sărutăm frăţeşte mai înainte, căci se poate foarte bine ca să nu ne mai vedem!» La aceste cuvinte toţi aceşti viteji s-au aruncat în braţele lui Pietrearu, şi l-au sărutat de părea că le-ar fi fost tată. Abià ispraviserăm, când auzirăm în depărtare pasul soldaţilor austriaci. Îndată cincizeci de flăcăi hotărâţi mă alesără ca şef al echipei şi plecarăm ca să ne împlinim rostul. Tocmai când ne pogoram prin cărarea care duce la cetatea Neamţului, văzurăm soldaţi cari se urcau tiptil. Noaptea se facea mai închisă şi obiectele începeau să nu se deosibească bine. Planul meu îl alcătuii îndată. Dădui poruncă prietenilor mei să izbucnească năprasnic, în ţipete înspăimântătoare, năvălind pe deasupra soldaţilor, ca să ne deschidem drumul, fără însă a ne folosi de puştile noastre. Acest şiretlic într-adevăr reuşi. Soldaţii îngroziţi, crezându-ne şi mai numeroşi decât eram, nu putură să reziste la izbirea noastră înfuriată, o parte căzură pe spate, unii rostogoliţi în prăpastie, alţii scăpând prin vârful coastei. Noi în acest răstimp ajunserăm teaferi la poalele cetăţei. Partea cea dintâi a planului erà gata. A doua, cea mai grea, rămânea. Noi înaintarăm la spatele soldaţilor, când alergând, când târându-ne cu burta la pamânt, dar iată auzirăm lovituri de puşcă din direcţia lui Petreanu. Fără îndoială, începuse încăerarea. După puţină vreme, văzurăm un batalion care înconjurà pe şeful nostru şi pe cei cincizeci de viteji ai lui. Deodată făcurăm o vie împuşcătură pe la spate. Surprinşi de această neaşteptată năpustire, Austriacii vrură să ţie piept la amândouă fronturile, însă dezordinea începù a domni în rândurile lor, căci loviturile noastre erau lovituri de moarte şi ale lor aproape fără nici un efect, apăraţi fiind noi şi prin dâmburile pământului şi prin noul nostru mod însuş de luptă. Eram să ne credem învingători, dar deodată îl văzurăm pe Petreanu şi ai săi înconjuraţi ca într-un cerc de fier şi în ajunul de a fi prinşi. Atunci am năvălit înainte, urmărit de prietenii mei, în mijlocul învălmăşelii care deodată îşi schimbă faţa. Petreanu, astfel, printr-o minunată întâmplare, putu să scape; cea mai mare parte a tovarăşilor mei căzură lângă mine, vânzându-şi scump vieaţa. Numai rămâneam pe picioare decât eu şi doi din ai mei. După o scurtă împotrivire, eram luaţi prizonieri; aduşi din judeţ în judeţ, supt bună pază, am ajuns la Iaşi, unde fără apel, ne găsirăm osândiţi la spânzurătoare. Asta nu pot să o ascund: când judecătorul ne ceti sentinţa, şovăiam. Niciodată, în vieaţa mea de haiduc, nu mă gândisem la o aşà neplăcută închipuire. A doua zi de dimineaţă cu un soare frumos, am părăsit temniţa, cu mâinile legate la spate şi picioarele în lanţuri. Afară din Iaşi, lângă biserica lui Vasile-Vodă din Frumoasa, pe piaţa iarmarocului, ridicaseră trei spânzurători. O mulţime fără număr poftitoare de aceste petreceri, înconjură locul execuţiei. Ne oprirăm; amândoi tovarăşii mei urcară scara, şi o clipă mai târziu, dreptatea lui Dumnezeu şi a oamenilor era îndestulată. Eu, fiind al doilea şef de bandă, eram păstrat pentru sfârşit, ca o bucată mare. Odată sosit lângă spânzurătoare, văzând pe amândoi prietinii în această fioroasă stare, n-am vroit să mai prelungesc chinul meu şi m-am repezit de am urcat singur scara cea din urmă. Dar iată când călăul îmi citeà sentinţa cu numele şi pronumele, o femeie din popor a înaintat şi m-a reclamat pe mine, strigând că mă voia ca soţ. Este un obiceiu totdeauna respectat la noi. Mă făcură să mă scobor de pe scară, şi mă aduseră înaintea aceleia care îmi dădea din nou vieaţa. Mă aruncai în braţele ei sărutând-o ca şi cum aş fi sărutat pe Mântuitorul – şi ridicând ochii văzui cu plăcere că era şi frumoasă. După asta mi-am schimbat cu totul traiul, căci mirosul funiei mă urmărea ori-unde. Am trăit foarte fericit cu această femeie. Şi din parte-mi cred că i-am dat şi eu fericirea. Din nenorocire am pierdut-o anul trecut.
Am părăsit Vasluiul tot cu acelaş timp nesuferit am şi am sosit la Iaşi pe o ploaie torenţială.
Nu vreau să las peniţa la o parte fără a spune un cuvânt despre laiele de ţigani, mereu întâlnite pe drum în mica mea călătorie, când pe malul unui pârau, când în mijlocul unei câmpii, când pe povârnişul unui deal înverzit, când pe nişte stânci care păreau de neatins.
Mai multi învăţaţi şi Malte-Brun mai cu seamă, au disertat pe larg despre originele acestui neam, care se pierde în negura vremei. Unii pretind că se coboară din Ciganezi, popor persian, care pribegi de frica oştilor lui Tamerlan şi ale lui Gengis Khan. Alţii zic că au venit din Egipet şi s-au răspândit în Europa, urmând tot vieaţa lor nomadă. Alţii în fine, că sunt Scutizii, de neam indian, cari după o revoluţie la ei, au venit să caute un adăpost în ţările europene. Când ai citit toate consideraţiile învăţaţilor ieşi mai puţin înaintat decât oricând; toţi pun în sprijinul tezei lor atâtea dovezi puternice, încât eşti silit să adoptezi întrucâtva o parte din toate părerile. Însă un fapt este afară de orice discuţie, idioma întrebuinţată de ei şi care este limba Indiei, puţin alterată prin şederea lor în Europa. Şi dacă este îngăduit de a lua concluzia dela limba unui neam la origina lui, fără îndoială, ţiganii au venit din India. Cum şi când au sosit în Europa? Asta pare şi mai greu de descurcat. Totuş tradiţiile ţărilor prin care au trecut spun că ţiganii aceştia erau robi şi urmăreau oriunde armatele tătăreşti, purtându-le merindele şi muniţiunile, spun că dregeau armele lor, ridicau corturi pentru soldaţi, şi în luptă le dădeau lor arme de schimb. Între 1430 şi 1450, Tătarii năvăliră în Rusia de jos şi în Cnejia Moscului, urmaţi de acest norod de robi; însă Ivan al III-lea, ţar al Rusiei în 1460-80, adună o armată de mercenari, porni împotriva lor şi îi împinse înapoi spre Boristen. Atunci Ţiganii folosindu-se de înfrângerea aceasta, obosiţi şi plictisiţi de vieaţa lor zbuciumată, ispitiţi poate şi prin clima şi prin rodnicia pământului se răspândiră, formând grupuri mici sau mici triburi, în Basarabia mai întaiu şi mai pe urmă în Moldova şi Muntenia – unde de grab necăjiţi şi urmăriţi fugiră spre munţi. Alţii se duseră în Boemia, Ungaria şi Germania, îndeletnicindu-se cu industria. Totuş fiind harnici şi gata la lucru, câţiva boeri le îngăduiră să şeadă pe moşie, dând ca răsplată un număr oarecare de zile de lucru. De atuncea datează robia acestui neam în Principatele noastre. Cu timpul, norodul acela decăzu. Nimenea nu poate mai bine de cât Puskin, cu coloritul său pitoresc, să vă arate moravurile acestor Ţigani, cu obrazul lor de coloarea cuprului, cu părul lor creţ şi negru, cu trăsăturile lor regulate, cu dinţii lor albi şi ochii lor vii şi sclipitori. Nimenea mai bine de cât el n-a studiat caracterul, limba şi obiceiurile lor. Veseli şi fără griji, liberi ca păsările, cutreeră Moldova, fără a şti unde merg şi unde vor găsi adăpost, în peregrinaţiile lor cântă, joacă şi strigă necontenit, neavând deseori ca haină, când o au, decât o camaşă, care nici nu mai ţine la umeri. Ţiganul poposeşte unde poate, subt cerul liber, în frigul cel mai straşnic ca şi în căldurile cele mai înnăbuşitoare, se culcă pe pământul umed sau pe un vraf de pietre şi se trezeşte a doua zi de dimineaţă, cu răsăritul soarelui, tot aşà de vesel, tot aşà de mulţumit ca şi cum ar fi dormit pe puf. Sobru şi nomad, îi trebue o nimica toată pentru traiu; si nu se simte nici odată obosit.
