Discursul rostit de mons. Ghika în noiembrie 1928 la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney (Australia)

PRINCIPII ŞI PRACTICĂ

Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament

Iată-ne în sfârşit aici, cei care am venit de departe, învingând toate greutăţile; am apucat în drumul nostru anotimpuri diferite, străbătând zări după zări; faţa pământului era mereu alta; am trecut, rând pe rând, de la tăcerea misterioasă a spaţiilor nemăsurate – cerul şi marea – la haosul năucitor al tuturor limbilor pământului; am întâlnit în drumul nostru popoare de toate rasele şi culorile, de toate religiile; am văzut animale şi plante deosebite de ale noastre, ore date peste cap şi zile devenite brusc mai scurte, prilej de a constata din nou schimbarea şi instabilitatea lucrurilor din lume; am venit pentru a regăsi şi a sărbători aici pe Cel Imuabil, cel care nu se schimbă şi se dăruieşte în orice loc, în acelaşi fel, tuturor. „Jesu heri et hodie et in saecula saeculorum” (Isus este acelaşi ieri şi azi şi în veci); o vom face părtaşă aici la bucuria noastră, o vom simţi în inima noastră, şi pe aceea care, după ce ni l-a dat pe vecie, pe pământ şi în cer, pe Mântuitor, veghează pretutindeni asupra noastră, cu atâta iubire.

Ceea ce vrem să sărbătorim după o călătorie care, deşi directă, a durat pentru noi peste o lună, este chiar ceea ce aveam de la plecare. Ne aflăm aici la această oră, pentru a putea releva mai bine lumii această identitate şi această veşnicie; pentru a arăta că El este acelaşi pentru toate rasele, pentru toate naţiunile, pentru toate timpurile; pentru a dovedi odată mai mult, printr-un pelerinaj de la un capăt al lumii la celălalt, al cărui scop rămâne cu toate acestea neclintit în inima noastră, că toţi sunt făcuţi pentru a-l recunoaşte, a-l adora, a trăi din el, a trăi prin El aceeaşi viaţă, pentru a ajunge la viaţa veşnică. Ne aflăm aici pentru a repeta, la celălalt capăt al lumii, două lucruri: că aceeaşi pâine a vieţii, care este Trupul lui Cristos, hrăneşte pentru viaţa veşnică sufletele tuturor popoarelor, din toate zările şi în toate secolele; şi că noi vrem să-i mulţumim cu toată tăria aceleia care ni l-a dăruit.

Am mers mult timp, mereu călăuziţi de cele cinci stele ale Constelaţiei voastre, Crucea sudului, şi ne-am oprit acolo unde ni s-a spus: „Sub aceste cinci stele veţi găsi o femeie – aceeaşi, cu un copil în scutece – acelaşi”. Şi ne-am prosternat în faţa lor, am adorat copilul şi am binecuvântat-o pe mamă. Împreună îi vom sărbători acum.

Venim cu bucurie şi la voi, fraţi din Australia, preaiubiţi fraţi în Cristos, în această familie a lui Isus care este mai mult decât o familie, este „chiar acelaşi trup” mistic dar real, izvorât din trupul real şi viu al Mântuitorului. Prin acela care se află pretutindeni şi pe care-l regăsim aici, voi sunteţi şi aveţi calitatea de a fi într-un fel pelerinajul nostru.

Alergăm cu bucurie spre o ţară a soarelui, care înainte de toate vrea să fie ţara Soarelui Dreptăţii, dovedindu-şi credinţa printr-un progres neîncetat, plin de bucurie, înfloritor, întăritor.

Salutăm cu bucurie ţara Crucii Sudului, care doreşte să fie demnă de emblema pe care-o are, podoabă a cerului său, evocare a Mântuitorului.

O ţară, toată azur şi aur pur, împodobită de natură cu culorile Mariei.

Ţara stânelor şi a stelelor, în care păstorii pot percepe întotdeauna pe un cer fără nori, dintr-o singură privire aruncată peste capetele lor, ceea ce domină lumea de acolo de sus, şi în aceste condiţii s-ar face de două ori vinovaţi dacă s-ar gândi prea mult la pământ pentru turmele lor. Stâne sub stele, făcute de asemenea pentru a aminti astăzi, la adunările noastre, în rugăciunile voastre şi ale noastre pe unicul Păstor care ne conduce şi unica familie pe care o formăm, pe care lumea întreagă ar trebui să o formeze.

Iată-ne ajunşi. Avem de tratat aici în zorii acestui congres, într-o ţară aflată în zorii tinerei şi puternicei sale vieţi, subiectul care reprezintă cel mai bine zorii mântuirii noastre, originea sa trecută şi într-un fel mereu actuală: relaţia între aceea care ni l-a dat pe Domnul Dumnezeu întrupat printre noi şi darul prodigios – sub specia pâinii – în care s-a dăruit pe el însuşi, a făcut-o el însuşi, prin ea, pentru mântuirea noastră.

La începutul acestui Congres, pentru a fi credincios spiritului său, voi cere sufletelor voastre şi sufletului meu să îngenuncheze cumva în mod invizibil, aşa cum o facem noi vizibil, îndoindu-ne genunchii, atunci când, la sfârşitul liturghiei, spunem aceste cuvinte din Evanghelia după Sfântul Ioan, care vor domina prin zdrobitorul şi fericitul lor mister, toate reflecţiile noastre:  „Et Verbum caro factum est, şi Cuvântul s-a făcut trup”, şi prin această femeie el se află aici.

Programul care trebuie să ne conducă, exprimă acest lucru într-un cuvânt, limpede dar defectuos, la care voi renunţa imediat, după ce mă voi servi de el doar o dată: „datoria” noastră faţă de Maria pentru darul divin al Trupului şi Sângelui Domnului nostru prin pâinea vieţii.

Nu despre o datorie trebuie să vorbim, şi mai ales nu aş dori să vorbesc despre aceasta ca despre o datorie. Graţia cheamă acţiunea harului – efuziunea unui „mulţumesc” pasionat, vehement, duios şi preocupat de a se dovedi prin fapte – mai mult decât evocarea scadenţei nu ştiu cărei poliţe a Atotputernicului în ce ne priveşte pentru cutare sau cutare binefacere, pentru care El niciodată nu s-a gândit să se tocmească cu noi. Datorie sau chiar tribut sunt cuvinte total nepotrivite pentru a exprima atitudinea fiinţei recompensate şi a unor daruri care, din partea lui Dumnezeu se vor daruri gratuite în oricare sens al cuvântului. Este şi „aceasta”, dar pentru noi mai cu seamă „nu este numai aceasta” şi dacă suntem demni de a fi aici pentru ceea ce avem de făcut, nu ne vom gândi câtuşi de puţin la aceasta în cursul convorbirii noastre. Vom folosi doar în treacăt aceste cuvinte, pentru a spune ce implică ele celor care nu ştiu, a aminti celor care uită şi a conferi recunoştinţei noastre mai multă conştiinţă, mai multă forţă. Nu li se vorbeşte copiilor despre datoriile lor faţă de părinţi decât dacă ei nu ţin cât de cât seama de ele. Aici este altceva. Ne vom gândi la ceea ce îi datorăm Mamei Mântuitorului nostru, nu atât în sensul unei datorii, cât binecuvântând-o şi iubind-o mai mult, preocupaţi cum vom fi să contemplăm ceea ce ea ne-a oferit şi modul în care a făcut-o, căutând mai degrabă decât nu ştiu ce satisfacţie abstractă pentru o exigenţă manifestă, bucuria filială de a găsi motive noi, profunde, reale şi vii, pentru iubirea noastră, pentru minunarea noastră, pentru adoraţia noastră către Dumnezeu în operele sale cele mai înalte. În spirit de bucurie şi de iubire ne vom apleca asupra acestor mistere, apropiate unele de altele, unde se adevereşte în asemenea grad Îndurarea lui Dumnezeu.

Ceea ce îi datorăm Mariei referitor la Euharistie este de un ordin infinit mai elevat şi de o legătură mai intimă decât orice altă binefacere venită către noi prin mijlocirea sa.

Sarcina mea nu este de a justifica, împotriva anumitor critici, un program care a fost agreat de vicarul lui Isus Cristos; este poate, totuşi, aceea de a o explica.

De ce dintre toate sacramentele şi binefacerile Dumnezeului celui viu, datorate indirect aceleia care ni l-a dat pe Mântuitorul nostru, acest loc aparte şi această apropiere împinsă până la extrem, acordată unuia singur dintre ele? De ce în preamărirea Pâinii vieţii, căreia, de aproape 50 de ani adunările noastre îi sunt consacrate, să adăugăm şi mai mult la această devoţiune principală şi singura declarată explicit, o devoţiune specială faţă de Sfânta Fecioară?

Facem aici o astfel de apropiere, determinată probabil în aparenţă în mod accidental, dar în realitate datorată unui ordin particular al Providenţei printr-o fericită întâlnire a sărbătorilor – subliniem în acest fel o atitudine în mod mai deliberat voită de pietatea noastră, pentru că între Maria şi Sfântul Sacrament există nişte relaţii pe care este important să le evidenţiem şi mai mult.

