Ştiinţa omului nu este în fond decât o căutare a paternităţii divine, cercetare asupra înrudirii lucrurilor între ele şi cu noi.

Toate mișcările cerului sunt pelerinaje.

Pentru cel care îl vede pe Dumnezeu departe, aproapele nu va fi nicio­dată aproape; pentru cel care nu vede aproapele destul de aproape, Dumnezeu va rămâne întotdeauna departe.

Bizarul chip al acestei lumi este alcătuit din greşeli si rugăciuni.

Occidentul stârnește aventura. Orientul aşteaptă surpriza mira­culoasă. Soarele zice unuia: „Urmează-mă spre necunoscut!” Pragul misterios, originea astrelor spune celuilalt: ”Ce se va ivi la orizont?”

Umbra ne urmează când mergem spre lumină și ne precede când ne depărtăm de ea.

Dacă ştii să pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, îl vei regăsi în tot ceea ce ţi se va întâmpla.

Rugăciunea ta să circule în totul, ascunsă, puternică si vie, precum sângele.

Preceptele lui Dumnezeu apasă pe umerii noştri, dar e o greutate de aripi.

Cerul nu face umbră.

Nouă ne revine misiunea de a popula cerul pustiu al Zilei.

Calea de acces spre Paradis nu are decât lăţimea unui om şi înălţimea unei cruci.

La drept vorbind, Dumnezeu nu prevede nimic. El vede, iar noi suntem cei care vedem cu întârziere.

 

«Cerul întreg este drumul aripilor» (Monseniorul Ghika)

 

În 1998 se împlinesc 125 de ani de la naşterea Monseniorului Ghika (în ziua de Crăciun) şi 75 de ani de când a fost consacrat preot.

Conform unei tradiţii deja stabilite, comemorarea Monseniorului se face de două ori pe an, în comunitatea în care a slujit, pe care a întemeiat-o şi căreia i-a lăsat ca moştenire exem­plul minunatei sale vieți: în mai (la 17 mai 1954 a murit în închisoarea de la Jilava) şi în noiembrie (la 18 noiembrie 1952 a fost arestat).

„Martir al Bisericii noastre, figura Monseniorului Ghika — la Bucureşti — alături de cea a episcopului Anton Durcovici — la Iaşi — şi a episcopilor greco-catotici — în Transilvania, reprezintă un valoros patrimoniu al Bisericii locale, regenerator pentru poporul român”, a spus, printre altele, în predica sa, Părintele fran­ciscan Petru Albert, coordonatorul revistei „Mesagerul Sfântului Anton” în varianta română. „După ce, în primul mileniu, Biserica din România a purtat podoaba martiriului (sfinţii din Tomis sunt un strălucit exemplu), în cel de al doilea mileniu, atunci când asupra ţării s-a abătut calvarul comunist sovietic, această Biserică nu a pregetat să dea mărturie de jertfă pentru credinţă, din nou, cu mare strălucire” a subliniat Părintele predicator.

Liturghia a fost concelebrată de vicarul general Monseniorul Vitorio Blasutti, de secretarul Nunţiaturii Apostolice, Monseniorul José Leite Nogueira, de parohul comunităţii române de la Biserica Sacré-Coeur, Pr. Ioan Ciobanu, de parohul comu­nităţii de limbă franceză, Pr. Luc Duquenne SJ, alături de alți preoţi.

De-a lungul anilor, la Biserica Sacre-Coeur au adus mărturie, în fața credincioşilor, cei care l-au cunoscut şi au fost fii spirituali ai Monseniorului, având a mărturisi ei înşişi, cu viaţă deschisă sfinţirii personale, acea bucurie spirituală de puternică esenţă, care i-a făcut tari în credinţă, i-a ajutat să nu se scufunde în vâltoarea timpului de confuzie şi rătăcire: să ne gândim, de exemplu, la Părintele Horia Cosmovici, plecat anul acesta dintre noi, un convertit şi ucenic al Monseniorului, cel care ne-a lăsat minunatele lui portrete pe pânză şi amintiri preţioase, reunite în cartea „Monseniorul”, să ne gândim de asemenea la poeta Mila Sbieta, la profesorul universitar Petre Augustin, la distinsa doamnă Oana Seceleanu, păstrătoare a unei istorii vii a comunităţii de jertfa şi dăruire în credinţă de la parohia de lângă Sanatoriul «Saint Vincent de Paul» (pe care l-a construit Monseniorul Ghika, în slujirea sa specifică, „teologia trebuinţei”, adică a deschiderii către cei nevoiaşi). În acest sanatoriu (actualmente Spitalul de endocrino­logie Parhon), pe care l-a deschis împreună cu un discipol al său, savantul Paulescu, Monseniorul Ghika a adus spre a sluji la noi în ţară călugăriţele Sfântului Vincent de Paul. Sanatoriul, bucurându-se de asis­tenţa celor mai mari somităţi în materie medicală din ţara noastră, avea un pavilion pentru bogaţi — care plăteau corespunzător — şi altul, cu aceleaşi condiţii de spitalizare şi de asistenţă, gratuit, pentru cei nevoiaşi. Exista acolo şi un orfelinat, ridicat în urma războiului, situaţie de excepţie, pentru că în România familiile nici nu puteau concepe ideea de a-şi abandona copiii.