Ţiganii se despart în triburi; fiecare trib îşi are şeful său chemat Bulibaşa şi numit de boerul însuşi. Însemnele demnităţii lui sunt o manta cărămizie, o căciulă ascuţită de piele de oaie, şi un biciu cu trei limbi. Are şi dreptul să aibă un cal. Toţi ţiganii îi datoresc ascultare ca la un părinte şi tare se tem de el: nenorocit este acela care nu-i arată destulă supunere, câteva sute de lovituri de cnut îl rechiamă la datorie. Când laia se mişcă, el este capul Caravanei, încearcă locurile, hotărăşte aşezarea tabărei. Într-o clipă 40-50 de corturi se ridică. Căruţele sunt împinse spre fund şi servesc de paturi copiilor în timp de noapte, de cămară în timp de zi. Focurile se aprind şi prânzul serei se pregăteşte. Aci vezi pe bătrâni cu părul alb, cu o barbă de profet, cari înconjoară vatra şi povestesc poveţe tineretului, lacom de acest fel de petreceri, care se adună lângă ei. Acolo, fete sprintene şi vioaie cântă şi joacă la sunetul unei vioare, până când cad înfrânte de oboseală. Mai departe, copiii cari se rostogolesc la pământ şi se luptă între ei. Aici o familie întreagă doarme lângă un foc ce s-a stins; aici nişte babe, croite după modelul vrăjitoarelor lui Machbeth, dau cu ghiocul fetelor, care le cer căutarea norocului. Împrejurul corturilor hoinăresc câini, urlând, şi nişte bieţi căluţi rânchiezesc, cercetând oriunde o hrană tăgăduită de sărăcia pământului. E totdeodată un spectacol izbitor şi penibil.
Fiecare trib se compune din mai multe bresle – aceea a lingurarilor, cari au mesteşugul lingurilor de lemn sau de cositor – a căldărarilor, cari fac căldări – a fierarilor, cari fac cuie, piepteni şi cercei – a scripcarilor sau lăutarilor, cari stunt muzicanţi. Nu poţi să-ţi închipui la ce grad aceştia din urmă au simţul muzical desvoltat. Fără a cunoaşte notele, execută foarte bine bucăţile cele mai grele. Cutreeră toate oraşele Moldovei, unde dau concerte destul de frecuentate. La Iaşi, deseori sunt întrebuinţaţi ca orchestră pentru balurile mari şi sărbători.
Ţiganii n-au nici un fel de religie, trec de la viaţă la moarte, fără nici o părere de rău pentru trecut şi nici nădejde pentru viitor. Dela o bucată de vreme încoace, boerii abuzând de puterea lor, i-au silit să se ducă la biserică Duminicile şi zilele de sărbătoare. Dar o fi destul ca să le bage credinţă în suflet?
În 1844 guvernul vroì, pe cât puteà, să le îmbunătăţească soarta şi fiindu-i milă de jalnica lor stare, decretă, prin organul ministerului competent, desrobirea tuturor robilor Statului. Dar lucru ciudat, în loc de a fi bucuroşi de întoarcerea la un traiu mai cu cinste şi la o muncă mai sănătoasă, aceşti nenorociţi se puneau în genunchi înaintea boerilor, rugându-i să păstreze starea de mai înainte, să nu rămâie în părăsire. Ce am putea spune de duhul robiei, împins până la acest grad! Ce reflecţii trebue să facem asupra degradărei fiinţei omeneşti! Şi în Rusia se poate constata acelaş lucru. La desrobirea robilor unui mare boer, plâng aceştia când părăsesc pe stăpân, sărută cu duioşie mâna ce i-a lovit şi care s-a arătat deseori atât de cumplită pentru ei. De unde acest „dor de robie” ca să vorbim astfel? Aceste sărmane fiinţe neştiutoare, cari n-au simţul demnităţei omeneşti, pun mai presus de toate vieaţa materială şi animală, şi în timpul robiei au toate cele ale trupului din punga stăpânului; el le dă pământ, el lemnul trebuitor pentru casă, el îi hraneşte cu pâine, şi dacă sunt bolnavi el îi caută. În această privinţă, într’adevăr robul este mai bine înzestrat decât proletarii din Apus, din Franţa sau Anglia – oamenii aşa zişi liberi, însă lăsaţi la voia capilor de antrepriză sau a fabricanţilor, cari le storc puterile, dându-le de lucrat nişte lucrări de dobitoace, – nenorocite fiinţe cari se prăpădesc, se ofilesc şi mor pe o rogojină, neavând nici apă spre a potoli setea, nici pâine pentru a-şi îndestula foamea.
III
A venit acuma rândul celei din urmă părţi a caietului de compoziţii al tatălui meu, Prinţul Ioan Gr. Ghika.
E vorba de un studiu pitoresc asupra chipurilor reprezentative ale poporului român din această vreme (1848-49). Din acest studiu au fost scrise numai introducerea şi capitolul întâiu, cel care priveşte clasa boerească. Lucrarea n-a mers mai departe, întreruptă probabil prin întoarcerea tatălui meu la Geneva pentru cursurile de drept, filosofie şi arte militare. Prezintă unele particularităţi de însemnat. Mai întâiu, în prefaţă, clasarea, de valoare descrescândă, a chipurilor studiate, merită băgarea noastră de seamă din punctul de vedere psihologic şi istoric. De fapt mai mult decât de drept. «boerul» are locul de frunte, cu toate că precum se va vedeà mai departe, nu e tratat cu duioşie de autor, imediat după el, şi mai presus de alţii vine «ţăranul», care din cele spuse în alte locuri, şi aici, pare că ar fi fost foarte măgulit în zugrăvire. Popa e ceva mai jos decât ţăranul; parcă n’ar aveà vaza caracterului sacerdotal nici a unei vieţi duhohvniceşti, ci dimpotrivă o poziţie moraliceşte scăzută. Ciocoiul, adică burghezul şi parvenitul, omul de afaceri şi arivistul, e cu totul la urmă; se poate presimţi cât de aspru ar fi fost biciuit. Numai jidanul e privit ca o speţă inferioară acestuia.
Chipul boerului, singurul schiţat aci cu o vervă muşcătoare e aproape numai o satiră. La cea dintâiu înfăţişare lucrul pare de mirat; boer mai boer decât autorul nu se puteà găsi în Principate, însă faptul se explică destul de bine pentru motivele arătate mai sus.
Privirea istorică dela început e foarte ciudată ca semn al mentalităţii din lumea mare dela noi pe atunci (1848-1849): veacul de aur al boeriei, văzut prin prisma stărei de spirit dela gonirea Fanarioţilor şi renaşterea naţionalismului încoace, s-ar răzimà poate cu greutate pe documente doveditoare. Viziunea lui e mai mult interesantă ca coeficient sufletesc al autorului şi a generaţiei sale, decât ca expunere exactă a realităţii istorice, (cu toate că conţine şi ea nişte elemente adevărate, demne de însemnare mai ales pentru epoca scrierii).
20 – „Chipuri Româneşti” (1849) de aceiaş autor
Scopul meu cu aceste rânduri, este ca să dau prin alegerea câtorva figuri sau chipuri a poporului nostru Moldo-Muntean, o mai desăvârşită oglindire a gradului civilizaţiei în Principate, a drumului ce mai avem de făcut ca să ajungem la înălţimea celorlalte popoare, şi a obstacolelor ce mai avem de înlăturat în această privinţă.
