CUVÂNT ÎNAINTE

Conferinţe ţinute la Asociaţia Doamnelor de
Caritate din Bucureşti


      Schiţate pentru un anume timp şi loc, aceste pagini s-au bucurat de o bună primire, şi încă mai bună decât atunci şi acolo, în afara cercului şi departe de împrejurările care le-au făcut să fie scrise - aşa încât, pentru publicul din Franţa, în special, a trebuit să nut gândesc să le dau o a doua ediţie.
      Ele tratează, e adevărat, un subiect care este dintotdeauna şi de pretutindeni. Poate de aceea în ele s-a păstrat urma unei iubiri de Dumnezeu care este singura adevărată recomandare a acestei scrieri; ea ducând cu sine un fel de parolă misterioasă nepronunţată dar penetrantă, e de îndată recunoscută de toţi cei care au aceeaşi iubire, oriunde s-ar găsi ei.
      Aceste pagini au păstrat sub o nouă înfăţişare forma ocazională ce le-a fost dată iniţial. Particularităţile primei adaptări nu ating deloc substanţa subiectului tratat. O refacere pe un plan mai general ar fi dat modestului volum o alură ceva mai pretenţioasă şi doctă, pe care nu ţine să o arate. A rămas deci, ca în prima zi sub aspectul - pur nominal, e adevărat - al unei opere menite unei ţări îndepărtate şi având o misiune destul de îngust circumscrisă. Dar, la sugestii venite de foarte de sus s-a socotit – pe bună dreptate, cred – că lucrarea are mai mult de câştigat în valoare instructivă şi apostolică rămânând în forma de la început, fără retuşuri. Pare astfel mai aproape de realităţi, mai umilă şi mai autoritară, deopotrivă.
      Sub această formă, oferită meditaţiilor şi bună-voinţei voastre, nu este o operă savantă, un studiu definitiv, ci parabola care, prin ea însăşi, vine să vă propună un gest trăit de activitate creştină. Dacă e ceva de învăţat de aici; ceea ce vă oferă o astfel de învăţătură nu este lecţia unui profesor de la catedră, este vocea unui truditor pentru împărăţia lui Dumnezeu, care expune altor truditori al acestei Împărăţii, spre a le face misiunea, mai uşoară, fructul căutărilor sale, al experienţei şi aspiraţiilor sale: este vocea unui frate care încearcă să vorbească, aşa cum trebuie, mai întâi celor mai apropiaţi dintre fraţii săi, dar care ştie din experienţă că vorbind astfel celor mai apropiaţi, din datoria încredinţată de Providenţă, s-ar putea prea bine să ajungă mai bine la inima altor fraţi, aparent mai îndepărtaţi.
      Şi ceea ce li se cere aici sufletelor care vor crede că fac bine dacă se inspiră din aceste câteva pagini, este să găsească în ele, sub forma ocazională ce le-a fost dată odinioară, mai bine decât sub orice altă formă, nu subiectul unei imitaţii pasive, a unei conformări neadaptate la un exemplu dat, ci mijlocul de a transpune în viaţă cu bunăvoinţă, sugestiile generoase, pline de viaţă şi de energii noi, rămase aceleaşi, provenind din acelaşi elan.
      Lăsând aceste pagini aşa cum au fost, am crezut, în sfârşit, fiind vorba de aplicarea Evangheliei, că suntem mai în spiritul istorisirii Evangheliei care în întregime oferă lecţii reale, încarnări locale şi precise, prin care, până şi în gesturile omeneşti cele mai umile şi cele mai circumscrise, se afirmă puterea lui Dumnezeu. Am crezut, de asemenea, că ne conformăm mai bine la felul de a acţiona al Apostolilor pe care orice creştin învaţă să-i urmeze de departe şi care, în Epistolele lor adresate tuturor oamenilor şi în care vorbeşte însuşi Dumnezeu, n-au dispreţuit, au socotit chiar mai bine - ei, care trebuiau să ajungă la tot neamul omenesc - să se adreseze unor persoane de la care numai numele mai rămâne, locuitori ai unor ţări uitate, în împrejurări de moment dispărute şi pentru scopuri perimate.

I.

      Aş dori să vă spun două cuvinte despre felul de a-i vizita pe săraci. Câteva clarificări au devenit necesare de vreme ce vizitele voastre nu mai sunt chiar primele.
      Cum au fost ele de fapt până acum?
      Mai întâi, o anchetă asupra realităţii şi întinderii mizeriei ce trebuie ajutată: săracii indicaţi aveau destule motivaţii pentru a justifica, mai mult decât alţii, ajutorul special al Asociaţiei? Care erau principalele lor trebuinţe?
      În toate acestea nu era nimic greu de împlinit.
      Mai apoi - iar sensibilitatea voastră încă netocită îl făcea de două ori preţios şi rodnic -, un prim contact emoţionant cu suferinţa aproapelui. Intensitatea eficace a unei emoţii noi de tot mai era mărită încă de un fapt: nu prea puteaţi cunoaşte, de la sărac, nici defectele, nici scăderile caracterului şi vieţii sale.
      Spiritul asociaţiei: să-l ajutaţi pe nenorocit şi să te sfinţeşti tu însuţi, era cu uşurinţă păstrat în aceste prime vizite, aşa cum îl presupunea felul, în mod necesar cam superficial, în care ele abordau chestiunea.
      Până aici, mila voastră făcătoare de bine şi spontană îl vedea fără greutate pe Cristos în săraci, cu prospeţimea primelor impresii. Săracul, de partea sa, îl saluta în voi pe Cristos, în bucuria produsă de ajutorul vostru neaşteptat. Iar voi n-aveaţi de pus la lucru decât o judecată şi o inimă bună, de care nu sunteţi lipsite.
      De-acum, misiunea voastră va deveni treptat tot mai complicată. veţi avea de-a face cu acelaşi sărac, mereu acelaşi, cu puţine venituri, mereu cam aceleaşi, pe care trebuie să-l ajutaţi. El va înceta să mai fie o abstracţie înduioşătoare, pentru a deveni o fiinţă în carne şi oase, cu calităţi şi defecte caracteristice. Imaginea divină va părea că dispare sub toate aceste precizări. Va părea. În ochii voştri, ca decade. veţi coborî şi voi, pentru el, de la înălţimea unde eraţi prima dată. El vă va privi, cu acea putere de speranţă şi iluzie pe care o cunoaşte inima omenească, drept o încarnare a Providenţei, a cărei putere este tot atât de mare ca şi bună-voinţa, de la care poţi cere totul ... Şi pe care te superi, de la un timp, că nu-ţi oferă totul. Pretenţiile sale vor lua un ton ceva mai dispreţuitor şi alarmant. În plus, nu veţi mai avea consolarea înşelătoare a binefacerii personale. Vă veţi simţi tot mai mult ca persoana care distribuie dintr-un fond comun, la care n-aţi contribuit mai mult decât altcineva.
De aici va urma o oarecare oboseală şi stânjeneală; preludiul unei faze în care va trebui să vă perfecţionaţi mijloacele de acţiune, ca şi sufletul; jenă binecuvântată, pentru că nu e decât simptomul unei stări de lucruri în care trebuie să daţi ceva mai mult din voi însevă, jenă în faţa căreia nu trebuie să vă opriţi, dar nici s-o prelungiţi, cu riscul de a nu vă îndeplini vocaţia de Doamne de Caritate.
      Aşadar: o uşoară umbrire a ideilor mari care conduc Asociaţia de caritate, prin multitudinea de detalii concrete şi prin familiaritatea dobândită cu indivizii determinaţi;
      Puţinătatea resurselor impersonale, strict limitate şi distribuite într-un fel destul de monoton;
      O tendinţă involuntară de a rări şi scurta aceste vizite, în care nu te prea simţi în largul tău, neştiind prea bine ce trebuie să faci sau să spui.
      Iată, acesta este tabloul unei scurte perioade din activitatea voastră viitoare.
      Există, în organizarea operei de caritate, una din acele capcane ale Bunului Dumnezeu, cum ştiu uneori să întindă şi sfinţii, pentru a face să progreseze Împărăţia Domnului.
      Este momentul în care va trebui să găsiţi farmecul şi eficacitatea pe care actul de milostenie pare să le piardă, pentru voi (meritul nu şi-l pierde totuşi, dimpotrivă), printr-o dăruire mai completă de sine şi printr-o acţiune mai profundă asupra săracului.
      Această dăruire de sine - o să-i vedem de îndată formele - nu este deloc uşoară.
      Este uimitor să vezi cât, de puţin ai de dăruit din propriul suflet: nu este destul de pregătit pentru aşa ceva. Este surprinzător să vezi în ce mică măsură se poate acţiona asupra aproapelui (gândiţi-vă la experienţa părinţilor) chiar dacă acest „celălalt” este în starea de dependentă recunoscătoare pe care o presupune la el alinarea propriei săracii.
      Va trebui totuşi să o facem; rapiditatea şi intensitatea rezultatului obţinut sunt piatra de încercare a sufletelor şi veţi vedea cum veţi descoperi nişte neajunsuri pe care nu le bănuiaţi atât de grave, spre câştigul (oarecum mortifiant) al umilinţei voastre în primul rând, şi apoi în folosul întregului vostru progres moral.
      Cuvinte de viaţă şi de consolare: aşa ceva nu se improvizează; gesturi care emoţionează şi transformă inima nefericiţilor, nu se găsesc întotdeauna la poruncă. Dar aceste neajunsuri fatale, dacă doriţi, este cineva ca să le atenueze, pentru ca mai apoi să le facă să dispară. Dumnezeu este aici, aproape de tot, cel mai aproape de căminul oamenilor sărmani, pentru a vă da ce vă lipseşte, mai ales dacă nu este numai în folosul vostru, ci şi pentru a-l ferici şi pe altcineva. El vă va dărui ce o să-i cereţi, toate lucrurile bune, consolatoare, fortifiante pe care vreţi să le răsfrângeţi în sufletul fratelui vostru aflat în nenorocire; vi le va da cu atât mai mult, cu cât, dacă îi stă în putinţă să vă refuze bunurile pământeşti, a căror folosinţă e întâmplătoare şi periculoasă, nu va putea să vă refuze ceea ce face parte din adevăratele bogăţii cereşti, ceea ce întotdeauna intră în planul veşnic al voinţei sale.
      Lucrul cel mai preţios şi cel mai rar este acela pe care Dumnezeu îl dăruieşte cel mai bucuros. Noi nu suntem destul de pătrunşi de acest adevăr, poate pentru că nu privim îndeajuns lucrurile după adevărata lor valoare şi după veritabila lor raritate. Iar noi nu cerem destul de des darul minunat prin care primim credinţă, iubire, speranţă contagioasă, şi care ne aduc fericirea în această lume şi în lumea de apoi, pentru noi şi cei din jurul nostru.
      Pentru a izbuti să-l iubiţi pe cel sărac în Dumnezeu, pentru a ajunge să fiţi iubite, în Dumnezeu, de către el, de acum înainte rugăciunea trebuie să fie principalul mijloc de acţiune, iar spiritul de credinţă, marele ghid în vizitele pe care le faceţi.
      Rugăciunea înainte de vizită, pentru ca această vizită să fie dacă nu chiar ceea ce trebuie să fie, cel puţin ceea ce se aşteaptă de la ea, pentru binele vostru comun.
      Rugaţi-vă, pentru ca cel sărac să simtă întotdeauna că Dumnezeu este cel care vă trimite (şi nu un regulament acceptat, o fantezie, o milă, chiar vrednică de stimă), rugaţi-vă, ca să găsiţi în el întotdeauna pe Cristos, în suferinţele sale, în viaţa sa, în felul în care ajungeţi la sufletul lui şi la destinul lui veşnic, acest destin care este Cristos în noi toţi.
      Ca pregătire, o vizită la Sfântul Sacrament este foarte indicată şi plină de învăţăminte. Mergeţi către Isus, în realitatea sa prezentă fără cuvinte printre noi, înainte de a-l găsi mai vădit, mai vizibil ca asemănare - şi mai îndepărtat, mai puţin desăvârşit, în omul sărac. Unul ajută la înţelegerea celuilalt. Ostia jertfită vă va ajuta să ştiţi ce este săracul; iar săracul, ce este Jertfa de pe Altarele noastre.
      Dacă există un tip de rugăciune pe care să v-o recomandăm înainte de vizită, aceasta este un fel de rugăciune inspirată dintr-o vorbă deosebit de profundă a Sf. Pavel: este necesar să ne rugăm mult pentru ca ceea ce se numeşte „fapta noastră bună” să fie primită cum se cuvine de către cel sărac. Trebuie luate măsuri de prevedere pentru ca o fiinţă atât de sus plasată de Dumnezeu, cum este omul sărac, să primească cu o sfântă bucurie ceea ce îi dăm noi.
      M-am gândit la un scurt text de rugăciune în acest sens, s-ar putea să-l găsiţi potrivit, iată-l:

      ,,Doamne, am să merg acasă la unul dintre aceia pe care i-ai numit „alţii ca tine”. Fă ca ofranda pe care i-o duc şi sufletul cu care i-o dau, să fie bine primite de fratele meu aflat în nenorocire! Fă ca timpul petrecut lângă el, căutând să-i fac bine, să ne aducă, lui ca şi mie, roadele vieţii veşnice.
      Doamne, binecuvântează-mă prin mâna şi inima săracilor tăi.
      Doamne, zâmbeşte-mi în privirile săracilor tăi!
      Doamne, primeşte-mă într-o zi în Sfânta Societate a săracilor tăi”.

