Martir al iubirii


„Este mişcător pentru mine să particip la această ceremonie de sfinţire a unui monument pentru Monseniorul Ghika, în sărbătoarea Inimii lui Isus — astfel îşi începea Cardinalul Paul Poupard, preşedintele Consiliului Pontifi­cal pentru Cultură, discursul din acel moment deosebit. Când eram rector al Universităţii Catolice din Paris, am citit o carte care m-a bulversat, m-a schimbat: «Prinţul devenit păstor». Acest om, care a fost atât de activ în cultura franceză, a înţeles că e foarte important să ofere un exemplu personal de trăire a credinţei. Papa Paul al VI-lea, cu care am colaborat şi pe care îl citează actualul Papă, spunea că lumea nu aşteaptă atât maeştri cât mărturisitori, exemple, sau maeştri care oferă exemple prin viaţa lor, iar Vladimir Ghika este pentru noi şi exemplu şi maestru. În pregătirea celui de al treilea mileniu, mesajul pe care ni-l lasă Monseniorul Ghika este un mesaj de lumină. El ne spune că lumina credinţei este o lumină pentru gândirea nostră, pentru mintea noastră. Cultura de astăzi are nevoie de această lumină şi de această iubire. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că ni l-a dat.”

Monseniorul Ghika ne-a lăsat mărturia unui profund ecumenism, realizat după planurile lui Dumnezeu şi nu după calcul omenesc. Aşa după cum remarca un participant la ceremonie, Dr. Mihai Oprescu, aleea pe care se află aşezat mormântul Monseniorului este perpendiculară pe aleea unde se odihneşte Eminescu: parcă este un T imaginar. „În anii ’50, Eminescu nu avea cruce la mormânt, exista acolo doar o modestă statuie. Crucea a putut fi aşezată, însă, în perioada unor insistente rugăciuni pe care un tânăr poet le făcea la mormântul Monseniorului, dar în acelaşi timp, persevera, solicitându-le autorităţilor demersul respectiv: Ioan Alexandru. Am participat la acea ceremonie. Atunci când trebuie conservată şi cinstită me­moria, nici un efort nu este prea mare. L-am cunoscut pe sculptorul Gheorghe Anghel, autorul statuilor: a lui Eminescu şi a Monseniorului Ghika (aceasta din urmă, lesne de înţeles pentru ce anume, purta numele „Cărturarul”). Acest sculp­tor era un om de o umilinţă exemplară şi de o credinţă uriaşă, pe care de multe ori a mărturisit-o în piatră. L-am cunoscut şi pe arhitectul Marcu Anghel, tot un om de credinţă şi prieten cu sculptorul. Arhitectul Marcu Anghel, la câţiva ani de la moartea sculptorului, a făcut o retrospectivă a operei acestuia, ocazie cu care apăreau puse alături două genii ale neamului românesc: Preotul şi Poetul.”

La Biserica Sacre-Coeur, redeschisă după 1991, celebrarea Monseniorului se face cu regularitate, de două ori pe an, marcând momentul arestării şi pe cel al morţii. Au adus aici mărturie intelectuali care l-au cunoscut şi i-au fost fii spirituali: Părintele Horia Cosmovici, poeta Mila Sbiera, doamna Oana Seceleanu, dr. Viorica Gâscă, profesorul universitar Petre Augustin, academicianul Constantin Bălăceanu – Stolnici, Părintele Petru Albert (directorul ediţiei române a prestigioasei publicaţii „Mesagerul Sfântului Anton”), dl Toma Amzulescu (arestat şi el în acea perioadă, în „lotul Sfântul losif”).

Lista continuă, cu nume de prestigiu din cultura noastră.