În ţara noastră se pot socoti cinci chipuri deosebite:
Boerul, Ţăranul, Popa, Ciocoiul, Jidanul.
Vom purcede cu ordine, începând prin zugrăvirea boerului.
Boerul
Ce vrea să zică „Boer”? de unde ne-a venit cuvântul acesta? dela „războiu”, din care părinţii noştrii au luat ultima silabă, cu înţelesul ei de: „luptător”, ca să-şi indice calitatea lor de şefi milităreşti. Cu vreme, ca de obiceiu, vorba s-a îndepărtat de înţelesul său etimologic, şi micşorându-şi valoarea, a ajuns să nu mai slujească decât la desemnarea deosebirei rămase între nobleţa aceasta de foşti şefi militari şi celelalte clase ale norodului. Însuşirea de boer era cu drept de moştenire şi a rămas atare. Pentru străinătate, echivalentul cuvântului, în accepţiunea lui actuală ar putea fi cel exprimat de cuvintele franţuzeşti „noble”, „seigneur” sau „comte”. Istoria ne spune că pe când în celelate ţări, nobleţa se bucurà de drepturi feudale, boerii noştri mai desinteresaţi, nu vroiau sp ştie de aşà ceva. Dacă clopotele sunau, vestind primejdia pornirei înainte a unui duşman, ei cei dintâiu alergau la graniţă, aducând cu sine o mână de voinici chemaţi şi întreţinuţi de ei. Dacă ţara avea trebuinţă de bani, ei dădeau cu dărnicie o mare parte din veniturile lor. În timpul acesta, nu se cunoşteau nici biruri nici prestaţii. Boerii suportau toate sarcinele obşteşti, sarcinele acelea erau foarte grele uneori pe atunci, căci mereu se iveau răsboaie fie cu Polonii, fie cu Ungurii, fie cu Turcii. Puţin câte puţin, veacurile şi aşà zisa civilizaţie prăpădiră aceste frumoase obiceiuri, patima câştigului pătrunse în inimile mai înainte cavalereşti şi din nobili buni şi generoşi ce erau, se făcură avari, lacomi, samovolnici şi nedrepţi. Cerură dijmă ţăranilor oploşiţi pe moşiile lor, le cerură anual, timp de mai multe zile nişte lucrări silite, pe când din potrivă tăgăduiau pentru ei înşişi plata birului, lăsând în întregime sarcina aceasta pe spinarea ţăranului. Dar mai cu seamă Domnia Fanarioţilor înlesni de minune această prefacere a obiceiurilor. Cu masca greacă pe obraz, boerii croiţi după moda nouă jefuiră şi pustiiră ţara după placul lor, iar pe de altă parte îşi înjosiră caracterul. Se poate spune că din acest moment mai ales datează decăderea boerimei.
Dar de ce m-aş mai atinge de acest trecut, care nu oferă decât dureroase amintiri, sau amarnice păreri de rău! Să ne întoarcem, cum trebue, la lucrurile prezente. Şi ca să avem o închipuire complectă a boerului de astăzi, sa-l privim în scara vieţii lui, în toată evoluţia lui de om. Îl vom înfăţişà deci mai întâiu cum astăzi ni se arată el: 1. Când e tânăr; 2. Când e şef de familie; 3. Când a ajuns la bătrâneţe.
I. – Când are 7-8 ani, tânărul boer intră într-un „pansion”, – bun sau prost – rămane acolo timp de 5-6 ani, şi ese dintr-însul aproape tot aşà de neghiob ca şi la intrare. Din partea lor, părinţii lui atât l-au neglijat în timpul vacanţelor, încât l-au lăsat cu totul la voia întâmplării, în tovărăşia slugilor din casă; a învăţat numai vorbe urâte; se ţine rău, şi înfăţişează pe persoana lui o murdărie respingătoare. Cam pe la 12 ani, încep părinţii a se gândi serios la viitorul vlăstarului lor: cu acest prilej, sosesc acasă pentru el nişte profesori dela Paris sau din Elveţia, însă cam totdeauna domnii aceştia ştiu de abia să predeà cele dintâiu elemente ale limbei franceze, adică tocmai ceeace în cei 5 ani de pansion, de bine de rău a înghiţit şi reînghiţit copilul. Astfel cu mentorii cei noi îşi mai pierde 3-4 ani din vieaţă. După asta toate lanţurile i se rup – se vede trimis la Paris, singur, cu câteva mii de lei în buzunar. Pleacă şi se duce, se duce atât de bine, încât părinţii nu mai ştiu cum să-l facă să se întoarcă în ţară. Acolo, departe de ochii părinteşti, în loc de a merge la cursurile sale de drept, de dimineaţă până seara cutreeră modernul Vavilon, îmbrăcat cu eleganţa cea mai afectată. Îl vezi la Opéra, la Champs-Elysées, la Mabille, la Asnières, oriunde, însă la Sorbona nu… la Sorbona nu, cu toate că a ţinut – de ce? să-şi ia locuinţă tocmai în apropiere de dânsa. Crezi cel puţin că, cu atari apucături, se duce în lumea mare, că capete bune purtări, ca să-şi procure relaţii mondene alese.
De fel! Te înşeli amar. Frecventează numai pe nişte derbedei cari-l linguşesc şi, ca saloane, cunoaşte numai nişte cercuri sau cluburi politice. Cuvintele sforăitoare de „patrie” şi „libertate” ce le aude pe acolo bâzâind la urechile lui îl înflăcărează din ce în ce mai mult şi se obişnuieşte a le întrebuinţa spre uzul lui personal. Îi place deci de curând a debità nişte frumoase teorii despre neatârnarea noroadelor, despre reformele de înfăptuit, despre sistemele de guvern ce ar trebui împământenite la noi etc… În orbirea sau nemernicia lui, îşi socoteste ţara ajunsă la gradul de civilizaţie a celorlalte popoare, şi crede fiindca el şi-a făcut educaţia la Chateau-Rouge, Moldova sau Muntenia au sărit dintr-o singură săritură peste un veac întreg. Însă clipa fatală se apropie. În toate săptămânile îi vin scrisori peste scrisori dela părinţii, cari îi chiamă înapoi. Aruncă privirea cea din urmă asupra acestui Paris unde cu atâte desfătări s-a bucurat – suspină – ar vreà să mai stea dar nu mai are nici un gologan în pungă: vrând nevrând se îndepartează de raiul acesta, însă nu fără a lăsa datorii de câteva mii de lei, care vor fi plătite de bunii lui părinţi. Odată întors în ţară se îndeletniceşte toată ziua… cu îndeplinirea vizitelor. O droşcă rămâne mereu la ordinile sale. Singurul lucru ce l-a învăţat la Paris este arta de a se îmbrăca frumos – pantalonul lui îi urmăreşte minunat liniile trupului şi cade cu eleganţă pe nişte ghete cu glanţ; cravata lui o leagă cu o capodoperă de nod, redingota îl strânge la mijloc în chipul cel mai,,avantagios”; mănuşile gălbui nu-l părăsesc nici o dată. Se uită cu dispreţ la toţi cei care n-au fost ca el în Capitala tuturor măreţiilor. Se întovărăşeşte mereu însă cu tinerii de aceaş treaptă şi clasă – nedespărţiţi merg împreună la toate balurile, petrecerile, teatre şi alte locuri publice, unde se deosibesc mai cu seamă prin sgomotul care le însoţesc toate mişcările. Tânărul boer se amestecă şi în politică: convorbeşte fără sfială cu oamenii de seamă, tranşează pe toate temele propuse şi se crede negreşit, cel puţin, un Capo d’Istria sau un Nesselrode. Prietenilor le rezervă teoriile sale democratrice; se bagă în toate demonstraţiunile populare; dacă lucrul e cu putinţă, pregăteşte chiar o mică insurecţie. Însă durere! – după un oare care răstimp îi cade vălul de pe ochi, vede cu mâhnire că ţara lui nu este acuma după câţiva ani mult mai înaintată decât când o părăsise şi că toate aşezămintele statului au rămas la evul mediu când el se credea ajuns la timpurile cele mai moderne. Totdeodată îşi dă seama că vârsta lui a crescut şi că-şi cheltueşte mai mult decât venitul; începe atuncea a aruncà privirile sale către vreo tânără moştenitoare de averi mari. Frumuseţea, duhul, învăţătura sunt pentru el lucruri de mâna a doua. În sfârşit după mai multe cercetări şi încercări găseşte obiectul dorit. Se casătoreşte.