      Puteţi de asemenea să vă inspiraţi cu folos, în dimineaţa dinaintea vizitei, dintr-o scurtă meditaţie asupra unuia dintre misterele credinţei noastre, adaptându-l la scopul urmărit. Buna-Vestire mai ales, Întruparea, Patimile etc. etc. Ar fi multe lucruri frumoase de spus despre acestea, pentru că sunt multe subiecte de meditaţie. Dar să trecem mai departe; voi reveni poate cu altă ocazie. Toate acestea iau timp. Important este să nu ne pierdem
spiritul de simplitate şi acel fel de familiaritate care trebuie să existe între noi şi fapta bună.
      După ce-aţi făcut această pregătire, cu sufletul cât mai îmbogăţit cu putinţă, mergeţi deci în vizită la omul sărac. Mergeţi la un prieten, la un prieten apropiat, căci săracul care v-a fost încredinţat devine prin chiar forţa lucrurilor un prieten apropiat. Cineva pe care-l vizitaţi cel puţin o dată pe săptămână, care vă dezvăluie întreaga sa mizerie şi greutăţile vieţii (lucruri care nu se arată decât celor apropiaţi) vă este şi nu poate decât să vă fie, o fiinţă apropiată.
      Ce-aveţi să-i daţi, pe lângă cele câteva cartele de pâine care nu mai au mare trecere?
      Ceea ce aveţi să-i daţi, sau să-i luaţi uneori - se întâmplă, dar n-are mare importantă, ce contează este ca unul să dea şi celălalt să primească (sărăcia nu se găseşte întotdeauna acolo unde credem) - ceea ce trebuie să dezvoltaţi în el, dacă le are, pentru a-l împiedica să le piardă, şi pentru a le spori, sunt, înainte de toate, spiritul de sărăcie; înţelegerea vieţii; sensul şi utilizarea suferinţei; dorinţa şi iubirea de Dumnezeu.
      - Spiritul de sărăcie: lucru rar! şi de două ori vrednic de stimă la cel sărac, care poate fi ispitit de bogăţii, a şi de orice alt lucru necunoscut şi atrăgător. Dacă îl are, săracul se află în spiritul stării sale şi pe calea bună ce duce în cer. Misiunea voastră va fi foarte plăcută şi foarte binefăcătoare pentru voi însevă. Dacă nu-l are, străduiţi-vă să i-l daţi prin exemplul vostru, prin conversaţiile şi rugăciunile voastre.
      - Înţelegerea vieţii: arătaţi-i ca e orientată deasupra celor lumeşti. Este a-i pregăti celui sărac o groaznică suferinţă dacă îi arătaţi lumea noastră ca sălaşul fericirii, iar fericirea, acest oaspete ceresc, ca avându-şi reşedinţa definitivă în această lume.
      - Sensul şi utilizarea suferinţei: arătaţi-i celui sărac toată ispăşirea, purificarea, verificarea pe care le cuprinde suferinţa; ce comoară nespusă de har şi de binecuvântare se găseşte în ea, atunci când se contopeşte cu suferinţele divine, când este primită cu un suflet plin de iubire şi de resemnare. Arătaţi-le cum poate deveni moneda de schimb prin care putem dobândi, pentru noi şi pentru ceilalţi, binefaceri fără număr. Şi nu uitaţi, în legătură cu aceasta, să le cereţi să vă dăruiască şi vouă câteva fărâme din meritele lor.
      - Dorinţa şi iubirea de Dumnezeu: uneori săracul le are în mai mare măsură decât se crede. Dependenta existenţei sale ca şi faptul că deseori cerul este singurul loc din lume unde nu se simte singur, afecţiunea secretă a lui Dumnezeu pentru un membru dintr-una din „clasele privilegiate” ale sale, îl fac deseori pe sărac să fie mai aproape de Dumnezeu. Revolta sa împotriva asprimii sorţii este pericolul cel mai serios ce-i pândeşte sufletul. Voi îl puteţi feri de asemenea, punându-l la adăpost de nevoi şi ajutându-l să rămână în spiritul credinţei.
      Pe Dumnezeu, voi trebuie să-l aveţi cât mai prezent în timpul vizitelor. Pomeniţi-i numele său cel puţin o data la fiecare din ele, căci voi veniţi la sărac ca soli ai lui Dumnezeu. Măcar atâta să-l amintiţi pe cel care vă trimite. În felul acesta vă prezentaţi şi justificaţi scrisorile de acreditare, şi aceasta vă va da toată tăria de a săvârşi o faptă bună, care va doborî orice obstacol de gânduri ascunse ce ar putea fi între voi şi cel sărac.
      Să trăiţi sensul Celui pe care îl reprezentaţi; aveţi-l fără emfază, fără solemnitate deplasată; învăţaţi-i fără să le predicaţi; iar dacă vreţi să ştiţi cum îl puteţi nu numai reprezenta pe Dumnezeu, dar să fiţi Dumnezeu însuşi care vine la cineva acasă cu toată simplitatea, şi recitiţi Evanghelia.
      O practică dintre cele mai necesare este cea a rugăciunii în comun împreună cu săracii, acasă la aceştia. Rugaţi-vă împreună cu ei, cu voce tare, pentru o nevoie pe care n-o puteţi satisface. Sunt multe lucruri ce rămân, cu toate că sunt nişte nevoi justificate, cu neputinţă de împlinit, şi vor fi tot mai numeroase. Cereţi Marelui lor Protector, împreună cu ei,o vindecare dificilă, spre pildă, sau un ajutor ce vă depăşeşte mijloacele etc. Spuneţi săracului: „Eu nu pot să-ti dau asta, dar să îngenunchiem împreună şi să cerem pur şi simplu acest lucru de la Cel ce le poate pe toate, care cunoaşte totul şi care ne iubeşte”.
      Dacă vă rugaţi astfel, Dumnezeu va asculta ruga voastră mai bine chiar decât pe cea a nefericiţilor singuri, pentru că este mult mai despuiată de egoism (chiar legitimă fiind) şi pentru că, luaţi aminte, de câte ori vă veţi ruga astfel, îl veţi avea prezent în mijlocul vostru, mai aproape ca oricând, gata să vă atingă, pe Isus, care a promis să fie printre cei ce se adună în numele lui.
      - În timpul întregii vizite, o bunătate plină de prietenie, izvorâtă din intimitatea voastră cu cel sărman şi cu Dumnezeu. Puneţi numeroase întrebări, dar nu ca un „judecător de instrucţie”, ci aşa, ca nişte fraţi care, despărţiţi pentru o vreme şi fericiţi să se revadă, se întreabă în de-amănuntul ce li s-a mai întâmplat. Folosiţi informaţiile astfel obţinute pentru a-l mobiliza pe sărac, printr-o activitate bine înţeleasă, spre o viaţă de muncă meritorie, ca să dezvoltaţi ce e mai bun şi mai bine dotat în el şi, pe cât posibil, să conduceţi pe calea dreaptă viitorul lui în viaţa de acum ca şi pentru viaţa veşnică.
      Terminaţi-vă scurta întrevedere cerându-le săracilor rugăciunile lor, cu atâta trecere pe lângă inima lui Dumnezeu, ca şi protecţia lor. Aceasta îi ridică în propriii lor ochi, le dă conştiinţa nobleţei statutului lor, le dă sentimentul unei fapte bune pe care o pot face, o datorie ce o pot plăti. Legăturile voastre cu ei vor căpăta un sens profund şi o valoare neobişnuită. Dacă vă urează, după cum e şi prea mult obiceiul în ţară, să rămâneţi mereu tinere şi sănătoase, faceţi-i cu blândeţe să înţeleagă că ceea ce trebuie să obţină pentru voi, înainte de toate, este iertarea păcatelor şi bucuriile cerului.
      Întoarse acasă după vizită, spuneţi-vă că, aşa slabă şi cu lipsuri, mica voastră faptă are valoare în faţa lui Dumnezeu. Şi va fi cu totul profitabil dacă o asociaţi în mai mare măsură cu lucrarea Învăţătorului: venind de la cea mai nereuşită vizită, aruncaţi-vă la picioarele Crucifixului şi spuneţi-i: „sunt un slujitor nevrednic, am dat prea puţin, am consolat prea puţin, am făcut ce-am putut şi e prea puţin! Fă Tu ce n-am putut face eu. Dă ceea ce n-am dat eu. Dă o binecuvântare completă strădaniilor mele incomplete şi fă să pătrundă în sufletul sau destinul fratelui meu cel sărman ceea ce nu i-am putut eu oferi”.

II.