Părintele Ioan Ciobanu; parohul bisericii Sacre-Coeur aprecia că „a fost voinţa lui Dumnezeu ca binecuvântarea monumentului de la Cimitirul Bellu ortodox să se producă tocmai în ziua în care Biserica catolică sărbătoreşte Inima Prea Sfântă a lui Isus, patroana la care a slujit Monseniorul şi de unde a fost luat. Am aşteptat cu multă bucurie şi mult dor această zi pentru binecuvântarea monumentului de la mormântul Monseniorului Vladimir Ghika — eveniment care a scos în evidenţă, a marcat cei 45 de ani de când Monseniorul a plecat dintre noi. Ne-am pregătit şi Dumnezeu ne-a ajutat să ne bucurăm de această zi şi să vedem o cruce demnă şi frumoasă la mormântul aceluia care a ştiut să poarte cu toată credinţa crucea grea a vieţii, cruce care i-a marcat toată viaţa. Această cruce triumfă acum la mormântul Monseniorului Vladimir Ghika, semn al victoriei, semn al credinţei.”

Altă comunitate pe care o slujea Monseniorul — în calitate de îndrumător spiritual — era Asociaţia Studenţilor Greco-Catolici ASTRU. Părintele protopop Vasile Mare istoriseşte:

„In toamna lui 1946, ca tânăr preot, am venit la Bucureşti. Protopopul nostru, Părintele profesor Ion Chinez — viitor episcop martir — m-a prezentat Monseniorului, care expunea prelegeri de doctrină creştină celor aproximativ 100 de tineri ce se adunau în strada Polonă. Nu atât prin cuvinte cât prin pacea pe care o inspira, Monseniorul Ghika te făcea să înţelegi că Dumnezeu este pace. Orice i-ai fi spus, nu se impresiona, pentru el nu era nimic grav decât un singur lucru: să uiţi de Dumnezeu. Nu a cunoscut teama. Scriitorul Lascarov Moldovanu povestea cum, în timpul bombardamentelor din 1944, pe când din toate părţile Bucureştiului — şi de la instituţii de la care nu te-ai fi aşteptat — fugeau oameni în maşini, cum apucau, înebuniţi de groază, era câte o stradă unde, în mijlocul acestui vacarm, puteai vedea mergând liniştit un bătrân cu mantie lungă, cu pălărie de monsenior, căutând mai ales locurile cele mai periclitate. Nu a cunoscut teama psihologică.”

Vladimir Ghika — Apostolul şi mărturisitorul: subliniind această vocaţie a Monseniorului, Arhiepiscopul loan Robu a evocat un moment de viaţă pe care l-a aflat pe vremea când era vicar la Craiova: „Parohul meu, părintele Honecker, mi-a povestit ultimele întâlniri cu Monseniorul Ghika, în închisoare. Stătea pe un prichici, cu capul pe genunchi, era foarte bolnav. Dacă se scula, murmura cuvinte de rugăciune…”

Din cele ce se istorisesc despre acele zile, ştim că slăbiciunea fizică a Monseniorului ascundea, de fapt, o forţă fără egal, care a reconfortat, a vindecat, a deschis multora drumuri nebănuite.

Mărturiile acestea vor constitui un material necesar pentru ca dosarul cauzei de beatificare să poată fi întocmit. Monseniorul Vladimir Ghika a slujit şi în Franţa. Fapte, amintiri, mărturii care configurează aura sa de sfinţenie sunt adunate în cărţi şi în dosare. Sunt două „fluvii”, care aşteaptă să se unească într-o matcă spirituală, spre a aduce zilelor noastre lumina unui nou sfânt: martir al iubirii.

MARINA FARA

 

____________________________________________________________________________

 

La ceremonia de sfinţire a monumentului de la mormântul Monseniorului Ghika au concelebrat:

Cardinalul Paul Poupard, Arhiepiscopul Ioan Robu, Mons. Jose Leite Nogueira (însărcinatul cu afaceri al Nunţiaturii Apostolice la Bucureşti), Pr. Prof. Isidor Mărtincă, Pr. Luc Duquenne SJ, Preoţii parohi: Ioan Ciobanu, Iosif Imbrişcă, Martin Căbălaş, Giurgi Ghiurcă. Au participat: Pr. Vasile Mare (Protopop al Bisericii Greco-Catolice), Pr. Eugen Sârbu (Tăicuţu).

