Permiteţi-mi să încep printr-o trimitere concretă. Sunt multe maniere de a pune întrebarea: cum arăta în realitatea sa, în calităţile sale fizionomice, chipul fizic al lui Isus. De bună seamă, chipul lui Isus de-a lungul secolelor, a îmbrăcat o multitudine deînfăţişări. Si este vorba nu numai de iconografia tradiţională, de pictură si sculptură, ci şi de reprezentări literare si, începând cu secolul trecut, întruchipări scenice si cinematografice. In privinţa însă a celor dintâi, aşa cum remarca marele scriitor francez, catolicul François Mauriac, “printr-o filiaţie tainică, aproapetoate imaginile lui Cristos zugrăvite de-a lungul veacurilor de pictori, purced din acel chip misterios, întipărit în Sfântul Giulgiu, o imagine a cărei existenţă a fost practic nebănuită mult timp de artişti” . Si este vorba, revelator, de o imagine a lui Cristos marcată atroce de stigmatul suferinţei… Am mai putea evoca aici, în calitate de imagine tainică a aceleiaşi suferinţe, peceteaînsangerată întiparită misterios în Sfantul Ştergar conservat de multe secole in catedrala din Oviedo, acel Sudarium despre care un critic laic al agnosticismului contemporan, spaniolul Juan Ignacio Moreno, avansa părerea că, în această relicvă, găsimascunsă “o scrisoare de iubire adresată de Dumnezeu timpurilor noastre, o provocare discretă adresată tuturor celor care şi-au făcut şi îşi fac, în zilele noastre, din ştiinţe şi din cuceririle tehnologiilor, un idol“.
Dincolo însă de dilemele şi incertitudinile noastre umane, dincolo de vastul tezaur al reprezentărilor vizuale ale chipului lui Cristos, rămâne în picioare un fapt frapant care invită la meditaţie, şi anume că, în integralitatea ei, iconografia creştină pare într-adevăr să fi avut drept singur izvor concret memoria acestor imagini de sânge şi sudoare, imaginea lui Cristos Omul durerilor, profetizat de Isaia (Is. 53,5-6) – Fiul Omului, Mesia supus supliciului, cel care-şi dă viaţa pentru fraţii sai, oamenii.
Cum ştim, despre această iubire a lui Dumnezeu, despre înfăţişările iubirii de aproapele în iubirea lui Dumnezeu, vorbeşte pe larg, pe mai multe paliere de idei si învăţături, prima Enciclică a Papei Benedict al XVI-lea, Deus Caritas Est. In aceste rânduri – care reiau in alta forma, o prezentare facuta recent la Roma in cadrul Congresului InternationalIl Volto dei Volti di Cristo – , ma voi concentra asupra unuia dintre aspectele atinse de Enciclica, si anume a felului cum in pasaje de mare pregnanţă ale acestei invaţaturi, regăsim răsunând discret, în confluenţă cu actualitatea, accente din nestemate ale gândirii robului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, despre iubirea de Dumnezeu în iubirea faţă de aproapele: mai exact despre slujirea chipului lui Cristos ascuns în chipul aproapelui aflat în nevoi, supus încercarilor si durerii.
Dincolo de icoane, a deschide ochii asupra trasaturilor lui Cristos in chipul aproapelui nostru in suferinţa, este intr-adevar, una dintre manierele palpabile, la indemâna tuturora, de a regasi intr-un alt chip pe Cristos: iubindu-l concret, prin faptă concretă, sărindu-i in ajutor prin servicii aduse celor incercaţi de suferinţele si durerile ce nu lipsesc, fiind prezente la tot pasul pe cărările noastre in această vale de lacrimi.
In acest sens, un pasaj din enciclica papei Benedict al XVI-leasuna urechilor noastre deosebit de sezisant: “Numai disponibilitatea noastră de a ieşi în întâmpinarea aproapelui, de a-i mărturisi iubirea, ne face sensibili şi în faţa lui Dumnezeu. Numai slujirea aproapelui ne deschide ochii asupra a ceea ce face Dumnezeu pentru noi şi asupra modului Său de a ne iubi. Sfinţii – ca de exemplu fericita Tereza de Calcutta – au sorbit din întâlnirea cu Domnul în Euharistie puterea lor de a-l iubi pe aproapele într-un fel de-a pururi proaspăt. Si, reciproc, această întâlnire a devenit si devine realistă şi profundă tocmai datorită faptului că a slujit si slujeste celorlaţti. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt de nedesparţit, caci ele alcatuiesc o singură poruncă”. (I,18)
Numele evocate de Papa in Deus Caritas Est, reamintesc de pilde de sfinţi a caror memorie o venerăm si care, tocmai in sensul celor de mai sus, au stiut vedea chipul lui Isus in chipul suferind si incercat de nevoi, al semenilor nostri: e vorba de personalităţi ca Francisc din Assisi, Ignaţiu de Loyola, Ioan al lui Dumnezeu, Camil de Lellis, Vincenţiu de Paul, Luiza de Marillac, Iosif Cottolengo, Ioan Bosco, Alois Orione, Fericita Tereza de Calcutta…Aceste nume citate de Enciclică, scot in evidenţă in mod exemplar diversitatea extraordinară a pildelor concrete date de robii lui Dumnezeu in ascultare faţă de spiritul Evangheliei care spune: “Am fost gol si m-aţi îmbrăcat; mi-a fost sete si mi-aţi dat să beau; mi-a fost foame si mi-aţi dat să mănânc…Ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia, fraţilor mei mai mici, mie mi le-aţi făcut” (Matei, 25, 36-40).