Pentru iubitorul copiilor şi al artelor, care a fost Monseniorul Ghika, la comemorarea sa, în fiecare an, tineri instrumentişti, elevi sau studenţi la Academia de muzică, însoţesc liturgia cu rugăciune în armonia marilor clasici ai orgii, viorii, instrumentelor de suflat. Anul acesta au ales o celebră mişcare din „Anotimpurile” lui Vivaldi, „Vara” — probabil gândindu-se la plenitudinea pe care o simbolizează pasajele respective, „Aria” lui Albinoni, ce ne poartă cu gândul şi inima la cei plecaţi din mijlocul nostru, coralul ”Isus rămâne bucuria mea” de Bach. Florile toamnei, care împo­dobeau biserica, crizantemele culo­rilor vii, ale despărţirii de vremea rodirii, prevesteau albul scânteietor ai noului anotimp. Din mulţimea florilor se ridica, în dreptul mesei altarului, statuia Monseniorului, iar credincioşii aflaţi în nava centrală puteau observa cum silueta lui inconfundabilă (atât de precis imortalizată de sculptorul Cheorghe Anghel, care, după cum se ştie, la vremea respectivă, pentru a o salva de distrugere, a intitulat-o „Un cărturar”), „slujea” parcă în conturul inimii lui Isus, din statuia imensă aşezată în spaţiul absidei centrale, Isus Preotul Preoţilor, cu braţele deschise spre a cuprinde întreaga comunitate.

(M.F.)

 

Prinţul Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873, la Constantinopol, unde tatăl său, prinţul Ioan Ghika, se afla în calitate de ministru plenipotenţiar al României pe lângă Poarta Otomană.

După tată, Vladimir era nepotul ultimului Domnitor al Moldovei, Grigore Ghika (1848-1856); zece dintre strămoşii săi domniseră, începând din 1657, fie în Moldova, fie în Ţara Românească. Mama, prinţesa Alexandrina Ghika, născută Moret-Blaremberg, descindea din Henric al IV-lea, regele Franţei. Nou-născutul a fost botezat şi miruit în Biserica Ortodoxă. Credinţa profundă i-a transmis-o mama, care, deşi orto­doxă înfocată, se hrănea spiritual citind literatură catolica.

În 1879, Vladimir şi fratele său mai mic, Dimitrie, au fost trimişi la studii la Toulouse. Obţinând aici licenţa în drept, cei doi fraţi au plecat la Paris, unde au frecventat Facultatea de ştiinţe politice. Paralel, Vladimir urma cursuri de medicină, botanică, artă, filozofie şi istorie.

În aprilie 1902, la Roma, Vladimir a trecut la catolicism, împreună cu verişoara sa Natalia, regina Serbiei. Tuturor celor care îl întrebau pentru ce devenise catolic, el le răspundea: „Pentru a deveni mai ortodox”. Tot la Roma, prinţul Vladimir Ghika şi-a continuat studiile obţinând licenţa în filozofie şi doctoratul în teologie.

Prinţesa Alexandrina Ghika a reuşit, printr-o audienţă particulară la Papa Pius al X-lea, să obţină abandonarea, cel puţin pentru moment, a planului pe care prinţul Vladimir şi-l făcuse de a deveni preot. Abia în 1923, după nouă ani de la moartea mamei, prinţul Vladimir Ghika va primi, la Paris, hirotonirea preoţească din partea Cardinalului Dubois, Arhiepiscopul Parisului,

Activitatea spirituală şi apostolică a Monseniorului Ghika se poate sintetiza în două expresii: „liturgia aproapelui” şi „teologia trebuinţelor”, care îi aparţin şi care înseamnă, de fapt, iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Răspunsul iubitor la iubirea lui Dumnezeu este cheia de boltă a spiritualităţii Monseniorului Ghika, este principiul şi calea realizării mântuirii individuale şi colective. „Oricare ar fi întâlnirea providenţială care aşază o trebuinţă în calea noastră, ea este o vizită a lui Dumnezeu care ne apare”. De aceea, „ieşi în întâmpinarea celui ce te evită. Dăruieşte celui care nu-ţi cere. Iubeşte-l pe cel care te respinge”. Iar despre liturgia aproapelui spune: „Dublă şi tainică liturgie: de partea celui sărman — care îl vede venind la el pe Cristos sub înfăţişarea fratelui ajutător; de partea binefăcătorului — care vede, în sărmanul asupra căruia se apleacă, pe Cristos în suferinţă”.

