cop_ganduri_ptzcvGânduri pentru zilele ce vin – Vladimir GHIKA

Această publicaţie este traducerea – făcută de Doina CORNEA – a cărţii mons. GhikaPensées pour la suite des jours, editată în anul 1962. Conţine două lucrări distincte („Gândurile” şi „Convorbirile”), şi pentru aceasta au fost separate.
Prezentăm aici prima lucrare – Gânduri pentru zile ce vin.

Cuvânt înainte al autorului

      În volumul de faţă vor putea fi găsite, reunite:

I. Reproducerea primei ediţii de Gânduri pentru zilele ce vin (1923).
II. Seria de „Gânduri” publicată în Trestia de aur (Cronici, vol. 8, 1928).
III. Seria de „Gânduri” publicată în Vigile (caietul 4 din 1930).
IV. Un număr mare de „Gânduri” inedite.

Totul reluat într-o nouă ordine. O ordine abia perceptibilă, dar care, subtilă şi discretă, ne-a părut preferabilă oricărei alte prezentări, de îndată ce am constatat că numărul meditaţiilor desprinse depăşeşte o anumită limită. E adevărat că pentru un număr restrânse poate mai potrivit neprevăzutul dezordinii – golirea coşului cu hârtii pe masă, la întâmplare, cu farmecul surprizei, contrast sau armonie între elementele fortuit alăturate. Când însă numărul creşte, condiţiile se schimbă: ducă cititorul parcurge cartea în ordinea ei riguroasă permanenţa unei dezordini poate să obosească; dacă însă face parte dintre aceia care caută ceva, deschizând volumul la întâmplare (lucru practicat adesea, cu succes, când e vorba de „cărţi de căpătâi”, suprapunerea neprevăzutului, prea des acumulat, poate dăuna scopului urmărit.
Aşadar, aici, un fir subţire, fie el cât de capricios, adesea adăugit şi readăugit, făcând meandre, leagă totuşi între ele gândurile aduse sub ochii cititorului puţin mai mult decât o făcea în trecut. Le leagă, mai ales, pe grupări de afinităţi, pe „familii” şi „nivele”, dar fără rigoarea unui plan prestabilit. Iar ordinea care se întrezăreşte aici, nu se vrea nici rectilinie, nici didactică, chiar dacă se face mai adânc simţită şi mai deliberat decât în primele serii apărute. Ea se strecoară mai degrabă în interiorul grupărilor de cugetări decât în ansamblul lor, astfel încât acestea reuşesc să se lămurească şi să se echilibreze unele pe altele.
După acest cuvânt explicativ, urmează prefeţele succesive ale primelor serii, prefeţe pe care le datorăm poetului Francis Jammes şi filozofului Jacques Maritain, prieteniei şi talentului lor. Aceste prefeţe acordă autorului „deja numit” un prea mare loc fapt pe care autorul îl regretă. În pragul unei astfel de cărţi i se pare penibil şi aproape şocant să nu fie întru totul un anonim (spun: „să nu fie întru totul”, pentru că orice cititor din categoria celor pe care mi-i doresc va simţi că ceea ce e mai bun în această carte nu este de la mine, ci de la Dumnezeu eu şi de la el însuşi). În aceste condiţii, autorul ar vrea să fie considerat, cât mai puţin cu putinţă, ca autor. El ar vrea să rămână ceea ce şi este întru câtva şi se străduieşte din răsputeri să fie „un martor al adevărului”, un martor golit de tot ce-i poate contura individualitatea şi clasa, persoana, un martor hotărât de-a nu lăsa să transpară, în persoană, decât ceea ce poate veni de la Dumnezeu ca un dar gratuit.
Şi toate acestea, pentru a pătrunde, fără nume şi fără formă, cât nai adânc, în cea mai bună intimitate a fiecăruia – „cu toate uşile închise” -; pentru a se apropia de sufletul cititorilor, aşa cum fac îngerii, într-o tăcere mutuală, plină de taină; pentru nu se strecura în adâncul acelui suflet, foarte aproape de locul de unde-i vorbeşte Dumnezeu şi pentru a-l face să-I audă mai bine vocea… Este soarta pe care o visez pentru aceste pagini şi care, în ultimul timp, s-a împlinit pentru unele dintre ele, în felul cel mai ciudat şi mai mişcător, în cursul „zilelor ce au venit”.
Cel mai dorit elogiu care s-ar putea acorda acestui volum, o spun din nou, ar fi oarecum încredinţarea că, parcurgându-l, cititorul m-a uitat.

V.G.

 

Prefaţă la prima serie de „Gânduri pentru zilele ce vin”

      Într-o zi, când mă aflam la Paris, intr-o prăvălie, un bărbat, necunoscut mie până atunci, mi-a întins cartea mea despre Sfântul Iosif rugându-mă să-i dau un autograf. Stătea într-un con de umbră, iar vocea îi era învăluită de o stranie blândeţe. Era ca şi cum o viorea ar fi vorbit din singurătatea ei. Am înţeles că pe carte nu dorea altceva decât semnătura mea şi că ar fi bucuros să nu-şi rostească numele pe care, cu toate acestea, i l-am solicitat. Mi-a răspuns, şovăind: “Sunt Prinţul Vladimir Ghika”. Mi-a mulţumit printr-o plecăciune a cărei smerenie adâncă dovedea mai degrabă un izvor divin decât o origine regală, acel izvor lângă care, obosit şi însetat, s-a aşezat Isus. Apoi a dispărut.
Azi ştiu că acel trecător, purtând semnul ce-i face invizibilă coroana, precum era inelul lui Gyges, a trăit tocmai la antipodul unui oriental a cărui istorie ne-a fost povestită în copilărie. Ciobanul a devenit monarh. Dar, ajuns în culmea gloriei şi a bogăţiei – acestea devenindu-i o foarte grea povară -, el obişnuia să se retragă într-un colţ al palatului, ştiut numai de el, ca să contemple acolo un biet surtuc grosolan, un toiag ciobănesc, opincile şi acel fluier care, cu toată sărăcia lor, fuseseră singura lui bucurie, pe vremea când purta de grijă turmelor, asemenea lui David – copil. Şi rămânea nemângâiat că nu putea să abdice, renunţând la putere, în schimbul sărăciei sale dintâi.
Cu Vladimir Ghika nu a fost să fie aşa. Prinţ fiind, el a fost făcut păstor de o mână mai puternică decât aceea care l-a înălţat pe Psalmist la demnitatea supremă. Ce răsturnare a lucrurilor, în această lume! E de bună seamă una din isprăvile tale, Ucenice din Nazaret, că ai permis acestui ilustru român să ocupe ultimul loc, dar în uşa fel încât să domnească peste cei ce sunteţi gata să veniţi la chemarea lui.
În ce ne priveşte pe noi, simple mioare, am recunoscut, în acel fluier, vocea care ne adună în valea catolică, voce purificată ca lumina unei stele sau ca apa ce izvorăşte din stânci.
Se spune că în India, când localnicii cântă dintr-o trompetă demoniacă, la picioare li se năluceşte un manghier, cu frunze, cu flori şi cu fructe, strălucind de rouă.
Dar, Prinţe, despuiat întru Christos, geniul tău nu cheamă la viaţă o imagine deşartă, ci o prezenţă reală. Noi îţi dăm ascultare, iar inima ni se umple pe măsura holdelor şi a viilor din Canaan.

FRANCIS JAMMES

 

Prefaţă la a doua serie de “Gânduri pentru zilele ce vin”

      Disponibil la toate chemările care îl invită în slujba sufletelor, Monseniorul Ghika e mereu pe drum: dimineaţa, în Congo; la prânz, la Buenos Aires; pentru ceaiul de la orele cinci, la Tokio; – dar ce spun? iată-l şi la Calcutta; apoi la Melburn. Şi, cu inima, mereu la Paris. Această uimitoare disponibilitate e doar aparenţa mobilă a unei bunătăţi fără graniţe. Cu lungile-i plete albe şi chipul de fildeş, acest nepot al ultimului domnitor din Moldova, adăpat la literele franceze, devenit preot al Bisericii Catolice Romane şi comisionar al tuturor operelor pioase, este întruchiparea unui Sfânt Nicolae de stil modern, prezent la toate răspântiile milei, rezistând tuturor intemperiilor, curios de toate lucrurile şi informat de toate, trecând cu seninătate, în numele sărmanilor lui Christos, peste regulamentele şi barierele sistemelor şi ale egoismelor omeneşti, aspru cu sine însuşi şi grăbit să aducă o vindecare potrivită celor nenorociţi.
Iată cum se face că, asistând marile dureri şi auzind micile istorisiri, venite de la unii şi de la alţii, meditaţiilor sale nu le-a lipsit nici substanţa, nici experienţa. Atât la unii cât şi la ceilalţi, el caută să desluşească acel punct secret unde sufletul se întâlneşte cu Dumnezeu. O imaginaţie neobişnuit de vie şi precisă îl îndeamnă să-şi tivească gândul cu un contur verbal migălos şi inconfundabil, înveşmântând uneori cu o anumită preţiozitate o spiritualitate înaltă şi exigentă, o credinţă mereu în stare de veghe.
În parte inedite, în parte deja publicate prin diverse periodice precum şi într-o carte mică, actualmente epuizată, reunite acum în, această preţioasă culegere, meditaţiile s-ar vrea primite ca nişte prietene săritoare care nu fac prea mult zgomot în jurul lor, în casă, dar care-i ajuta pe toţi să-şi ducă la capăt truda de fiecare zi. Subtilitatea lor îngemănată cu simplitatea, le permit să pătrundă în gândul celuilalt, să-l susţină, să-l purifice, să-l facă să-şi descopere în el însuşi propriile-i comori – şi tot ele le permit să se adapteze astfel încât să colaboreze, sub harul momentului, în fluxul zilelor şi-al anotimpurilor.

JACQUES MARITAIN

Gânduri

Fericiţi cei ce caută, pentru că aceia au şi găsit; ei chiar de două ori vor fi găsit.
Fericiţi cei ce răspândesc bucurie izvorâtă din adevăr.
Fericiţi cei ce răspândesc bucurie izvorâtă din propria lor bucurie.
Fericiţi cei ce răspândesc bucurie izvorâtă din propriile lor suferinţe.
Fericiţi cei ce îl iubesc pe Dumnezeu, că aceia nici nu se gândesc să se mai întrebe dacă sunt fericiţi sau nu.

2.

Vai ţie, dacă fratele tău îşi poate reprezenta Cerul ca pe un loc unde îi este cald şi unde nu-i mai este foame.

3.

Pentru a-ti aduce aminte de grijile fraţilor tăi, fie ca flacăra vetrei tale precum Rugul Aprins să te îndrume – pentru a ieşi în calea nevoilor lor, fie ca acoperişul tău cu Corabia lui Noe să poată fi asemuit.

4.

Fiţi fericiţi, unii prin ceilalţi.

5.

Cel ce se despoaie pentru ceilalţi, se îmbracă întru Cristos.

6.

Când fratele tău te obideşte pe nedrept, ar trebui să suferi mai mult pentru el decât pentru tine.
Obida căreia el te supune nu va întrece nicicum răul pe care şi-l face sieşi – căci ea îi vatămă sufletul fără să-l atingă pe al tău, iar faptul acesta, dacă-i eşti frate cu adevărat, te va mâhni mai mult decât nedreptatea pe care ţi-o face.

7.