Fără îndoială, tot ce ne vine de la Isus ne vine indirect de la Maria, şi legitimează o neîncetată recunoştinţă, fixează în noi o atenţie aducătoare de învăţături şi haruri; dar celelalte sacramente sau binefaceri divine sunt nişte „instrumente separate”, derivaţii ale activităţii Domnului: Sacramentul care ne reuneşte aici este însuşi trupul Fiului Mariei în persoană şi nu în ecoul acţiunii sale. Este aceeaşi situaţie, acolo, ca pentru Întruparea întreagă pe care ea o prelungeşte printre noi; în locul unui anume har, al unui anume ajutor al Fiului Mariei, aici e vorba de chiar trupul şi sângele Fiului Mariei care se prezintă în faţa noastră. Biserica ţine să proclame identitatea absolută între trupul lui Isus aşa cum ne este dat în Euharistie şi trupul lui Isus născut din Maria. Fără a fi diferită, în planurile lui Dumnezeu am fi putut vedea această legătură mai puţin afirmată, sub o prezentare diferită. Or el este astfel, Dumnezeu a voit ca el să fie aşa. Pe acesta îl salutăm în bisericile noastre; vocea Sfântului Duh, cu toată autoritatea sa, ne face să cântăm: „Ave, verum corpus natum de Maria Virgine.” (Te salutăm, trup născut cu adevărat din Fecioara Maria). Este ceea ce trebuie să plutească ca un cântec viu de credinţă, de speranţă şi de iubire, deasupra adunării noastre, ca imn distinctiv, ca suflet vorbind despre întâlnirile noastre de astăzi.

Trupul şi Sângele lui Cristos este ceea ce sărbătorim aici; „Trupul lui Cristos”, adică ceea ce a fost, în adevăr şi în mod substanţial, împrumutat Mariei pentru a deveni în mod real şi substanţial al lui Isus; prin care Isus a depins de Maria mai mult decât de orice fiinţă din lume. „Sângele lui Cristos”, acest sânge pe care El l-a luat din ea pentru a-l putea vărsa pentru noi.

Acest sacrament ne este dat în jertfa pe care o sărbătorim împreună cu El, această jertfă a Liturghiei, care urmând învăţătura infailibilă a Bisericii, repetă cu adevărat, continuă, aplică sufletelor noastre jertfa Crucii, prin care Maria a dat lumii, pentru mântuirea noastră, cu preţul celei mai sfâşietoare dintre suferinţe, pe Fiul divin care îi fusese dăruit.

Aici se află şi ea într-o poziţie unică pentru înfierea noastră, în locul lui Isus şi în urma Sf. Ioan, în acest sacrificiu al Crucii, continuat în liturghia noastră şi în împărtăşirea noastră.

Ea se află aici ca model propus şi lucrător şi ca realitate contopită cu noi folosindu-se de împărtăşirea sfinţilor; ea se află aici participând la liturghie şi la comuniunea liturghiei care ne uneşte cu Dumnezeu şi ne face fraţi ai unei singure familii, pe pământ şi în cer.

Dacă aceasta este ea faţă de autorul sacramentului, care-l cuprinde în întregime de această dată, sacrament pe care el ni-l dă nouă, dacă ea se află în jertfa pe care ni-l oferă şi în familia unică care s-a format la picioarele Crucii – faţă de sacramentul în sine există în plus o legătură specială, strânsă şi directă, după cum vom vedea mai bine, mai departe; este singurul cu adevărat făcut pentru ea, instituit înainte de toate pentru ea, după cum este în întregime venit de la ea, prin acela care, în el, i se oferă. Este în primul rând sacramentul Sfintei Fecioare, îi aparţine.

În sfârşit, mai mult decât oriunde în altă parte, ea se află aici, într-o prezenţă perpetuă, datorată originii însăşi a ceea ce se oferă, vieţii sale preafericite, iubirii ei materne, mijlocirii sale universale, acestui rol de a-l urma pe Miel oriunde rezervat fecioarelor, şi între toate Fecioarei fecioarelor; puncte pe care le vom atinge pe scurt imediat, unul după altul. Există ceva mai mult: misterul Adormirii Maicii Domnului, în paralel cu cel al Euharistiei, pare atât de strâns legat de el încât îl completează şi îl încoronează, dându-i sensul cel mai plin de bucurie şi mai desăvârşit.

Aceasta nu este totul: Maria seamănă cu Euharistia (şi de altfel ce este aşa de uimitor în faptul că ea seamănă cu ceea ce este fiul său, după cum fiul său îi seamănă, în capodopera pe care a realizat-o fiul ei!). Ceea ce ea a fost este după acest model; ceea ce ne-a rămas nouă de la ea este la fel, dar într-un mod diferit.

Euharistia seamănă cu Maria (şi, iarăşi, ce poate fi uimitor când vine de la ea prin acela care se dăruieşte aici?)

Maria ne ajută să înţelegem Euharistia şi să o iubim.

Euharistia ne ajută să o înţelegem pe Maria şi să o iubim, şi aceasta atât în ordinea ideilor pure şi a realităţilor esenţiale, cât şi în lucrurile pe care Providenţa le face şi lasă să fie făcute printre noi, de-a lungul secolelor, în Biserică, unde până şi sanctuarele Mariei par consacrate preamăririi Sfântului Sacrament, în timp ce Sfântul Sacrament pare să-şi ia sarcina de a face totdeauna să strălucească şi mai mult măreţia Mariei.

Aşadar, este important fără îndoială, prin subiectul care ne-a fost propus, să punem în lumină o bogăţie supranaturală în plus din tezaurul Bisericii, cu ocazia sărbătorilor de astăzi, precum este important să-i aducem aici lui Dumnezeu, cu această ocazie, altceva decât acest simplu omagiu intelectual născut din gândirea noastră iubitoare, alături de manifestările exterioare lăudabile dar imperfecte oricât de emoţionante şi de bine primite de Dumnezeu ar fi ele. Şi în desfăşurarea a ceea ce Dumnezeu face pentru noi în această lume, dacă astfel stau lucrurile, înseamnă că există ceva ce trebuie să se facă, vreo scânteie cel puţin care trebuie să ţâşnească din întâlnirea acestor pietre pe care Petru le-a ales sau care împreună cu mărturisirea lui Petru, mădularele vii ale lui Cristos le-au adus aici, pentru a edifica prin eforturile noastre, un discret şi sfânt aşezământ al Ierusalimului ceresc.

În afară de aceste motive profunde, care în continuarea discuţiei noastre vor fi şi mai bine puse în evidenţă, în ce priveşte tema unei apropieri noi, solemne, între Fecioară şi Ostie, propusă minţii şi inimilor noastre, putem repeta împreună cu Bossuet, cu toată exactitatea, că pentru înţelegerea operei mântuirii şi progresul sufletelor noastre: „Se întâmplă cu acest fiu şi cu această mamă ceva asemănător cu două oglinzi opuse care trimiţându-şi înapoi, în mod reciproc, tot ceea ce primesc printr-un fel de emulaţie, înmulţesc obiectele până la infinit.” (Prima predică pentru Vinerea mare despre Patimile Domnului Nostru.)

Din cauza acestei legături speciale dintre Sfânta Fecioară şi Sacramentul care ni-l prezintă pe fiul ei, există două etape în mişcarea gândirii noastre spre dublul subiect care ne preocupă. Una din ele priveşte acţiunea” fiat”-ului într-un trecut continuat, perpetuat şi se referă la cel care ne este dat în Sacrament; cealaltă vorbeşte despre Sacramentul însuşi. Iar cea dintâi, care pare să se îndepărteze oarecum de subiect şi de ocazia prezentă, este, dimpotrivă, chiar condiţia şi calea de acces. Euharistia nu este decât Întruparea perpetuată, iar „fiat”-ul care a produs, prin lucrarea Sfântului Duh, venirea Mântuitorului în mijlocul nostru, este punctul de plecare ce se impune mai întâi şi în mod inevitabil gândirii noastre.

Dumnezeul care s-a făcut trup a luat de la Maria această carne. Isus este în acelaşi timp „ex Maria şi ex Deo”(fostă Maria şi fostul Dumnezeu) cum le spune sfântul Ignaţiu Efesenilor încă din zorile Bisericii. După aceste cuvinte care la prima vedere par puţin aspre, seci şi obscure, dar atât de pline de conţinut, prin care teologia a încercat să precizeze exact gândirea umană în această privinţă – „consubstanţial” cu Tatăl cel veşnic în calitate de Dumnezeu, el este de asemenea, după cuvintele venerabilului Bède [45]în calitate de om „consubstanţial cu Mama lui”. Astfel sensul lor se clarifică, se înviorează şi se înţelege în toată profunzimea darului prodigios, în toată ingeniozitatea fără sfârşit a iubirii divine în căutarea noastră. Mijlocitorul ne arată aici cum se ţin cele două capete ale lanţului în opera mântuirii noastre: natura divină venită prin zămislirea eternă a Cuvântului, natura umană cuprinsă acolo, prin cea mai strânsă, cea mai intimă, cea mai completă dintre înrudirile pământului, de către acela care este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, totul nefăcând decât una, fire umană împrumutată pentru a fi luată, trecută într-o altă ordine; nici distrusă, nici amestecată, nici alterată, ci rămânând întreagă, perfectă şi foarte pură, răpită doar pentru a forma o singură persoană împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. Oricât ar putea fi lucrurile de strâns unite, Dumnezeu prin Cuvântul veşnic, adresându-se unei naturi pe care o ia în această lume, nu mai spune: „Acesta este al meu”, ci „Acesta este una cu mine, acesta sunt eu.”

În pietatea sa plină de cunoştinţe subtile şi de rezonanţe profunde, Evul mediu exprimase până şi în operele de artă legătura creată între Isus şi Maria de această zămislire umană a Fiinţei divine şi ştiuse să o facă printr-un nobil şi misterios simbol, al cărui sens a rămas mult timp obscur generaţiilor noastre moderne, mai puţin preocupate de a trăi printre realităţile credinţei şi mai puţin la curent cu textele liturgice alese în mod intenţionat de Biserică: simbolul penei şi al călimării. Folosit în operele de sculptură şi de pictură, acest motiv abundă în secolul al XV-lea întâlnindu-se pe pământurile flamande precum şi în nordul Franţei şi Italia, unde Botticelli a făcut din el subiectul unui tablou admirabil. În toate aceste imagini, care surprind şi îi intrigă pe cei neavizaţi, Maria este reprezentată ţinând o călimară în care, cu ochii fixaţi asupra mamei sale, copilul Isus înmoaie o pană pentru a scrie, pe un pergament ce i se întinde, cuvinte încă nehotărâte. Aluzia se îndreaptă total şi foarte exact la Misterul Întrupării. Folosirea în timpul Crăciunului, la liturghiile dedicate Sfintei Fecioare a fragmentului din psalmul 44: „sicut calamus velociter scribentis” (ca o pană de scriitor iscusit) este punctul de începere liturgică a alegoriei aleasă în rugăciunea Bisericii.

Dar însăşi alegoria spune aceasta: Cuvântul divin, Vorba necreată, Cuvântul inefabil, Cuvântul mai întâi gângurit în limbajul uman, este scris în sfârşit, în întregime de Maria cu litere de carne şi sânge pentru mântuirea tuturor. Sfintele Scripturi nu mai sunt de acum înainte profeţii şi imagini. Cuvântul s-a făcut Fiul omului după „fiat”-ul Mariei, şi el scrie cu carnea şi sângele său tot Cuvântul lui Dumnezeu, tot secretul lui Dumnezeu în ce ne priveşte pe noi – şi pentru Eternitate.

Mântuitorul şi această Pâine a vieţii, ne-au fost date de un „fiat” care exprimă Cuvântul şi, prin atotputernicia lui Dumnezeu, înfăptuieşte venirea lui printre noi. Bossuet ne spune în prima lui Predică despre Bunavestire: „Tatăl cel veşnic trimite un înger la această femeie «binecuvântată între femei» pentru a-i propune misterul care nu se va realiza atâta timp cât Maria va fi nesigură, astfel că această mare lucrare a Întrupării care de atâtea secole ţinea în aşteptare toată natura, chiar atunci când Dumnezeu este hotărât s-o împlinească, rămâne încă în suspensie până când Fecioara va consimţi, atât de necesar a fost oamenilor ca Maria să dorească mântuirea lor.

Tot ceea ce este omenesc pe pământ şi în afara acestei lumi, ca şi întregul univers, aşteptau acest cuvânt. Îl aştepta şi Dumnezeu se poate spune, (este cazul să reamintim cu această ocazie, pentru că preamărim aici pâinea ospăţului mistic), mai ales cel care „dorise atât de tare să mănânce împreună cu noi acest Paşte, cel dintâi din lumea nouă”. Această dorinţă, la ceasul când oamenii par, ca prin ironie, cei mai îndepărtaţi de viaţa comună cu Dumnezeu, cei mai închinaţi răului pe toată suprafaţa pământului, o femeie umilă, într-un colţ pierdut din sărmana Iudee, va permite într-o zi printr-un singur cuvânt împlinirea ei. Iar ostia din această dimineaţă, care v-a atins buzele, această prezenţă reală a Omului – Dumnezeu care a pătruns în această dimineaţă în trupul şi în sufletul vostru, de acolo au pornit. Să vă amintiţi de aceasta în timp ce vă vorbesc.

Există acolo, după cum s-a spus, un cuvânt mai decisiv chiar decât cuvintele creaţiei. Apare o altă ordine, infinit superioară naturii însăşi. În prima zi s-a spus: „Să fie lumină […] şi lumină se făcu” Aici este ceea ce Bisericii îi place să numească „lumen Christi”, lumina lui Cristos, cu toată ordinea mântuirii care apare. Şi printr-o uimitoare apropiere, în care se adevereşte într-o „lumină” nouă (cuvântul se impune din nou) infinitatea perfecţiunilor divine în iubire, Dumnezeu nu mai spune atunci doar: „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”, ci: „Acela care este Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, să se facă după asemănarea omului decăzut;” nu numai pentru a-i reda locul pierdut, dar şi pentru a-l ridica şi pe el la demnitatea ce nu-l aştepta de Fiu al lui Dumnezeu, de frate al lui Cristos; doar răspunzând la toate chemările lui Dumnezeu cu un „fiat” asemănător cu cel al Mariei, el acţionează conform cu ceea ce Dumnezeu doreşte din ceea ce acest „fiat” a adus lumii în timp şi în eternitate.

Acest răspuns la „fiat lux”(să fie lumină), această corespondenţă de termeni care a avut, în mod misterios, cel mai mare efect produs vreodată ca urmare a cauzelor şi a secolelor, sunt inaugurate de aceea care începe era divină a acestei lumi, fără a înceta să fie pentru noi nici femeia sărmană, nici creatura delicată care a fost, nici fiinţa topită în Dumnezeu aşa cum este acum, exercitând peste tot universul regalitatea cea mai nelimitată ce poate exista.

De la începutul acestei ere, în noua ordine pe care acest „fiat” a adus-o, avem o răspundere extraordinară pentru fiecare răspuns al sufletelor noastre la chemările Domnului, la fiecare condiţie ce ne-o pune, pe care noi o putem admite sau respinge. Să nu uităm că prin aceasta rămânem totdeauna fiii Mariei şi fraţii lui Isus, şi o întreagă lume care condiţionează se află acolo, depinzând, cu infinite consecinţe, de un singur gest al nostru, executor voluntar al voinţei divine.

„Fiat” aşadar, „fiat” al asentimentului înţelegător, ghicind, prin plinătatea harului, ceea ce Dumnezeu închide în cel mai adânc loc din sine, ceea ce el poate prefera în această lume conform asemănării dintre perfecţiunile sale cele mai de necomunicat. „Fiat” întârziat o clipă pentru a răspunde în modul cel mai desăvârşit, simţindu-se gata de a refuza, în numele unei mai mari iubiri de Dumnezeu, cea mai sfântă dintre misiuni,dacă această misiune cerea o jertfă prin care o realizare mai umană a îndurărilor divine era pusă mai presus de grija pentru un bun mai sfânt, mai închinat lui Dumnezeu şi anume absoluta ei consacrare virginală purităţii infinite a lui Dumnezeu; şi „fiat” răsplătit poate încă şi mai mult pentru această condiţie pusă, mai demnă de Dumnezeu, decât pentru asentimentul însuşi la ceea ce Dumnezeu îi propunea.

„Fiat” pregătit de o întreagă serie de ascensiuni succesive, „păstrate în inima sa” în timpul întregii existenţe de până atunci, într-o acumulare de haruri niciodată obstrucţionate, ajungând, ca pe o culme, la conceperea spirituală a Fiului lui Dumnezeu aşa cum îl aştepta lumea, aşa cum este El, pentru a putea merita, dacă nu în sensul absolut să coboare în sânul său, cel puţin să nu fie nedemnă de aceasta; să fi făcut, în plinătatea harului, tot ce o fiinţă umană putea face pentru a-l chema la ea prin rugăciunile sale, prin virtuţile sale, prin lucrarea sa asupra Inimii lui Dumnezeu, şi a fi sfinţită, aleasă de El dintre toate fiinţele: „Ecce ancilla Domini, fiat mihi secundum verbum tuum…” (Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău).

„Fiat” care face ca „slujitoarea lui Dumnezeu” pentru că ea este şi vrea în mod absolut să nu fie decât slujitoarea Domnului, să-l vadă pe Dumnezeu punându-se de acum înainte în slujba noastră. El ne-a spus: „A venit să slujească: Venit ministrare” şi rămâne ca la ordinele noastre. Ne-a spus: „Tot ce veţi cere Tatălui în numele meu eu voi face: quodcumque petieritis Patrem in nomine meo, hoc faciam.” Prin „porunca nouă”, pe care o îndeplineşte înaintea noastră şi mai mult decât noi, ajunge să se aşeze la picioarele copiilor lui pentru a le spăla.

De acum înainte Dumnezeu, care comandă la toate pentru a ne face să participăm la mântuirea pe care ne-o oferă, se pune la dispoziţia noastră şi la bunul nostru plac, de la spălarea picioarelor până la Cruce, de la ascultarea faţă de Iosif în atelier până la mărturia pe care-o face în faţa oricărui preot la altar, de la tabernacol până la viaticul ultimului nostru ceas.

„Fiat”-ul suficient pentru ca, în aceeaşi clipă, din trupul şi sângele Mariei, să se formeze primul început al Trupului şi Sângelui lui Isus, acelaşi trup pe care voi l-aţi primit, pe care noi l-am primit, pe care în această dimineaţă l-am chemat din nou în această lume. Cum? Trebuie oare să-l căutăm? În imnul acatist al grecilor, printre miile de nume pline de semnificaţie care se adună şi se grăbesc într-o litanie aproape fără sfârşit prin care i se aduce laudă Sfintei Fecioare, îmi amintesc pe această temă unul dintre ele, mai nimerit decât oricare altul: «Te salut, pe tine cea care „în aceste opere nemaiîntâlnite ale Domnului nostru” nu ai ţinut să afli cum s-a făcut» Este vorba de „adumbrirea Duhului Sfânt”, şi nu de flacăra Rusaliilor, ce a învăluit-o atunci pe Maria pentru împlinirea misterului. În această umbră trebuie să rămână un suflet creat după modelul Mariei – şi în trăirile evlavioase pe care Duhul Sfânt le poate trezi în sufletele noastre – când acest mister ne este propus.

„Quis enarrabit generationes suas?” (Cine poate explica zămislirea sa?)

Formula pe care o folosesc cărţile şi instrucţiunile curente ne fac să înţelegem că trupul Domnului nostru, acelaşi pe care îl sărbătorim şi îl primim aici, a fost zămislit din „sângele cel mai curat al Mariei”; această redactare destul de plată nu este inexactă, dar pare oarecum seacă fiind în acelaşi timp prea accentuată. Evocă, de asemenea, ceva privit în mod prea material, prea vag. Spune prea mult şi prea puţin; de asemenea prea stângaci cu semnificaţii împovărătoare şi credinţă timidă.

Dacă ne este permis să ne gândim la ceva mai precis şi mai satisfăcător pe această temă, nu ar fi oare plăcut să se spună că trebuie să fi fost sângele însuşi, cel care curgând prin vene, a permis în clipa decisivă formularea gândului de supremă iubire de Dumnezeu, cel care ajungând în inimă şi pe buze a determinat voinţa şi rostirea „fiat-ului”, cel care s-a emoţionat la prima apariţie a îngerului, cel care „a servit, cu adevărat a servit” vieţii de har în realitatea vie a acestui trup; nu este permis oare să spunem că sângele a fost materia cu adevărat aleasă care a venit să formeze primele contururi ale Trupului şi Sângelui lui Isus, aşezându-se pe o părticică infimă, fără de prihană strămoşească, dintr-o fiinţă deja răscumpărată de Sângele care avea să izvorască din rodul trupului său? Acest Sânge care de acum înainte se reuneşte cu Dumnezeu prin ceea ce este cel mai sfânt pe pământ şi în cer, se leagă în trecut de omenirea cea mai amestecată, de oamenii păcătoşi precum şi de oamenii de bine, în această descendenţă de la prima Evă la noua mamă a celor vii; copacul lui Zaheu, creanga purtată de copac din primele zile, devine pomul vieţii: via din care, la rândul nostru, devenim mlădiţele purtătoare de rod binecuvântat. Şi în acea privinţă ce mistere profunde de lucruri voite până în tainiţele trupurilor şi sufletelor, de-a lungul atâtor generaţii, în aceste planuri ale lui Dumnezeu, lipsite de căutări asidue, dar în care totul este aranjat în mod prodigios printr-o artă greu de imaginat, în singura armonie a unui act unic şi pur!

Dacă ordinea naturală a fost urmată, acesta este misterul „unei singure inimi”, ce bate într-un ritm unic după prima clipă a Întrupării, inima imaculată a acestei Fecioare între fecioare şi mamă între mame, pentru că dintre toate a fost unica mamă care a zămislit din ea singură trupul copilului ei.

Sângele care se dăruieşte neîncetat şi laptele care va fi oferit. Dar mai mult decât atât, pentru uniunea intimă a fiinţelor, sufletul care-l urmează pe Dumnezeu în toate lucrurile şi care devine prin aceasta tot mai demn de a-l purta în sânul său.

Cel dintâi „fiat”, care face din Maria maica Dumnezeului şi Mântuitorului nostru este urmat de multe alte „fiat”-uri care ne îndrumă nu numai spre Acela pe care noi îl primim în sacramentul de la altar, ci spre Sacramentul însuşi. Cei pe care-i vizează tema noastră sunt mai ales cei de la Cruce şi de la prima liturghie…

„Fiat-ul” teribil al Crucii. Noi nu mai suntem gata să-l acceptăm pe Dumnezeu în darul lui Dumnezeu. Suntem departe de bucuria fără nume simţită la venirea îngerului şi la Magnificat. Ieslea cedează locul spânzurătorii; braţele stâlpului infamiei le înlocuiesc pe cele ale mamei; cuiele – strângerea la pieptul său. A fost acceptat…”fiat”. Ea îi primeşte, pierzând din vedere pe cel care înseamnă totul pentru ea, pe cei pe care nu-i cunoaşte, nenumărata mulţime anonimă a tuturor păcătoşilor răscumpăraţi; în Sfântul Ioan ea păstrează un fiu unic, dar oricât de iubit ar fi, este înlocuit, schimbat cu cel adevărat, cel Divin – iar pe de altă parte, ea primeşte mizerabila şi nesfârşita noastră mulţime. Iar durerile naşterii, pe care nu le-a cunoscut la zămislirea Mântuitorului, sunt transferate acolo, multiplicate şi sporite fără măsură, pentru a ne naşte printr-o moarte trăită şi o moarte împărtăşită în mod spiritual. Toate acceptările dureroase au loc aici, pentru o jertfă continuată fără încetare la liturghia noastră. „Stabat” şi „stat.” După obţinerea iertării, ofranda veşnică şi paşnică, singura jertfă perfectă, pâinea vieţii, sunt şi ele obţinute cu acest preţ.

După acest „fiat” al Crucii, atât de înspăimântător încât nu a putut fi rostit decât prin suflet, şi asupra căruia Evanghelia tace, urmează „fiat-ul” primei liturghii şi al celei dintâi împărtăşanii. Nu mai există „sabbat”, nici templul tinereţii; ordinea antică s-a năruit în crimă. Fiul trupului său nu mai este din această lume; este apusul zilei de repaus divin atât de mult timp sărbătorit, este ziua Domnului care, încet, încet se instalează.; nu mai este ziua odihnei divine, ci a muncii; la aniversarea luminii sunt zorii zilei celui Înviat, ieşit din Mormânt, dar de acum exilat din Universul vizibil, – zorile lumii noi în tot necunoscutul timpului ce va urma consacrat numai Spiritului Sfânt, care suflă unde vrea el, după ce a plutit pe ape în primele tenebre în faţa ochilor noştri. Acesta este sfârşitul unei lumi, dacă este începutul unei lumi noi şi iată că se leagă deodată, printr-un nou „fiat” o relaţie profundă şi consubstanţială cu fiinţele trecutului şi cu cele ale viitorului. Este exilul consimţit mai întâi şi reîntâlnirea amânată până în ceasul în care Voia Domnului va fi cel mai bine împăcată. Întârziere îndelungă de a-şi regăsi fiul, trup şi suflet, la ea şi la cel preferat, Sf. Ioan; cei preferaţi aşteaptă cel mai mult şi ştiu să se sacrifice fără a număra. Ea ştie că întâlnindu-l mai rar şi în mod diferit aici pe pământ, îl întâlneşte în realitate mai mult şi că merită mai mult pentru ceilalţi, că obţine mai multe haruri pentru mulţimea sufletelor ce trebuie salvate şi, aşteaptă… „Fiat”… Ea aşteaptă, dispunând „de acelaşi sacrament ca şi noi”, ducând aceeaşi viaţă ca şi noi în raport cu fiul său şi Dumnezeul său, trebuind să facă pentru a-l primi acelaşi act de credinţă ca şi noi, la ea cu un merit greu de imaginat la vreo fiinţă cunoscută. Această bucată de pâine pe care Ioan, într-un colţ al casei sale, i-o întinde după ce a repetat tremurând cuvintele şi gesturile aceluia pe pieptul căruia şi-a odihnit capul în seara care nu se uită, „este” fiul ei, cel pe care l-a purtat în pântecele, pe braţele, care a fost toată viaţa ei, carne din carnea ei, suflet din sufletul ei, pe care, după ce a murit, l-a ţinut pe genunchii ei, asupra căruia, după ce s-a ridicat din mormânt, a încercat să reverse mângâierea mâinilor ei, dar a auzit, probabil, spunându-i poate chiar ei, oricât de blând a fost tonul: „Noli me tangere…”(Nu mă atinge) Ce-o fi fost simţit ea la cea dintâi „frângere a pâinii” a unei pâini câştigate fără îndoială prin sudoarea frunţii, prin munca mâinilor fiului adoptiv ca şi a mâinilor adevăratului fiu, rodul trupului său, ale pescarului de pe malul lacului ca şi ale meşteşugarului din Nazaret? „Acesta este trupul meu…” spune acest lucru, o Doamne, sufletelor îndepărtate de fiinţa pierdută, dar mamei, mamei acestui fiu… acel „Fiat mihi secundum verbum tuum” (Fie mie după cuvântul tău) capătă aici o profunzime de credinţă de nebănuit, în care se adună într-un fel toate afirmările credinţei noastre pline de bucurie, recunoştinţă şi consolare. Ea a împărţit totul cu noi şi aş crede chiar că spre cea mai mare fericire a noastră, cu mai puţină bucurie evidentă. Aş inclina să cred, că aceea care stătea în picioare în faţa Crucii, care înţelesese cu adevărat pe fiul ei pe care-l zămislise cu inima înainte de a-l da lumii, a trecut aici, uneori printr-o încercare fără margini, decât să fi găsit neîncetat mângâieri miraculoase. Aşa cum fiul său a cunoscut grija, dezgustul şi teama, şi care fiind deopotrivă Dumnezeu adevărat şi om adevărat a fost ispitit, tot astfel şi ea, deopotrivă femeie adevărată şi mamă adevărată a lui Dumnezeu, a împlinit ceea ce trebuia cel mai mult făcut pentru mântuirea lumii şi poate cel mai puţin potrivit pentru ea, spunând din nou „fiat”. Acest sacrificiu unic al Crucii este de asemenea o cedare voluntară pe care ea o face în această viaţă. Privilegiul, pe care ea l-a avut de a aduce pe lume pe Fiul lui Dumnezeu şi de a-l oferi în mod tragic în acelaşi moment în care el se oferea, i se ia, ea acceptând să i se ia …”fiat”… pentru Biserică, pentru copiii ei adoptivi. Cel care rămâne alături de ea este fiul pe care nu-l mai poate adora, dar care îi poate oferi printr-un oficiu misterios, pe fiul pe care-l adoră ca pe Dumnezeul ei; iar sensul divinităţii acestui fiu se mai afirmă prin aceasta, în ea, şi se glorifică. După jertfa de pe Cruce, după înfierea oamenilor, dreptul de a face să revină fiul său printre noi, pe pământ, cu trupul şi sufletul, dreptul unic al Neprihănitei şi al celei Alese, trece la noi preoţii, aşa nedemni cum suntem (cu singura tranziţie, pentru ea, a ucenicului cel mai iubit). O serie de îndolieri nemaiauzite şi de renunţări pe care le depăşesc numai Întruparea şi Patima fiului său.

În aceste jertfe şi în aceste împărtăşiri nu trebuie văzut doar aspectul referitor la încercarea şi credinţa eroică, ci este mai mult decât atât.. Acesta există doar în ce o priveşte pe ea, fiind atenuat de atâtea alte ore de consolări fără egal: din partea lui Isus cât de puternică trebuie să fi fost revărsarea prezenţei sale ascunse, inimă lângă inimă în toată profunzimea invizibilă, mai divină decât şederea în primele luni în fiinţa maternă. Dar trebuie să semnalăm celălalt aspect al problemei, mai puţin evident pentru imaginaţia noastră şi adeseori mai puţin subliniat. Pâinea vieţii a fost instituită înainte de toate pentru ea, – ajutor unic în exilul în care se consuma cea mai exilată dintre toate creaturile de pe pământ – restituire prin duioasă iubire filială a ceea ce ea a dat într-un anume fel – răsplată sfântă a hranei sufleteşti mulţumind pentru sângele primit, pentru laptele dat, pentru tot sprijinul din copilărie, pentru afecţiunea geloasă şi fără margini izvorâtă dintr-o inimă preaplină – grijă de a nu o lăsa „orfană de fiu”, dacă acest cuvânt ar exista, lipsită de tovărăşia vie a unui fiu care era Dumnezeul său, pe creatura cea mai sfântă a Universului şi „mama” cea mai mamă care a putut exista – gând de a răspunde aspiraţiei secrete a inimii Mariei, acestei rugăciuni tacite care, poate, chiar înainte de discuţiile de la Cafarnaum, trebuie că se înălţase din adâncul sufletului său… Nu ni se pare oare că o auzim?

„Dacă trebuie să mă părăsească într-o zi fără ca eu să-l pot urma, dacă trebuie să-l dau lumii conform teribilelor avertismente ale profeţilor, să-mi lase ceva care să fie mai mult decât o urmă a venirii sale în inima mea…să fie el, tot el, chiar el, cu totul el… să găsească acel ceva!; să mă pot hrăni, dacă nu cu vederea lui la care trebuie să renunţ, cel puţin cu o prezenţă reală a Dumnezeului meu care totul poate, a fiului meu care nu mă poate părăsi! Dacă profeţii sunt profeţi şi inima mea este un profet. Dacă pe acest fiu unic, mi-l smulg pentru a-l dărui tuturor, să fie păstrat, redat, multiplicat într-o formă pentru mine şi pentru toţi. Tu eşti Atotputernicul…Fiul meu şi Dumnezeul meu, nu mă vei părăsi nici chiar cu trupul tău care a fost zămislit din mine, nici cu sângele pe care-l ai din inima mea. Tu ai creat toate lucrurile din nimic…fă aceasta…găseşte ceea ce poate fi o jertfă fără a fi un abandon, un dar fără a înceta să fie un mister… Fă-o în numele iubirii noastre, fă-o în amintirea mea…”

Plămădită din dorinţele ei, ca pentru ea anume (singura care îl poate primi în mod desăvârşit, şi care poate satisface dubla nostalgie a fiului divin şi a maicii preacurate), Pâinea vieţii a fost primită de ea spre bucuria Dumnezeului celui viu, cum nici o fiinţă de pe lume nu putea s-o facă. Ce putea fi această luare înapoi a sufletului mamei prin tandreţea fiului şi această bucurie a Dumnezeului celui Drept de a găsi un suflet nepătat şi aproape fără limite pentru a se odihni în el? Va fi mai multă bucurie în cer, a spus Domnul nostru, pentru un singur păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire (L 15,7), dar în Maria, topindu-se încă în bucuria intimă şi personală a fiului ghemuit în fiinţa mamei sale, există toate aceste bucurii pentru Inima lui Isus; toţi păcătoşii ei îi datorează iertarea divină iar toţi drepţii pe autorul perseverenţei lor.

Toate acestea printr-o acumulare de haruri ce sporesc fără încetare până în ultimul ceas, doctrină atât de alinătoare pentru noi înşine, unde totul se petrece printr-o hotărâre specială a lui Dumnezeu, într-o anumită inconştienţă, spre mai binele umilinţei noastre şi pentru reînnoirea mereu mai generoasă a elanului nostru, toate acestea în schimb, în Maria aveau plinătatea realităţii pe care ne-o înfăţişează, plinătate meritată mai ales pentru noi, şi de unde ne putem adăpa fără încetare.

Vedem tot ce a ieşit din acest „fiat” iniţial, urmat de atâtea altele. Iată noua Evă, rodul vieţii sale, contemplat, purtat de ea şi pe lângă ea; să-l privim acum în el însuşi.

Ea este deci acolo, în trecut, la izvorul oricărui ordin de mântuire, „causa vitae”, cauză a vieţii, cum spune Sf. Efrem, „causa nostrae laetitiae”, cauză a eternei noastre bucurii, cum o cântă litaniile noastre. În acelaşi fel ea este acum în inima jertfei care continuă ofranda Crucii, în sacramentul rezultat din jertfă, în întâlnirile sfinte care fac din toţi familia fără limite a Tatălui ceresc. Toate trei, elemente legate şi inseparabile, cu exigenţele de asemănare practică pentru noi.

Ea se află, deci, după cum spuneam, în Sacrament, în acest rod al Jertfei care este rodul trupului său, pe care mulţimea de credincioşi şi preoţi a venit aici să-l adore; dar în ce fel se află ea acolo? Este oare permis să ne cufundăm mai adânc în mister şi să o facem fără greşeală? Ar fi atâtea de spus despre ceea ce poate fi numită genealogia Euharistiei ca şi despre cea a lui Cristos de acum două mii de ani! Dar pentru a ne restrânge la esenţial există un raport direct, infinit de strâns între „fructul vieţii” şi cine l-a purtat. Ceva care nu are nume şi care aproape atinge personalitatea, fără însă să o facă, ceva care trece acolo de la unul la altul cu caracteristici de asemănare şi uniune de neşters, o dependenţă voluntară alături de o independenţă mutuală. Orice relaţie paternă şi maternă este capodopera lui Dumnezeu! – relaţie alcătuită bine după chipul său, ca ceva ce se deosebeşte fără să se separe, ca ceea ce consacră în acelaşi timp legătura cea mai puternică şi dreptul cel mai mare de a fi în sine, putând şi trebuind în acelaşi timp să ajungă, printr-o iubire reciprocă, la o unire şi mai înaltă, dar şi mai intimă, fără a face să dispară pentru aceasta nici una din existenţele personale!

Există aici o legătură de dependenţă, mai strânsă decât la oricine, pentru Fecioara Maria, dar nu şi resturile vii ale unei persoane, o derivaţie misterios de puternică şi reală, o asemănare sublimă, o legătură inexprimabilă, dar nu amestec sau identitate materială.

O doctrină bine intenţionată, dar suspectă, pe care Benedict al XIV-lea a tratat-o cu duritate într-una din scrierile sale, fiind pe punctul de a o transforma în erezie, a vrut să spună mai mult, să vorbească despre o prezenţă personală, încorporată în ostie şi de o permanenţă substanţială a Mariei în sacramentul altarului. Nici teologia, nici ştiinţa, nici pietatea nu găsesc acolo în fond o rezolvare. „Relicvele Mariei” care nefiind nicăieri, n-ar fi fost decât acolo, aşa cum se dorea, nu sunt, ca să zicem aşa, în Sacramentul altarului, ci conform tradiţiei unanime a Bisericii, doar într-o altă lume. În sfânta ostie totul, din punct de vedere al naturii umane, derivă din ea, totul se înrudeşte cu ea şi cu o intimitate nemaiauzită, nimic nu ar putea să se identifice cu ea.

