1998, nr. 20-21 – Cerul întreg este drumul aripilor

Ştiinţa omului nu este în fond decât o căutare a paternităţii divine, cercetare asupra înrudirii lucrurilor între ele şi cu noi. Toate mișcările cerului sunt pelerinaje. Pentru cel care îl vede pe Dumnezeu departe, aproapele nu va fi nicio­dată aproape; pentru cel care nu vede aproapele destul de aproape, Dumnezeu va rămâne întotdeauna departe. Bizarul chip al acestei lumi este alcătuit din greşeli si rugăciuni. Occidentul stârnește aventura. Orientul aşteaptă surpriza mira­culoasă. Soarele zice unuia: „Urmează-mă spre necunoscut!” Pragul misterios, originea astrelor spune celuilalt: ”Ce se va ivi la orizont?” Umbra ne urmează când mergem spre lumină și ne precede când ne depărtăm de ea. Dacă ştii să pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, îl vei regăsi în tot ceea ce ţi se va întâmpla. Rugăciunea ta să circule în totul, ascunsă, puternică si vie, precum sângele. Preceptele lui Dumnezeu apasă pe umerii noştri, dar e o greutate de aripi. Cerul nu face umbră. Nouă ne revine misiunea de a popula cerul pustiu al Zilei. Calea de acces spre Paradis nu are decât lăţimea unui om şi înălţimea unei cruci. La drept vorbind, Dumnezeu nu prevede nimic. El vede, iar noi suntem cei care vedem cu întârziere.   «Cerul întreg este drumul aripilor» (Monseniorul Ghika)   În 1998 se împlinesc 125 de ani de la naşterea Monseniorului Ghika (în ziua de Crăciun) şi 75 de ani de când a fost consacrat preot. Conform unei tradiţii deja stabilite, comemorarea Monseniorului se face de două ori pe an, în comunitatea în care a slujit, pe care a întemeiat-o şi căreia i-a lăsat ca moştenire exem­plul minunatei sale vieți: în...

1994, nr. 11 – Spiritualitatea Mons. Vladimir Ghika (II). Horia Cosmovici

Spiritualitatea Monseniorului Vladimir Ghika (II)   Al doilea mare stîlp de susţinere al spiritualităţii Monseniorului Ghika era acceptarea adevărurilor de credinţă, ca supremă realitate. Pentru el aceste adevăruri sînt de cu totul altă natură decât bietele noastre adevăruri omeneşti. A­ceste adevăruri au o cu totul altă consistenţă. Pentru el Crezul era o declaraţie de realităţi. Dar dacă Mon­seniorul recunoştea ca adevăr cele afirmate în Crez, ca adevăr absolut, aceasta nu era decît datorită fap­tului că ele erau confirmate de Biserică, şi nu de oricare Biserică, ci de adevărata Biserică a lui Cristos. Să luăm textul fundamental al Sfintei Evanghelii: „Şi venind Isus în părţile Cezareii lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi zicînd: Cine zice lumea că sînt Eu, Fiul Omului?” (Mt 16, 13). Observăm, ca foarte im­portant, faptul că erau toţi ucenicii, nu numai Petru. „Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul din prooroci. Şi le-a zis Isus: Dar voi cine ziceţi că sînt? (Mt 16,14-15). Toţi tac. Doar unul singur răspunde, Simon, fiul lui Iona: „Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16, 16). Din acest moment Isus nu se mai adresează decît lui Petru, adică lui Simon, fiul lui Iona: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sînge ţi-au desco­perit ţie acestea, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16,17-18). „Şi Eu zic ţie”… Cuvinte de o adîncă importanţă. „Zic” este indicativul prezent al verbului „a zice”. Or, din clipa în care...

Monseniorul Ghika şi spiritul enciclicii Deus Caritas Est

Permiteţi-mi să încep printr-o trimitere concretă. Sunt multe maniere de a pune întrebarea: cum arăta în realitatea sa, în calităţile sale fizionomice, chipul fizic al lui Isus. De bună seamă, chipul lui Isus de-a lungul secolelor, a îmbrăcat o multitudine deînfăţişări. Si este vorba nu numai de iconografia tradiţională, de pictură si sculptură, ci şi de reprezentări literare si, începând cu secolul trecut, întruchipări scenice si cinematografice. In privinţa însă a celor dintâi, aşa cum remarca marele scriitor francez, catolicul François Mauriac, “printr-o filiaţie tainică, aproapetoate imaginile lui Cristos zugrăvite de-a lungul veacurilor de pictori, purced din acel chip misterios, întipărit în Sfântul Giulgiu, o imagine a cărei existenţă a fost practic nebănuită mult timp de artişti” . Si este vorba, revelator, de o imagine a lui Cristos marcată atroce de stigmatul suferinţei… Am mai putea evoca aici, în calitate de imagine tainică a aceleiaşi suferinţe, peceteaînsangerată întiparită misterios în Sfantul Ştergar conservat de multe secole in catedrala din Oviedo, acel Sudarium despre care un critic laic al agnosticismului contemporan, spaniolul Juan Ignacio Moreno, avansa părerea că, în această relicvă, găsimascunsă “o scrisoare de iubire adresată de Dumnezeu timpurilor noastre, o provocare discretă adresată tuturor celor care şi-au făcut şi îşi fac, în zilele noastre, din ştiinţe şi din cuceririle tehnologiilor, un idol“. Dincolo însă de dilemele şi incertitudinile noastre umane, dincolo de vastul tezaur al reprezentărilor vizuale ale chipului lui Cristos, rămâne în picioare un fapt frapant care invită la meditaţie, şi anume că, în integralitatea ei, iconografia creştină pare într-adevăr să fi avut drept singur izvor concret memoria acestor imagini de sânge şi sudoare, imaginea lui Cristos...