II. De atunci purtarea lui se schimbă cu totul. Se cuminţeşte năpraznic, părăseşte din zi în zi mai mult pe toţi cei pe cari îi frecventà mai înainte. Aruncă în noroiu triunghiul egalitar ca să ia înfăţişarea, tonul, umbletul şi titlul de boer -, atâta şi atâta încât se face mai boer decât un baş-boer. Dat fiind că orice fiinţă omenească trebue să-şi îndeplinească datoriile către obşte, tânărul nostru începe să vâneze după toate posturile şi slujbele. Fie prin intrigi, fie prin silinţi mai puţin vinovate, ajunge să fie mai întâiu ispravnic (ceva mai jos n’ar primi) mai pe urmă mădular al Divanului Domnesc, postelnic sau ministru al treburilor din afară. Odată când a pus piciorul pe scara aceasta nu mai e chip să-l opreşti, visează cu orice preţ la Domnie. Napoleon spuneà că orice ostaş francez îşi are bastonul lui de mareşal în raniţă. S-ar putea zice că orice boer român naşte cu un embrion de coroană domnească pe cap, însă începe să devie vizibilă numai când purtătorul are un portofoliu la subţioară. Dacă intrigele sale nu ajung să-l împingă în destul înainte, lasă politica la o parte ca să se ocupe de plăcerile sale sau de moşiile pe care le posedă. El care, în tinereţele lui, se îngrozeà la auzul numai a cuvintelor „vânzare” şi „cumpărare” îşi conduce singur averea şi-şi trimete, prin îngrijirea lui personală, roadele câmpului la Galatz. Intră în tocmeli cu Jidanii şi neguţătorii greci din oraşul acesta, şi astfel îşi face ucenicia lui în treburile de comerţ. Cam totdeauna reuşeşte, fiind sârguincios, şi-şi sporeşte binişor patrimoniul.
Îmi pare rău să fiu silit să întunec, acuma, acest tablou, prin însemnarea unui amănunt urât: e vorba de un viţiu care s-a împământenit la noi. Mare parte din aceşti tineri boeri pierd nebuneşte la cărţi averile moştenite sau câştigate şi cum veniturile nu le ajung, intră mereu pe mânile cămatarilor, împrumută cu dobânzi exorbitante, şi la scadenţă aceste împrumuturi ajungând la proporţii de neplătit, bieţii tineri le renoiesc sporindu-le, şi aşa datoriile lor se înmulţesc ca mingiile de zăpadă prin rostogolire.
III.- Dar să ne întoarcem la miezul subiectului după orânduiala însemnată la început şi să ne uităm acuma la boerul ajuns la bătrâneţe, nu într’adevăr precum se arată în ceasul de faţă batrânul boer de modă nouă, ci precum erau mai toţi boerii moşnegi până eri, şi mai sunt câţiva chiar astăzi. S-au rărit aceste vechi rămăşiţe ale aristocraţiei române, însă chipurile cari rămân sunt foarte ciudate şi interesante de studiat. Mi-ar fi foarte greu să descriu cu tot coloritul trebuincios aceste impunătoare şi frumoase chipuri, pătrunse de o gravitate cu totul orientală, împodobite cu o barbă de strămoş, îmbrăcate în rochii lungi cu caşmiri şi blăni de samur sau de cacom. Când vezi umbletul lor domol, vieaţa lor toată cam a lene, râvnind numai după împlinirea poftelor materiale, lipsa lor de neînchipuit a oricarei griji, i-ai crede nişte oameni fericiţi de soarta lor şi fără nici o gândire spre ziua de mâine. Să nu te încrezi la această impresie.
Toate înfăţişările aceste înşelătoare ascund simţiri cu atât mai înflăcărate, cu atât mai înfricoşate în consecinţele lor, cu cât sunt mai ascunse. Când trebue omul nostru ştie să iasă din apatia lui, ochii lui negri aruncă fulgeri, vorba lui odinioară potolită se face curgătoare, precipitată; cuvintele alese, zeflemelele, comparaţiile se înmulţesc, vocea se umflă, gesturile devin mari şi solemne, şi întreaga persoană lui se înconjoară de un ifos impunător care captivează. Dacă astfel cer împrejurările, se arată una după alta blând, mlădios, şiret, sfios, cumpătat, iute, straşnic, ameninţător. Dar mai cu seamă pe terenul politicei, îl zăreşti precum este într’adevăr. Pe tema aceasta ştie să-şi înşele nu numai pe duşmani ci şi pe proprii săi prieteni. Ca un adevărat cameleon îşi schimbă culoarea la fiecare anotimp ministerial. Dacă prin întâmplare deţine un portofoliu făgăduinţele nu-l costă nimic şi când ajunge momentul împlinirei lor, zâmbeşte, îşi desmiardă barba lui căruntă, şi-şi bate joc de D-ta care ai avut naivitatea de a te încrede în cuvântul lui. Totdeauna escortat de jandarmi călări în toate vizitele şi plimbările sale, îşi dă un ifos de l-ai crede Vodă însuşi, şi când trece pe străzi în goana cailor toate celelalte trăsuri trebue să-i facă loc, iar pedestraşii să se lipească la zid. Atuncea să nu intre în mintea vre-unui jidan de a face să sune paralele în buzunar pe pragul prăvăliei sale în mod de a speria caii boerului, căci boerul ar da imediat ordin unuia din slujitorii săi să trântească pe vinovat la pământ şi să-i administreze câteva zeci de lovituri de nagaikă – după ce, râzând, se întoarce acasă povestind la toţi nostima distracţie ce astfel şi-a dat-o. Într-un salon se arată amabil, cu o convorbire totdeodată hazlie şi bogată, însă la el este o mare deosebire între cele spuse şi cele gândite. Cred cu adevărat că aceste capete bătrâne ar da de furcă Nesselrozilor şi Metternicilor. Mereu diplomaţie, acesta este caracterul cel mai învederat a boerului bătrân. Dacă nu vroiţi să-l supăraţi, să nu pomeniţi nici odată cu el cuvinte grozave ca „progres” sau „reforme”; constituţie, republică, socialism, progres şi reforme sunt tot una pentru el, toate acele fierb pentru el în aceeaşi oală, şi ar aveà un atac de damblà dacă ai vroi numai să discuţi câtuşi de puţin despre atare subiecte. Dar uită-te cum se înveseleşte, cum privirile lui sclipesc, cum i se dilatează pieptul, cum i se schimbă vocea, când poate să vorbească de timpurile acelea binecuvântate în care cutreera Moldova în lung şi în lat, întâmpinat de toţi ispravnicii şi administratorii de plasă, de primarii cu steagurile în frunte cari veneau să facă mătănii înaintea lui, şi sărute mâinile, timpurile în care prin toane sau numai ca distracţie, făceà să se înhaţe unii, să se puie alţii la temniţă, dându-le şi o bătaie bună: „Pe atuncea” – aşa spun – „eram tari şi mari, toţi se temeau de noi, toate se plecau sub puterea noastră. Acum nu mai însemnăm nimica, şi cu curgerea vremei cei cari ne lingeau praful de pe cisme, prin acest „progres” scump Dv., au ajuns să se aşeze lângă noi! E lumea pe dos! este sfârşitul lumei!” Ca să găsească ca o mângâiere în privinţa micşorărei privilegiilor sale, bătrânul boer se duce voios la moşie; acolo încă poate înru câtva să gospodărească despotic; acolo îşi mai găseşte învierea câtorva clipe din vremurile trecute. Ori unde trece el, ţăranul îşi scoate căciula şi face 3 mătănii. Vai de cine nu-şi aduce aminte de o poruncă dată! Biciul groaznic atârnat la brâul vătafului îi împrospătează amintirea. Dar momentul în care bătrânul gustă cu mai drept cuvânt toate desfătările puterei, este acela când seara sute de ţărani întorcându-se de la muncă, îi trec înaintea pridvorului, şi el le dă părinteşte câte un pahar de vin în mijlocul strigătelor lor „Să trăiască Boerul nostru! să trăiască Măria Sa”! Aceste cuvinte îi gâdilă plăcut urechile, se crede Domn stăpânitor al ţărei… S’au preamărit Apostolii de au adus la credinţă lui Hristos popoarele cufundate în păgânism, ar trebui şi privesc într’adevăr ca un nou Mesia pe omul care ar ajunge, nu să convertească, căci lucrul e cu neputinţă, ci numai să facă să între cele dintâiu silabe ale cuvântului libertate în aceste vechi capete aristocrate, eşite toate din acelaş calapod.