Iată-l pe prinţul Vladimir Ghika, în felul acesta, precursor al mişcărilor de spiritualitate din secolul XX, mai ales al celor de după Conciliul Vatican II (1962-­1965). El schiţează un apostolat al laicilor, având ca principiu acea preoţie regală pe care, după Sfântul Apostol Petru, o au toţi cei botezaţi. Monseniorul Ghika a înmănuncheat în mod comple­mentar şi armonios două culturi şi spiritualităţi, cea orientală şi cea occidentală, iar ca preot, două rituri: roman şi bizantin.

În glumă, Pius al XI-lea îl numea „marele vagabond apostolic”: ca preot sau în calitate de diplomat al Curiei romane şi-a desfăşurat activitatea la Roma, Paris, Congo, Tokio, Sidney, Buenos Aires. Confesor, director spiri­tual, conferenţiar, om de ştiinţă, acti­vitatea lui s-a desfăşurat în toate mediile, de la capete încoronate, şefi de state, politicieni, filozofi, artişti, scriitori, teologi, până la anarhişti, ocultişti, prostituate. Monseniorul Ghika opera convertiri spectaculoase (avea să-l convertească, pe patul de moarte, şi pe scriitorul Panait Istrati), mângâia suflete rănite, încuraja inimi disperate, întărea credinţe şovăitoare, săvârşea miracole.

Izbucnirea celui de al doilea război mondial l-a surprins la Bucureşti, în plină activitate. La 18 noiembrie 1952, fiind în drum spre a vizita un bolnav, Monseniorul Ghika a fost arestat. Ancheta a durat aproape un an: bătut la sânge, torturat; de 83 de ori a fost supus „spânzurătorii electrice”. În ziua procesului, 24 octombrie 1953, epuizat fizic la limita firescului. Monseniorul a fost adus în faţa completului de jude­cată, iar avocatul ce i se pusese din oficiu îşi declara clientul „alienat mintal”, pentru că nu recunoscuse a fi fost „spion al Vaticanului”. Atunci, bătrânul de 79 de ani, cântărind nici 50 de kg, a ieşit din boxa acuzaţilor, s-a prins cu mâinile de bara avocaţilor şi a cerut să-şi apere singur cauza. Gardienii au sărit asupra lui, dar cu toată forţa brutalităţii nu au reuşit să-i desfacă mâinile plăpânde prinse de bara avocaţilor. Instanţa s-a văzut nevoită să evacueze asistenţa din sală, iar zilele Monseniorului Ghika aveau să se sfârşească — în mireasma sfinţeniei — în închisoarea Jilava, la 17 mai 1954.

„Moartea noastră — spunea el — trebuie să fie marele act al vieţii noastre”.

 

Rugăciune pentru obţinerea beatificării Monseniorului Vladimir Ghika

Doamne Isuse Cristoase, Marele şi Veşnicul Preot al sufletelor noastre. Tu i-ai trimis pe apostolii şi discipolii Tăi în lumea întreagă, pentru a duce tuturor oamenilor vestea cea bună a iubirii Tale. În pragul sacrificiului Tău suprem pentru mântuirea lumii, la Cina cea de taină, Te-ai rugat Tatălui ceresc ca Biserica Ta să fie una. Priveşte cu bunăvoinţă la poporul român, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika — suflet nobil atât din naştere cât şi prin vocaţie. El a dat mărturie despre Tine cu zel apostolic pe toate meridianele pământului şi şi-a pecetluit credinţa neclintită în Tine cu preţul martiriului. Fă ca exemplul său de credinţa şi de iubire să strălucească tot mai mult printre noi. Aşa cum în vremea petrecerii sale pământeşti săvârşea, prin puterea Ta, măreţe fapte de binefacere, iar la chemarea Ta îmbina armonios Orientul cu Occidentul, tot astfel acum dăruieşte-ne pentru meritele şi sfinţenia martiriului său harul să fie ridicat la cinstea altarelor pentru a mijloci într-un viitor cât mai apropiat unirea tuturor creştinilor, spre slava Ta, care vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin.