În anul în care se împlinesc 40 de ani de la moartea Apostolului secolului XX, unul din fiii săi spirituali, Părintele Horia Cosmovici, ne vorbeşte despre:

Spiritualitatea Monseniorului Vladimir Ghika (I)

 

 

Încep prin a arăta ce înţeleg cînd spun “spiritualitate”. Nu pretind să de­finesc cuvîntul, ci doar vreau să arăt sensul în care folosesc acest cuvînt, întrucît adeseori am văzut cum se discută fără sfîrşit în jurul cuvintelor, pentru că nu s-a arătat în prealabil conţinutul lor.

Astfel, înţeleg prin spiritualitate mij­loacele folosite pentru a obţine legătu­ra cu Dumnezeu, a menţine apoi aceas­tă legătură şi în final a-L servi. Ar fi deci o pluralitate de mijloace, dar din­tre acestea toate se impune mijlocul care imprimă o caracteristică domi­nantă. Această dominantă o desprin­dem noi, acei care am trăit, mai mult sau mai puţin, în intimitatea persoanei respective.

Într-o zi, Monseniorul, întrerupînd brusc o discuţie, m-a întrebat: “Aţi citit vreodată biografia lui Noe?”

Întrebarea m-a descumpănit oare­cum, insă am recunoscut ca nu am citit aşa ceva.

Atunci a adăugat: “O găsiţi în versiu­nea Sfintului Ieronim (Gen 6,9): Noe… cum Deo ambulavit (‘Şi pentru că um­bla cu Dumnezeu, Noe…’) Vir iustus atque perfectus fuit (‘Bărbat drept şi de- săvîrşit a fost’)”.

Şi Monseniorul continuă: “La fel lui Abraham îi porunceşte doar să meargă înaintea Lui (Ambula coram Me) (Gen 17, 1), adică îi cere să aibă conştiinţa prezenţei Sale.”

Şi Monseniorul încheie: “Este aici material de meditat pentru o viaţă în­treagă”.

Dumnezeu este omniprezent, adică nu absentează niciodată şi de nicăieri. Spiritualitatea bazată pe această reali­tate nu face decît să ne aducă continuu în lumina conştiinţei faptul că sîntem nemijlocit în faţa lui Dumnezeu.

Psalmul 138 este o tulburătoare evo­care a acestei spiritualităţi: “Doamne… toate căile mele mai dinainte le-ai vă­zut (3), că încă nu este cuvînt pe limba mea (4) că iată, Doamne, Tu le-ai cu­noscut pe toate, şi pe cele din urmă, şi pe cele de demult (5). Unde mă voi duce de la Spiritul Tău, şi de la faţa Ta unde voi fugi? (7) De mă voi sui la Cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî la iad, de faţă eşti (8)… întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea e ca ziua (12)… Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi (16).”

“Oare nu este vorba aici de o tiranie care se exercită asupra sufletului nos­tru?” se întreabă Garrone în comenta­riile sale la psalmi; şi tot el răspunde: “în realitate este vorba de izvorul unei seninătăţi depline, pentru că numele acestei seninătăţi este iubirea” (Les Psaumes, Ed. Tardy, 1963).

Am definit o dată spiritualitatea Monseniorului astfel: “Elocinţa apos­tolului prin fidelitate faţă de clipa pre­zentă”. Să ne oprim o clipă asupra a­cestei definiţii.

Orice clipă îşi are chemarea ei. O chemare urgentă, întrucît clipa nu du­rează decît o clipă. Dacă ai pierdut-o, clipa care urmează vine şi ea cu chema­rea ei. Aşa se adună nerezolvări după nerezolvari, care în final conduc la in­diferenţă spirituală. Monseniorul insis­ta mereu asupra faptului că harul tre­buie primit cu promptitudine, pentru că altfel se pierde (pentru noi). Să fim siguri că atunci cînd ne folosim bine timpul, avem timp să facem tot ce Dumnezeu cere de la noi. Observăm că promptitudinea nu înseamnă grabă.

Înţeleg prin elocinţa sau elocvenţă darul de a face pe cel căruia i te adre­sezi să practice ceea ce l-ai sfătuit să facă.

Apostolatul, la rîndul său, este arta de a sădi în sufletele oamenilor Cu­vîntul lui Dumnezeu.

În felul acesta, a spune elocinţa apos­tolului prin fidelitate faţă de clipa pre­zentă înseamnă să foloseşti clipa pre­zentă conform Voiei lui Dumnezeu, pentru a decide pe cel căruia i te adre­sezi să pună în practică ceea ce aude că-i spui.

Pentru Monsenior spiritualitatea nu se rezuma la cuvinte, ci se sprijinea pe fapte, căci pentru el cuvintele explică doar, faptele sînt cele care mărturisesc.

Pe lîngă aceasta, trebuie notat că spi­ritualitatea lui nu cunoştea ierarhizări. Totul era la fel de important şi trebuia privit cu respect. Un munte de aur sau o movilă de ţărînă aveau pentru el ace­eaşi valoare, întrucît le privea prin ac­tul creator care le-a scos în existenţă.

Voi prezenta două exemple.

Ce este mai banal decît o sonerie! Soneria n-o băgăm în seamă decît a­tunci cînd nu merge, cînd e stricată. La Monseniorul era ca regulă că vizitele le primea dimineaţa, între orele 10-12. Cum însă nevoile spirituale nu apar cu program, de multe ori era căutat şi după masa. Bineînţeles, vizita era a­nunţată de soneria de la intrare, care avea deseori talentul de a întrerupe ce­le mai interesante discuţii. Cînd o au­zea, Monseniorul se scula imediat, mă privea cu o privire care cerea iertare şi se ridica de pe fotel, şoptindu-mi: “Es­te Providenţa, este soneria Providen­ţei”.

Soneria Providenţei nu era pentru el un fel de exprimare, ci reprezenta o realitate. De aceea mai totdeauna nu aştepta să vină femeia de serviciu ca să deschidă uşa casei. O deschidea el per­sonal, pentru că aceasta însemna a ieşi întru întîmpinarea Providenţei. Şi eu făceam parte din cei care au experi­mentat sunetul providenţial al acestei binecuvîntate sonerii!

Peste ani, răpit de pe stradă de către securitate şi supus celui mai barbar tratament, a continuat să mărturiseas­că fidelitate faţă de clipa prezentă. Ast­fel “plimbarea de la Jilava”, cu mîinile la spate, doi cîte doi, sau unu cîte unu, fără permisiunea de a vorbi, era în rea­litate un mijloc în plus de a chinui. Ma­joritatea deţinuţilor, din cauza slăbi­ciunii, se tîrau, nu se plimbau. Mulţi oboseau foarte repede şi se aşezau jos, sau se sprijineau de perete, ceea ce de altfel era interzis. Monseniorul Ghika nu s-a oprit niciodată, căci nu voia să calce dispoziţiile administraţiei. Era convins că Dumnezeu este Cel care permite ca administraţia să le ceară plusul acesta de suferinţă.

Cîtă eficienţă şi cîtă linişte sufleteas­că nu aduce acest fel de a privi şi în­ţelege existența.

 

 (va urma)