Dacă am spus adevăruri atât de crude asupra boerilor noştri, n-am făcut decât datoria mea de cronicar, şi dacă medalia, ce am bătut-o ca să le reproduc trăsăturile nu e tocmai după placul tuturora, trebue, ca să fim drepţi, s-o întoarcem spre a vedea, pe celalt profit, unele frumoase însuşiri. Boerul „hărăzit” cu defectele mai sus numărate are pedealtă parte inima largă – e generos, şi dărnicia lui merge până la risipă. Pentru cei mici, mai ales pentru oamenii de casă e ca un părinte, păstrează pe servitorii săi până la cele mai adânci bătrâneţi şi dacă devin invalizi, le dă pensii cât vor trăi sau îi stabileşte la ţară pe moşiile de îngrijit. Este acolo ca o reamintire a timpurilor feudale; nu sunt rare casele unde vezi chipurile acelea de slujitori credincioşi, devotaţi, cari au crescut mai multe generaţii de boeri. Boerul este găzduitor într-un chip cu totul patriarhal. Nimic mai osebit şi mai mişcător decât felul cum se practică la el ospitalitatea. Toată casa lui, oamenii lui, trăsurile lui, etc. sunt la dispoziţia noului venit. Acela îşi găseşte patul cel mai bun, masa cea mai bogată, suflete care se îndeletnicesc să-i ghicească şi să-i înfăptuiască toate dorinţele: înconjurat de atenţii prevenitoare, el, necunoscut şi trecător, e căutat ca cel mai bun prietin sau ca o rudă de aproape. Dealtmintrelea şi la ţărani la noi, ospitalitatea se dovedeşte tot aşa de inimoasă; eşti apucat pe drum de noapte sau de furtună, baţi la uşa bietului plugar, lângă care vântul vâjâie jalnic, uşa se deschide şi ţăranul care îşi lua mâncarea la vatră, îţi găteşte îndată masa şi te pofteşte alături de el; după ce, îţi oferă patul cel mai bun al casei. A doua zi, la plecare vrei să-i laşi ceva ca rasplată, Doamne fereşte! I-ai aduce o jicnire nesuferită şi ţi-ar răspunde: „Casa mea nu e un han! ştie numai să adăpostească pe cei ce au trebuinţă de ea”. Ce s’ar putea găsi mai simplu şi mai mişcător? Oare nu vă aduce aminte de cortul lui Avram? această cocioabă de ţăran, şi n-ar trebui blestemată civilizaţia care ar distruge această frumoasă instituţie propovăduită. de Hristos însuşi? Nu ştiu dacă cu civilizaţia modernă ne facem mai buni precum pretind filosofii socialismului, însă sigur este că în mai multe privinţe ne îndepărtăm de învăţăturile evanghelice.
21 – Errata
O parte din prezenta lucrare fiind executată în lipsa mea, s’au strecurat un oarecare număr de greşeli de tipar. Unele se îndreaptă dela sine, citind. Am să semnalez aicea numai pe acele, cari alterează sau nimicesc înţelesul.
A citi pag.
15 lin. 22 în loc de 1522 1622
21 38 reduce readuce
29 26 a pune reşedinţa Principilor înainte de „biserica de piatră fără boltă”.
39 25 numitul numitului
52 9 Waidemar Woldemar
67 33 de filaftie lor filaftie
79 3 son sont
79 9 (o frază întreagă lipseşte după «blamâble»… (son expulsion et sa punition sont prescrites par notre rite. Mais l’unique motif de» la calomnie etc.
93 16 Balceşti Balşeşti
95 21 al ocului a locului
105 28 disperată disparată
109 24 pupă după
116 9 Franche Conté Franche Comté
116 19 Touvenel Thouwenel
19 24 Comitetului Contelui
128 41 de inundat de invadat
Nu îndreptez aicea mai multe greşeli în documentele latineşti, acestea fiind traduse fără greşeli în româneşte.
Note
- Nu este o încercare de reînviere a neamulul sau o pornire spre neatârnare în care nu găsim chiemarea, îmboldirea, ajutorul efectiv al Papilor, precum nu ete o înjosire şi o robie unde nu găsim duhul cel rău al Bizanţului lângă noi.
- „Romanitatea” chiar, lucru curios, într’adevăr, nu în înţelesul unei simple colonizări italiene. Vorbesc de sincretismul popoarelor în stricta unitate romană, atât de caracteristic întrupată în forma dată de capitală – a cetăţeanului roman. Voiu desluşi faptul cu urmările sale într’un domeniu cam puţin explorat – când voiu face aici un studiu despre începuturile creştineşti ale României, începuturi asupra cărora, între parenteze, am păreri destul de deosebite de acelea ale Păr. Canonic Auner, stimatul nostru colaborator.
- Câteva date informative asupra acestor informaţiuni nu vor fi poate, fără interes. „Şcoala Franceză de Istorie şi Arheologie” a fost fondată în 1872 – 1873. Card. Pitra obţine repede pentru ea dreptul de a pătrunde în Arhivele nedeschise oficial atuncea. Dela 1879 încoace funcţionează nu prin un «regim de favoare,» ci după dreptul comun al comunicării obşteşti de documente. Personalul ei supus la o alternanţă regulată, e compus de licenţiaţi în istorie şi diplomaţi ai Şcoalei „des Chartes” din Paris. Publică un buletin special, şi are sarcina unor anumite publicări de documente. Are ca director actual, pe celebrul academician, M-gr. Duchesne, sub direcţia căruia am făcut începuturile mele în Arhivele Romane. Institutul austriac se întemeiază în 1880. Sunt cunoscute lucrările care au eşit din pana directorului acestui institut, vestitul Pastor, Prusia începe în 1883 Societatea numită Goeresgesellschaft, lucrează cu râvnă alături de alte misiuni oficiale; în 1893 institutul Prusian îşi are organizaţia constituită. Anglia îşi făureşte un comitet istoric în 1899, în 1901 institutul ei capătă o organizaţie definitivă. (Mai înainte, în 1845, se făcuse o colecţie foarte îngrijită de piese privitoare la Regatul-Unit, frumos copiate; a rămas, par’că, nepublicată). Belgia, după nişte încercări temporare, în 1892 – 1895 – 1897 – 1902 îşi întemeiază institutul propriu în 1904. Una din comunicările de seamă făcute Belgienilor prin excepţie (fiindcă priveşte timpuri prea apropiate de noi şi oprite pentru consultare din pricina aceasta) a fost acea a documentelor despre independenţa Belgiei şi rolul hotărâtor jucat de Sf. Scaun în izbutirea acestei mişcări. Dacă s’ar puteà noi să căpătăm pentru timpurile moderne ca acesta (chiar acuma rezervate în arhivele de altfel deschise) unele comunicări senzaţionale! Unele ar fi cu totul interesante şi neaşteptate într’adevăr. Din nefericire consultarea regulată a arhivelor se opreşte la veacul al XIX. Şi cele singure (şi cu totul rare) excepţiuni făcute, n’au depăşit anii cei d’întâiu ai veaculul acesta. Danemarca, Suedia şi Norvegia au misiuni de studiu dela 1894. Misiuni particulare a stabilit Bavaria (1881), Würtenberg, Baden, Saxonia (1886) Elveţia (1884) şi (1891). Polonia a lucrat dela 1886. Holanda dela 1900. Spania şi Ungaria s’au pus şi ele la lucru, cea din urmă cu harnicul M-gr Fraknoi. Rusia, afară de cercetări mai private, a lucrat în 1892 – 94 şi 1897. O menţiune specială trebuie făcută de comisiunile şi de lucrările unor Societăţi mai independente ca Goeresgesellschaft, Leogesellschaft şi colegiul Teutonic, cari dau la lumină cu sârguinţă un material istoric nepreţuit.
