Calvarul ce duce la înviere

45 de ani de la arestarea Monseniorului Vladimir Ghika

 

«Expresia de rugăciune a Bisericii noastre, în memoria Monseniorului Ghika, este cea mai înaltă formă de închinare»: cu aceste cuvinte Arhi­episcopul loan Robu a început — la Biserica Sacre Coeur — comemorarea liturgică a Monseniorului Vladimir Ghika.

A comemora un aniversar de la întemniţare (45 de ani) nu este ceva obişnuit. Dar acel moment tragic a însemnat pentru Monsenior începutul Calvarului care conducea la înviere în parfumul sfinţeniei. Arhiepiscopul a subliniat înaltul sens al preoţiei Mon­seniorului: «a slujit poporului lui Dum­nezeu cu multă demnitate şi simplitate, s-a lăsat condus de har, a primit lumină şi pe mulţi i-a luminat.»

«Un fost paroh al meu mi-a povestit ultimele întâlniri cu Monseniorul Ghika în închisoare: stătea pe un prichici cu capul pe genunchi, era foarte bolnav. Dacă se scula, murmura cuvinte de rugăciune…»

O coincidenţă sau mai mult decât atâta: comemorarea a avut loc în sărbătoarea Sfântului Albert cel Mare (15 noiembrie), păstor şi învăţător al Bisericii, care a zidit trupul mistic al lui Cristos în această lume. «Putem defini la fel viaţa Monseniorului Ghika, păstor şi învăţător care a zidit trupul mistic al Bisericii locale, prin apostolat, în suferinţă».

Mărturiile au fost im­presionante, aducând chiar imagini noi din viaţa Mon­seniorului Ghika.

Distinsul om de cultură Constantin Bălăceanu Stolnici a mărturisit că este cuprins de o adâncă e­moţie, aflându-se în această biserică la a căror construcţie şi sfinţire a asistat: era «un enfant de coeur» al Mon­seniorului. Îşi aminteşte că slujbele impresionau prin profunzimea lor, iar orice discuţie cu Monseniorul Ghika ducea spre profunzimi; când învăţa pe cineva, nu se mulţumea doar cu as­pectele teoretice, avea darul de a introduce în sistemul de trăire. «Am înţeles de la Monseniorul Ghika a­devărul Euharistiei, explicat într-un limbaj foarte simplu cu toate că avea la dispoziţie teritorii vaste ale ştiinţei: a început prin a fi un cărturar, a studiat medicina, filozofia… Atunci când fratele său, Dimitrie, s-a îmbolnăvit fără perspective de vindecare dar Dum­nezeu l-a vindecat, a înţeles în ce con­stă adevărata vin­decare şi cine este adervăratul vinde­cător. Cărturarul a făcut un salt esen­ţial şi a ales calea preoţiei. La Roma a fost considerat u­nul dintre marii cu­noscători ai sco­lasticii. Dar cu mult timp înainte de a deveni preot trăia îndatoririle funda­mentale, de slujire pentru cei suferinzi şi cei săraci. Aşa se şi explică felul miraculos în care a reuşit să aducă la credinţă o parohie mun­citorească de la periferia Parisului — unde slujea ca preot — parohie in­festată de virusul nefast al secularizării. În timpul războiului s-a implicat până la jertfă slujirii răniţilor şi a bolnavilor fără adăpost. Sanatoriul Saint Vincent de Paul  — pe care l-a fondat — avea o aripă în care se tratau persoanele înstărite, iar din contribuţia acestora, funcţiona şi un pavilion în care erau asistaţi gratuit cei fără posibilităţi, precum şi un orfelinat. Nu era vorba numai de caritatea creştină, ci şi de un exemplu pentru actul medical.