Ea nu se află în sfânta ostie în sensul material al cuvântului, dar este în Inima aceluia pe care ostia îl conţine, fără o prezenţă trupească şi personală nepotrivit amestecată cu cealaltă prezenţă, dar într-o fuziune intimă, întru totul spirituală, care este chiar aceea a stării sufletelor preafericite.

Şi mai cu seamă „alături” într-un act „de prezenţă perpetuă”, de perpetuă companie. Cine ne va despărţi de iubirea lui Isus? spunea deja Sfântul Paul pe acest pământ; cine va despărţi acest fiu de această mamă, această fiinţă aflată deja toată în posesia Dumnezeului său, de însuşi Dumnezeu, acest Dumnezeu care ţine la ea mai mult decât la orice altă fiinţă din univers, la ea, odihnă şi bucurie în toată creaţia, cine-l va despărţi de ochii ei divini, de ochii ei prea puri pentru a vedea răul? În plus ea este aici pentru că este întotdeauna, faţă de orice altceva din această lume, mai aproape de ceea ce este multipla şi unica prezenţă a trupului fiului ei şi pentru că inima ei este potirul spiritual, deopotrivă, al ostiilor, al împărtăşirilor, al celor care se împărtăşesc şi al celor aleşi, strâns legaţi unii de ceilalţi, în strânsă dependenţă unii de ceilalţi.

Dacă prezenţa materială a Mariei nu este aici decât indirectă şi derivată, motivele şi realizările prezenţei sale spirituale sunt nenumărate. Ea este aici prin ceea ce comportă viziunea de beatitudine. În raport cu Dumnezeu întrupat, prezent în ostie, ea se află aici în mod misterios şi profund prin uniunea vieţii veşnice, pe deplin dobândită. În raport cu noi, doctrina comună şi atât de alinătoare a Bisericii asupra viziunii de beatitudine faţă de lume, este aici ridicată la culme: dacă, dincolo de unirea cu Dumnezeu singur, centrul legării noastre de univers şi al atenţiei noastre faţă de acest univers este lucrul de care în această lume am fost cel mai legaţi prin natură şi prin har, – în ce grad, cu ce concentraţie nu este ea în jurul a ceea ce este fiul ei trăind pe pământ, repetând acolo jertfa sa, lucrând la opera sa de mântuire, scufundându-se până în inima sufletelor salvate? Pentru a avea o mai riguroasă idee despre aceasta, să ne gândim la starea reală şi actuală a sfinţilor, atât de diferită de starea lor de pe pământ unde noi vedem mai ales exemplul lor şi încercarea lor, în timp ce acum, prin efectul fericirii veşnice, starea lor este cea mai de neînchipuit participare la esenţa, bucuria şi activitatea divină. Ca cea care atinge ordinea divină mai presus decât orice altă sfinţenie creată, ea se află în plus şi deja în posesia a tot, ea nu mai părăseşte pe acela pe care-l iubeşte şi nu are nevoie să-l găsească mai mult (un singur lucru îi lipseşte, ca şi lui Dumnezeu însuşi:” noi „şi un motiv în plus pentru care ne grăbeşte ea să mergem la ea şi la el).

Ea este aici, din iubire personală, de la persoană la persoană; ceea ce este rezervat Maicii unice de către Fiul unic, Mamei lui Dumnezeu de către Fiul lui Dumnezeu. Totul se concentrează în această lume în jurul a ceea ce fiul ei a vrut să lase acolo din el însuşi, în starea sa actuală; totul în ea ascultă de trăirea sufletului preafericit în Duhul Sfânt; cum să nu fie ea inimă lângă inimă, acolo unde în ostie bate inima fiului ei, acum când nu mai există obstacol terestru pentru a se afla acolo unde se doreşte, acolo unde e necesar să fie?

Ea este aici prin rolul fiinţelor neprihănite. Scriptura prin gura ucenicului iubit ne spune că fecioarele însoţesc Mielul peste tot unde merge el; dacă acest lucru este adevărat despre toate sufletele ce putem spune despre al ei? Şi acest lucru este rostit despre Miel adică în mod deosebit despre Cristos cel jertfit, care se află aici.

Ea este aici prin ceea ce se poate numi mijlocirea ei universală care o leagă imediat de Mijlocitor. Aşa cum ea a fost întrucâtva mijlocitoare de la origine (prin ea îl avem noi pe Isus) este mijlocitoare prin preferinţă şi prin desăvârşire în actul unic al lui Dumnezeu care adună, uneşte şi coordonează toată ordinea naturală şi supranaturală din această lume, tot aşa cum este mijlocitoare prin lecţia de realizare practică ca şi prin intimă participare la aceeaşi viaţă divină şi prin ajutor voluntar, plină de compătimire îndurătoare faţă de noi.

Ea ne dă astfel sensul tuturor paradisurilor, al celui care încă de pe pământ ne este redeschis prin noua Evă, purtătoare a Fructului Vieţii; al celui pe care ni-l rezervă pentru totdeauna pentru viitor, Maica lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sub lemnul Crucii ea are deja doi întâi născuţi: la acel „Consummatum (S-a săvârşit) al fiului său, două roade vii, tâlharul cel bun, primul fiu al Mariei în cer, după cum Sfântul Ioan a fost primul pe pământ. „Hodie mecum eris in Paradiso” (Astăzi vei fi cu mine în rai) şi „Ecce filius tuus” (Iată fiul tău); şi întreaga mulţime a celor mântuiţi urmează spre Paradis şuvoiul de haruri, care duce cu sine sufletele, din Pomul Vieţii, din Cruce, din Fructul Vieţii, păstrat pentru totdeauna, care atârnă acolo până la Cer.

Pe pământ noi avem, deci, în mod invizibil, la umbra sacramentului iubirii, prezenţa perpetuă a Mariei, alături de prezenţa reală a trupului lui Isus. Altundeva este prezenţa reală a trupului Mariei, cu legarea substanţială de întreaga creaţie.

Atingem aici o comoară misterioasă ale cărei bogăţii le întrevedem tot mai bine, pe măsură ce secolele şi harurile acumulate de-a lungul secolelor, ridică în viaţa Bisericii, un colţ al vălului. Aceste relicve ale Mariei, această prezenţă personală a Mariei, pe care o devoţiune prost luminată a vrut să le vadă subzistând material în Sacramentul altarului, nu se află printre noi; ele „nu trebuie să fie acolo” dacă dorim să înţelegem privilegiul Fiului, măreţia planului divin pentru noi şi însuşi sensul vieţii noastre spirituale. Ele sunt în totalitatea lor în Cer. Aceasta mai întâi pentru că Fiul ei, căruia ele îi aparţin mai mult decât oricui, a dorit să le aibă, – înainte de vreme – numai pentru el (dar, după cum vom vedea mai bine, prin aceasta spre binele tuturor, deoarece el nu s-a făcut om decât pentru noi). De asemenea, poate că învierea cărnii, care, probabil, nu este în mod necesar legată de mântuirea noastră, de fericirea noastră în viaţa cealaltă, a fost mai ales adusă în planul divin de acela care nu a vrut să piardă nimic din Mama lui şi să nu refuze nimic celor care, datorită ei, deveniseră prin el, fiii Tatălui veşnic. Adormirea Maicii Domnului ni se prezintă drept antiteza şi complementul Sacramentului altarului în ce priveşte soarta trupului Mariei, comparată cu soarta trupului lui Isus; din punct de vedere al simţurilor noastre, este absenţa totală, în raport cu prezenţa reală; de aici decurge o întreagă serie de luminări pentru spiritul nostru şi de învăţături practice pentru viaţa noastră. De ce, de ce, dându-ne trupul său, fiul Mariei a voit să ne ia până şi cele mai mici rămăşiţe trupeşti ale mamei sale?