- Registrele zise „ale Principilor” au o însemnătate mare şi n’au fost destul de cercetate până acum. Nu fără respect şi mişcare sufletească am răsfoit aceste mormane de scrisori eşite din pana celor mai mari dintre muritori, nenumărata corespondenţă a lui Ludovic al XIV-lea către cardinalii secretari de Stat, cu hârtia mititică, scrisul său foarte mare şi frumos, volumul adevărat ce făceà în aceste condiţiuni orice comunicare chiar scurtă, volum legat atuncea cu cordoane de mătase (extraordinar de viu şi de modern la coloratură) ca să nu scape vr’una din coli. Toate acestea lângă răvaşele regilor din Spania, din Polonia, ale împăraţilor germani şi uneori, lângă scrisorite Domnitorilor Români. Am găsit acolo o scrisoare foarte frumoasă şi înduioşătoare a lui Grigore Ghika al II-lea, cu data de 1670, adresată către Papa Clement al X-lea (Altieri).
- Marele învaţat şi diplomat Antonio Possevino. Vezi despre el şi despre rolul său în Orient „la Russie et le St. Siège” Al. P. Pierling. (Plon edit. Paris). Voi publicà părţile mai interesante ale acestei corespondenţe în Revistă, completând-o cu comentarii, lămuriri şi documente contemporane.
- Sub forma sa trainică şi aproape definitivă; – începuturile ei sunt cam anterioare. Origina propriu zisă a instituţiei a fost Congregaţia de 3 cardinali, alcatuită cam cu 50 de ani mai înainte de Grigorie XIII-lea pentru menţinerea grecilor catolici în unire cu Sf. Scaun şi pentru întoarcerea schismaticilor în sânul Bisericei. Clement al VIII-lea sporeşte numărul membrilor şi dă Congregaţiei o organizaţie sistematică. Grigorie al XV-lea o transformă în 1622 ca să facă din ea instituţia actuală, Urban al VIII-lea îi dă vieaţă, o perfecţionează şi o dotează, doi ani mai în urmă.
- După organizaţia lui Urban al VIII-lea, care nu s’a modificat decât în nişte părţi neînsemnate, iar rostul Congregaţiei, rezumat, cu datele din nota de mai sus, după monografia lui P. Forget. Trebue să se ocupe într’un mod special: – de a lăţi adevărata învăţătură creştinească, păstrând-o nestrămutată în toată puritatea ei – de a înlesni stabilirea misiunilor îndepărtate – de a ocârmui aceste misiuni – de a primi şi împărţi liberalităţile făcute de dărnicia drept-credincioşilor pentru evanghelizarea noroadelor – de a pregăti şi trimite predicatori ai Evangheliei şi vicari apostolici în ţările unde va fi lipsă – de a susţine materialiceşte şi moraliceşte creştinătăţile începătoare; de a dà soluţii nenumăratelor dificultăţi de drept canonic, morală, liturgie, etc…., ivite din deosebirea locurilor, moravurilor şi timpurilor, în aceste ţări de misiuni, cu condiţii anormale din punctul de vedere creştin şi bisericesc – de a întreţineà un colegiu propriu, fără monopol în această privinţă, însă pe cât se poate de bine potrivit scopului urmărit pentru creşterea unor elemente pătrunse de duhul apostolic al instituţiei şi de credinţa curat romană, izvorâtă lângă infailbilul magisteriu al urmaşului Sfântului Petru – de a-şi constitui o tipografie poliglotă pentru trebuinţele tuturor popoarelor din lume. (Această idee a fost copiată, numai pentu Biblie, două veacuri mai târziu, de Societatea Biblică din Londra). Trebue să notăm că în această librărie a apărut mai înainte de orce lucrare similară a noastră, Catehismul românesc cu litere latine a părintelui Vito Pilutio, în 1672. Colegiul, el, a adăpostit şi plăsmuit fiinţele cele mai scumpe nouă ale învăţătorilor Ardeleni. Colegiul şi tipografia alcătuesc un colţ foarte ciudat al Romei. Vezi în cel dintâiu, negrii din Africa şi America, chinezi, malaiezi, havaiani, alături de creoli, de români, de elveţieni, de italieni, etc., are cea mai pestriţă populaţie din lume şi dă o puternică impresie de covârşitoarea universalitate a creştinismului adevărat. În cel de al doilea stabiliment găseşti graiurile Babelice întrunindu-se din nou într’o sfântă şî frăţească unitate.
- O însemnare, în treacăt: un exemplar de toată frumuseţea a relaţiunei lui Bandini, foarte superior în toate privinţele, aceluia din Academie, care pare a fi fost minuta lui, ca şi a exemplarului dela Propaganda, scris cât se poate de caligrafic pe hârtie bună, şi legat cu îngrijire în pergament, se găseşte în bogatele colecţiuni ale învaţatului meu prieten D-l I. C. Argetoyano, actualul Prim-Secretar al legaţiunei din Paris. Acest exemplar erà destinat nunţiului din Polonia de pe atunci, şi făceà parte din hârtiile şi documentele M-niorului Mariscotti, fost Nunţiu în această ţară (1668) vândute la Roma acum 8-9 ani. În aceaş vânzare prietenul meu a cumpărat şi alte piese privitoare mai mult sau mai puţin direct la istoria noastră. Tot cu această ocazie, eu am găsit şi cumpărat acolo unicul manuscris cunoscut al „Vieţei lui Despot-Vodă Ereticul”, mai târziu dată la tipar. Am dăruit Academiei acest exemplar original, legat cu armele cardinalului-posesor; n’are decât variante fără însemnătate faţă de textul cunoscut. Pentru relaţia lui Bandini, n’ar fi fără interes de a face o comparaţie amănunţită între exemplarul din Academie şi acela al D-lui Argetoyano. Poate că aici s’ar găsi deosebiri, completări sau suprimări de vreun folos ştiinţific.
- V. Iorga: St. şi Doc p. 415 v. VI nr 3, cu o ipoteză neexactă: şi act 1600 V. şi Schmidt p 89 nr 3 – p. 94 nr 2.
- Dimitrie Cantacuzino.
- Vestitul Petre Parcevici, trimis de către Grigorie Ghika al II-lea şi Ştefan Petriceicu, la Papa şi la Principi, ca Domnitorii Români să intre în liga Principilor creştini împotriva Turcilor.
- Arh. Prop. V. 219 f. 291 – f. 649 &c. (1637).
- Arh. Prop. V. 291 f. 294 – orig. (1644).
- Cf. D. Guépin. Vie de St. Iosaphat. 2 vol. În aceiaşi operă lămuriri interesante asupra Movileştilor.
- Cf. B. Kleiner. Arh. fratr. minorum prov. Bulg. msc. repr. in Acta Bulg. Eccl. CCCLIX – 1742.
- Cf. Arch. Prop. Scr. nereferite.
- Ibid. şi într’un mare număr de documente din aceleaşi arhive.
- Ştia că noi eram de neam în neam, mai păstrători de lucruri vechi decât ceilalţi; şi că dealtmintrelea, având în familia noastră Ghiculească, în două veacuri, zece domnitori şi douăzeci şi două de domnii – fără a socoti moştenirile domneşti ce am primit din strămoşii noştri de alte familii – eram mai bine decât oricine în stare să-i îndestulăm pofta.