Monseniorul Ghika a fost şi un mare diplomat: a re­prezentat Consiliul Naţional Român pe lângă Sfântul Scaun. În calitate diplo­matică, Sfântul Scaun i-a încredinţat misiuni în toată lumea. Deşi avea o poziţie importantă — era protonotar apostolic — îl carac­teriza o modestie fără seamăn. Sim­ţeam cu toţii spiritul de sfinţenie care îl înconjura, ca o aură. Dar ceea ce doresc să subliniez acum, în calitate de ortodox, este profundul spirit ecumenic care l-a caracterizat pe Monseniorul Ghika. L-am cunoscut în familia noastră — fiind rude — convertirea sa a însemnat o formă de slujire proprie, de fapt, în aceeaşi Biserică: Biserica lui Cristos. Pius XI i-a permis să celebreze în ambele rituri şi sperăm că Biserica Polonă, care aparţine Bisericii Greco-catolice va reveni acestei comunităţi amintind acele momente de neuitat în care celebra acolo Moseniorul. Di­mensiunea ecumenică a Monsenio­rului Ghika se măsoară şi în forţa martiriului pe care ortodocşi şi catolici l-au împărtăşit în regimul terorii.»

Comunitatea francofonă a ales-o pe distinsa doamnă Oana Seceleanu pentru o mărturie despre Monsenior, pe care l-a cunoscut din copilărie şi adolescenţă. Purtată de amintiri, doamna Seceleanu parcă retrăia clipele petrecute înainte de 1952 în Capela Saint Vincent de Paul: «La ora 8 dimineaţa începea liturghia. Eram un mic grup de tineri studenţi — dintre aceştia unii sunt morţi în închisoare — care îl urmam pretutindeni. Am putut trăi astfel dimensiunea carităţii, a iubirii ce se dăruie, dimensiunea profundă a rugăciunii şi a bucuriei evan­ghelice; fiecare colţ din aceas­tă sfântă bise­rică aminteşte câte ceva din personalitatea lui».

O mărturie tot atât de puternică a adus celor prezenţi profesorul Petre Augustin, alt discipol al Monseniorului Ghika. A petrecut «sute de ore» alături de maestru, au fost discuţii care îl prezentau în nenumărate faţete ale unui diamant de strălucire intelectuală şi spirituală. «Mă număram printre studenţii refugiaţi din Ardeal, după 1942 după Diktat. Parohul din strada Polonă, părintele Todericiu invita personalităţi care discutau în multiple domenii. Monseniorul nu răspundea la concluzii. Importante erau premizele. Mai târziu, ca profesor la Politehnică, această «tehnică» a discuţiei mi-a folosit. Atunci când în sala de curs se aflau urechi nu pentru materia ştiinţifică, le explicam studenţilor premizele adevărate. Chiar dacă concluziile trebuiau să fie străine de conţinutul adevărat, studenţii în­ţelegeau mesajul.

Monseniorul avea răbdare: asculta foarte atent ce-i spunea interlocutorul. După care spunea: da, dar pe de altă parte… Ceea ce urma era o adevărate bucurie intelectuală şi spirituală şi pentru interlocutorul său, chiar dacă demonstra exact contrariul celor a­firmate de acesta. Demonstraţia o făcea cu blândeţe, îndrumând spre calea cea bună.

Mi-a spus într-una din discuţiile noastre că intenţiona să scrie o carte mare, foarte importantă, pe care o începuse din tinereţe şi nu era sigur că o va încheia: o Divina Commedia pe linie filozofică şi adusă la zi, în sensul celor ce se ştiu astăzi despre viaţa următoare. Dacă Providenţa va voi să fie publicată, această carte se va păstra… spunea Monseniorul. Nu am mai avut veşti despre acest lucru. O scria pe bileţele foarte mici, de 2 până la 7 cm, fiecare bileţel cuprinzând câte o idee. O scria pe plicuri, pe şerveţele. Avea o valiză doldora cu aceste bi­leţele… Cu timpul, le selecţiona, le cizela.