In acest spirit, exemplul compatriotului nostru Vladimir Ghika, rob al lui Dumnezeu a carui cauză de beatificare se află chiar acum in atenţia Romei, oferă, cred, un reper familiar tocmai prin mulţimea actiunilor pe care le-a intreprins fara precupeţire de-a lungul vietii si pana la moarte, iubindu-si aproapele si slujindu-si semenii cu abnegaţie exemplara, in iubirea lui Dumnezeu:si facand acest lucru pana la jertfa suprema a vieţii.

“Indiferent de intalnirea providenţiala care ne scoate in cale o nevoie sau alta a aproapelui, ea reprezinta o vizita a lui Dumnezeu” – spunea Monseniorul Ghika mereu.
In acest sens, iata cum, din pagini de marturie nemijocita, reiese, vazuta de un observator necatolic si imparţial – omul de cultura, publicistul si juristul roman Petre Pandrea (1904-1968) – practica acestei gandiri de profunda implicare creştină, in pilda concretă, discretă, neostentativă a intalnirilor Monseniorului Ghika cu aproapele. Amintirile lui Petre Pandrea dateaza de la finele anilor patruzeci si din deceniul care a urmat:
…“Incepand din noiembrie 1938, il vedeam destul de des [pe Monseniorul Vladimir Ghika] la Biblioteca Academiei Române din Bucuresti…Priveam la impozantul calugar catolic cu aprehensiune confesionala, cu adversitate filosofica si politica…
Ma prezentam, tot pe atunci, la curţile marţiale ca avocat, doctor in drept si fost scolar la cinci universitaţi europene, ca sa apăr proletari arestaţi, israeliţi incatusaţi, baptisti inlanţuiţi, ţarani razvratiţi, negustori in lupta cu fiscalitatea imbecila, dezertori ai soldatescăi. … Acolo, la cancelarii, pentru a obţine permisul la vorbitor, am intalnit din nou pe doctorul de suflete Vladimir Ghika. Păşea aerian la Tribunalul militar Malmaison, pe culoarele sordide ale inchisorilor Vacaresti si Jilava, aducând alinare, pachete cu mancare, cu vesminte, crucifixuri si carticele, – fara a se uita la confesiune, clasă sau rasă… Era un savant benedictin si un inger al blândeţii prin puscarii: dubla ipostază a unui suav monah… Din acel moment, l-am înţeles si l-am iubit. Au dispărut aprehensiunile, ca fulgii păpădiilor in vânt…
…Respectul pentru el era puţin zis. Mă apropiam mult de veneraţie. Târziu, mi-am dat seama că un sfânt păşeşte printre noi. Era in carne si oase, cu barbă apostolică, cu ochii sclipind de inteligenţă înlăcrimată, cu plete argintii, cu sutana aspră. Inainte de a ajunge la veneraţie, a fost mai intai dragostea pentru el, dragoste izvorâtă din spectacolul pildei lui in sectorul meu profesional. Râvna sa a stimulat râvna mea de avocat penalist. Pilda lui m-a fascinat si m-a facutneinfricat intr-o epoca infricosatoare… Eu puteam colinda curţile marţiale ca o indatorire profesionala… M-am intrebat dintru inceput ce cauta printre noi monahul catolic?… Nici nu facea macar prozelitism. …Eu eram in bransa, fusesem un prinţ al liberei profesiuni jurnalistice si eram ameninţat sa ajung un prinţ al avocaturii libere, nesimţit si nesimţitor la durerilepacienţilor, ca ataţia medici si avocaţi cu clientela multa si cu osânza la creier…Pilda lui Vladimir Ghika mi-a evocat, ani in sir, pe bunul samaritean, mi-a amintit de valoarea inestimabila a caritaţii. A trezit coarda milei intr-o harfa ameninţata de rugina sau putregai…Lumea trebuie sa stie: Monseniorul Vladimir Ghika a ajutat cu alimente si vesminte pe deţinutii politici comunisti aflaţi in puscariile regelui Carol al II-lea si ale Mareşalului Antonescu. De ce o facea?.. Era simpatizant comunist sau democrat progresist, cum eram eu?