Maria şi Euharistia formează un dublu testament al lui Isus Cristos, iar cuvântul testament a fost rostit, gestul prin care ni se lasă moştenirea a fost împlinit de către Domnul prin ambele daruri. Dublu testament ai cărui beneficiari suntem noi şi care asigură nepieirea corpului omenesc, trăitor după moarte, unul pe pământ şi celălalt în cer. Amândouă, garanţii sigure pentru mântuirea noastră, de la naştere până la moarte. Acest corp omenesc al Maicii lui Dumnezeu, deja posesoare a plenitudinii vieţii divinizate este, într-un fel, pentru noi, sacramentul cerului, rodul izbânzii pe care Omul Dumnezeu a dobândit-o pentru noi prin Patima sa, şi pe care Fiul omului ne-o rezervă nouă, cei care o urmăm pe Maica lui, în ultimul ceas. Dumnezeu întrupat coborât până la noi, pâinea cea de toate zilele a vieţii noastre veşnice, iar noi urcând spre El, deja în El prin inima noastră pământească; Dumnezeu care a coborât şi noi care urcăm spre el, pe urmele Mariei, având pe buze şi în inimă trupul înviat pentru veşnicie şi dătător de viaţă al Dumnezeului celui viu «Pâinea vieţii»:

„Ave verum corpus natum de Maria Virgine…”

Euharistia instituită mai cu seamă pentru a o susţine şi a permite Mariei să trăiască până la Înălţarea la cer cheamă la rândul ei Înălţarea la cer ca un complement, inseparabil unit, în ce ne priveşte. În istoria Bisericii de mâine dacă vreodată se va da definiţia unei dogme care este deja tradiţie universală, perpetua credinţă, sărbătorită liturgic atât de Orient cât şi de Occident, ne va putea spune apoi, prin înţelegerea mereu mai profundă, exaltarea mereu mai strălucitoare a sacramentului iubirii: „Acesta este Trupul meu”, consolare, salvare, viaţă şi bucurie a pământului, „acesta este al vostru”, deja în cer în persoana Mariei. Înţelegeţi oare toată beţia unui triumf divin care există în acest gen de răspuns trăit, unde trupul glorificat al omenirii mântuite, în persoana aceleia care o reprezintă cel mai mult şi cel mai bine, arată preţul, sensul, puterea iubirii pe care ne-o dovedeşte trupul lui Isus, jertfit şi nimicit, înviat, dăruit în mod inepuizabil şi redat nouă? Şi de ce una din aceste garanţii trebuie să piară cu timpul, pentru a face loc la ceva care e mai mult decât o garanţie, pentru a se ajunge la o unire care depăşeşte orice comuniune, în timp ce cealaltă se va regăsi doar reprodusă, înmulţită, în cer, aşa cum sunt ostiile noastre de pe pământ, în persoana fiecăruia dintre noi? Să mergem cu gândul din tabernacol, carceră de iubire a Dumnezeului nostru, în cer, eliberare a întregii noastre fiinţe în infinitatea lui Dumnezeu. Există de o parte garanţia prezenţei sale totale printre noi, până la sfârşitul veacurilor, de cealaltă parte, cu Maria, garanţia prezenţei noastre integrale, alături de el, pentru veşnicie. El se face mai puţin decât un lucru de pe pământ, în această sărmană ostie care nici măcar nu este aceeaşi cu ce pare a fi şi unde nu se întrezăreşte nimic din ceea ce ea a devenit. Noi în această mamă comună a unui Dumnezeu şi a oamenilor ne ştim deja dumnezeiţi şi pentru totdeauna, fără a ne confunda desigur, dar în cadrul unei fuziuni inexprimabile. Căci infinita bunătate şi duioşia fără seamăn a lui Dumnezeu pentru noi, au cerut, pe de o parte, cea dintâi garanţie în nimicirea binefăcătorului, în cea mai desăvârşită jertfă de sine, chiar până la prelungirea perpetuată a jertfei crucii; iar cealaltă garanţie, în bucurie, prin întreaga viaţă de unire divină, în creşterea de neimaginat a fiinţei create, contopită cu Creatorul său. Prima, sacramentul pătimirii sale dureroase, cealaltă trofeul eternei bucurii în viaţa veşnică care ne uneşte cu Divinitatea.

Alături de aceste lumini întrevăzute şi de aceste fericiri contemplate o clipă, se adaugă câteva învăţăminte de semnalat în puţine cuvinte, dar cu tărie. Maria aşa cum este ea actualmente, Maria Înălţării la cer, ne trage la ea spre cer. Totul este făcut pe pământ pentru a urma mişcarea ei. Acest sens dat de Neprihănită este sensul invers celui care ne aduce foarte adesea chiar în evlavia noastră, urma răului strămoşesc, tendinţa nu numai de a nu privi decât pământul, dar de a face cerul să slujească el însuşi scopurilor pământului, mai degrabă decât a face din toate lucrurile pământului, materia primă, pregătirea cerului. Există în afară de aceasta, alături de multe altele, o lecţie de învăţat din această absenţă totală printre noi a rămăşiţelor pământeşti ale Mariei; suprema spiritualitate a vieţii sale actuale printre noi, ca realitate şi exemplu dat, ca persoană ce trăieşte şi acţionează, ca model. Cea care a slujit la întruparea lui Dumnezeu, cea datorită căreia ne este dată acum drept hrană Pâinea vieţii, Trupul adevărat al lui Cristos, rămâne, printr-o voinţă deopotrivă surprinzătoare şi profund logică a Atotputernicului, creatura cea mai lipsită de trup de pe pământ. Ea ne propovăduieşte în Duhul Sfânt spiritul curat, nu trăieşte decât în mod spiritual printre noi şi insistă să fim ca ea, dacă vrem să ajungem acolo unde este ea şi ne atrage la ea cu toată forţa. Cea datorită căreia am avut Întruparea şi Euharistia nu subzistă în mijlocul nostru prin nimic trupesc care să-i aparţină; pare să ne repete împreună cu fiul ei în spiritul însuşi al fiului ei: „Este mai bine pentru voi” (ca şi pentru mine ar putea spune ea, cea din exil din care doar o moarte din iubire, mereu prea întârziată, a făcut-o să iasă; dar ea nu se gândeşte decât la noi), „este mai bine pentru voi ca eu să plec; voi îl veţi avea pe Duhul Sfânt care va repeta pentru voi toate lucrurile, care va repeta într-un fel în voi, ceea ce El a făcut în mine, făcându-vă să-l zămisliţi şi să-l trăiţi pe acest Isus pe care eu vi l-am dat, cu atât mai mult cu cât voi veţi spune „fiat”-ul vostru tuturor voinţelor lui Dumnezeu.”

Fie ca evlavia voastră să urmeze această învăţătură! Fie ca, după Prefacerea de la Naşterea Domnului (chiar aceea a Sfântului Sacrament pe care noi o sărbătorim) şi ca un ecou mereu nou al Crezului nostru, „din iubire pentru tot ce îl face pe Dumnezeu vizibil, să urcăm, neîncetat la iubirea realităţilor sale invizibile!” „Fiat”-ul Mariei, Întruparea, Euharistia sunt gesturile divine pentru a ne face să ajungem la abisul viu al Sfintei Treimi.

Ea este prezentă pentru a ne ajuta să trăim şi să creştem prin Isus în Duhul Sfânt. Cine ar şti să spună vreodată ce este ea pentru împlinirea a tot ce poate sluji sau cel puţin a nu fi inutil mântuirii noastre?

Maria şi împlinirea este aproape acelaşi lucru. Împlinirea în ceea ce ne priveşte este o parte infimă a secretului inimii sale, a ceea ce ea ar dori pentru noi. O mamă vrea pentru copiii ei mult mai mult decât tot ce ei ar putea visa pentru ei înşişi.

Împlinirea înainte de vreme (poate pentru că într-un anume fel ea a satisfăcut în mod infinit, prin fiat-ul ei, divina nerăbdare).

Împlinirea pe motivul originii. Venită din păcat fără să fie însă atinsă, fiică a păcatului în veşnica preştiinţă, cu obligaţia tragică în prim plan de răscumpărare, un fel de a pretinde în îndurare, o stăpâneşte şi o face să iubească, să urmeze, să revendice şi pe cel mai rău dintre noi. Ceva special o leagă de altfel pe Maria de iertare, prin suprema necunoaştere a niciunui rău, care permite o mijlocire mai uşoară pentru tot ceea ce nu se cunoaşte, nici oribila scufundare, nici pata de neşters. Maria „nu ştie ce este păcatul”. Dumnezeu „ştie mai ales ce nu este”. Amândoi au oroare de ceea ce produce el mergându-se până la „nebunia Crucii” pentru a-l şterge. Mijlocirea acestei neştiinţe preafericite, adresându-i-se acestei alte sfinte şi absolute neştiinţe, permite în acelaşi timp cererea şi iertarea…, iar Calvarul plăteşte tot. Ostia, în tăcere, aşteaptă aici, gata să dea totul după ce a şters totul.

Împlinirea conform preferinţei. Iată pe cea mai iubită, cea mai ascultată dintre toate fiinţele, cu un drept natural, de loc revocat, de autoritate maternă în lucrurile acestei lumi.

Împlinirea prin mediere universală, într-o ordine în care totul reproduce în alt mod istoria originară a mântuirii noastre, harul modelându-se după Întrupare; şi care traduce, într-o serie de mijloace ce se dezvoltă, unicul act de iubire de Dumnezeu în el însuşi, faţă de tot ce nu este el.

Împlinirea mai ales acolo unde există prezenţa personală a Fiului Mariei, în aceste liturghii şi în aceste împărtăşanii în care ne este dăruit Fiul Mariei.

Aici suntem adunaţi prin harul lui Dumnezeu, în jurul Sf. Sacrament şi aproape de Maria; noi, cei adunaţi, trebuie să cerem haruri pentru a le primi. Să le cerem aşadar.