Un prim film de televiziune dedicat Monseniorului Vladimir Ghika a fost difuzat în cadrul emisiunii „Alfa şi Omega” a Televiziunii naţionale, pe data de 5 iunie şi în reluare la 10 iunie.

Realizat de Aziza Bodea, acest film cuprinde mărturii de la persoane care l-au cunoscut şi de la persoane care îi celebrează memoria: Pr Tertulian Langa, Pr Vasile Mare, Mons. Ioan Robu, Pr. Ioan Ciobanu, Emanuel Cosmovici, Oana Seceleanu, Viorica Gâscă, Doina Cornea: o biografie istorisită în 38 de minute, pornind de la ideea că ”Toate vorbesc celui care ştie să asculte”. Monseniorul Ghika — preotul, Monseniorul Ghika — intelectualul. Tot Aziza Bodea pregăteşte partea a II-a a filmului, pornind de la alt „gând” – al Monseniorului – „pentru zilele ce vin”: „Moartea noastră trebuie să fie marele act al vieţii noastre”. Filmul îşi propune să fie o relatare a istoriei postume a Monseniorului Ghika, în registrul sfinţeniei. Echipa realizatorilor este alcătuită din operatorii Adrian Bodonea, Bogdan Silvestru, Lucian Olteanu (TVR – „Viaţa spirituală”), Imecs Marton (Cluj), Mihai Doine (TVR internaţional), Ilustraţia muzicală: Liana Bogdan; Mixaj de sunet: Maria Teodorescu şi Liliana Colţea; Editori: Natalia Irimia, Doina Doroftei.

(M.F.)

 

____________________________________________________________________________

 

La mormântul Monseniorului Vladimir Ghika

 

Vineri, 11 iunie a.c., la cimitirul Bellu ortodox a avut loc ceremonia de sfinţire a monumentului de la mormântul Monseniorului Vladimir Ghika, care a murit la 17 mai 1954, în închisoarea Jilava, din cauza torturilor, a frigului şi a epuizării.

Monumentul — o cruce din travertin de Borsec, înaltă de aproximativ patru metri — a fost proiectat de arhitectul Anghel Marcu şi executat de sculptorul Constantin Marineti, cu ocazia comemorării a 45 de ani de la moartea Monseniorului.

Realizarea crucii s-a datorat atât proiectării inspirate şi gratuite a autorului—arhitectul Anghel Marcu — cât şi finanţării lucrării de către Arhiepiscopul Ioan Robu care a avut iniţiativa construirii acestui monument.

Acest «însemn vertical» — în cel mai autentic spirit autohton — s-a ridicat, de la implantare, la valoarea de monument, mai ales prin harul proporţiilor, potrivit şi opiniei arhitectei Silvia Păun, fiică spirituală a Monseniorului care, după decesul neaşteptat al nepreţuitului ei coleg Anghel Marcu, a preluat urmărirea finalizării lucrării ca şi a ansamblului în care se înscrie.

Această ultimă concepţie a arhitectului Anghel Marcu încheie lista celor opt monumente funerare pe care le-a realizat în cimitirul Bellu ortodox din Bucureşti.

Mormântul Monseniorului Vladimir Ghika — prinţ de sânge şi prinţ al Bisericii Catolice, cum îl numea în jurnalul său Alice Voinescu — este pentru mulţi credincioşi un loc de pelerinaj.

Îmi amintesc cum cu ani în urmă căutam în cimitirul Bellu ortodox mormântul Monseniorului şi negăsindu-l am întrebat o femeie care îngrijea de morminte. Femeia a stat puţin pe gînduri, apoi s-a luminat şi m-­a întrebat: «Căutaţi mormântul sfântului, nu-i aşa?»

