Procesul canonic

Despre procesul de beatificare şi canonizare

Recunoaşterea publică a sfinţeniei unei persoane s-a practicat până în secolul al XII-lea la nivel local prin manifestări populare de cult ce apăreau cu ocazia aniversării morţii persoanei, considerată dies natalis – ziua naşterii pentru Paradis, a mutării moaştelor sau a cererii de intercesiune în timp de necesitate. Cu timpul au apărut îndoieli cu privire la cultul adus anumitor aşa zis sfinţi şi de aceea Biserica şi-a rezervat dreptul de a investiga şi a recunoaşte oficial sfinţenia, începând cu Papa Alexandru al III-lea, norma fiind confirmată de Papa Gregoriu al IX-lea în 1234.
În secolul XIV Papa a aprobat cultul local al anumitor sfinţi înainte de a se fi terminat recunoaşterea oficială. Această practică stă la baza procedurii de beatificare, perioadă în care este permis cultul local (la nivel de dieceză sau de ordin religios).

Procedura se numeşte „Proces canonic de beatificare/canonizare” sau „Cauză de beatificare/canonizare” respectiv „Cauză de martiriu”, pentru că are multe elemente comune cu procesele din orice tribunal. Poate dura de la câţiva ani la câteva secole şi este diversă în funcţie de moartea sfântului, care poate fi naturală sau de martiriu.

În cazul în care presupusul sfânt a murit de moarte naturală se observă următorii paşi:

– procesul este început de persoanele care au trăit în preajmă şi, ca atare, l-au cunoscut: parohia, congregaţia religioasă, comunitatea în care a locuit, etc.;
– aceştia, numiţi „Actori”, desemnează o persoană adecvată care să facă cererea înaintea episcopului diecezan pentru a deschide ancheta diecezană pentru o posibilă canonizare. Cel care prezintă cererea este numit „Postulator al Cauzei” şi, dacă „Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor” (organismul Sfântului Scaun care se ocupă cu procesele de canonizare) îl confirmă, devine persoana de referinţă pentru această cauză. Ancheta nu poate începe mai devreme de 5 ani de la moarte (pentru a evita orice entuziasm de moment);
– Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor valutează cererea episcopului şi răspunde cu un Nulla osta (nimic de obiectat), autorizând astfel procedura; din acest moment viitorul sfânt este numit „Serv al lui Dumnezeu”. De acum se începe faza dublă: la nivel diecezan şi cea la nivel de Congregaţie care se consemnează într-un document ce se numeşte Positio super virtutibus (Poziţia asupra virtuţiilor);
– se începe munca de culegere a mărturiilor de la toate persoanele disponibile consemnând în documente dacă este reală faima Servului lui Dumnezeu, analizând toată viaţa şi scrierile sale; este important de semnalat că ceea ce contează în acest dosar nu sunt realizările personale, nici studiile proprii, nici nivelul ierarhic, nici poziţia socială, nici funcţiile îndeplinite, nici darurile dumnezeieşti primite, nici măcar minunile făcute (deşi toate acestea sunt analizate, excepţie făcând cele 2 minuni necesare pentru beatificare şi canonizare), ci numai sfinţenia vieţii şi virtuţile practicate până la eroism;
– Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor desemnează o persoană care se numeşte „Relator al Cauzei” care verifică dacă culegerea materialelor a fost făcută în mod corect şi care va organiza materialul strâns. Positio super virtutibuseste un dosar în care se specifică demonstraţia raţională a virtuţiilor eroice, numit Informatio folosind mărturiile şi documentele strânse în ancheta diecezană, numită Summarium;
– se organizează o comisie de 9 teologi, numită „Congresul Teologilor”; dacă aceştia dau o părere favorabilă dosarul ajunge în comisia cardinalilor şi episcopilor a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor; dacă şi aceasta este favorabilă se declară în mod solemn eroicitatea virtuţiilor Servului lui Dumnezeu, citindu-se şi semnându-se un decret –Decretum super virtutibus – în faţa Sfântului Părinte; de acum înainte Servul lui Dumnezeu este numit „Venerabil”. Acest decret închide prima fază a Cauzei;
– faza următoare este cea a declarării Venerabilului titlul de „Fericit”; aceasta se face după ce prin intercesiunea Venerabilului s-a înfăptuit o minune; cineva cere un ajutor într-o necesitate şi venerabilul „răspunde” venind în ajutor cu o intervenţie neexplicabilă şi extraordinară. Acesta este semnul neîndoielnic că se află în Paradis şi că poate şi vrea să-i ajute pe cei de pe pamânt. Aici se analizează cu o mare prudenţă, făcându-se o anchetă diecezană amănunţită, al cărei rezultat se trimite Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Minunea poate fi de mai multe feluri, însă cea mai comună este o vindecare de o boală gravă care trebuie să fie instantanee, fără posibile explicaţii medicale, definitivă şi totală. Această anchetă – o nouă Positio – asupra minunii trebuie făcută de o comisie de 5 medici; dacă aceştia declară că nu cunosc nici o explicaţie raţională şi ştiinţifică asupra evenimentului, aceasta poate fi considerată ca o posibilă minune. După aceasta o comisie de 7 teologi examinează la rândul lor presupusa minune, urmând a avea verdictul definitiv în faţa comisiei episcopilor şi cardinalilor a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor;
– dacă minunea este recunoscută, Venerabilul este declarat „Fericit” într-o liturghie publică solemnă de beatificare; se stabileşte cu această ocazie o dată în calendarul liturgic diecezan sau al congregaţiei religioase de care aparţinea, în care se va face memoria sa;
– dacă vine recunoscută şi a doua minune, după acelaşi procedeu folosit la beatificare, fericitul este declarat „sfânt” într-o liturghie publică solemnă de canonizare şi cultul său este extins peste tot unde există o comunitate de credincioşi; se stabileşte, de asemenea, şi o dată în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt (poate coincide sau nu cu cea de la beatificare).

Datele importante ale procesului sunt deci:

– începutul procesului diecezan;
– acceptarea validităţii Cauzei din partea Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor;
– depunerea examinării Positio super vita et virtutibus la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor;
– lectura Decretum super virtutibus;
– beatificarea (declararea Venerabilului ca „Fericit”);
– canonizarea (declararea Fericitului ca „Sfânt”).