- O piesă care îşi are însemnătatea ei istorică; însă mai puţin frumoasă şi mai puţin medievală de înfăţişare decât documentele turceşti de până atuncea. Purcedea dela Abdul-Medjid-Khan, Sultanul Reformator şi quasi-apusean.
- Acela e mai arătos; scris pe pergament cu aur şi tuf, are o „turà” roşie bine executată; dimensiunea lui e neobişnuit de mare (circa 1 m. 70X1 m.) Cuprinsul lui e foarte lung.
- În Frantuzeşte „que ta fin soit avantageuse!” cuvânt „de avantageuse” care aicea are atâta haz e greu de tradus în limba noastră, fără ai ştirbi sensul.
- În frantuzeşte „que votre obeissance soit abondante!”
- Grigorie Ghika al III-lea care domnise dela 1727 la 1733, în Moldova, dela 1733 la 1735 în Muntenia, dela 1735 – 1741 iar în Moldova, dela 1747 la 1748 tot în Moldova şi dela 1748 la 1752 în Muntenia, unde murise pe scaun.
- Lucrul e semnalat cu o simplicitate zâmbitoare. Rareori muria, ca Grigorie Vodă un Domn pe scaun, mai ales după mulţi ani de domnie.
- ,,Magister armorum”
- ,,Magister throni”, un fel,,de maître de cérémonies” şi comandant al miliţiei domneşti.
- Începe pe neaşteptate un pasaj tipic, după sfaturile frumoase şi mai puţin interesante (şi ele un simplu artificiu de protocol)
- Slugărnicia lor a fost pedepsită de dreptatea imanentă a lucrurilor.,,Boierii cu bol” n’au fost primiţi de Sultan! (Vezi mai departe).
- Papa Grigorie al XVI-lea.
- (f. în suplica din 1822:,,La prea strălucitul prag a prea puternicii şi hrănitoarii (!) noastre împărăţii şi la Uşa dreptăţii plecând genunchele credinţii, săracele raieli pământeni a eparhiei Moldovei, Mitropolitul, Episcopii şi toată tagma bisericească ş.c.l.”
- Dédicace des ,,Elkovans” Petits Poèmes, p. Coll. Charpentier, 1859.
- Cam exagerat – (tot romantism!) dar nu tocmai falş.
- Cea d’intăia dată cu Domniţa Elena Sturza, fata lui Ioniţă Strurza Voevod, din care s’au născut Beizadelele Constantin, Iancu şi Alexandru, şi Domniţa Catinca Mavrocordat. Cea de a doua cu Ana Catargi care i-a dat două fete, Domniţele Aglaia (Rosetti Raducano) şi Nathalia (Philippesco).
- ,,Bietul”, Grenier face aluzie la sfârşitul tragic al tânărului soţ – sfârşit ce-l povesteşte mai departe.
- Grenier are 2,,bêtes-noires” Napoleon al III-lea, şi Austria.
- Inexact. Cei din urmă robi, ţigani, nu ţărani, de altmintrelea, fuseseră desrobiţi în 1855, precum se ştie, de către Grigorie Ghika al X-lea
- Mântuirea prin liberalism! Cum au îmbătrânit fraze şi idei ca acestea! Iluzia liberală trăià încă în 55…! mai păstra prestigiul ei de ”vindecă-toate” a societăţilor omeneşti. Nu liberalism ci reformă morală a ţării (reformă care nici până acuma nu s’a făptuit) ar fi fost, precum rămane, singurul leac al „bolilor naţionale”.
- Inexact, n’a domnit nici o dată; însă a fost tatăl regelui Milan.
39 . Beizadeaua Niculae Ioniţă Sturza, frate cu Domniţa Elena, nevasta cea dintâiu a lui Grigorie Ghika Vodă.
- Ion (Zizin) Cantacuzino, fostul elev al lui Töpfer, traducătorul lui Schopenhauer.
- Metoda urmată mai târziu de Cuza.
- Am lăsat istorisirei acestui incident toată desvoltarea dată-i de Grenier, cu toate că şi aicea părtinirea sa anti-austriacă şi mai ales,,vanitatea romantică” dau o importanţă nemăsurată faptului.
- Mi se pare că Grenier n’a mers cu religia, mai departe decât până la un idealism spiritualist convins dar vag.
- Doamna Olga Mavrogheni de mai târziu.
- Mamei sale, către care mi se pare că scrisoarea e îndreptată.
- Ordin al ducatului de Anhalt. Ducele moştenitor de pe atunci, al ducatului de Anhalt, Leopold-Frederic, mai târziu duce şi el (dela 1871 la 1900), fusese tovarăş de studii, la Geneva, cu cei trei fii ai Domnitorului Român şi legat prin cea mai strânsă prietenie cu ei în timpul Domniei lui Grigorie-Vodă. Probabil că toate încercările de stabiliri de Bancă în Principate prin financiari dela Dessau (Anhalt) în timpul Domniei lui Grigorie Vodă au originea lor în relaţiile dintre tinerii principi moldoveni şi ducele german.
- Vezi scrisorile publicate în Convorbiri Literare, 1907. Dealtmintrelea Napoleon părăsi după puţină vreme atitudinea mai nepăsătoare ce, momentan, luase faţă de Principate. Poate că sfârşitul tragic al lui Grigorie-Vodă n’a fost fără înrâuriri asupra acestei întoarceri la sentimente mai bune.
- Umblau, după obiceiul lor, cu „bacşişuri”, către demnitarii influenţi şi cu linguşiri faţă de sultan. Ca pildă despre linguşirile acelea, dau aicea începutul unei tânguiri adresate de toţi Patriarhii Răsăritului către Marele Vizir, în 1855, împotriva Domnitorilor Români.
Iată cum scriau aceşti pretinşi reprezentanţi ai lui Christos, urmaşi şi coreligionari dealtmintrelea acelora cari, ca ieromonahul Partenie din veacul al XVIII-lea, găseau stăpânii lor civili „mai binefăcători decât Dumnezeu” şi tipăreau cărţi creştineşti „pentru mărirea legei lui Mahomet.” (sic)
„Nous soussignés les Patriarches actuels des Grecs de Constantinople et de Jérusalem agissant en leur propre nom et comme fondés de pouvoir de ceux d’Alexandrie et d’Antioche, l’ex-patriarche grec de Constantinople président dela Communauté du Mont-Sinai et les delegués des Communautés du Mont-Athos, avons l’honneur de soumettre par la présente humble supplique que depuis le jour fortuné de l’Avénement de,,S. M. I. Notre Auguste Souverain et Maître, qui egale Alexandre en splendeur et Platon en sagesse, qui est le Soleil du ciel du Kalifat et la lune de la justice et de l’équité, etc., etc.”. - În acest protocol precum se ştie, conferinţa admisese punctul de vedere al Rusiei, favorabil pretenţiilor greceşti.
- N’am cunoştinţă de faptul la care Negry face aluzie. Probabil e vorba de un răspuns virulent dat, în tovărăşie cu tatăl meu, unei note „puţin diplomatice” a reprezentantului austriac. Gödel de Lannoy. Am în hîrtiile bunicului meu o notă a acestui diplomat, din 1856, nu tocmai cuviincioasă. Dat fiind că Negri erà pe atuncea ministru şi tatăl meu tot secretar de Stat al părintelui său, aluziunea, poate, se referă la răspunsul ce a fost dat de ei lui Gödel, care protestà în termeni prea aspri în contra concesiunii acordate de Grigorie Vodă unei companii franceze pentru navigaţiunea de pe Prut.
- Arătare de cheltuelile urmate cu dregerea Casei Statului spre a fi Domnească Curte.
Lei
164 980 pe temeiul ofisului Măriei Sale cu No. 296, anul 1838 daţi Contracciilor ce au luat asuprele dregerea Casei.
77.811 pe temeiul ofisului Măriei Sale cu No. 662, pe cele mai jos arătate.
Lei
36.800 la fabrici pentru uşi şi ferestre.
1.974 pentru zugrăvitul lor.
11.025 pentru zugrăvitul încăperilor.