… Nu. De ce ajuta pe sionistii arestaţi?… Era exclus să-i convertească… De ce se interesa de baptisti si de numeroasele secte protestante, chiar si de nenorociţii din secta martorilor lui Iehova, care aruncau si arunca cu noroi in Biserica Romano-Catolica?… Eu puteam recolta in tribunalele penale glorie si arginţi. Era meseria mea…Ce recolta Vladimir Ghika?… Nimic. …Recolta risc, caritate si pilda de bun samaritean…
Pilda lui mi-a dat de gandit si m-a fortificat. Omul planetar venise sa stea in leprozeriile valahe ca să ajute. Pescuise si sufletul meu… M-a ajutat moralmente prin prezenţa lui la Bucuresti, atunci cand s-a dezlănţuit furtuna social-politica europeana, ca să-mi gasesc busola carităţii, a răbdării, a vitejiei, a elevaţiei si a curăţiei. Nu puteai fi ca el. Prezenţa lui era o mustrare tacită, un rapel la ordine. Grandiosul lui mesaj nu a ramas neascultat, nici pentru Biserica Ortodoxa si nici pentru mandarinatul intelectual valah…
Nimeni nu-i profet în ţara lui ?… Vladimir Ghika era din ţara mea. A debutat ca un ciumat, cu scandalul părăsirii dogmelor ecleziastice traditionale si a sfârşit in dragoste si veneraţie, in sfinţenia unanim admisa, privit ca un sfântsi de ortodocsi si de catolici, respectat de laici, hulit si întemniţat de nemernici si iresponsabili”…
Pana aici marturia publicistului, omului de cultura si juristului Petre Pandrea, stins din viata in 1968…

Inca laic, mult inainte de intersectarea cărării sale cu cea a martorului acum citat, Vladimir Ghika s-a luptat pentru ai săi, daruindu-se alor săi pe multe căi, în spiritul carităţii. S-a zbatut pentru înfiinţarea primului dispensar gratuit pentru cei saraci la Bucuresti, asezamant al carui ctitor, impreuna cu surorile de caritate ale sfantului Vincentiu, a fost, la inceputul veacului trecut… Mai tarziu, la vreme de razboi, in momente de criza si epidemie, ca simplu infirmier, a prestat voluntar asistenţă contaminaţilor de holeră, închis cu ei în carantină într-un lazaret pe Dunare… A vizitat pe leproşi si pe întemniţaţi, sub brutalele bombardamente aeriene din 1944… Intemnitat el însuşi, – pana la exterminare si moarte – a îmbărbătat si insuflat credinţa celor cu care a împartit atrocitatile detentiei, de-a lungul ultimilor doi ani ai vietii, incheiati in 1954 cu mucenicia…

Neobosit in practica virtutii dragostei lui Dumnezeu in cele mai diverse fapte de iubire si abnegatie fata de aproapele, Monseniorul Ghika ne-a lasat, pe de alta parte, cateva pilde de meditatie spirituala, cu precadere in doua scrieri ale sale unde gasim surprinzatoare ecouri, in confluenţ? cu puncte de doctrina expuse si lamurite pentru intreaga lume crestina si catolica in enciclica Deus Caritas Est. Este vorba de cartile Vizitarea saracilorsi Liturghia aproapelui.
Una dintre ideile sale calauzitoare in aceste scrieri ramane, in sensul celor de mai sus, ceea ce Monseniorul Ghika obisnuia sa numeasca “Teologia slujirii aproapelui”, sau“Teologia nevoilor”.