Memoria tăcerilor – Vladimir Ghika (1873-1954), Élisabeth de Miribel

Memoria tăcerilor – Vladimir Ghika (1873-1954) de Élisabeth de Miribel prefaţă de Maurice Schumann Prefaţă Hitler invadase Viena abia de două luni, când s-a deschis la Budapesta un Congres euharistic, care i-a derutat pe unii din bătrânii noştri, pentru că el nu semăna cu nici un alt congres. Personal îi păstrez o vie amintire. Fără îndoială, trebuia ca ruptura dintre ordinea creştină şi dezordinea stabilită de idolatriile secolului XX să fie desăvârşită pe malurile Dunării, foarte aproape de Hitler şi prea aproape de Stalin. Cardinalul Pacelli, reprezentantul lui Pius al XI-lea, care în anul următor avea să devină Pius al XII-lea, a evocat acolo, chiar în primul său discurs, fragilitatea lui Diocleţian. Am simţit atunci freamătul mulţimilor la auzul cuvântului sperat. Dar, deja eram obsedat de figura unui prelat care părea să aibă o jumătate de mileniu: în ajun, când îl întâlnisem pe peronul gării unde ne aflam pentru a-l întâmpina pe cardinalul Verdier, arhiepiscopul Parisului, am avut impresia că văd umblând o statuie medievală, coborâtă din portalul unei catedrale. Povestirea dumneavoastră, condusă de la un capăt la celălalt de o călăuză invizibilă îmi dezvăluie, dragă Elisabeth, că Vladimir Ghika avea, în 1938, doar 65 de ani. Acest simplu detaliu este suficient pentru ca el să reînvie în amintirea mea îndepărtată ca un model de preafericit. Măsurându-mi îndrăzneala, cum aş putea să mă îndoiesc că – dovedindu-se timp de cincisprezece ani mai puternic decât bolile, privaţiunile şi torturile – acest distins bătrân, a cărui viaţă atârna de un fir când l-am întâlnit cu aproape o jumătate de secol în urmă, era un „mărturisitor al credinţei”. Cu acea artă involuntară,...

A trăit şi a murit ca un sfânt – Antologie de texte dedicate monseniorului Vladimir Ghica 1873-1954, coordonator pr. Ioan Ciobanu

Diferite mărturii din care putem să ne facem o imagine mai completă, mai obiectivă şi mai reală despre martirul iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. A trăit şi a murit ca un sfânt antologie de texte coordonată de pr. Ioan Ciobanu Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 2003 A. dell’Acqua (secretar al papei Ioan al XXIII-lea) Figura Monseniorului Ghika este cunoscută şi se bucură de înalta stimă a Suveranului Pontif. Opera dumneavoastră are asigurată cea mai bună primire din partea sa. El se bucură părinteşte la gândul că amintirile pe care le oferiţi marelui public vor putea contribui la buna cunoaştere a acestui suflet ales. (S. Durand, L‘invisible lumiere)   Andrei Brezianu (prof. univ.) L-am văzut ultima oară pe Monseniorul Vladimir Ghika cu puţine zile înainte de acea fatidică zi de marţi 18 noiembrie 1952, când – aplicând o tehnică proprie mafiilor şi aparatelor poliţieneşti totalitare -, energumeni înarmaţi cu reflexe de pisică îşi înghesuiau captura într-o maşină şi dispăreau val-vârtej cu ea, spre o destinaţie teribilă. Portiera acelei maşini, trântită de oamenii lui Teohari Georgescu asupra captivului, lângă un trotuar din apropierea Monumentului Aviatorilor, închidea irecuzabil un drum. Dar nu mă pot împiedica să gândesc că goana oarbă a acelui vehicul-temniţă ducea de fapt cu sine – pe roatele iuţi ale destinului – doar o pradă aparentă. Era o frunză de octogenar. În acele ierni şi toamne ale Bucureştiului de acum o jumătate de secol, devenise, prin contrast, tot mai familiară acea fărâmă de om cu siluetă inconfundabilă, un bătrân uşor adus din spinare, înfăşurat într-o mantie neagră, tot mai vetustă şi ponosită, care, nu fără nobleţe, îi ţinea loc...