19.012 tapisierului.
9.000 Contracciilor pentru prefacerea învăluitoarei dasupra scărei.
77.811
31.146 pe temeiul ofisului cu No. 137 pentru aşternerea cu piatră a acestei case în suma de stânjeni cvadraţi 981.
25.194 pe temeiul ofisului No, 38.
Lei
13.450 spre despăgubirea Contracciului de ceea ce prin cercetare în faţa locului de într’adins Comisie s’au dovedit că au lucrat mai mult peste Contract.
2.637 pentru 300 bucăţi gearnuri aduse dela Viena.
4.826 pentru tapetu ce s’a mai adus în urmă,
1.106 pe geamurile cele proaste ce s’au aşezat.
1.575 pentru cumpărarea a patru felinare, ce s’a pus pe d’asupra stâlpilor Porţii.
1.600 daţi în plata simbriei unui îngrijitor şi arândaşului, în alte mărunte cheltuele.
_____
25.194
13.535 pe temeiul ofisului cu No. şi anume:
Lei
6.222 după socoteala înfăţişată de Maimar-başa, Pitar Matache Iliad cercetată şi încredinţată de Architectonu Vilacroz.
2.710 zugravului Piro… pentru lucru ce au săvârşit mai mult din cele ce a fost dator prin Contract.
1 667 tapiserului idem după osebita socoteală ce a înfăţişat.
517 cherarului pentru balcon.
709 ovreiului pe geamurile cele proaste ce s’a mai pus pe unde a fost trebuinţă.
980 daţi pe figurile de ipsos ce s’a aşezat pe sobe.
576 zugravului pentru lucrul scândurilor după laturile odăilor.
654 pentru tuburile după marginele ferestrelor, pentru scândurile cu lustru şi cârligele ce s’a pus la patru tavanuri din odăi, fiindcă nu au fost.
_____
13.535
______
312.586 pentru tot, lei trei sute doisprezece mii, cinci sute optzeci şi şase. De mâna „Domnitorului s’a adăogat cu condeiu în notă:
N. B. Înfiinţarea acestui lucru a covârşit această sumă”.
- Fusese vorba să fie altfel. Tocmai la începutul domniei sale Vodă s’înamorează de o tânără rusoaică Contesa S***; însă erà încă, măritată. Cu toate că divorţul erà pe atuncea lucrul cel mai rar, cel mai rău văzut şi cu mare greutate se putea obţine prin învoirea expresă a ţarului, Împăratul Niculae, probabil condus de motive politice ca să aibă pe tronul ţărei „ocrotite” de el o Doamnă rusă acordă despărţirea tinerilor soţi spre recăsătorire. Însă muma Contesei, din familia principilor N*** foarte evlavioasă şi îngrijorată de sufletul fiicei sale ca şi de reputaţia ei, nu consimţi nici odată de bună voie la aceasta şi se aruncă la picioarele Împăratului zicând că erà moartea pentru dânsa dacă se comitea o atare blestemăţie. Împăratul revocă învoirea dată. Şi Contesa plecă din ţară stabilindu-se la Neapol. Începu atuncea romanul de dragoste cel mai romantic între Vodă şi iubita lui, despărţiţi de soarta vitregă; o iubire nedesminţită cu toată îndepartărea, trecerea anilor, sbuciumările unor vieţi agitate, timp de mai bine de un sfert de veac. Domnitorul muri bătrân la Neapol unde ajunsese la sfârşitul zilelor sale numai cu capul pe o perniţă în care zăcea îngropat în puful mătăsos un mititel pantof de atlas alb purtat de Contesă la balul unde o văzuse pentru întâiaşi dată. Contesa a murit nu de mult, la o vârstă de mai bine de nouăzeci de ani.
- Ecaterina Ghika muma Prinţesei H. Koltzoff-Massalsky (Dora d’Istria), a Contesei O’Rurk, a prinţesei Olga Sturza, a fostului ministru Gheorghe Ghika, şi a fostului senator Vladimir Ghika (singur rămas în viaţă). Scris în 1909.
- Aceştia mai cu seamă copiii spătarului Costake Ghika (Prinţul Mihai Ghika şi cele ce trebuiau să fie Contesele Achille şi Joachino Rasponi).
- Rare ori am asistat la o perioadă de mondanitate atât de ameţitoare – (însă nu fără folos: cea mai bună diplomaţie, poate, se face – şi se făceà mai cu seamă – în saloane). Prânzurile mari, reprezentaţiile de gală, iluminaţiile, etc…. nu încetau; casa Cantacuzino ca şi Palatul, erau centrul festivităţilor. – Comediile de societate jucate de elita românească în franţuzeşte uimeau pe diplomatul Talleyrand şi îl făceau să spue că nici în Franţa nu se puteà găsi un ansamblu atât de satisfăcător. Între oaspeţii de pe atuncea unul care a stat mai mult timp la noi şi a fost găzduit destulă vreme în casă, lăsându-ne ca amintire a trecerei sale nişte frumoase acuarele, era baronul Vecsera, tatăl eroinei din drama dela Meyerling. Vederea din castelul Paşcani aci alăturată este opera lui.
- Vezi scrisoarea lui B. Vlădoyanu în Doc. Reger. Vol, IX, pag. 464.
- Ministère des affaires etrangères Bucarest Paris le 23 Seplemurie 1862.
30 Juin 1862 Salon du Prince
1 Table en palissandre 400
1 Glace 240 hauteur cadre compris (cadre riche doré Louis XIV) 500
2 Croisées en Damas des Indes cramoisi fin double en foulard soie, moletonné garni de gazoline soie – Galeries et porte-embrasses bois doré. – Embrasses soie riche frange de 25 cm pour les galeries et les rideaux gripures blanches, tringles, Pitons et cordon detirage. 1200
3 Portières doubles assorties en croisée double en soie rouge et moletonné 1800
Salon d’attente de la Princesse
1 Canapé bois doré style Louis XIV recouvert en Damas de Lyon vert d’eau 500
1 Table de salon palissandre 400
1 Armoire à glace 650
2 Croisées complétes en soie verte doublée de soie et moletonné avec les rideaux blancs en guipure, prêtes à être montées 1200
2 Glaces forme médallion cadre doré riche – Glaces biseautées. 800
Salon de réception de la Princesse
1 Canapé bois doré style Louis XIV sculpté couvert en soie de Lyon bleu Marie-Louise 500
1 Table en palissandre ovale. 400
2 Croisées en Damas des Indes bleu Marie-Louise doublées en soie et moletonnées garnies de gazoline soie, Galeries et Porte embrasses bois doré – Motifs de lambrequins avec gros gland soie. – Les rideaux blancs en guipure tout complet. 1200
1 Portières doubles assorties aux Croisees doublées en soie bleue, galeries et franges. 1800
Fr. 12.550
- La acest moment, Prinţul Ioan în vârstă de 17 ani îşi sfârşise cel d’ântâiu rând de studii şi tatăl lui, Grigorie Vodă, încercă a-l rechiemà din străinătate, cu fraţii săi, ca să urmeze mai departe studiile superioare în ţară. Încercarea nu fu după gustul Domnitorului, nici a preceptorului tinerilor prinţi, Maiorul Girard-Vodă, şi după câteva luni de iarnă petrecute la Iaşi la 1849 – Grigorie-Vodă trimite din nou, de astă dată la Geneva, pentru complectarea studiilor, pe fiii săi. Stau acolo până la 1851. Iarna descrisă aici trebuie să fie acea din anul 49. Prinţul Ioan părăsise Iaşii ca copil în 1843.
- N.B. din 1849!
- Cam hiperbolic! Să nu uitaţi că este literatura unui tânar de 16 ani.
- Închipuire romantică, sau iluzie optică, dacă e vorba de zăpadă stătătoare; chiar în luna Septemvrie, vremelnic, uneori zăpada cade pe Ceahlău într’adevăr, dar călătoria pare a fi (vezi mai departe) prin luna Iulie.
- Îmbunătăţirea soartei lor fu unul din cele d’intâiu gânduri ale tatălui aceluia care scrià aceste rânduri.