Despre acest sfânt, mulţi dintre cei care l-au cunoscut direct pot da mărturie, aşa cum o pot face şi cei care l-au cunoscut indirect, prin lecturi. Mă gândesc la o prietenă apropiată care suferea dureri cumplite în urma unei operaţii grele şi căreia i-am dat să citească cartea lui Horia Cosmovici, Monseniorul, gândindu-mă că lectura aceastei cărţi o va ajuta să suporte mai uşor durerea. Îi făceam cunoştinţă cu spiritualitatea Monseniorului Ghika printr-o carte. A doua zi mi-a dat telefon şi mi-a spus: «Am citit cartea. Unde pot găsi şi eu un Monseniorul?» I-am explicat că ediţia s-a epuizat, cartea fiind publicată într-un tiraj mic, dar că-i promit că voi încerca să i-o procur. Şi ca şi cum nu mi-ar fi auzit explicaţia a repetat întrebarea? «Unde mai pot găsi astăzi un Monseniorul, adică un om ca Monseniorul? Am nevoie să întâlnesc pe cineva ca Vladimir Ghika care să mă sfătuiască, să-mi fie aproape sufleteşte!»

Sunt mulţi cei care caută un Monseniorul…

Am ales, pentru acest număr din Actualitatea Creştină, trei mărturii despre Monseniorul Vladimir Ghika: a academicianului Constantin Bălăceanu Stolnici care, prin originea sa l-a cunoscut pe Vladimir Ghika ca principe şi misionar, a profesorului doctor Nicolae Balotă care are regretul de a nu fi avut şansa să-l întâlnească pe Monseniorul faţă către faţă şi a doamnei profesor doctor Claudia Tudose, fiică spirituală a Monseniorului.

(ANCA MĂRTINAȘ)

 

Claudia Tudose: Monseniorul a sădit în mine o credinţă de nezdruncinat

Prezenţa Monseniorului Vladimir Ghika a avut o influenţă imensă asupra mea. El mi-a fost duhovnic spiritual în perioada 1946 —1952.

Monseniorul Vladimir Ghika ştia să se apropie de sufletul omului şi să-l conducă spre Dumnezeu prin calităţile sufleteşti pe care le avea fiecare. In aceiaşi măsură prevedea şi ne avertiza, cu multă delicateţe, care dintre defectele sau păcatele noastre pot deveni trăsături de caracter potrivnice înaintării noastre spirirtuale.

Aşa de mult se dăruia fiecăruia, încât aveai impresia că se ocupă numai de tine, că ţie îţi poartă cea mai mare grijă pentru tot ce te priveşte.

Insista mult asupra necesităţii prezenţei lui Dumnezeu în sufletul omului. Trăirea Monseniorului Vladimir Ghika în unire permanentă cu Dumnezeu, în orice împrejurare, mi-a fost călăuză în viaţă şi mi-a dat curaj şi încredere în momentele grele. El a sădit şi a consolidat în mine o credinţă de nezdruncinat.

Mi-a rămas viu în minte felul în care se ruga şi celebra sfânta liturghie, modestia sa, erudiţia sa, dăruirea nelimitată faţă de aproapele.

Pentru mine a fost ca un adevărat părinte la care alergam să-i cer sfatul sau ajutorul pentru tot felul de probleme.

La fel procedez şi azi, deoarece şi de dincolo îmi dă răspunsul aşteptat şi-l simt mereu aproape.

În perioada 1968-1975, una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea, mi-a ajutat să-mi recapăt sănătatea după numeroase boli şi operaţii, să-mi iau doctoratul în ciuda piedicilor puse, să obţin o locuinţă.

O întâmplare ce mi-a fost relatată de curând de Pr. T. Langa este încă o mărturie în sprijinul acestor afirmaţii. Monseniorul Ghika şi-a vândut la consignaţie un crucifix de valoare ca să cumpere medicamente pentru mine. Medicamenele mi-au fost aduse fără să mi se spună de la cine provin. Câtă modestie, câtă delicateţe, câtă dăruire discretă. Părintele Langa, împreună cu alt prieten — Petre Augustin — au recuperat crucifixul şi i l-au încredinţat Monseniorului «în păstrare», nu în proprietate, ca să nu-l vândă din nou pentru un alt act de caritate.

Pentru toate acestea îi sunt foarte recunoscătoare şi doresc din suflet să fie cât mai curând beatificat, recunoscându-i-se pe pământ, ceea ce în cer îi este recunoscut, desigur, din momentul trecerii sale în eternitate.