In spiritul unuia dintre sfintii sai preferati – marele parinte al Bisericii, sfantul Ioan Gura de Aur – , Monseniorul Vladimir Ghika vedea in aceasta teologie a ajutorarii semenilor o parte integranta a Teologiei Trupului lui Cristos, – Trup Euharistic, si, totodata, Trup Mistic. “Trup mistic, nu mitic sau alegoric” – sublinia el [intr-o prelegere din 1946 despre Biserica]: “atat de real incat, in afara acestui Corp, nu ar exista nici preoti, nici credinciosi, nici sacramente, nici legaturi divine stabilite intre suflete…Corp mistic adevarat, cu schimburile sale vitale, cu circulatia reala a Sangelui Mantuitorului; cu opera reală a episcopului care hirotoneste, a preotului care consacra, a credinciosului care se impartaseste”… “Pe de o parte, Biserica insasi, pe altarele careia iubirea lui Dumnezeu facut om se afla pana la sfarsitul veacurilor sub forma prezentei reale a trupului si sangelui Domnului in sfanta euharistie… Pe de alta parte, persoana aproapelui viu, membrul Trupului Mistic al lui Isus, indeosebi aproapele aflat in suferinta, si participand astfel, in felul sau, la patimile si durerile lui Isus, asa cum arata si ne invata Evangheliile si toata traditia Bisericii.
Monseniorul Ghika vedea in acest adevar concret al vietii crestine“un mod de a exercita un sacerdoţiu pe care Noul Testament şi Conciliile l-au incredintat oricărui laic. In misiunea laicului faţă de săraci există” – spunea el – “o oglindire a acţiunilor săvarsite de preot în Biserică: de la grija faţă de suflete, la dăruirea si impărtăsirea de bunuri temporale şi spirituale; de la taina regeneratoare a milei, a binefacerilor si milostivirii faţă de semeni, pană la darul impărtăşirii cuvântului lui Dumnezeu”.
Semnificativ, aceste cuvinte ale lui Vladimir Ghika fac ecou – in formulare desigur diferita – unui numar de reflectii invitand la meditatie si reamintite, cu toata ponderea autoritatii sale, de sfantul Parinte in Deus Caritas Est. Bunaoara acolo unde acest document fundamental subliniaza, printre altele, legatura irecuzabila dintre marturia prin cuvant (kergyma / martyria), celebrarea sacramentelor (leitourghía) si indatoririle caritatii (diakonía), in calitatea lor de elemente definitorii si esentiale ale vietii crestine traite plenar, in lumina iubirii de Dumnezeu si, deopotriva, a iubirii de aproapele. (II,23;25, a)
“Pentru fericirea noastră şi cea a fraţilor noştri, trebuie să credem cu toată tăria, intocmai ca şi în celelalte spuse ale lui Dumnezeu, în acest cuvânt expres al Evangheliei“, scria, in Liturghia aproapelui, Monseniorul Ghika. “Exerciţiul prezenţei lui Dumnezeu în suferinţa aproapelui” – sublinia el – “se întemeiază pe acest cuvânt în care credem cu aceeaşi încredere neclintita care este insasi pecetea Bisericii adevărului, vocea însăşi a Sfântului Spirit prezenta in ea, şi rasunand in noi: o voce care nu poate vorbi decât aşa cum face un Dumnezeu adevărat, cu întreg absolutul lui Dumnezeu. Omul-Dumnezeu ne-a spus pe limba omenească, cu autoritatea sa divină şi conştiinţa eternităţii: ‘Acesta este Trupul meu’. Biserica lui Dumnezeu îl crede pe cuvânt şi pe acest cuvânt întemeiază partea cea mai intimă a vieţii sale.Tot El ne-a cerut să-L vedem pe El însuşi în cel mai mic, în ultimul dintre fraţii noştri, pentru a-L ajuta şi a-L iubi; noi îl credem pe cuvânt şi mărturisim că vrem să-L recunoaştem viu şi continuu in fiecare dintre ei” – scria Monseniorul Ghika. Si iarasi, in alt registru, in aceeasi Liturghie a aproapelui:“…Dublă şi misterioasă liturghie, săracul de partea lui, văzând cum vine la el Cristos sub înfăţişarea noastră, a fratelui milostiv ; binefăcătorul văzând cum i se arata, în chipul săracului, Cristos insusi în suferinţă, chip sfant asupra căruia, de partea lui, acesta se apleacă”..
Prin ce gesturi palpabile, in sensul sfant al Evangheliei, sa ne apropiem de cei in suferinta, de aproapele nostru incercat de nevoi, in spiritul iubirii de Dumnezeu ? – intreba Monseniorul Vladimir Ghika in Liturghia aproapelui. “Prin punerea lui Cristos unic, imuabil şi perfect în locul aproapelui nostru imperfect, variabil şi multiplu” sugera el. “Prin sfânta obsesie a Prezenţei Sale reale în celălalt, în acest semen al nostru pe care suferinţele il ostracizeaza si il exclud din convenţiile vieţii noastre obişnuite, făcându-l astfel colaborator intru ispăşire şi răscumpărare, tocmai prin faptul sărăciei care îl despoaie de toate, lasandu-l inca si mai simplu ca om: in toata goliciunea, astfel incat in chipul lui sa-l putem regăsi mai uşor pe Omul-Dumnezeu”.