      Ultima dată când am stat de vorbă am vorbit despre vizitarea săracilor şi ne-am străduit mai ales să degajăm liniile principale ale subiectului. Vom intra acum mai în detaliu, ocupându-ne tot mai mult de latura practică a chestiunii.
      Principiile odată stabilite, trebuie studiată aplicarea lor, care se arată uneori mai delicată.
      A da un sfat bun poate să facă oricine - sau aproape oricine -; a da căile de a-l urma este lucrul important şi dificil, util şi rar. Aşa stau lucrurile şi pentru acest gen de sfaturi care sunt ideile călăuzitoare în privinţa acţiunii religioase sau morale.
      Aplicarea şi modul de aplicare a principiilor pe care am căutat să le punem în lumină data trecută, iată deci ce avem de studiat pe rând în seria de întâlniri ale noastre.
      Am spus că transpunerea principiilor e lucru delicat; nu este totuşi ceva foarte greu şi nu trebuie să vă sperie de ce aveţi de făcut. În afară de cele două pârghii despre care am spus câteva cuvinte, rugăciunea şi spiritul credinţei, mai există un „mod de lucru” ce vă va permite să ridicaţi mai uşor povara. Acest ,,mod de lucru” este să acţionaţi cât mai simplu cu putinţă. Când veţi găsi în planul schiţat ceva ce vi se pare neobişnuit şi nu prea lesnicios de făcut, încercaţi, totuşi, ca şi cum n-ar prezenta nici o dificultate. Să fie rugăciunea în comun, micile lecţii ce aveţi de dat despre sensul vieţii, asupra valorii suferinţei etc. etc., greu de dus la îndeplinire? Abordaţi problema fără teamă şi fără şovăire. Tot ce are legături cu sufletul este de o supleţe nebănuită. Sufletul este în acelaşi timp cea mai supusă şi cea mai neînduplecată dintre puteri; iar voinţa, ajutată de Dumnezeu, se bucură de o putere deosebită asupra sufletului, ca şi asupra rezultatelor acţiunilor acestuia. Trebuie ca tot ce nu cere altceva decât suflet, să vă fie uşor de îndeplinit, fără false ruşini, fără timiditate, fără stânjeneală, fără slăbiciune. Dacă din această privinţă atâtea lucruri ne depăşesc posibilităţile, este din cauză ca nu avem îndrăzneală, suficientă voinţă, pentru că nu ne îndreptăm cu simplitate spre actul cerut.
      „Ce se face cu simplitate e simplu de făcut”. Dau adevărului pe care am vrut să-l expun această formă de joc de cuvinte, pentru a-l face mai limpede şi mai uşor de reţinut.
      Să reluăm acum şi să studiem pe rând principalele puncte ale programului.
      Împotriva ordinii logice, n-am să încep cu fraza pregătitoare de rugăciune şi meditaţie, atât de importantă totuşi; am spus câteva cuvinte data trecută, voi reveni într-o întâlnire viitoare. Să insistăm prea mult chiar astăzi v-ar obosi poate atenţia, încă insuficient de pregătită, iar mai târziu veţi înţelege mai bine interesul pe care trebuie să i-l acordăm, după ce veţi fi văzut tot ce poate aduce această pregătire, tot cu ce vă poate ea îmbogăţi sufletul.
      Aduceţi-vă numai aminte, deocamdată, că este un lucru mult mai vinovat să mergi la sărac cu mintea şi cu inima goală decât cu mâinile goale.
      Ajung direct la o porte a „pregătirilor” despre care am vorbit mai puţin. Ea se referă mai mult la lucrurile mici ale vieţii. Este vorba despre chestiunile mărunte de toaletă. Să nu minimalizăm subiectul. Toaleta, în vizitele pe care le facem, are o importanţă morală. Trebuie să spunem câteva cuvinte despre ea: oricât ar fi de cunoscut subiectul, există câteva reglementări aproape obligatorii prin banalitatea lor. Pentru a merge la un sărac, o toaletă simplă, „de alergătură” care merge peste tot, poate înfrunta noroiul sau murdăria şi care să nu producă, în cadrul mizeriei, contrastul nedorit al unui lux fără rost. Nu pregetaţi sa vă asumaţi osteneala, sa vă schimbaţi hainele, dacă momentul vizitei vă surprinde în veşminte nepotrivite. Veţi câştiga, făcând aceasta, două merite: cel al lucrului bine făcut şi cel al neplăcerii suportate pentru a-l face bine.
      Această „ţinută obişnuită” este mai ales de recomandat când mergeţi la săracii pe care îi cunoaşteţi mai puţin şi sunt cel puţin „resemnaţi”. Pentru cei care vor deveni prietenii voştri şi ai lui Dumnezeu, o să vă dau sfatul contrar. O dată sau de două ori pe an, fie cu ocazia unii mari sărbători creştine, fie de ziua lor de naştere, sau de ziua numelui de botez, mergeţi la ei ca nişte persoane distinse, în „ţinută de gala”. Dacă vă cunoaşte bine, dacă vă ştie că sunteţi prietena lui generoasă, dacă este în graţia lui Dumnezeu, fără invidie sau amărăciune, săracul
este flatat să vadă la el în casă, venite pentru el, întreţinând cu el relaţii familiare, nişte persoane sus-puse şi bine îmbrăcate: aparenţele impresionează sufletele simple din popor şi aceşti oameni cumsecade vă vor purta recunoştinţă că i-aţi tratat ca atare. E necesar să se vadă limpede că aţi făcut-o intenţionat, nu din întâmplare, şi că ţinuta voastră de excepţie a vrut să-l cinstească pe Dumnezeu, dacă este o zi de mare sărbătoare, sau pe sărac, dacă este ziua lui cea pe care aţi ales-o pentru această mică „demonstraţie”.
      Fireşte, în toate acestea există nuanţe de urmărit şi trebuie folosit tot tactul.
      „Regula” este deci: o toaletă modestă, în stare să înfrunte multe, să slujească la multe şi destinat să fie în cele din urmă făcută cadou săracilor pe care i-a în întâlnit de atâtea cri. Dând-o cadou veţi vedea că în acest ultim act al existenţei sale veţi acorda rochiei o amintire înduioşată, mult mai duioasă decât rochiile de seară sau de gală în care numai vanitatea, de scurtă durată şi seacă, a ştiut să găsească o oarecare satisfacţie.
      După această chestiune privind ţinuta, o vorbă şi despre chestiunea timpului: stabiliţi, pe cât posibil, dinainte şi cu regularitate ziua şi ora vizitei. Nu o amânaţi şi nu o schimbaţi uşor. Gândiţi-vă că aveţi o audienţă la Domnul Nostru; nimeni nu dă peste cap primirile la Împăratul Împăraţilor. Multe lucruri a căror apropiere va lămuri subiectul nostru ne-o amintesc, trataţi din toate privinţele aceste vizite ca pe nişte astfel de audienţe. Ca şi pentru audienţele împărăteşti, stabiliţi dinainte ce aveţi de spus, ce trebuie să amintiţi înainte de toate. Vă puteţi chiar nota pe o hârtie punctele pe care nu vreţi să le uitaţi, dacă acest procedeu nu va lua prea mult din spontaneitatea întrevederii. Şi, la fel ca la o audienţă la Suveran, îndreptaţi-vă întreaga atenţie către obiectul vizitei. Atenţia trebuie să vă fie tot timpul trează în timpul întrevederii cu săracii; ea va completa atunci în mod fericit, în vederea îndeplinirii misiunii (pe care un filosof a numit-o atât de bine „rugăciunea naturală”), lucrarea supranaturală săvârşită în voi de rugăciunea adevărată; amintiţi-vă deci să nu aveţi atenţia distrasă faţă de ceea ce vi se spune, sau faţă de ce vedeţi, sau faţă de ce trebuie să căutaţi.
      Printr-o latură a fizionomiei lor, v-am amintit că aceste vizite sunt audienţe la Domnul Nostru. Printr-o alta, le voi asemui dacă vreţi cu vizitele de familie. Săracul este un rege şi un Cristos care se ignoră. Nu este el acela, vai, care va şti să anunţe că „audienta a luat sfârşit”. Acest lucru vă priveşte pe voi; nu vă zgârciţi nici cu timpul, nici cu inima voastră: vizitele să fie mai curând lungi şi pline de viaţă. Săracul este un rege şi un Cristos, dar în acelaşi timp, şi cu deosebire, este fratele vostru. Daţi acestor întâlniri caracterul familiar şi familial pe care vi-l impune numele de frate.
      Intimitatea cu săracul, înrudirea apropiată cu el, autoritatea de soră mai mare pe care actul de binefacere vi-l dă asupra lui, vă cer să intraţi în viaţa lui, aşteptând să puteţi intra, lucru mai dificil dar minunat, uneori după mai mult timp (nu întotdeauna), în sufletul lui.
      Colaboraţi, fără tiranie, la tot ce se petrece în căminul lui, de la mâncare la educarea copiilor, de la cele mai mici preocupări de familie, până la cele mai importante. Amestecaţi-vă, fără a lupta niciodată prea mult cu o rezistenţă, în toate treburile în care simţiţi că un ajutor din partea voastră e posibil. Ajutaţi cu simplitate la gospodărie, chiar şi la lucrurile de jos şi vulgare, din când în când, în timpul uneia dintre acele vizite prelungite care permit, numai ele, astfel de familiarităţi. Săracul va fi impresionat şi emoţionat; prin astfel de procedee va câştiga, chiar fără să-şi dea seama, o încredere profundă şi naturală în voi.
      Înainte de a merge la el, nu uitaţi să vă faceţi o mica rezervă de distracţii pe care le puteţi duce cu voi; anecdote de povestit, fleacuri de împărţit copiilor mai ales, (o bomboană, o poză, o floare de hârtie, aşa ceva). Ei trebuie să simtă că veniţi la ei ca în familie, pentru că îi iubiţi.
      Multă tandreţe şi voie bună, aceasta arată fericirea în viaţa de familie; iar în această viaţă de familie (ţin să revin la aceasta), păstraţi un loc rugăciunii comune, pe care v-am recomandat-o atâta, care este atât de mângâietoare, de bună, de puternică!
      Aceste vizite prelungite, o să-mi spuneţi, va fi greu să le umplem cu conversaţii moralizatoare sau consolatoare; nu este chiar aşa. În primul rând, dacă le înţelegeţi ca pe nişte vizite de familie, vă veţi da seama că nu este nevoie să vorbiţi tot timpul ci, mai ales, să trăiţi împreună un moment de bună calitate în aceeaşi viaţă.
      Sunt, de astfel, mai multe feluri de a sta de vorbă cu un sărac, fără a fi mereu pe baricadă.
      Se poate vorbi sufletului său, fără a rosti prea multe cuvinte, şi făcându-l să simtă astfel multe lucruri. Aceasta mai ales pentru învăţămintele de inimă, pentru adevărurile morale care urmează să-i fie insuflate. Exemplul personal, modul de a acţiona, chiar tonal vocii, ţinuta etc., fac, în acest caz, mai mult decât nişte predici în toată regula.
      A-l lăsa pe sărac să vorbească şi el, este al doilea fel de a-i vorbi, şi printre cele mai bune. Săracului îi place să povestească despre el, iar comentariile pe care le faceţi în observaţii sau când îl întrerupeţi în mijlocul povestirii pot să-i facă cel mai mare bine, îl pot orienta, pe nesimţite şi cu cel mai mare folos, lăsându-i în acelaşi timp satisfacţia de a-şi fi uşurat inima în faţa voastră.
      Mai este şi un al treilea mod de a-i vorbi, fără a scoate aproape nici un cuvânt: este de a-l face pe el să vorbească şi de a-i dirija spusele în partea unde simţiţi că puteţi să lăsaţi să cadă, la un moment dat, ca o lacrimă de milă sfântă, ca o lacrimă de lumină, cuvântul lui Dumnezeu.
      Dar, în afară de aceste feluri ocolite de a sta de vorbă cu săracul, puteţi şi să-i vorbiţi direct, şi mult, şi cu eficienţă. Vom vedea mai târziu în ce mod. Dar de pe acum pot să vă semnalez un fapt: veţi putea cu atât mai bine să o scoateţi la capăt, cu cât în viaţa voastră obişnuită vă rugaţi mai mult şi cu mai multă spontaneitate: neobişnuit şi profund adevăr: cine ştie să-i vorbească lui Dumnezeu, numai acela ştie cam să-i vorbească omului sărac, această fiinţă cu o viaţă simplificată, pe de o parte mai puţin îndepărtată de Dumnezeu printr-o mulţime de lucruri, pe de alta, o imagine vădită, imagine voit aleasă de El, a Dumnezeului nostru de suferinţă mântuitoare.
      În rest, a vorbi aproapelui vostru pentru acţiona asupra lui, este a încerca să-i pătrunzi în suflet. Acest lucru reuşeşte cu atât mai bine cu cât sunt urmate căile Domnului. Dumnezeu singur este destul de pătrunzător, destul de puternic pentru a intra în toate lucrurile. Cei care „sunt cu Dumnezeu” intră în străfundurile sufletului celorlalţi.
      Iar secretul acestui refugiu de neatins al conştiinţei umane se găseşte în cuvântul tainic spus de înger Mariei, cuvânt atotputernic în faţa căruia nimic nu rezistă: „Dominus tecum”, Domnul este cu tine!

III.