Fericiţi sunt cei care au dorit să iubească mai mult şi care au vrut să iubească tot ce e greu de iubit, căci, pentru ei, pământul va fi mai puţin mic, iar cerul mai mare le va fi.

8.

Un rănit, un bolnav, prin suferinţele lor, încetează să fie ei înşişi; ei nu mai sunt decât rănitul, decât bolnavul. În cazul lor, mai mult decât oriunde, e uşor să-l vedem pe Christos în toţi şi în toate.

9.

Dumnezeu dăruieşte celor care dăruiesc.
Dumnezeu se dăruieşte celor care se dăruiesc.

10.

În lumea aceasta pedepsele lui Dumnezeu sunt lecţii şi nicidecum nenorociri.

11.

Discreţia ce le însoţeşte prezenţa este pudoarea îngerilor.

12.

Caută-l pe cel ce nu îndrăznea să te oprească.
Dă celui ce nu-ţi cere.
Iubeşte-l pe cel care te respinge.

13.

A consola este putinţa noastră de a da celuilalt ceva care să fie mai adevărat decât durerea sa.
A consola înseamnă să-l faci pe deznădăjduit să trăiască o speranţă.
A consola înseamnă a permite celui ce suferă să vadă în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el.

14.

Nimic nu ni-l apropie mai mult pe Dumnezeu decât aproapele.

15.

Pentru cel care îl vede pe Dumnezeu departe, aproapele nu va fi niciodată foarte aproape; pentru cel care nu-şi vede aproapele foarte aproape, Dumnezeu va rămâne mereu departe.

16.

Să nu uiţi cumva că cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi.

17.

Singura posesie din viaţa noastră de care putem fi siguri că nu deposedează pe nimeni este posesia lui Dumnezeu; dimpotrivă, ea îi îmbogăţeşte şi pe ceilalţi.

18.

Fie ca bucuriile să nu-mi vină niciodată prin suferinţa celuilalt!
Fie ca suferinţele mele, toate, să aducă vreo bucurie celorlalţi!
Fie ca destinul meu să nu zdrobească nimic în calea lui!

19.

Pentru cei ce nu le-au văzut curgând pe obraji, lacrimile pot părea doar nişte picături de apă.

20.

Răzbună-te pe încercările al căror sens nu-l poţi pricepe, aducând fericire unor fiinţe care nici măcar nu ştiu că exişti.

21.

Setea rădăcinilor este mai mare decât setea frunzelor.

22.

Îmi veţi fi mai recunoscători pentru îndemnul ce v-ar permite o atitudine generoasă decât pentru darul cel mai bogat pe care vi l-aş putea oferit.
Pentru că cel mai îmbucurător dar ce se poate face unui suflet este de a-i cere să îndeplinească o faptă bună.

23.

Cea mai bună pregătire în vederea agoniei e umilinţa.

24.

Cel ce nu se mortifică, nu va şti să moară.

25.

Un singur lucru e necesar. Dacă l-ai dobândit nimic nu-ţi va lipsi, nici chiar atunci când îţi va lipsi totul. Dacă însă nu l-ai dobândit, chiar toate celelalte de le-ai avea, nimic nu te va îndestula.

26.

Mai ales atunci când te simţi nimicit sub povara unui mari dureri, e bine să consolezi durerile celorlalţi.
A te dărui în asemenea cazuri, când nu mai eşti nimic, când în tine însuţi nu mai ai nimic, înseamnă că dai, cu adevărat, un pic din Dumnezeu… şi Îl găseşti.

27.

Nu trebuie să ne mirăm, nici să ne plângem de nerecunoştinţa semenilor. Recunoştinţa este mai rară decât binefacerea şi mai presus de ea. Când cineva ne dovedeşte recunoştinţă, el ne dăruieşte mai mult decât i-am dat.

28.