Un alt aspect unde idei ale robului lui Dumnezeu Vladimir Ghika se intalnesc, in confluenţ? actual?, cu idei prezente in EnciclicaDeus Caritas Est, sunt acele abordari unde, chiar la inceputul documentului adresat de Papă intregii Biserici, acesta scrutează anumite ambiguitati ale limbajului modern, confuziile semantice lovind in zilele noastre intelegerea unor notiuni esentiale, cele legate de dragoste, de iubire, de caritate:
“ Suntem in primul rand confruntati –scrie Papa – cu o problemă de limbaj. Termenul „iubire” a devenit astăzi unul dintre cuvintele cele mai folosite şi, de asemenea, unul dintre cele mai degradate, un cuvânt căruia noi îi dăm înţelesuri complet diferite. Chiar dacă tema acestei Enciclice se concentrează asupra problemei înţelegerii şi practicii iubirii în Sfânta Scriptură şi în tradiţia Bisericii, nu putem pur şi simplu să facem abstracţie de sensul pe care îl are acest cuvânt în diferitele culturi şi în limbajul actual” (I,2).
Intocmai in acest sens, iata abordarea aceleiasi dileme de actualitate in gândirea spirituala a robului lui Dumnezeu Vladimir Ghika: “Daca exista vreun cuvânt al carui sens sa-l fi restrâns uzul vulgar –scria el – apoi acesta este caritate, al carui sens originar in acceptiunea greaca si latina este iubire: iubire dezinteresata, iubire libera. Iubire in acelasi timp eliberata si purificata. Caritatea este iubire. Daca unul dintre cuvinte si-a ingustat sensul prin uz pâna a insemna ‘a da de pomană’, a alina momentan o mizerie materiala, fiind chiar, prin injosire, asociat cu verbul ‘a face’ , ca si când un act de milostenie se face ca un lucru mecanic, – celalalt cuvânt a fost profanat si el, tot felul de lucruri fiind numite iubire… Vom folosi cele doua cuvinte –iubire, caritate – pentru a le lamuri, lamurindu-le unul prin celalalt, ca sa indepartam saracirea si confuziile de sens de pe urma carora si unul si celalalt termen au avut de suferit…. Aceasta caritate, aceasta iubire are drept obiect pe Dumnezeu si –deopotriva si inseparabil – pe aproapele nostru, dupa porunca de neclintit care a facut din aceste doua iubiri una singura. Dumnezeu este intr-adevar cel mai apropiat dintre cei apropiati noua, iar aproapele nostru este chipul sub care Dumnezeu pune la incercare in altul iubirea noastra pentru Dumnezeu”,scria Monseniorul Ghika in Liturghia aproapelui.

Deloc intamplător, pilda vietii Monseniorului Ghika, o viată inchinată slujirii aproapelui si incheiată cu mărturia jertfei supreme pentru credintă, rămane totodată grăitoare si pentru felul in care invătăturile lui, – ilustrate in scrieri si faptă – , continuă să iradieze printre urmasi, rememorată de multi, in mijlocul poporului din care s-a născut, ca si printre altii.
Ceea ce ne-a si adus aici, in aceasta seara binecuvantata de octombrie, ca sa evocam impreuna actualitatea unor faţete ale spiritualitaţii Monseniorului Vladimir Ghika, la cateva puncte de confluenţ? cu mari adevaruri conţinute in Enciclica Deus Caritas Est…
      “Pertransiit benefaciendo” . Despre Isus, Faptele Apostolilor (10, 38) spun că, pe oriunde a trecut, a făcut fapte bune . Aceasta pildă a lui Cristos, urmată cu smerenie si devotament de Monseniorul Ghika de-a lungul intregii sale vieti si până la moarte – aceasta viaţă a lui Vladimir Ghika, dăruita lui Dumnezeu si aproapelui – stă azi în atentia Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor.
Ea vine sa ilustreze si un alt adevar luminos regăsit in cuvintele adresate tuturor de Papa Benedict al XVI-lea in Deus Caritas Est (II,44): “Vietile sfinţilor nu se limitează la biografiile lor pământesti: ele imbratisează si viaţa şi acţiunile lor în Dumnezeu după moarte. In cazul sfinţilor”, – spune sfantul părinte Papa – “devine limpede faptul că acela care se îndreaptă către Dumnezeu nu se îndepărtează de oameni, ci dimpotrivă se apropie cu adevărat tot mai mult de ei”.

Andrei Brezianu
Roma şi Bucureşti, octombrie 2007

This function has been disabled for Vladimir Ghika.