      Vom intra astăzi şi mai adânc în subiectul nostru. V-am semnalat punctele principale ale programului nostru de activitate la prima întâlnire. „Este vorba - vă spuneam -, pentru ca vizitele voastre să fie cu adevărat folositoare celui sărac şi vouă însevă, să daţi celor aflaţi în nenorocire, dacă ei nu posedă aceste lucruri nepreţuite, cât puteţi mai mult spirit de sărăcie, înţelegere a vieţii, sensul suferinţei ca şi modalităţile de a o utiliza, dorinţa şi iubirea de Dumnezeu”. Aceste puncte deja abordate le vom relua acum, după ce am studiat, data trecută, câteva din pregătirile auxiliare misiunii voastre şi după ce am stabilit clar câteva din modalităţile de vizitare.
      Cum să dăm săracului spiritul de sărăcie? Cum să-l facem să dobândească acea moderaţie în râvnirea bunurilor pământeşti, acea sfântă uşurare a sufletului spre care Providenţa îl sorteşte, prin starea sa, - acest spirit de detaşare, de renunţare la cele ce nu constituie primele necesităţi ale vieţii, - acea mulţumire cu puţin, pe care înţelepciunea omenească o proclama odinioară drept izvor al fericirii şi pe care Creştinismul a sfinţit-o, aprofundat-o, încununat-o cu viaţa veşnică? Cel mai bun mijloc de a-l face pe sărac sa fie pătruns de acest sentiment este, fără nici o îndoială, ca mai întâi să-l ai tu însuţi. Nu toţi îl au, şi lipsa lui o poţi imputa ca o crimă pentru fiecare. Trebuie totuşi să încercaţi să vă perfecţionaţi în această privinţă. Este reţeta adevăratei fericiri şi, de n-ar fi decât pentru aceasta, este bine să încercaţi.
      Dar dacă nu puteţi, sa transmiteţi săracului, de la suflet la suflet, cu generozitate, plenitudinea acestui spirit de sărăcie, care se împacă totuşi cu toate stările de bogăţie (sunt mulţi oameni bogaţi care au spiritul de sărăcie şi mulţi săraci care nu-l au), trebuie să împrumutaţi forţa de a acţiona asupra săracului, de la Dumnezeu, iar pentru a vorbi săracului, vocea lui Dumnezeu. În vizitele voastre, cu toată priceperea feminină, strecuraţi fraze în care să lăsaţi să se întrevadă că bogăţia sufletului, absenta păcatului, curăţenia vieţii, sfinţenia vieţii vă emoţionează mult mai mult decât orice altceva, că ocupă în sufletul vostru locul de cinste, - cât sunt ele de dorit, apreciate de Dumnezeu şi preţuite de oameni.
      Dacă aceşti nefericiţi au nevoie de un motiv personal pentru a înţelege aceste idei, arătaţi-le desluşit că cel aflat în graţia lui Dumnezeu este în drept să aştepte totul de la El, un drept cu atât mai puternic cu cât viaţa sa este mai curată de greşeli. Repetaţi-le pasajele din Evanghelie unde se spune să căutăm întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dragostea Lui şi totul va fi atunci dat, pe deasupra. Spuneţi-le clar că este o promisiune - o promisiune divină. Arătaţi-le şi diferenţa, foarte limpede, pe care o stabiliţi între mizeria dureroasă din care încercaţi să-i scoateţi şi sărăcia care se bucură de sprijin, de ajutor, atât de deschisă bucuriei. Strecuraţi toate acestea fără să ţineţi o prelegere, ci ca într-o discuţie între prieteni.
      Şi apoi povestiţi-le Evanghelia, cu sfânta familiaritate şi cu chiar vorbele din Evanghelie. Încercaţi să le cunoaşteţi bine, aceste formule sfinte, care permit vindecarea tuturor rănilor omeneşti, oricare ar fi ele. Cântaţi-le în toate tonalităţile, în mii de feluri variate, cele opt Fericiri, cu orice ocazie, uneori, cu exemple şi raţionamente simple. Înainte de vizită, luaţi în mâna cartea sfântă; parcurgeţi Predica despre munte, parabolele, până şi ultimele învăţături ale Cinei de Taină. Alegeţi în fiecare din aceste pasaje textele care vi se par cele mai potrivite, -
copiaţi-le în carneţel ca să le ţineţi mai bine minte, - repetaţi-le pe drum ca să vi le însuşiţi în aşa măsură încât să nu lăsaţi prea mult celor ce vă ascultă impresia unei transpuneri neîndemânatice şi deci ineficace. Nimic nu este mai delicat decât un cuvânt din Evanghelie: deseori are în gura noastră neobişnuită cu el, intonaţia neplăcută şi şocantă a vocii de la gramofon. Familiaritatea cu textul sfânt ne dă vocea care trebuie şi sufletul acestei voci.
      O remarcă necesară: pentru ca învăţătura pe care o daţi despre spiritul de sărăcie să aibă întreaga ei influenţă, trebuie să arătaţi toată atenţia faţă de interesele temporale, de nevoile cele mai materiale ale săracului; altfel va crede, şi fără să se înşele prea tare poate, că nu-i predicaţi despre cele nevăzute şi spirituale decât pentru a vă dispensa de a-i da cel mai elementar, cel mai vizibil ajutor, dar care din nefericire, vă costă mai mult.
      Pentru cazurile mai dificile, adică săracii cel mai puţin pătrunşi de spiritul de sărăcie, încredinţaţi-i în grija călugăriţelor, adică celor sărace cu voia după ce le-aţi explicat ce înseamnă sărăcia acestora, voită, aleasă, grăitoare, sfinţită.
      „Înţelegerea vieţii” ce trebuie să le fie dată este orientată în acelaşi sens ca şi spiritul de sărăcie. Ea trebuie impresioneze şi mai puternic, întrucât este vorba de a le arăta în viaţă, atât de terminată şi determinată în această lume, un lucru care îşi are încheierea în altă lume: pentru că trebuie să luptăm împotriva impresiei brutale pe care o poate produce în noi contemplarea vieţii şi a morţii. Acesta este primul adevăr creştin; el este cu atât mai consolator cu cât în practică e mai greu să fie admis fără ajutorul credinţei. Acest sens al vieţii şi al morţii, veţi reuşi să-l faceţi să pătrundă în sufletul săracului direct proporţional cu credinţa lui şi, - de asemenea, - în propria voastră credinţă; rugăciunea voastră, fie în taină, fie făcută în comun cu săracul, vor fi fericitele vehicole ale acestei binefaceri.
      Străduiţi-vă în mod constant să le prezentaţi o noţiune clară a datoriei, oricare ar fi aceasta, condiţie esenţială a vieţii bine înţeleasă. Stima pe care e purtaţi îndeplinirii datoriei şi durerea pentru necunoaşterea ei va fi pusă mult mai uşor în valoare de poziţia voastră de prietenă şi binefăcătoare. Trebuie totuşi să vă feriţi să insistaţi prea mult asupra acestui punct şi să vă mulţumiţi să arătaţi, fată de o greşeală gravă, o mâhnire însoţită de uimire, mai curând decât de un dispreţ vizibil sau o enervare batjocoritoare. Sunteţi în faţa unui suflet ca al vostru şi ştiţi din experienţă efectele rele pe care le poate avea tot ce ofensează acest lucru fragil, cu contururi delicate şi aproape dureroase, personalitatea unui suflet. „Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Întreg universul cunoaşterii inimii se află în aceste cuvinte - ,,ca pe tine însuţi”.
      Această înţelegere a vieţii, trebuie făcută să pătrundă atât în cele ce privesc dezvoltarea ei, cât şi în cele ce au legătură cu condiţia ei.
      Viaţa este, în esenţă, o dezvoltare organizată, cu scopuri precise. Trebuie să vă ocupaţi de această dezvoltare atât din punct de vedere natural cât şi din punct de vedere supranatural. Trebuie să vă îngrijiţi nu numai intermitent, ci în mod constant şi consecvent, mai întâi de sănătatea celor ce v-au fost încredinţaţi, - apoi de cariera lor - adică de destinul care le va influenţa caracterul şi poziţia lor printre oameni. Nu există un loc nedefinit în aceasta lume şi tot ce veţi face pentru a stabili, a fixa o existenţă umană, va fi o muncă a cărei întreagă valoare binecuvântată, umilă dar puternică şi cu mari consecinţe, n-o veţi cunoaşte poate decât în ziua Judecăţii.
      Pe lângă această asistenţă de sora mai mare, care ştie mei multe, dedicată dezvoltării naturale a săracilor, trebuie să vă gândiţi să le supravegheaţi dezvoltarea supranaturală. Să vă străduiţi să-l aduceţi pe sărac, mai întâi în Sufletul, apoi chiar în Trupul Bisericii lui Dumnezeu. Să-l conduceţi prin dragoste frăţească la iubirea recunoscătoare, vie, aducătoare de viaţă a lui Dumnezeu.
      Nu vă spun decât doua vorbe în legătură cu aceasta; - mai târziu, când vă veţi cunoaşte mai bine săracii, şi când ii veţi cunoaşte şi eu prin voi, vă voi da câteva sfaturi mai practice, mai potrivite şi care vor veni la timpul potrivit. Este partea esenţială a misiunii voastre, cea mai dificilă, cea mai aducătoare de mângâieri si Cea mai bună. Este aproape întotdeauna şi cea venită cel mai târziu
      Viaţa este grea pentru sărac. El trebuie sa-i înţeleagă direcţia, că se îndreaptă spre cer; îndatoririle care o fac să meargă direct la ţintă, dezvoltarea ei organică, naturală şi supranaturală. Dar asta nu este totul: mai trebuie sa vedem, din chiar pricina greutăţilor care o marchează, în cazul celor nefericiţi, valoarea de încercare, de ispăşire, de mântuire, puterea practică de „materie de schimb” primită de Dumnezeu. Ideea de ispăşire prin suferinţă este destul de răspândită; n-o să vă fie greu să obţineţi de la cei de care vă ocupaţi câteva roade de viaţă veşnică. Adesea există riscul unei deformări, ce constă în a privi orice durere ca o pedeapsă personală şi divină; deformare nu prea periculoasă când se aplică ideea la sine însuşi, dar care trebuie corectată de îndată ce este vorba de altcineva.
      Suferinţa este      îndeobşte mai puţin cunoscută ca încercare, participare posibilă la mântuire, bogăţie spirituală de graţii fără număr. Ea cere, de altfel, o unire cu Domnul Nostru, pe care nu toţi o au: din ignoranţă, din indiferenţă sau ca tristă urmare a greşelilor lor.
      Aceste puncte de vedere sunt de o importanţă atât de mare pentru opera voastră, încât trebuie să vă pătrundeţi bine de ele ca să puteţi da fraţilor voştri cheia întregii fericiri tainice conţinută în misterul acesta dur.

IV.