În loc să împartă săracilor el însuşi bunurile de care dispune, părintele preferă să se servească de mâna copiilor săi, sub privirile sale; inima îi va tresălta de o nouă bucurie.
Astfel, şi Dumnezeu preferă să facă tot binele în această lume prin intermediul nostru. Simţim atunci, venind dinspre El, ca o îndoită bucurie.

29.

Dacă vei şti să iei asupră-ţi durerea celuilalt, Domnul nostru va lua asupră-Şi durerea ta, făcând-o a Sa; astfel, lucrare de mântuire ea va deveni.
Dacă vei şti să iei asupră-ţi durerea celuilalt, Domnul nostru va lua asupră-Şi acea durere, în tine, şi o va face a Sa; astfel, lucrare de mântuire ea va deveni. Bunătatea cu care Domnul o va lua asupră-Şi este cu atât mai mare cu cât o găseşte deja ca smulsă din rădăcina ei şi răsădită în inima ta.
Iar atunci când El o va găsi în tine purificată de orice egoism, transfigurată prin milă, sfinţită de dragostea creştinească, mângâierea a fi mai puternică în celălalt, iar binecuvântarea, mai vie tine, şi bucuria de mâine, mai mare în amândoi.

30.

Universul ştie să practice meşteşugul plin de mister al tăcerii. Hăurile, asemenea unor buni duhovnici, au păstrat taina lucrurilor ce li s-au spovedit.

31.

Cel ce nu ştie să respecte, nu va învăţa nici să se sacrifice.

32.

Respectul îndepărtează şi apropie totodată de obiectul său – îndepărtează prin toate distanţele pe care suntem obligaţi să le recunoaştem – apropie de cea mai bună, de cea mai aleasă parte a sufletelor noastre, printr-o asimilare secretă, dar reală.

33.

Nu există ştiinţă fără respect – un respect al fiinţelor, al lucrurilor, al adevărurilor.
Studiul trebuie să fie o muncă pe cât de răbdătoare, pe atât de respectuoasă.
Iar o străfulgerare de iubire în acel respect îi va da genialitate.

34.

Începi să devii om doar atunci când ai învăţat să-ţi comanzi ţie însuţi ca şi cum ai fi un altul, şi când, mai bine chiar decât un altul, ai învăţat să asculţi de tine însuţi.

35.

Şi curajul este o singurătate.

36.

Deprinderea sacrificiului ne învaţă să ne fixăm mai bine reşedinţa sufletului.

37.

Nobleţea e adesea timidă pentru că e stingheră.

38.

Cuvântul nu se declamă.

39.

A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă să-I poţi reuni Atributele, în suflet şi în viaţă.

40.

Orice lucru aduce cu sine o revelaţie şi o enigmă; revelaţia prezenţei sale şi enigma destinului său.

41.

Adevărata egalitate nu trebuie să spună: „sunt egal cu tine”, ci: „eşti egal cu mine”.

42.

Mâinile celor ce trudesc văd mai limpede decât ochii celor care dorm.

43.

Cântarea Treptelor… Dă-ne, Doamne, să ştim ce vrei, – să vrem ce vrei, – să facem ce vrei, – să facem bine ceea ce vrei.

44.

Direcţia îndurării Divine în Eternitate se cheamă viitor.

45.

Strania înfăţişare a acestei lumi este produsul greşelilor şi al rugăciunilor.

46.

Ia drept model de umilinţă inima ta de carne. Ascunsă privirilor, ea este totuşi, de-a lungul vieţii, cea mai de seamă făuritoare a fiinţei tale. După moarte, ea se grăbeşte să dispară, putrezind repede după gratiile carcerei sale.

47.

Cel ce iubeşte mai mult este cel care iubeşte mai bine; iar cel ce iubeşte mai bine este, într-un fel şi de fapt, cel ce iubeşte mai mult.

48.

Ascunde-ţi sacrificiile, ca Stăpânul tău, în pâinea vieţii.

49.

Lacrimile sunt de esenţa sângelui; ar fi nedemn să le vărsăm pentru nişte lucruri pe care nu le-am plăti cu sângele nostru.