Harurile cerute, cine le-ar putea număra?… Dar un har general se impune înainte de oricare altul; este harul care s-ar modela după prima minune a Domnului nostru, făcută la cererea mamei: minunea din Cana. Orice celebrare euharistică înfăţişează acest miracol, orice celebrare euharistică îl împlineşte de fapt aici, să cerem continuarea lui Dumnezeului nostru împreună cu aceea care obţine totul chiar „înainte de vreme”; să-i cerem vinul care lipseşte la sfârşitul acestui ospăţ de nuntă unde Dumnezeu participă – vreau să spun la sfârşitul, tot mai apropiat, al lumii noastre îmbătrânite. Dă-ne, Doamne, prin Maria, „vinul care lipseşte”, acel ceva care înflăcărează, îmbată, transformă şi reconfortează, păstrat pentru ultimele zile, şi grăbit în acţiunea sa. Fie ca el să fie mai generos chiar decât cel de la început! Ca sfinţii ultimelor zile să fie şi mai sfinţi şi mai iubitori decât fraţii lor mai vârstnici! Risipiţi, prin vinul misterios de la sfârşit, indiferenţa, nesiguranţa, oboselile, spaimele lumii vechi. Fie ca Sângele vostru care este acest vin să facă să dispară toate acestea din sufletele noastre şi din venele noastre (dacă Vinul nu îmbată şi nu bucură decât prin Sângele pe care îl pune în mişcare, ce va fi, ce este deja când Sângele Fiului Omului, al Omului Dumnezeu, va veni să scalde mai mult sufletele noastre?) Înmulţiţi liturghiile voastre la care Vinul, care este Sângele vostru, va purta misiunea voastră de răscumpărare în misiunile întregului pământ; fie ca nici un colţ de lume să nu scape de această ploaie vie: misiuni foarte apropiate de mulţimile civilizate dar redevenite păgâne, misiuni îndepărtate de pe pământurile cele mai virgine, viaticuri ale ultimului ceas, întoarceri la Dumnezeu a copiilor pierduţi, gloria lui Dumnezeu pe pământ, bucurie şi pace între oameni, sfinţenie, sfinţenie şi mai ales sfinţenie, înainte de toate şi peste toate, „foamea” de sfinţenie care există în lume.

„Ceea ce este comun” între noi şi Maria, între tine şi noi, Dumnezeul meu, precum şi între tine şi Maria, ne permite să cerem, chiar dacă nu a sosit încă vremea, şi să obţinem; „ceea ce este comun” adică realităţile acestei credinţe, care mută munţii şi care schimbă universul; misterul acestor „fiat”-uri de la care datează timpurile ca să spunem aşa, în desfăşurarea, de-a lungul secolelor, a Voinţei lui Dumnezeu, îndeplinită prin libera noastră voinţă. În acest scop, din tot sufletul vostru, fraţi care mă ascultaţi acum, ca la Cana „faceţi ce vă va cere”: ascultaţi-L. Maria vă repetă, sau mai degrabă vă îndeamnă să faceţi acest lucru la acest ospăţ unde se află fiul ei şi nu numai în calitate de comesean.

Nu este vorba, lucru care se face prea mult, să înlocuiţi adevărata viaţă spirituală cu o” viaţă pioasă” în sensul sărac şi îngust al unui cuvânt care putea fi atât de frumos în sensul său originar de „consacrat”, de „evlavios”. Ne aflăm în faţa unor realităţi. Acestea sunt realităţi pe care trebuie să le oferim, suflete şi vieţi care trebuie să se dăruiască. Un sacrificiu real se află în faţa noastră, ne cere şi nouă sacrificii reale. Un Sacrament real se află în faţa noastră, ne cere şi nouă „realităţi cu adevărat consacrate”.

Ne aflăm cu această prezenţă reală şi cu aceste participări reale într-o lume superioară, în care totul este nu numai viu, ci este viaţa însăşi, unde totul este nu numai real, dar de o realitate superioară tuturor celorlalte şi sprijină într-un fel toată creaţia neîncetând să acţioneze asupra ei în cea mai mare profunzime.

Ce vă spunem aici nu sunt nici noţiuni abstracte, oricât de exacte ar fi, nici efuziuni sentimentale, nici consideraţii pioase, nu sunt „fiinţe raţionale” care se agită în faţa voastră. Ceea ce vrem să evocăm aici este viaţa însăşi, Viaţa veşnică, această Pâine a vieţii care a fost primită mai devreme în trupul vostru şi al meu, după ce a fost purtat în trupul Preacuratei: sunt zorile vieţii care se ridică strălucind deasupra lumii, în ostensor, deasupra capetelor noastre plecate. Nimic nu este mai adevărat, mai prezent, mai intim şi mai veşnic. Fac apel aici nu la atenţia binevoitoare a unei asistenţe, ci la viaţa Sfintei Treimi, la viaţa prodigioasă a Dumnezeului viu, de-a pururi în voi graţie prezenţei reale şi dătătoare de viaţă a Cuvântului întrupat, care a pătruns în această dimineaţă în fiinţa voastră şi a mea; la această viaţă a Sfintei Treimi care sălăşluieşte în voi atât timp cât păcatul nu o alungă; la toate aceste realităţi fundamentale şi suverane care nu pot trece şi faţă de care comitem singura greşeală de a nu le recunoaşte îndeajuns întâietatea absolută şi virtutea mereu actuală. Ascultaţi avându-l în adâncul inimii pe Dumnezeu, care a venit la voi în dimineaţa aceasta şi care veghează acum în sufletele voastre.

În această clipă ca în toate clipele, dar cu această nouă ocazie care se evidenţiază la picioarele Domnului nostru prezent în Sfânta Ostie, Maria cere ca Isus să crească în noi: ea, într-un fel îl pândeşte, şi nu aspiră decât să-l hrănească în sufletele noastre.

Fie să existe ceva viu, ceva mai viu, vrednic de Dumnezeu şi de Dumnezeul Cel viu, care să iasă din voi o dată cu acest mare elan al sufletelor, al rugăciunilor şi al harurilor, venite din toate colţurile lumii, de la acest Congres care are valoare, mai ales şi doar, ca ocazie de un nou fruct al vieţii, crescut în pomul vieţii şi oferit vouă de mama noastră. Ea se află în acest moment alături de fiul său şi de voi. Ea ne poartă nu numai prin simplă reprezentare sub faldurile mantiei sale, cum ne-am obişnuit să o vedem în vechi picturi şi viziuni sfinte, ci în mod adevărat şi real în inima ei neprihănită, ghemuită lângă inima fiului ei.

Îngăduiţi-mi, în încheiere, să vă supun atenţiei, pe această temă, un gând mai personal, dar care este, cred eu, în spiritul Bisericii, ca şi în sensul iubirii materne a Mariei faţă de noi. Noi îi repetăm neîncetat, din toată inima, acest rozariu în care se desfăşoară toată istoria mântuirii lumii, în Misterul Răscumpărării până la viaţa veşnică. Cred că şi ea are pentru noi „ceva asemănător”. Oare nu urmăreşte ea, nu trece printre degete pentru fiecare din noi har după har, încercare după încercare, biruinţă după biruinţă, rozariul mântuirii noastre? Misterele de bucurie, de durere şi de slavă a ceea ce este viaţa fiului ei în sufletele noastre? Oare nu se apleacă ea cu o duioşie infinită spre acest biet rozariu omenesc al existenţelor noastre, care este raţiunea însăşi a venirii Domnului printre noi? Nu priveşte ea din tot sufletul această viaţă a lui Isus în viaţa fiecăruia dintre aceşti copii la care ea nu încetează să se gândească şi oare nu face aceasta urmând cuvintele din Bucură-te, Marie până în ceasul morţii, a morţii noastre? Nu se uneşte ea în ultimele boabe, cu bucuria cerului pe care ne-a dobândit-o alături de ea?

Oferiţi-i bucuria de a recita până la capăt acest rozariu, deopotrivă omenesc şi dumnezeiesc pentru fiecare dintre voi, cu o inimă ce se revarsă de duioşie fericită.

Voi încheia cu o rugăciune, adaptând-o la timpurile şi locurile în care ea se poate aplica totdeauna într-un sens anume, orice s-ar întâmpla, aşa cum o fac cuvintele sfinţilor, inspirate în sufletele lor de Sfântul Duh; voi încheia, deci, cu rugăciunea unui mare călugăr din Orient, Sf. Teodor Stufitul, într-o predică la Adormirea Maicii Domnului:

„În numele acestui Fiu pe care ni l-ai dat, devenit Pâinea vieţii, prin tine venit la noi, în numele acestui Fiu prezent printre noi, împreună cu care te afli în acest moment, ca-n orice moment, pentru a cărui iubire, chiar dacă ceasul unui har nu a venit, tu ai puterea de a-l grăbi, tu care de acum ai pătruns în Sfânta Sfintelor, în mijlocul cântărilor de triumf şi de veselie, binevoieşte să binecuvântezi, o Maică a lui Dumnezeu, întreaga lume” (pe această lume care a vrut să fie reprezentată aici)

„Dă pace Bisericii (unde şi când nu are ea nevoie de această pace?) „biruinţă Adevărului” (îl avem aici pe Cel care nu minte şi Biserica sa infailibilă)

„Apără ţara” (această frumoasă ţară, o merită şi te iubeşte).

„Alungă-i pe barbari (totdeauna şi pretutindeni vor exista barbari de temut, prin rasa sau sufletul lor)

„Arată bunăvoinţa ta întregului popor creştin” (priveşte spre toate mulţimile adunate, credincioase sau nu, dar toate de tine de tine).

„În sfârşit, iartă-mi îndrăzneala de a mă fi încumetat să vorbesc despre tine – Amin.”

Prinţul VLADIMIR GHIKA

Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament. Discursul rostit de mons. Ghika în noiembrie 1928 la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney (Australia).
Traducerea făcută de Stela Ciungan este cuprinsă în anexa volumului Memoria tăcerilor, de Elisabeth de Miribel