Ceea ce s-a salvat a fost publicat în cartea Părintelui Cosmovici «Monseniorul», în «Pensees pour la suite de jours», «Derniers temoignages»… Monseniorul avea umor, spunea de exemplu: Ce este iadui? Bunătatea lui Dumnezeu care respectă libertatea personală. În iad vor reuşi toţi filozofii să-și trăiască sistemul.

Dărâma orizonturi de orgolii. De exemplu, când i-am mărturisit încrederea mea neţărmurită în matematici mi-a răspuns: Matematicile sunt un mic capitol al logicii, cu extrem de multe idei.»

Apoi, profesorul Petre Augustin a vorbit despre perspectivele spirituale pe care le deschidea Monseniorul Ghika discipolilor săi: a fi cu Dumnezeu este o stare dătătoare de linişte. A fi cu Dumnezeu este sinonim cu a nu avea teamă: «Pot trece prin moarte pentru că Dumnezeu este cu mine».

«Monseniorul Ghika mi-a mai mărturisit un lucru care nu se cunoaşte încă: ultima dată când a venit în România a fost cu un scop precis şi anume să se dedice leproşilor de la Tichileşti, dorea să-şi termine viaţa într-o leprozerie. Dumnezeu l-a ascultat: sfârşitul acestei vieţi a fost în cea mai cumplită leprozerie şi anume aceea spirituală care cuprinsese întreaga ţară.»

În carceră, în «lotul Sfântul losif» au fost şi reprezentanţii Tinerimii catolice. O mărturie a acestora ne-a adus dl. Toma Amzulescu. Ascultându-l cu toţii i-am evocat în rugăciune, pe iluştrii aparţinători ai acestui «lot» : Mons Schubert, Mons Durcovici, Pr. Demeter, bruder Augustin, bruder Tiberiu… «Temniţa nu a fost o perioadă de osândă ci de binecuvântare. Pentru că i-am avut ca maeştri ai mărturiei creştine pe marii noştri clerici. Această ţară este singura în care nu a existat nici un caz de înalt cleric care să se dezică de credinţa sa. Spuneau: nu am nici credinţă, nici suflet, nici patrie de vânzare. Au fost pentru noi un exemplu de viaţă şi de tărie sufletească. Cea mai înaltă formă de recunoştinţă pe care le-o putem adu­ce este rugăciu­nea: pentru su­fletele lor, pen­tru ca altarele să-i cinstească şi pentru ca să fim la înălţimea speranţei lor.»

Înălţimea a­cestei speranţe este a celui ce-l urmează pe Cristos. Monseniorul Ghika — spunea Arhie­piscopul loan Robu a fost omul E­vangheliei:

«Cuvântul Evangheliei s-a întrupat în el până în adâncuri. Trăind în suferinţă moartea şi învierea lui Isus, a ştiut ce – înseamnă mister de bucurie şi de suferinţă. Dovada: atâtea cuvinte de lumină.

Printre acestea, o recentă restituire, în traducerea Doinei Cornea: Editura Dacia (colecţia Homo religiosus) a publicat recent ultimul volum din seria gândurilor pe care Monseniorul le aşternea pe bucăţele de hârtie, ase­menea pietricelelor unui mozaic a cărui dimensiune poate doar el o cunoştea; noi, în orice caz nici nu o putem bănui. Aşadar, după «Gânduri pentru zilele ce vin» (Pensees pour la suite des jours) avem acum la dispoziţie «Ultimele mărturii» (Derniers temoignages) tra­duse din ediţia apărută la Beauchesne, în prezentarea Yvonnei Estienne.

Deschidem cartea Monseniorului şi citim:

Lăsarea noastră cu tot ce avem în voia iui Dumnezeu: Cei ce nu-L mai are decât pe Dumnezeu, are totul.

M.F.

 

(Persoanele care l-au cunoscut pe Monseniorul Vladimir Ghika şi pot oferi o mărturie din viata sa, sunt rugate să se adreseze Arhiepiscopiei Romano-Catolice, în vederea completării dosarului pentru beatificare)

 

 

This function has been disabled for Vladimir Ghika.