50.

Înainte de toate, plictisul e laş. – Este una dintre formele laşităţii.

51.

Nu te plânge când îţi simţi inima atât de mică. Dumnezeu i-a îngăduit poate să fie aşa, numai pentru a-i da putinţa să-şi reverse mai iute bucuria.

52.

Biruinţele sufletului lasă în urma lor cuvintele vieţii care vor dăinui.

53.

„Mulţumesc” este un cuvânt pe care trebuie să ştim să-l dovedim; nu ajunge doar să-l rostim.

54.

Cel mai oropsit, de îndată ce-l vezi, devine cel mai apropiat printre ai tăi; el nu te are decât pe tine; îi aparţii deci mai mult decât oricine.

55.

Ariditate. – Aşadar, dacă inima mea e seacă şi grea ca o piatră, ruga ei va fi frumoasă, va fi o minune, exact cum ar fi rugăciunea unei pietre.

56.

Mai gelos decât moartea e numai Dumnezeu.

57.

Dumnezeu ne dă adesea să facem ceea ce ne displace cel mai mult numai pentru a ne îmbogăţi prin această activitate pe care n-am i cunoscut-o altfel.

58.

Adesea e la fel de plăcut să te ştii auzit, pe cât e de plăcut să-ţi vezi împlinită ruga.

59.

Singurătatea e bună şi sfântă doar după ce a fost eliberată de Eu.

60.

Nu-ţi opri mila la jumătatea drumului: Sunt încă destui nevoiaşi care nu mai au ochi să vadă, dar mai au ca să plângă cu ei.

61.

O ispită a descurajării: „La ce mai pot fi bun?” Răspunsul: „În orice caz, pentru a fi bun”.

62.

Poate cel mai bun mijloc de a ne cunoaşte e să ne privim ascultând.

63.

Cel ce se îndoieşte în teorie alege în practică.

64.

A te dispreţui e bine, a te uita e şi mai bine.

65.

Occidentul trezeşte dorul de neprevăzut. Orientul aşteaptă surpriza miraculoasă. Soarele îl îndeamnă pe unul: „Vino după mine, spre Necunoscut”. Pragul misterios, Izvor al aştrilor, îi spune celuilalt: „Ce se va înfăţişa oare la orizont?”

66.

Amintirea de Dumnezeu şi uitarea de sine… una o aduce pe cealaltă.

67.

Înaintarea spirituală are loc atunci când facem din dragoste ceea ce am fi făcut din datorie.

68.

Pleoapele închise în somn ţi-ar rămâne deschise în moarte dacă vreo mână evlavioasă nu s-ar ivi să le închidă; acest semn nu e lipsit de înţeles.

69.

„Şi firele de păr de pe creştet îţi sunt numărate. Cum crezi că aş putea Eu pierde fie şi cea mai măruntă din lacrimile tale?

70.

„Eu Ştiu tot despre tine, Văd totul. Deşi nu te Pândesc. Te Urmez”.

71.

În casa Tatălui sunt multe încăperi, multă bucurie în aceste încăperi şi multă duioşie în bucuria aceasta.

72.

În limbajul şi ştiinţa omenească o imagine devine curând un idol. Cu toate acestea, ea nu va avea mai multe virtuţi active, dimpotrivă.

73.

Să dorim sfinţenia, nu pentru a ne plăcea nouă înşine, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu.

74.

Calea spre Cer este strâmtă, dar Cerul e larg. Calea spre Cer este strâmtă, dar e mult mai uşor să nu te abaţi din drum mergând pe o cărare decât printr-o câmpie.

75.

Pătrunde cu mintea Indulgenţa lui Dumnezeu – ea nu e nici confuzie, nici toleranţă, nici pierdere din vedere, nici ficţiune. Ea este o Răscumpărare înfăptuită pretutindeni şi în profunzimea fiecărui lucru în parte. Nu uita că în El îndurarea însăşi e Virgină, că Îndurarea divină e Virginitate.