      Pentru a continua studiul pe care l-am început, în legătură cu misiunea voastră, urmează să aprofundăm al treilea punct al programului, a treia binefacere pe care o sădiţi în sufletul săracului, - cea care constă în a-i da, fiinţei căreia îi veniţi în ajutor, sensul suferinţei şi mijloacele de a o utiliza.
      Punctul acesta e important, căci este totodată o cheie a existenţei şi una din cheile cerului. În plus, la sărac, suferinţa nu este un accident; este fondul însuşi al vieţii, chestiunea de fiecare zi, misterioasa încercare mereu reîncepută a destinului său.
      Puţine subiecte cer o aplicare mai susţinută; puţine sunt acelea care, prin studiu aprofundat, să poată aduce mai mult ajutor binevenit misiunii voastre.
      Sensul suferinţei este sensul unui mister, altoit pe misterul însuşi al vieţii noastre pământeşti: fiinţe sortite fericirii, aspirând la aceasta într-un mod aproape fatal, pe de o parte; pe de alta, un Dumnezeu de o bunătate fără margini care nu face altceva decât să dăruiască, căruia nu-i place altceva decât să dăruiască. Şi, cu toate acestea, numărul imens de dureri, mizerii, rele.
            Este deci sensul unui mister. Cei din afara adevărului creştin nu văd în misterul durerii decât întuneric şi nu găsesc decât două remedii abominabile (dacă le putem da acest nume); dispreţul de viaţă, dus uneori până la sinucidere: - egoism, revoltat sau dedat plăcerilor. Între cele două, cei e nu doresc Cuvântul lui Dumnezeu au mai găsit o soluţie pentru relele de care suferă omenirea: ceva mai puţin dăunător, dar foarte superficial, mai ales foarte neghiob - filantropia - ajutorare mecanică făcută în raport cu mijloacele materiale şi cu mizeriile omeneşti cele mai la vedere (foame, sete, boli curabile, ignoranţă, lipsă de curăţenie sau de igienă).
      Pentru creştin, suferinţa este în plină lumină şi, dacă rămâne mereu prin ceva, un mister, este un mister asemănător cu cele ale credinţei, din care se pot ivi binefaceri fără număr pentru viaţa prezentă ca şi pentru cea veşnică. El o vede cauzată în principiu de greşeala iniţială (păcatul originar) şi de greşelile izvorâte din această greşeală. O vede transfigurată prin binecuvântarea mai presus de cuvinte a Mântuitorului, care a ales-o ca unica sa moştenire din această lume. Începutul şi sfârşitul ei sunt la Domnul. El îşi dă seama ce este acum în această lume răscumpărată: privare de lucruri pământeşti (hrană, sănătate, afecţiune, iubire etc.), ea nu conţine nimic pământesc - suferinţa este pentru el ca un recipient a ceva îngrozitor şi ceresc, în care zace voinţa binefăcătoare a lui Dumnezeu: un ulcior do eternitate. Expresia de potir, atât de des folosită în legătură cu aceasta în Evanghelie, arată că este mai mult decât o simplă comparaţie. Acest potir, prin chiar aceea că nu conţine nimic pământesc, nu conţine nimic altceva decât lucruri cereşti; misterul este că avem de-a face cu un vas pecetluit: de aceea licoarea amară pe care o conţine are întotdeauna pentru noi savoarea şi utilizarea necunoscută. Noi trebuie să-i înţelegem gustul şi să-i găsim folosinţa care ne duce la mântuire.
      Potirul conţine, spuneam, voinţa lui Dumnezeu, într-o misterioasă ambianţă de ispăşire, de răscumpărare, de merit, de mântuire. Această voinţă este ceva înfiorător de precis. Ce vrea Dumnezeu?, nimic nedefinit, cu siguranţă, El, care este Atotputernicul şi Clarvăzătorul tuturor ţelurilor. Alături de această precizie, mai este ignoranţa şi disperarea noastră, amplificate de faptul durerii înseşi; dar mai există şi bună-voinţa noastră, şi vestea cea bună a Evangheliei. Unica problemă a suferinţei este aceasta: Cu ce şi cum poate ea să sporească împărăţia lui Dumnezeu în noi şi în jurul nostru? Cum ne poate ea face mai buni (şi chiar prin aceasta, fericiţi pentru vecie)? Trebuie să căutăm până ce vom fi găsit, şi această căutare este, ea singură, descoperirea fericită cerută de Dumnezeu.
      La fel ca fericirea care nu ne face mai puternici şi mai întreprinzători pentru bine, nici suferinţa care nu ne face mai buni nu şi-a împlinit vocaţia.
      Prima treaptă a acestui sens al suferinţei este, atunci când e de neocolit, acceptarea ei resemnată. Să nu credeţi că în aceasta este ceva inferior, nici împotriva naturii. A accepta creştineşte o durere, nu înseamnă nici indiferenţă, de altfel adeseori imposibilă, nici o reacţie forţată. Este ceva admirabil şi profund; totodată mai dureros şi mai consolator decât orice. E mai greu şi mai frumos să accepţi o suferinţă decât să o înduri, ea coboară mai adânc în sufletul pe care-l sfâşie, dar pierde în acelaşi timp acel caracter de ireparabil şi de definitiv, care fac de nesuferit durerile pământeşti, acest caracter de lucru aproape mineral, închis şi finit, şi lipsit de viaţă.
      Această resemnare o s-o găsiţi încă destul de uşor la săracii noştri din Bucureşti. Temperamentul oriental, care a lăsat în alte privinţe o amprentă nedorită, dă aici sufletului o înclinare receptivă primei învăţături a durerii venite cu voia lui Dumnezeu. În schimb, va fi mai greu ca în alte părţi să-i faci să urce la o treaptă superioară de înţelegere şi utilizare a durerii, pe care mi-a fost dat s-o văd în ţări cu sufletul mai înclinat spre extreme, foarte rele sau foarte bune, ca în Italia, bunăoară.
      Veţi putea totuşi ajunge şi aici să-i faceţi să înainteze mai departe pe săracii voştri în calea sfântă a înţelegerii, printr-o obişnuinţa mângâietoare a rugăciunii care conţine implicit treptele superioare ale înţelesului creştin al durerii.
      Dincolo de simpla resemnare, care se apleacă fără a înţelege prea bine şi care acceptă autoritatea misterioasa a Bunătăţii Supreme crezând în Cuvântul Veşnic, există o altă receptare mai conştientă a ceea ce se poate întrevedea în suferinţă; este un fel de adorare sfâşietoare a ceea ce vă loveşte; este mai ales un omagiu înţelepciunii divine în încercările pe care le trimite, o manieră vie de a le face să-şi dea toate roadele. Această manieră, care conţine totodată şi modul de înţelegere a încercării şi modul de utilizare, este cea pe care doresc cu precădere s-o recomand meditaţiilor voastre, îndemnându-vă s-o arătaţi şi celor nefericiţi.
      În afară de ispăşirea păcatelor (sarcină negativă), pe lângă vederea clară a ceea ce adesea, vai!, nu putem vedea bine printre lacrimi,: - pe sine, lumea şi pe Dumnezeu mai ales, - (efect aproape pasiv), - există în suferinţa creştină o bogăţie de binefaceri pe care activitatea noastră o poate dezvolta la nesfârşit. A-i arăta săracului această bogăţie, a-l face s-o utilizeze mereu, este partea esenţială a misiunii voastre şi cea mai complexă prin rezultatele ei.
      Cele mai umile suferinţe ale noastre, chiar cele mai străine de măreţia lui Dumnezeu, pot şi trebuie să-i fie oferite lui. Odată oferite lui Isus, ele încetează să ne mai aparţină, pentru a fi ale sale. Odată ale sale, ele au o valoare care ne depăşeşte. Ele sunt în stare, amestecate cu ale sale proprii, cu amărăciunea Crucii sau cu cea de pe muntele Măslinilor, să schimbe faţa lumii. Învăţaţi-i pe săraci să-i facă lui Dumnezeu, în fiecare dimineaţă, un simplu şi generos cadou din necazurile zilei, - şi pentru ca nimic să nu rămână nedefinit, faceţi-i să aplice meritul şi forţa acestor suferinţe, devenite ale lui Isus, fratele şi Dumnezeul nostru, la cutare sau cutare graţie precisă: vindecarea sau convertirea unei fiinţe dragi. Faceţi sa trăiască bine în ei această obişnuinţă sfântă; mulţumiţi-le personal de graţia obţinută, dacă Dumnezeu o acordă ca urmare a acestor ofrande. Şi (este un detaliu de practică, dar un detaliu care îşi are importanţa sa) faceţi mai ales să se roage astfel săracii în cele materiale pentru săracii spirituali; pe cei bolnavi cu trupul pentru cei bolnavi cu sufletul.
      O altă formulă de practicat, care va cuceri inima săracului şi îi va da pentru voi, în Dumnezeu, o sfântă prietenie ca unui prieten intim, cu influenţă pe lângă Atotputernicul, mărturisiţi-i intenţiile voastre cele mai nobile şi cele mai ascunse faţă de alţii; împărtăşiţi-i fără falsă ruşine binele pe care-l doriţi şi speraţi să-l obţineţi de la Dumnezeu prin intermediul său.
      Nimic mai simplu decât actul de ofrandă către Dumnezeu a suferinţelor noastre; nimic mai simplu decât să-l faci să intre în viaţa curentă; nimic mai uşor decât să-l faci variat în aplicare, viu şi atrăgător.
      Nu uitaţi că aveţi, pentru a face bine celui sărac, vouă însevă, lumii întregi, acest minunat instrument pe care vi l-a înmânat credinţa.
      Pentru săracii analfabeţi şi puţin inteligenţi, o simplă elevaţie spirituală ajunge să le pună rugăciunile în mâinile Domnului. Pentru alţii, poate fi de folos să aibă la îndemână un text care să-i ajute, să-i lumineze şi să-i mnângâie [1].
      Deoarece nu se ştie niciodată de ce parte se află, în faţa lui Dumnezeu, adevărata sărăcie şi suferinţa cea mai grea, ar fi bine să utilizaţi voi însevă practicile pe care le transmiteţi celor săraci; şi, la fel precum le cereţi să vă mijlocească haruri oferindu-i lui Dumnezeu durerile lor, tot aşa puteţi să vă străduiţi să obţineţi pentru ei binefaceri pământeşti sau supranaturale, în schimbul suferinţelor voastre proprii. Acesta este un exerciţiu care vă va atrage în mod deosebit iubirea lui Dumnezeu. Aceşti nefericiţi, nu erau nimic pentru voi; aţi venit la ei, le-aţi adus mângâierea; acum le daţi, acestor necunoscuţi, rodul inimii voastre, preţul lacrimilor voastre. Este unul dintre cele mai plăcute lucruri ce le poate vedea Cerul pe pământ.
      Faceţi din când în când această renunţare în favoarea celor aflaţi în nevoie.
      O a patra grijă, spuneam, trebuie s-o mai aveţi, cea de a da săracului înclinarea şi iubirea de Dumnezeu. Este una dintre condiţiile oricărei opere a voastre caritabile. Am mai vorbit despre aceasta şi voi mai reveni mai târziu. Am semnalat deja că săracul este mai aproape de Dumnezeu decât majoritatea oamenilor şi cum poate fi conclus şi mai aproape încă. Această acţiune admirabilă, lentă şi treptată, atrage nuanţate adaptări în sufletul fiecăruia. Deocamdată, voi nota liniile generale, care încep de la nivelul cel mai puţin profund şi, mergând până la cel mai înalt şi mai dezinteresat, îl duc pe sărac în faţa unui Dumnezeu binefăcător material prin intermediul nostru, pentru a-l conduce mai apoi în har, până unde poate ajunge un suflet omenesc.
      Faceţi să reiasă cu claritate, în ce priveşte acest punct de plecare, singurul pe care-l voi atinge grăbit în trecere, faptul că Dumnezeu este cel care dăruieşte atunci când daţi voi ceva; că Dumnezeu vă aduce, atunci când veniţi la săraci; că Dumnezeu vă deschide sufletele spre milă. Puneţi nefericitului aceste întrebări, la care inima lui va răspunde printr-un nume, de-abia un nume şi mai mult decât un nume, mai curând un strigăt, nearticulat şi totodată elocvent, al sufletului: „Cine m-a trimis către tine? Cine mi-a dat ce-ti aduc? Cine m-a făcut să nu-ţi refuz ce-mi ceri? Cine este creatorul bunurilor pământeşti şi din cer? Cine a făcut bunătatea cea bună? Cine a permis oamenilor să fie buni?”
      Şi, pe lângă această bunătate a lui Dumnezeu prin noi (care vă creează o datorie redutabilă de transparenţă faţă de El, ca şi o pretenţioasă reprezentare), îndemnaţi-l să caute şi alt ajutor în Dumnezeu, arătaţi-i limpede cât de multă încredere trebuie să avem în El şi spuneţi-i adesea cam următoarele (incluzând corectivul la primejduirea umilinţei voastre, din cauza rolului pe care îl aveţi de reprezentant divin): „Dacă eu nu te uit; dacă eu, o făptură plină de defecte, cu viaţa inundată de mii de fleacuri, eu nu te uit; crezi că Tatăl nostru care este în Ceruri, care este desăvârşit, care se gândeşte tot timpul la tine şi care te iubeşte, crezi oare că El te-ar putea părăsi? Cere şi vei primi”.
      Iată o mulţime de rezultate ce trebuie urmărite. Înseamnă oare că vor fi toate obţinute, şi încă repede? Deloc. Veţi avea şi unele insuccese; destul de numeroase chiar, dar parţiale. Într-un astfel de domeniu, a face puţin înseamnă deja a face mult, căci aici mânuiţi lucrurile cele mai importante şi pentru scopurile acestei lumi şi ale celei de dincolo.
      În rest, în programul încercărilor voastre, gândiţi-vă înainte de toate să exersaţi o influenţă mai curând decât o acţiune. Acţiunea directă asupra sufletelor şi lucrul cel mai de neînţeles asupra destinelor este dificil, deseori imposibil de dirijat după voia noastră. Influenţa, dimpotrivă, este aproape întotdeauna la dispoziţia voastră, mai eficace şi mai puţin violentă, mai conformă, totodată, cu natura chestiunilor pe care le abordaţi şi a oamenilor la care mergeţi.
      Dacă misiunea este anevoioasă uneori şi dacă succesele, într-o oarecare măsură, se mai lasă aşteptate, există şi o mulţime de cauze de succes ca să vă încurajeze, binefaceri atât de mari pentru toţi, mângâieri atât de preţioase!
      Veţi putea avea, ca să vă ajute, forţa nemărginită a credinţei: ea face totul cu puţinţă; ea mută munţii din loc: o ştiu mai bine aceia pentru care s-a ridicat piatra de pe un mormânt. Ea dă o încredere şi o energie ce nu se compară cu nimic; ea îşi dă seama că ce este făcut pentru Dumnezeu, este făcut de Dumnezeu şi că, prin urmare, ca să facem binele nu suntem limitaţi numai la puterile noastre dar avem şi forţa ce nu cunoaşte limite a unui Dumnezeu instigator şi complice. Ea dă viaţă nu numai în puterea acţiunii, dar şi în vederea clară a scopului şi a mijloacelor, cu ochii aţintiţi către Părintele luminilor...
      Pe lângă acest ajutor general, misiunea voastră presupune unele înlesniri speciale.
      Starea celui sărac, starea celui ce dăruieşte, sunt stări de graţie şi de perfecţiune; acţiunea supranaturală se desfăşoară aici în modul cel mai firesc. Săracul, în pofida neîncrederii şi a pornirii lui, inerentă slăbiciunii omeneşti, de a abuza de cei care-i fac binele, este surprinzător de sensibil faţă de bunăvoinţa semenilor. În plus, vizita voastră, această venire neaşteptată a bunătăţii adusă de Dumnezeu, are pentru el un fel de caracter supranatural (şi nu se înşeală deloc). În sfârşit, el primeşte mai bine ca oricine cuvintele mângâietoare ale lui Dumnezeu. Se spune: „omul nu va trăi numai cu pâine, ci din orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu”. Aceasta e de două ori adevărat pentru omul sărac.
      Pe lângă aceste înlesniri, câte roade încă pentru sărac şi pentru voi! Pentru sărac o stare de ajutorare şi de speranţă, căreia îi poate corespunde o stare de recunoştinţă, de graţie, de binecuvântare, de prezenţă a unui sprijin constant, a unui ghid, a unei prietenii apropiate întru Dumnezeu. Un cuvânt revine adesea în mulţumirile şi comparaţiile săracului faţă de binefăcătorii săi, cuvântul „Înger”. Este oare, păstrând proporţiile, funcţia pe care o aveţi voi pe lângă ei, funcţie cu atât mai admirabilă cu cât va putea fi mai umilă şi invizibilă, precum ajutorul îngerilor celor buni. Săracul are adesea astfel de cuvinte juste care definesc o situaţie şi trasează în acelaşi timp căile care te conduc spre ideal.
      Iar pentru voi - ce de lucruri primite din toate părţile!
      Mai întâi, obişnuinţa de a servi, satisfacerea vocaţiei omeneşti de a servi: de a servi ceva, de, a servi la ceva, de a-l servi pe Dumnezeu în toate. Isus nu şi-a luat un titlu mai înalt decât cel de „slujitor”, atunci când a vrut să arate în ce era superior. Elogiul cel mai măreţ ce vi se poate aduce, ar fi să auziţi ca vi se spune „slujitoarea săracilor”, „slujitoarea lui Dumnezeu”.
      Apoi sufletul vi se lărgeşte: cu cât dai mai mult din tine, cu atât eşti mai bogat. Este chiar singurul mod de a mări amplitudinea voastră sufletească. Şi este o asemănare în plus cu Dumnezeu, care este pretutindeni, dar mai ales în cei ce dăruiesc mai mult. Este modul în care poţi trăi mii de vieţi, de a trăi universal, de a cuprinde totul prin iubirea cea mai puţin egoistă şi cea mai lipsită de limite (iubirea impersonală faţă de toţi, iubirea personală pentru Dumnezeu), în aşteptarea vieţii veşnice.
      Este, totodată, păstrându-ne la un nivel de gândire mai puţin înalt, un fel de a vedea lumea aşa cum este, de a nu mai trăi în mediul artificial al creierului nostru micuţ, ci într-o ambianţă unde se poate zări mai bine adevărata faţă a lumii, cu mizeriile şi bucuriile ei, pe care o existenţă mărginită între patru sau cinci clădiri şi la câteva plăceri sau îndatoriri obişnuite v-ar face lesne să o ignoraţi.
      Este o schimbare de relaţii; atingerea de alte destine, alte dureri, alte fiinţe, care vă fac mai umane şi mai creştine şi vă învaţă să fiţi aşa nu prin ştiinţa rece a cărţilor, ci prin cunoaşterea experienţei şi a vieţii inimii.
      Este acceptarea unei griji noi: aveaţi în viaţa voastră propriile subiecte de preocupare; adăugaţi la acestea, în mod dezinteresat, altele noi, din iubire faţă de Dumnezeu; este un lucru frumos, folositor, este un mare har şi o asemănare în plus cu Domnul Nostru, această acceptare voluntară, pentru binele aproapelui, a unor necazuri pe care încerci să le eviţi în propria ta viaţă.
      Este un fel de a exercita un sacerdoţiu pe care Noul Testament şi Conciliile l-au acordat oricărui laic: în misiunea voastră faţă de săraci, există un fel de oglindire a acţiunilor preoţilor în Biserică, de la grija faţă de suflete la distribuirea de bunuri temporare şi spirituale, şi până la sacramental regenerator al milostivirii, la Eucaristia cuvântului lui Dumnezeu.
      Este, de asemenea, un fel de a vă dezbăra de păcate. Pe lângă valoarea mântuitoare a milostivirii creştine, e şi un fel de părăsire materială a păcatelor tale mergând la aproapele tău, ieşind din egoismul tău, izvor şi receptacul al păcatelor, pentru a aduce o bucurie unui frate necunoscut.
      Şi, a da săracului, mai este o modalitate de a-i restitui lui Dumnezeu ceea ce ţi-a dat El. Nu este deloc atât de simplu pe cât se credo să-L găseşti pentru a-I da înapoi, în lucru fie cât de mic. Cu săracul, mergem direct la adresa dorită.
      Am enumerat astfel câteva din roadele naturale cele mai vizibile; nu voi putea enumera roadele supranaturale: timpul ne grăbeşte şi, de altfel, cea mai mare parte a lor este secretul lui Dumnezeu, surpriza fericită a lumii de apoi. Să spun numai că dacă mâna stângă nu trebuie să ştie ce face mâna dreaptă, este şi, în mare parte, pentru că această mână este întinsă foarte sus şi ţinută bine de îngerii noştri pentru a primi bogăţiile cu care o umple Dumnezeu, în timp ce mâna dreaptă se deschide şi dă. Neştiind că cealaltă dă, nu ştie nici că ea primeşte.
Nu voi schiţa mai departe tabloul mângâierilor pe care le poţi resimţi sărind în ajutorul fraţilor noştri care suferă. Sunt lucruri care nu se descriu şi care nu trebuie povestite, poate, chiar dacă ai putea să o faci.
      Voi remarca numai cât de mult trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru uşurinţa cu care se face bine săracului, - uşurinţa care nu se mai regăseşte decât la el. Acest lucru mic, care în altă parte ar fi pierdut, aici întăreşte şi mântuieşte; bănuţul, care în altă parte n-ar permite nimic, aici aduce hrana şi-l face binecuvântat pe Dumnezeu; clipele de simplă conversaţie, care în altă parte nu v-ar aduce mulţumiri, lasă aici o impresie neştearsă; cuvintele care în altă parte, la prietenii voştri mondeni, ar cădea pe jos şi ar fi iute măturate, sunt aici adunate şi păstrate ca o comoară. Este o altă lume, neobişnuit de fecundă; valoarea lucrurilor este deseori răsturnată, ajungând mai aproape de cea socotită de Dumnezeu.
      Veţi mai găsi la sărac o înnobilare mângâietoare a funcţiilor vieţii; vreţi să o vedeţi mai limpede? Să luăm una din cele mai de rând, mâncarea bunăoară (lucru totuşi misterios şi admirabil în sine)... O cină elegantă nu aminteşte nimic moralizator ... pentru sufletul care gândeşte, este un lucru destul de ridicol şi uneori penibil. O masă de familie, câştigată prin munca tatălui, impune deja mai mult respect şi poate stârni înduioşarea. O masă luată de oameni flămânzi, procurată prin bunătatea unui suflet care face să trăiască trupul şi permite sufletului semenului să meargă înainte către Dumnezeu, - este un lucru, demn de aşezat lângă lucrările lui Dumnezeu, - o împărtăşanie de exemplu. Vechiul obicei al creştinilor, prea adesea, din păcate, supus unor posibile abuzuri, îi reunea, în primele veacuri, în mod ritual în jurul mesei.
      Am încercat să vă dau o idee în ce constă misiunea voastră; ar mai fi multe lucruri de spus, şi multe lucruri de găsit, fără vorbe. O să le găsiţi voi singure şi, dacă va fi cazul, o să încerc să vi le spun.
      Până atunci, această misiune aş putea-o rezuma într-o formulă provizorie dar limpede. Că ea cunoaşte un succes deplin sau variabil, această misiune este în orice caz un lucru sfânt: al vieţii, al vieţii creştine. Simplu efort sau reuşită vizibilă (din punctul de vedere al lui Dumnezeu au aceeaşi valoare), este al vieţii, al vieţii în Dumnezeu şi prin Dumnezeu.
      În scrisoarea prin care ceream Superiorului General înfiinţarea, în ţara noastră, a Surorilor de Caritate, asemuiam rolul operelor de caritate în Biserică, circulaţiei sângelui în corpul omenesc. Cred că este o comparaţie exactă. Operele de caritate vor purta viaţa fierbinte a lui Dumnezeu, sângele lui Cristos, fluidul dătător de viaţă, ieşit fierbinte din inima lui Isus, până în membrele cele mai reci, cele mai îndepărtate, cele mai bolnave ale trupului mistic al Domnului Nostru. Cu o sfântă fineţe, forţa lor pătrunde în colţişoarele pierdute ale unui oraş mare, alergând să surprindă acolo, să trezească, să încălzească, să aducă la viaţă întru Domnul grămada mizeriilor umane înţepenite.
      Gândiţi-vă la tot binele, la viaţa divină, pe care le puteţi duce în întregul nostru oraş plin de dureri, printre miile de suflete: voi care sunteţi aici ca şi arterele şi venele unei reţele active răspândite pe toată suprafaţa lui. Gândiţi-vă la bucuria îngerilor, când văd tresărind această reţea, vibrând şi transmiţând mai departe şi mai adânc acest val de iubire vie; îngerii, pe care lumea îi imaginează ca nişte viziuni binecuvântate, pentru care aceste figuri de stil pe care le folosesc eu seamănă cu nişte scântei de realitate.
      Dar aş vrea ca aceste cuvinte să vă amintească cu şi mai multă putere sursa acestui influx: inima de carne a Omului-Dumnezeu, a cărei bătaie regulată este ceea ce face să pulseze, prin voi, până la cei nefericiţi, şi în voi unde puternice de viaţă. Să nu uitaţi că această inimă, ce stă tot timpul lângă voi, este mai ales, într-un mod nou, într-o manieră neobişnuită, în stare să ne facă să ne cutremurăm de iubire şi de groază, pe Altar şi în Eucaristie; nu uitaţi că bate în tăcere aici, în această clipă, lângă noi, în camera alăturată, în capela ce face din el Stăpânul casei, Primul Locuitor, Împăratul mereu prezent în această locuinţă.
      Este o onoare şi o fericire pentru noi să fim în această sală modestă, oaspeţii şi vecinii Lui.
      Învăţăceii spuneau, după ce l-au întâlnit pe Învăţător la Emaus, a doua zi după Înviere:
      „Nu simţeam oare că arde inima în noi, pe când el ne tălmăcea Scripturile?”
      Dar voi, nu simţiţi oare că inima trăieşte mai profund în voi, de când căldura cea bună a sângelui dumnezeiesc se propagă prin asociaţia aceasta de caritate, dus de la inimă la inimă, până la nenorociţii risipiţi care încotro; de când, nevăzut şi făcător de bine, sângele milostiveniei mântuitoare, al misericordiei veşnice, al iubirii necreate se revarsă şi curge în voi?

V. Spiritul casei

      Sunteţi de-ale casei acum. E bine să cunoaşteţi tot mai bine „spiritul casei”, cel care a inspirat înfiinţarea asociaţiei de caritate, cel care îi conduce destinele şi care trebuie păstrat, menţinut, dezvoltat în toate manifestările vieţii.
      Înainte de toate, şi înainte de a intra în amănunte, un cuvânt care trebuie să ne pătrundă de respect şi de lumină: spiritul unei lucruri a lui Dumnezeu nu poate şi nu trebuie să fie decât Spiritul lui Dumnezeu, Sfântul Spirit.
      Un Părinte al Bisericii a rostit această vorbă tulburătoare: „Un creştin este compus dintr-un trup, dintr-un suflet şi din Spiritul Sfânt”. Nu ne gândim destul la asta, cu destulă bucurie, cu destulă teamă.
      O asociaţie creştină este făcută după acelaşi tipar. Ea are un trup şi un suflet, iar Spiritul Sfânt este eu ea.
      A înţelege o asociere creştină înseamnă a şti acest lucru şi a cunoaşte forma particulară pe care o capătă, această prezenţă activă.
      Sfântul Spirit se dăruieşte sub mii de înfăţişări diverse - un text celebru al Sfântului Pavel citează şi enumeră câteva - care nu se exclud, ci se răspândesc, în suflete şi lucrări, într-o infinită varietate.
      Vom înţelege mult mai limpede această varietate de manifestări ale Spiritului lui Dumnezeu şi ale darurilor sale, dacă ne gândim că Spiritul lui Dumnezeu este Dumnezeu iubire. Nimic nu este mai pregătit să capete toate formele decât o atotputernicie care iubeşte o infinitate de fiinţe diverse, în modul cel mai potrivit pentru fiecare în parte şi care face ca aceste binefaceri ale iubirii divine să şi le dăruiască unii altora.
      De aceea, imediat după ce vi l-am semnalat, pentru a vă indica spiritul casei, pe cel care este Spiritul oricărei asociaţii într-adevăr creştine în care se află Dumnezeu, voi trece destul de repede la formele particulare pe care le capătă El aici, la oglindirea particulară a prezenţei Sale aici printre noi, - la lucrurile particulare pe care ni le dă El pentru a face să meargă înainte acţiunea întreprinsă aici. Spun, pentru a purta înainte şi a dezvolta, căci niciodată o prezenţă divină nu este imobilă. Ea trăieşte şi, odată cu ca, antrenează un întreg univers de activităţi.
      Vom reţine din această scurtă privire generală numai noţiunea de Spirit Sfânt, suflet al sufletului asociaţiei noastre, ghid luminos, raţiune puternică, sprijin de deplină în încredere.
      Spre a-l zări mai bine, o să-l privim în acelaşi timp în inimile noastre şi în trecutul omenirii. N-o să uităm că Cel care a arătat lumii bunătatea lui Dumnezeu, care a promis împărăţia lui Dumnezeu, Cel care i-a făcut odinioară pe profeţi să vorbească, face acum să vorbească în adâncul inimilor noastre speranţe şi promisiuni tot atât de puternice, tot atât de trainice, tot atât de sigure ca toate profeţiile. Nu vom uita că există în noi Spiritul a cărui virtute, făcând din noi fiii lui Dumnezeu şi fraţii lui Isus, ne dă asupra lucrurilor ceva din autoritatea miraculoasă a atotputerniciei sale.
      Nu vom uita, precum un ecou la cuvintele din Evanghelie, nici semnele ce au arătat venirea sa, în primele ore ale creştinismului: porumbelul de o puritate strălucitoare şi limbile de foc. Puritatea de intenţie şi înflăcărarea vieţii divine sunt ca cele două semne ale oricărei lucrări sfinţite. Iar aceste două simboluri, alese de Dumnezeu dintre toate, trebuie, chiar de la începutul acestui studiu, să se aşeze tainic şi cu toată autoritatea, în faţa ochilor noştri.
      Îndreptaţi-vă privirile mai ales asupra limbilor de foc ce coboară în cenaclu. În această Misiune vizibilă a Spiritului, sunt uşor de găsit sursele conştiinţei misiunilor creştine, făcute din căldură şi din viaţă, din lumină şi din flacără. Există o datorie, în Dumnezeu, de a lumina, a încălzi, a arde, de a consuma uneori, de a înveseli, de a face să strălucească, de a glorifica. Avem o misiune arătată în fiecare din aceste verbe, pe care trebuie să le adaptaţi la modul imperativ.
      Spiritul lui Dumnezeu, care este Iubirea lui Dumnezeu, este ceva ce ne înconjoară, intră în noi, şi găseşte mii de căi ingenioase pentru a fi mai mult în adâncul inimii noastre, în inima actelor şi faptelor noastre.
      Totul este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu, un efect al iubirii lui Dumnezeu, în natură şi în har. Din partea noastră, există un răspuns la toate aceste dovezi (şi este cea mai frumoasă dovadă): nu numai primirea pasivă a iubirii, ci o corespondenţă activă, un dar generos de forţă, de fiinţă, de viaţă, prin care îl continuăm pe Dumnezeu, prin voinţa binevoitoare şi bună a lui Dumnezeu. El ne-a iubit destul de mult ca să-i fie milă de dorinţa noastră de a dărui, ca să ne lase şi nouă ceva de dat şi să aşteptăm rezultatul acestui dar.
      O faptă bună, o operă de binefacere, îndeplinite în spiritul lui Dumnezeu, sunt opera lui şi a noastră, în acelaşi timp; fapta sa şi a noastră. Sf. Pavel spunea că îndeplineşte în el, prin suferinţele sale, ceea ce lipsea în Patimile lui Isus: cuvânt misterios şi minunat, făcut să dezvăluie bogăţia de merite lăsată în mâinile oamenilor prin strania grijă a unui Dumnezeu care a suferit totuşi destul de mult ca să răscumpere totul. Fie-ne permis să îndepărtăm de sensul lor obişnuit cuvintele deja de-o sfântă îndrăzneală: faptele de iubire şi de caritate, operele creştine în care domneşte Spiritul Sfânt al Iubirii, îndeplinesc prin Isus, în această lume, ceea ce lipseşte patimilor lui Isus; şi înţeleg aici prin patimă acea iubire pe care limba omenească o numeşte şi pasiune, acea iubire fără margini pe care înţelegerea noastră limitată n-ar putea sa o considere decât nebunie. El a lăsat-o creştinilor, a trăit-o până la durere, până la moarte, această iubire pătimaşă faţă de orice suflet viu, de orice fiinţă ieşită din mâinile lui Dumnezeu, mai ales de orice fiinţă care suferă; - şi, de când s-a înălţat lângă Părintele Său, de când natura sa omenească nu mai este supusă servituţilor acestei lumi, el ne-a lăsat-o parcă s-o continuăm cu inimile noastre. Sub răsuflarea fierbinte a Spiritului, operele de iubire, ca şi operele de ispăşire şi de martiraj viu, continuă patima, iubirea pasionată a lui Cristos pentru oameni. Ele dau ceea ce lipseşte Celui care „nu se satură niciodată” să iubească, să dea, să se dea, să dea din sine şi din ale sale.
      Dar ajunge să nu ne îndepărtăm de primele origini şi de la principiile ascunse, profunde şi sublime ale faptelor creştine. Dacă este bine să te cufunzi din nou în izvoarele divine, ca să capeţi puteri noi, nu este practic şi nici conform cu voinţa lui Dumnezeu pe acest Pământ să zăboveşti prea îndelung în ele. Noi suntem în lumea credinţei, a enigmei şi a încercării. „Bine ne este nouă aici”, spuneau apostolii în timpul Schimbării la Faţă. Şi viziunea a dispărut imediat. Toate operele divine din această lume sunt o încarnare, o coborâre aparentă, pentru o glorificare mai intensă. Schimbarea la Faţă a durat o oră din întreaga viaţă de încercări a Învăţătorului nostru. Nu înseamnă că decazi dacă intri în obscurităţile mai omeneşti ale realizărilor trudnice şi, de altfel, în acest moment, rămânem în mediul senin, limpede şi luminos al ideilor călăuzitoare.
      Spiritul de casă, forma particulară dată şi de dat întru Spiritul Sfânt a asociaţiei din care faceţi parte, iată ce vreau să studiem. Vom mai rămâne deci încă puţin printre lucruri transfigurate, figuri ideale, constelaţii care vor pluti deasupra noastră, pentru a ne conduce, a ne încânta şi a ne atrage. Ne vom arunca privirile asupra luminilor care sunt, în noaptea pe care o traversăm, ca nişte priviri îndepărtate venite din Cer, pătrunzătoare şi profunde ... nişte stele!
      ... o stea ...
      o stea mişcătoare ...
      steaua de la Bethleem ... !
      „Am văzut o stea la Răsărit şi iată că am venit să ne închinăm”. Aşa spuneau magii. Să privim steluţa care merge în faţa noastră, la Răsăritul nostru, şi să vedem unde s-a oprit:
      Pe un nume şi pe o casă;
      Bethleem Mariae [2] - Casă de caritate.
      Un nume şi un titlu.
      Ca sa definim un lucru, îi dăm un nume şi îl analizăm. Acest nume este o evocare şi o invocare: o evocare a trecutului, naşterea Omului-Dumnezeu -, o invocare, cea a Maicii Domnului, protectoarea a tot ce se naşte creştin în lume. El aminteşte, pentru a simboliza idealul nostru, una dintre cele mai scumpe amintiri ale sufletului credincios. El cheamă, pentru a-l realiza, forţa cea mai blândă şi cea mai eficace care există.
      Un nume nu este un lucru indiferent. Aceasta nu însemnează că cel dat casei noastre ar fi fost premeditat în mod deosebit. Primele motive care au făcut să fie adoptat, primul (în ordine cronologica) este pe lângă scopul operei. Unul dintre sufletele care au aspirat să o fondeze, a cerut foarte copilăreşte lui Dumnezeu să-i dea această bucurie drept dar de Crăciun, ceea ce El a făcut, - de unde numele de Bethleem. Dar nimic nu se face la întâmplare şi cuvântul părea adaptat de Providenţă pentru un început modest al unor lucruri mari; pentru un efort spre o încarnare a bunătăţii lui Dumnezeu, pentru o încercare de renaştere creştină într-o ţară unde credinţa nu e prea înfloritoare. Şi apoi, numele lucrurilor, ale operelor şi ale fiinţelor care sunt plăcute lui Dumnezeu au o predestinare pe care mijloacele noastre limitate nu o întrevăd dinainte şi nici din prima clipă. Aceste nume care, de pe acum, au un înţeles fericit şi cu urmări infinite în lumea de apoi, conţin mai mult decât am pus noi în ele; există o întreagă linie de conduita, şi cea care trebuie să fie între aceste câteva silabe alese într-un prim elan de devoţiune, de recunoştinţă şi de speranţă.
      Numele, cele fericit alese îndeosebi, adună în ele şi rezumă esenţa lucrurilor pe care le numesc: vom încerca să degajăm bine această esenţă, pornind de la numele Casei noastre. Evanghelia ne va fi dicţionar; mintea noastră îi va cerceta paginile, iar inima va căuta sensul cel mai potrivit, în spiritul textului, acest Spirit Sfânt, care
trebuie să fie totodată şi Spiritul asociaţiei de caritate.
      Acest nume, în acelaşi timp semn de recunoaştere, firmă, chemare, profesiune de credinţă şi program, ce vrea el sa spună mai întâi şi-ntâi, literal? în ebraică el înseamnă „casa pâinii” - un nume plin de mister pentru locul de naştere a Mântuitorului, - un nume plin de învăţăminte, dacă îl luăm ca simbol.
      O „casă a pâinii”, iată ce vrem să avem aici: pâinea trupului şi de asemenea pâinea sufletului, pe cât posibil; alimentul primordial al celor două vieţi; „tot ce e necesar pentru toţi nevoiaşii”. Ca furnizor principal - căci noi nu suntem decât distribuitorii -, acest Dumnezeu de la care milioane de fiinţe cer de mii de orii pâinea cea de toate zilele. Nu există alte limite decât cele ale Providenţei Sale, căreia îi lăsăm în grijă să ne arate până unde putem merge. Nici un cadru trasat, aici o cifră fixată dinainte. Chiar obişnuinţa (fiind vorba de necesar, numai ce e necesar să-i procurăm săracului), de a Se sprijini cu îndrăzneală pe bunătatea lui Dumnezeu şi de a merge cu hotărâre înainte. Îi spunem atunci cu încredere:
      „O, tu care ne-ai permis să avem aici, în această modestă capelă, pâinea îngerilor, nu-i lăsa pe săracii tăi fără de pâinea ce-i hrăneşte pe oameni, nici fără de pâinea Cuvintelor divine ce-i mângâie; dă-ne voie să le ducem cât mai multă fraţilor noştri aflaţi în nevoie. Fă ca această casă să fie într-adevăr pentru toţi care au nevoie, „casa pâinii”, Bethleem. Aşa să fie.
      Am pătruns în învelişul cuvântului şi am văzut ce vrea să spună prin sine, înainte de a găzdui amintirea lui Isus; vom vedea, tot înainte de venirea Mântuitorului, ce semne providenţiale de folos misiunii noastre mai putem descoperi în el. După ce am deschis cuvântul şi l-am comentat în spiritul lui Dumnezeu, să deschidem Biblia în acelaşi spirit: un pasaj ne reţine atenţia, un pasaj nostalgie, de o intraductibilă intensitate a expresiei.
      David, bolnav, epuizat, departe de toate, nu cere decât un singur lucru: „Oh, de-aş putea să beau, de-aş putea să beau puţină apă, un pahar de apă, de acolo, din cisterna de la Bethleem, de lângă răspântia drumurilor ...”, şi patru bărbaţi îşi primejduiesc viaţa ca să-i aducă apă. Am înţeles învăţătura de-abia după ce am asistat la tulburarea unor suflete bolnave, zdrobite sub greutatea vieţii, cumulată de greşeli şi imperfecţiuni, căutând un loc unde să-şi potolească setea cu puţină puritate, prospeţime şi viaţă curată ca lacrima. Mica oază, mica cisternă pe care David o descrie atât de amănunţit ca să poată fi găsită, paharul de apă limpede pe care patru bărbaţi i-l vor aduce de acolo, dintre duşmani, punându-şi viaţa în pericol: iată ce trebuie să găsim şi să ştim găsi cu precizie în acest nou Bethleem.
      Între toate casele din acest oraş, trebuie să se ştie că există una la care pot aspira cei ce sunt însetaţi să părăsească pentru o clipă minciunile şi prostiile unei lumi acaparante, febra vieţii sale false; trebuie să se ştie că există un loc unde se poate bea această apă pură şi înviorătoare ce vine din Curentul veşnic al lucrurilor ce se îndreaptă către Dumnezeu, acolo unde totul este în Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Se va simţi de îndată valoarea paharului de apă proaspătă ce va îi băut aici, în răgazul preocupărilor mondene ce îngreuiază sufletul, uitând acum de toate lucrurile care nu sunt pentru binele aproapelui şi gloria lui Dumnezeu.