 

Nicolae Balotă: Veghea Monseniorului Ghika

Adeseori, gândindu-mă la Monseniorul Ghika, îmi reamintesc una din reflecţiile sale adunate în Gânduri pentru zilele ce vin. Iată acest gând al bunului Părinte: «Nu pe modelul pământului din cimitir, fie el chiar binecuvântat, ci pe modelul tabernacolului trebuie să întemeiem, în sufletul şi viaţa noastră, lăcaşul celor dispăruţi». În acest tabernacol, în acea tainiţă lăuntrică în care consacram gândurile noastre cele mai pioase amintirii celor ce nu mai sunt printre noi, păstrez chipul Monseniorului, printre cele mai apropiate, mai dragi, printre cele pe care cred că mi-au fost dăruite spre pildă, spre îndrumare.

Deşi nu l-am văzut niciodată faţă către faţă, îl simt atât de aproape de parcă aş fi trăit în preajma lui. Îmi amintesc acea zi din toamna anului 1954 când, proaspăt sosit la Bucureşti, am aflat că acela pe care doream de mult să-l întâlnesc, despre care îmi vorbiseră cu veneraţie prieteni ai mei, acela ale cărui «gânduri», cugetări, rugăcini, învăţături sprituale le cunoşteam, reproduse, transcrise de alţii, a murit în închisoare. Totuşi, veştile ce ne veneau în legătură cu martiriul său erau atât de vagi, de nesigure, încât am continuat să sper că îmi va mai fi dat să-l întâlnesc viu încă în această viaţă. Ba chiar, fiind arestat peste vreun an şi întemniţat pentru multă vreme, am continuat un timp să sper că îl voi vedea apărând în vreuna din celulele închisorilor prin care treceam. Dar atunci când am aflat cu certitudine că o asemenea speranţă era zadarnică, am înţeles că, de fapt, îmi fusese dat mai demult să-l întâlnesc, că primisem cu asupra de măsură darurile legate de această întâlnire cu un minunat duhovnic — îndeosebi al tinerilor.

Câte din cuvintele rostite, scrise de acest părinte spiritual nu continuă să răsune în noi!

Unul din aceste cuvinte îmi este, aş putea spune continuu prezent. «Dumnezeu veghează, este marele Veghetor al tuturor nopţilor… Cine ar putea spune cu câtă dragoste ne veghează?»

Această veghe a Domnului, Monseniorul Ghika o asocia în deosebi cu suferinţa umană, despre care a scris pagini de neuitat în Convorbirile sale spirituale. Nu vorbise el — cu o pătrundere ce nu era doar aceea a unei inteligenţe vii, din belşug nutrită cu învăţămintele sfinţilor, ci a unei inimi plină de participare şi, mai presus de ele, a spiritului luminat de har—despre «misterele suferinţei», ca o stare, «alături de natură» şi o «pregătire pentru lumea suprnaturală»? Cu o îndrăzneală pe care nu o au decât marii mistici, părintele Vladimir Ghika observa că în durere există ceva ce ţine de esenţa misterioasă a sacramentului, şi vorbea chiar de un «sacrament al neantului».

Acum, la sfârşitul unui secol sângeros, al unui secol al triumfurilor — din fericire trecătoare — ale răului, când atâtea duhuri pernicioase ale istoriei acestui secol au pierit sub dărâmăturile lumii babelice pe care se siliseră să o zidească, ne apar, tot mai luminoase, figurile unor fii şi apostoli moderni ai Domnului, chipurile unor misionari chemaţi şi aleşi. Printre acestea, chipul Monseniorului Ghika ne este deosebit de apropiată. De acolo, din tabernacolul veneraţiei noastre, el vegheză ca un ucenic credincios al lui Dumnezeu cel de veghe în eternitate.