      Celelalte menţiuni ale oraşului Bethleem sunt profeţii directe care se ocupă cu naşterea Domnului Nostru. Ele se contopesc fără a căpăta pentru noi semnificaţia socială a mărturiei din Evanghelie. Vom ajunge acum la aceasta în plină lumină a simbolurilor.
      Bethleem este casa lui Isus, casa naşterii, a venirii lui Isus. Bethleemul nostru trebuie să fie casa lui Isus, sub toate aspectele, ea trebuie să îmbine toate prezenţele divine, prezenţa reală a Domnului, trup, suflet şi divinitate, în Sfântul Sacrament, prezenţa vie a Domnului printre noi, adunaţi în numele său; prezenţă a Domnului în cei săraci, pentru noi, în noi, pentru săraci; prezenţă a Domnului în lucrările noastre, în operele noastre, în rugăciunile noastre, chiar şi în conversaţiile noastre; prezenţă a Domnului în preotul care celebrează aici slujbele, din când în când; în binecuvântările Bisericii, date aici atâtor lucruri, în indulgenţele câştigate.
      Simţiţi şi trăiţi bine toate acestea. Trebuie ca numele cuiva atât de prezent să fie deseori pe buzele voastre şi precum în micul staul din Iudeea, să răsune adeseori între aceste ziduri.
      Casa din Bethleem este casa lui Isus. A fost pentru El un adăpost şi un refugiu. Izgonită de peste tot în noaptea de Crăciun, numai aici a găsit azil Sfânta Familie. Din acest punct de vedere, să învăţăm să-l vedem pe Isus în săracii săi: uşa să le fie veşnic deschisă, iar refuzul unui ajutor să se consume numai după ce ne-am convins că ar fi greşit şi vinovat, în detrimentul altora mai îndreptăţiţi. A priori, se face mai întâi darul – imediat după aceea se verifică – dacă se poate, chiar şi înainte – dar se dă; - de îndată ce există o presupunere de mizerie, mai bine să dăm săracilor neverificaţi, decât să lăsăm neajutorat pe un eventual nefericit. Nici un fel de mizerie nu rămâne în afara vederilor programului, care se străduieşte să o depisteze şi să o prevină.
      Casa, Casa „Bunei Primiri”, cea unde se primeşte cu braţele deschise şi unde este văzut Cristos, iată Bethleemul.
      Casa „Bunei Primiri” este casa sfintei familiarităţi. În clădirea care l-a primit pe Dumnezeu, - Dumnezeu întrupat, familia sa, boul, măgarul, îngerii, păstorii şi craii, infinitul şi micul de tot, stelele şi firele de paie, toate acestea trăiesc împreună, se apropie, se unesc. Ceea ce este casa lui Dumnezeu este casa tuturor, iar „casa tuturor” face ca fiecare sa se simtă ca la el, înconjurat de prieteni, de cei apropiaţi. Spiritul de la Bethleem este un spirit de familiaritate, familiaritatea unei locuinţe comune, familiaritatea cu Dumnezeu, pe care-l ştim bun şi apropiat, cu toţi îngerii, cu toţi oamenii de orice fel, de orice clasă, rang social, naţiune, religie, primiţi toţi aici ca la ei acasă, lângă Dumnezeu.
      Sfânta familiaritate aduce cu sine o sfântă libertate: formalităţile, ca să spunem aşa, nu mai există; nu sunt necesare decât indicaţiile pentru a-l recunoaşte şi urmări pe sărac, să ştim să-l găsim sigur, prieteneşte, des, să ne asigurăm printr-o investigaţie serioasă de realitatea şi întinderea nevoilor sale, pentru a-i face cât mai mult bine cu putinţă şi binele de care are nevoie.
      O sfântă sărăcie trebuie să-şi lase apoi amprenta asupra casei. Ieslea nu se găsea într-un palat, iar luxul nu era o trăsătură a familiei dulgherului Iosif. Aici sărăcia este o condiţie indispensabilă misiunii; pentru a putea îndeplini această misiune, cât mai puţine cheltuieli, cât mai multe sacrificii; - pentru a fi sigur că o îndeplineşte bine: o detaşare cât mai completă de toate servituţile bunăstării, ca să eliminăm obstacolul celui mai mic egoism personal. Numai spiritul de sărăcie dă sufletului corectitudinea plină de încredere a unei acţiuni îndreptate spre Dumnezeu. Este unul dintre motivele pentru care în viaţa călugărească aceasta este una din primele condiţii şi obiectul unui legământ solemn. Spiritul de sărăcie, cum vi s-a spus în altă parte cu mare elocinţă [3] este, în plus, atitudinea necesară a sufletelor noastre pentru a înfrânge neîncrederea săracului.
      Un singur lux admis: luxul curăţeniei, plin de învăţăminte; al bunului gust, care profită de cele mai mici elemente pentru a înviora privirea şi a o îndrepta spre cer; luxul, în sfârşit, al ornamentării lucrurilor sfinte care, înconjurate de sărăcie, atrag cu atât mai mult atenţia înţelegătoare a trecătorului.
      Casa de la Bethleem trebuie să oglindească aceste sărăcii şi luminiţa acestui singur lux, permis întru gloria lui Dumnezeu şi demnitatea omului.
      Un staul plăcut - da, - car nu o cocioabă.
      Această casă familiară, cu intrarea şi ţinuta libere, acest staul ales al Bunului Dumnezeu este fireşte modest şi simplu. Nu arată a nimic deosebit. Neobişnuitul semn de recunoaştere dat păstorilor pentru a le anunţa cea mai mare revoluţie pe care a cunoscut-o universul a fost acesta: „Mergeţi şi găsiţi într-un staul o femeie cu un prunc înfăşat”, - ce poate fi mai îndepărtat în aparenţă de opera cea mai nemaiauzită a Dumnezeului tuturor minunilor?
      Ochiul celor care nu judecă după sufletul lucrurilor se va putea întreba prin ce diferă casa noastră de alte case asemănătoare, şi poate mai bine utilate material, în care Cristos nu e deloc prezent. Cei care-l cunosc pe Dumnezeu, cei care se îndreaptă către el, cei care au numai un suflet şi care trăiesc din acest suflet, ei vor simţi că în această înfăţişare modestă, pe lângă amplitudinea în aspiraţii, dorinţe şi eforturi există ceva care se potriveşte cu modelul cel sfânt.
      Înainte de a părăsi Bethleemul din Evanghelie, un cuvânt despre ceea ce-l mai poate aminti aici: imaginile zugrăvite sau cele vii, tot ce poate face mai vizibil sensul tainic al ieslei lui Cristos; imagini care să amintească această misiune, cu înţeles înalt, vom încerca să le punem peste tot. Imaginile care vorbesc au fost numite Biblia săracului. Acesta va putea să o citească pe toţi pereţii de la noi.
      Mai există şi imagini vii, pe care le-am ales pentru a asigura şi face mai vădit scopul şi spiritul Casei: Surorile noastre de Caritate.
      Pe lângă ceea ce pot fi ele prin ele însele, statutul, regulile lor conţin tot ce e nevoie ca ele să-l poată primi cu demnitate pe Isus în săracii săi şi să facă să retrăiască o dată cu grija lui Iosif pentru sfânta familie a săracilor lui Dumnezeu, o parte din virtuţile Mariei. Statutul surorilor şi regula conţin patru promisiuni, adică patru voturi prin care te dăruieşti lui Dumnezeu, pentru a-i sluji pe săracii săi, prin cel mai teribil jurământ ce se poate face, deoarece e făcut pe vecie – sărăcia absolută, curăţenia absolută, supunerea absolută şi caritate până la moarte. Primele trei sunt ale oricărui ordin religios. Al patrulea este creaţia Sfântului Vincenţiu de Paul, care, nemulţumindu-se cu toate garanţiile pe care le poate da o inimă creştină faţă de caritatea creştină, a voit s-o consacreze, s-o facă mai solemnă, să-i dea gravitatea specială a unui legământ, căruia îi corespunde, în caz de încălcare, păcatul mortal de sperjur şi sacrilegiu.
      Acest legământ mă face să trec la subtitlul atât de important şi atât de glorios al „Bethleemului” nostru:
      Casă de caritate.
      Nici dispensar, nici azil, nici atelier de binefacere, nimic precis determinat, în schimb tot ce poate izvorî din mijloacele şi inima noastră. Un titlu cuprinzător ca un suflet - şi ca un suflet în care se mişcă Dumnezeu.
      O casă, adică o locuinţă stabilă, fixă, cunoscută, o locuinţă sigură şi durabilă, nu o haltă intermitentă pentru o caritate rătăcitoare; un loc unde este găzduit cum se cuvine ceea ce este găzduit în orice adăpost omenesc: o grijă. Dar ce grijă frumoasă! Grija liber aleasă a binelui de făcut. Aici se stă de veghe împreună cu Dumnezeu, se aşteaptă împreună cu Dumnezeu mizeria ce poate fi alinată.
      O casă de caritate ... Ce este Caritatea?
      Dacă există vreun cuvânt al cărui sens să-l fi restrâns uzul vulgar, apoi acesta este. Caritate, cu sensul originar al cuvântului grec sau latin, este iubire, iubire dezinteresată, iubire liberă, iubire în acelaşi timp eliberată şi purificată. Caritatea este iubirea. Dacă unul dintre cuvinte şi-a îngustat sensul prin uz, până a însemna „a da de pomană”, a alina momentan o mizerie materială, ba chiar a fost, înjosindu-l, asociat cu verbal „a face” - ca şi cum faci un act de milostenie, ca un lucru mecanic - celălalt cuvânt a fost profanat: - tot felul de lucruri sunt denumite iubire.
      Vom folosi cele două cuvinte pentru a ne lămuri, lămurindu-le unul prin celălalt, ca să îndepărtăm reducerile de sens de care au putut suferi, unul sau celălalt.
      Această caritate, această iubire, aici, în Casa noastră de Caritate, se îndreaptă către Dumnezeu şi aproapele nostru, după porunca ce a făcut din aceste două iubiri una singură; Dumnezeu este în adevăr cel mai apropiat dintre cei apropiaţi nouă, iar aproapele nostru este Dumnezeu care pune la încercare în altul iubirea noastră pentru Dumnezeu.
      Iubirea lui Dumnezeu este viaţa Bethleemului, iubire individuală şi tăcută, iubire de apostolat, care grupează şi cheamă pe toată lumea să laude, să servească, să roage pe Dumnezeu.
      Pentru a ne răzbuna pe servituţile verbale semnalate şi deplânse mai înainte, să ne folosim de ele pentru ca să le reînsufleţim şi să le înnobilăm. Să luăm această caritate în sensul îngust al cuvântului: primul sărac venit, primul cerşetor căruia trebuie să-i dăm „de pomană”, este Dumnezeu. El este întotdeauna prezent, aşteptându-ne, dispreţuit, uitat, jignit, necunoscut, batjocorit. Să-l slujim cu generozitate aducându-i sacrificii şi rugăciuni, laudă şi slavă; să-i slujim cu atât mai multă râvnă, cu cât ne simţim aici direct în serviciul său, fără nimic din ceea ce vine de obicei să se aşeze între noi şi el.
      Să-l slujim astfel încât să ne dovedim iubirea; căci o iubire care nu se dovedeşte, nu-şi merită numele. Şi să ştim bine că ceea ce vrea aici întreaga ambianţă, ceea ce pretinde firma casei, nu este numai satisfacerea unei îndatoriri, ci şi acea generoasă revărsare a sufletului, acea uitare de sine care se numeşte iubire.
      Aici totul trebuie făcut prin iubire, cu iubire: slujirea lui Dumnezeu şi, cea care seamănă cu ea, slujirea aproapelui.
      Iubirea, faţă de aproapele nostru, trebuie să o împlinim faţă de cei săraci trupeşte sau sufleteşte - şi am încercat să le arăt, doamnelor ce merg în vizită cum să o facă - faţă de bolnavii cu trupul şi cu sufletul, faţă de propriile noastre suflete, care sunt tot un aproape, cel mai aproape dintre toţi, cel pe care îl uităm uneori cel mai mult.
      În această iubire faţă de aproapele nostru, ce trebuie aici practicată atât de intens, am putea include şi iubirea faţă de moartea noastră - un aproape şi acesta, unui inevitabil şi aproapele veşniciei noastre. Nu uitaţi de aceşti doi aproape, non descoperiţi, în meditaţiile şi în acţiunile voastre. Invizibili, dar prezenţi, se ating de voi şi vă pun întrebări ...
      Casa de caritate presupune toate carităţile - aceste plurale pe care le-au acumulat slăbiciunile şi neputinţele din lume: de la carităţile de ajutorare indispensabile vieţii materiale, până la cele ce se adresează vieţii morale, sociale, religioase. Printre acestea voi recomanda îndeosebi buna-voinţei voastre, carităţile de unire, de reuniune, de apropiere, de grupare, de pacificare - aici găsesc un teren deosebit de propice -, cele de instruire, de mângâiere, de protecţie - acestea se pot atât de bine naşte şi dezvolta aici - cele de intermediere şi de rugăciune.
      În aceste câteva cuvinte care ne servesc de emblemă, se găseşte din ce să înfiinţezi o mulţime de opere de caritate diferite. Ele pot apărea şi vor apărea prin eforturile noastre, cu graţia lui Dumnezeu, în funcţie de aptitudinile morale, resursele materiale, punctele de sprijin oferite de împrejurări, ajutorarea constantă sau surprizele Providenţei divine.
      Această dezvoltare a activităţii vizibile este în strânsă legătură cu o dezvoltare interioară. Pentru a o face mai sigură şi mai bine călăuzită, n-ar fi rău să dăm şi mai mult întâlnirilor noastre caracterul unui club de caritate vie, al unei conspiraţii închinate binelui, al unei societăţi cooperative mereu în lucru de înnoire pentru Bunul Dumnezeu.
      Între alte maniere de a insista asupra acestui punct, m-am gândit să inaugurăm două procedee în stare să aducă ceva roade.
      Această Casă a Domnului este deosebit de plăcută lui Dumnezeu. Totul aici se face pentru El, în El, iar rugăciunile care vin din acest colţişor al pământului, neamestecate cu ceea ce, în altă parte, le îngreuiază şi le întinează uneori, sunt deosebit de bine primite în ceruri. Pentru a face să ia parte un număr mai mare la beneficiile unei împliniri uşoare, şi a ne pune în măsură să exercităm o caritate de două ori binecuvântata, vom instala aici o cutie de scrisori; cererile adresate lui Dumnezeu prin intermediul operei de caritate vor fi de regulă anonime. Recomandate rugăciunilor tuturor, aceste intenţii vor permite să se facă o caritate nouă, iar celor asociaţi să se întrajutoreze strâns, frăţeşte. Ar fi, într-un anumit fel, dispensarul spiritual al săracilor şi al bolnavilor fără nume. Dumnezeu va păstra registrul; îngerii şi sfinţii vor păstra, după cum le e obiceiul, secretul profesional.
      O altă cutie ar conţine, adresate doctorilor de suflete care sunt printre noi, întrebări asupra unor chestiuni de credinţă sau de morală. Aceasta ar permite să se răspundă, în şedinţa următoare, unor nevoi precise şi unor lacune într-adevăr resimţite.

      În sfârşit, această cutie de scrisori ar mai primi şi propunerile, ideile noi, înainte de a deveni hotărâri, eliberând pe autori de responsabilitate şi de o posibila penibilă dezbatere publică insuficient pregătită.
      Astfel deci, multă muncă şi lumină de furnizat, o sarcină importantă de urmărit împreună. Apăs pe acest cuvânt: „împreună”. Societate şi reuniune creştină, înfiinţată şi consacrată de Biserică, grupul nostru participă la comuniunea Sfinţilor. De aici se ivesc neobişnuite, profunde şi serioase legături între noi. Din această comuniune a sufletelor, binele făcut de una dintre voi va fi în folosul tuturor, într-o manieră mai specială decât înainte de înfiinţarea asociaţiei noastre. Răul făcut de una dintre voi este, fără să fi bănuit probabil, o atingere, un prejudiciu pentru toate, un fel de furt de graţii săvârşit în dauna visteriei comune... Acestea pot fi pentru voi obiectul unor meditaţii profunde.
      Am examinat şi disecat cu atenţie, numele şi titlul Bethleemului nostru. Înainte de a încheia acest studiu, o ultimă privire asupra lor.
      Bethleem este oraşul invocat de Scriptură printr-o interpelare directă: „O, tu, Bethleem, nu eşti cea mai mică dintre cetăţile lui Iuda ...” - Umila iesle a Mântuitorului este făcută pentru a numi umilul început al unui lucru grandios, al unei renaşteri creştine. Suntem aici la originea recentă a unui lucru voit de Dumnezeu, binecuvântat de Dumnezeu, îndreptat către Dumnezeu. Acest lucru poate şi trebuie să ajungă departe. Avem un program viu şi minunat avându-l, ca şi complice şi instigator, pe însuşi Dumnezeu. Avem încredere, ca oameni, într-un colaborator priceput. Ce siguranţă şi elan trebuie să avem acum, alături de noi cu Cel care creează, păstrează şi călăuzeşte, Cel care şi încoronează!
      Fiţi de altfel convinse de importanţa celor mai mărunte lucruri într-o casă a Bunului Dumnezeu. Nu există întâmplare în lume; în ceea ce numim întâmplare - şi care în definitiv nu sunt decât scadenţele îndepărtate sau obscure ale Providenţei - există cu atât mai multe indicaţii providenţiale în orice faptă, în orice eveniment, cu cât avem de-a face cu lucruri închinate lui Dumnezeu. Ele năzuiesc spre Ţelul veşnic, şi nimic din ceea ce se face aici nu este lipsit de semnificaţii. Totul se găseşte mai întâi în înţelesul planului lui Dumnezeu şi apoi multiplicat cu valoarea infinită a meritelor lui Cristos.
      Colţul de lume de unde s-a ivit Mântuirea nu este decât un mic staul cu un copilaş. Dar acest copil este Mântuitorul lumii. Nimic nu s-a schimbat, decât o invizibilă prezenţă.
      Să ştiţi că lucruri măreţe se pot naşte şi ieşi de sub acest acoperiş. Pentru forţa activă şi amplificarea expansiunii lumeşti este un hău, sau mai bine zis un întreg cer care desparte binefacerea, amuzament de economie politică; filantropia mărginită, simplă milă omenească; - de celălalt lucru venit dintr-o Altă Lume - iubirea eternă a lui Dumnezeu, iubirea eternă necreată, Spiritul Sfânt ascuns în sufletul oamenilor şi acţionând prin mâinile lor umile, fragile, slabe, dar sfinţite.

1. Vezi la sfârşitul volumului, pap. 225 şi următoarele. [text]
2. Viflaimul Mariei. [n. trad.] [text]
3. Predică de caritate, rostită în catedrala din Bucureşti (noiembrie 1906) de Părintele Ollivier. [n. aut.] [text]