 

Constantin Bălăceanu Stolnici: între Bisericile noastre şanţul nu este atât de mare

Eu personal nu l-am cunoscut pe Vladimir Ghika ca prinţul Vladimir Ghika. De când îl ştiu era călugăr misionar şi după câte ştiu eu misiunea lui era circumscrisă la cartierele muncitoreşti ale Parisului. In această calitate venea la noi şi purtam discuţii la nivelul la care puteau fi purtate între un om de cultura lui cu nişte copii. După aceea, îmi aduc foarte bine aminte, cum prin anii ’29, ’30 a fost hirotonisit monsenior şi de atunci în cercurile noastre i se spunea Monseniorul. Numirea ca Monsenior nu a schimbat nimic din comportamentul lui — aceiaşi modestie, aceiaşi smerenie. Înfăţişarea lui, trebuie să recunosc, era departe de ierarhul catolic, apropiindu-se mai mult de cea a ierarhului oriental, cu barba lungă, albă, cu părul alb, lung, lăsat pe spate. Ca mentalitate, însă, mi-am putut da seama că nu accepta decât cu mare dificultate diferenţierea dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. El avea un profund sentiment de ecumenism pe care îl manifesta concret, printr-un ataşament faţă de cele două Biserici.

Eu ştiu că a trecut la catolicism fiindcă a fost atras de anumite aspecte — în special intelectuale — ale catolicismului. Nu uitaţi că a făcut studii de filosofie, ştiinţe naturale, şi a fost atras de tomism şi de întreaga construcţie scolastică a catolicismului pe care nu a regăsit-o în ortodoxie. Trecerea lui la catolicism a ţinut de aceste aspecte şi poate că au fost şi alte influenţe pe care ori nu mi le amintesc, ori nu le ştiu. Părerea mea este că a fost atras de partea filosofică a catolicismului mod­ern. Nu ştiu dacă ar mai fi făcut-o după Conciliul Vatican II. Asta este o rezervă pe care o am, ţinând cont de faptul că el nu era un modernizator al Bisericii, ci un tradiţionalist.

După părerea mea nu ar fi intrat în monahismul ortodox pentru că vizinea lui monahală era o viziune de monah în societate, nu închis într-o mănăstire, ci în contact direct cu persoanele asupra cărora trebuia să-şi exercite misiunea pastorală. De acest lucru sunt convins. Nu-l văd pe Monseniorul închis între patru pereţi ai unei mănăstiri, dar îl văd închis între patru pereţi la el acasă, rugându-se, meditând, studiind, gândind şi apoi ieşind, venind în con­tact cu cei pe care-i păstorea.

Fiecare întâlnire cu Monseniorul era impresionantă. Când eram copil mă impresiona înfăţişarea lui sacerdotală, glasul lui, care era foarte cald, foarte apropiat, mă impresiona modul în care ne făcea catehizare, fără vreo orientare spre catolicism sau ortodoxie. Mai târziu, când eram student, ceea ce m-a impre­sionat era cultura sa extrem de profun­dă. Monseniorului îi datorez în special abordarea antropologiei într-o formă complementară – şi ştiinţifică şi spirirtuală.

El mi-a deschis ochii asupra faptului că demersul religios şi demersul ştiinţific nu sunt contradictorii, ci complementare.

Această explicaţie nu putea să vină de pe băncile unei facultăţi de teologie şi nici a unei facultăţi pozitive, cum era facultatea de medicină şi trebuie să recunosc că această viziune antropologică profundă m-a impresionat foarte mult.

Îmi doresc ca Vladimir Ghika să fie ridicat la cinstea altarelor.

Când un credincios este ridicat la rangul de sfânt, sigur că acest lucru iradiază asupra întregii naţiuni, fiindcă este dovada că această naţiune a fost capabilă să genereze nişte elite spirituale de această dimensiune.

Am fost impresionat de crucea de la mormântul Monsenirului. Monumentul este impresionant prin as­pect şi prin dimensiunile sale şi m-a mai impresionat că am văzut un cardinal catolic şi un arhiepiscop slujind într-un cimitir ortodox. Pentru mine acest lucru depăşeşte simplele coincidenţe şi cred că sunt un semn clar că între Bisericile noastre şanţul nu este atât de mare.