76.

Când mergem spre lumină, umbra ne urmează; când ne îndepărtăm de ea, umbra ne precede.

77.

Dacă vei şti să-l pui pe Dumnezeu în tot ce faci, îl vei regăsi în toate câte ţi se vor întâmpla.

78.

Pentru a fi perfecte, rugăciunile tale trebuie să devină adevărate fapte, iar faptele tale – adevărate rugăciuni.

79.

Îndurarea Divină va fi mereu mai mare decât suferinţele, iar bucuria de mâine, mai mare decât durerea de azi.

80.

Nu vom avea o revelaţie mai stranie şi, uneori, mai neplăcută asupra caracterului nostru decât cercetând, ce anume ştim să facem bine şi de ce.

81.

Cerul, în întregimea sa, e calea aripilor.

82.

A raţiona este poate operaţia care ne cere cea mai mare onestitate.

83.

Istoria necunoscută a lumii se află în comuniunea Sfinţilor şi în răspândirea Harului. Acolo se stabilesc suveranele genealogii ale destinelor – acolo se înalţă, fremătând spre Suprema Armonie, Arborii lui Jesia a căror sevă este sângele lui Christos.

84.

În judecăţile omului despre Univers şi despre el însuşi, o opinie care nu prea este luată în seamă: aceea a Abisurilor.

85.

Inimile curate care îl vor vedea pe Dumnezeu sunt singurele care deja în această lume văd cu adevărat lucrurile acestei lumi.

86.

Spiritul dă sufletului sensul Cuvântului.

87.

Primul nimb al legii celei noi: talgerul strălucitor în care dansatoarea a pus capul tăiat al sfântului Ioan.

88.

Să nu trecem cu vederea că pentru mulţi oameni această zi încărcată de atâtea lucruri, de morţi şi de naşteri de forţe în veşnică mişcare, nu e altceva decât forma vie şi naiva a uneia dintre bucuriile lor!

89.

Nu te teme de mizeria ofrandelor pe care i le faci Dumnezeului tău. Cel de la care vine totul, nu refuză niciodată nimic.

90.

Toate lucrurile sunt pătrunse de o sevă de rugăciuni.

91.

Pentru ca teama de Dumnezeu să fie în noi rodnică, Fiul lui Dumnezeu a voit să-şi însuşească până şi teama de om.

92.

Cei mai mari profeţi îşi fac, pentru ei înşişi, proiecte aleatorii, variate şi dezamăgitoare.

93.

Pământul, vale a plângerii – vale, nu pisc, nici abis. Vale a lacrimilor venite din norii cerului, din cutele înălţimilor, din asprimile semeţe, din crăpăturile ascunse ale stâncilor.

94.

Aceste văduve vesele… problemele nerecunoştinţei.

95.

Durerea se simte acasă printre noi, dar ca o străină naturalizată.

96.

Fiecare fiinţă creste în umbra unor nenumărate destine. Nici un lucru nu se poate socoti singur.

97.

Timpul este o favoare – favoare dumnezeiască acordată nouă ca să facem binele; favoare trecătoare şi condiţionată, acordată, dar la un alt nivel, condamnatului la moarte în care ne regăsim cu toţii.

98.

În loc de a te strădui să sculptezi mereu şi mai bine un idol, caută fără încetare să dezvălui tot mai mult o splendoare.

99.

Adevărul este ceva ce se cere eliberat şi care eliberează.

100.

Tocmai cei ce nu mai au vedere pot avea viziuni.

101. Cred în bunătatea Ta mai mult decât în însăşi realitatea care mă face să sufăr, mai mult decât în chinul meu.
102. Lumina, prima mărturie a hăurilor, prima taină spusă de acestea celeilalte.
103. Ceea ce înfăptuim repede pentru a plăcea lui Dumnezeu are ceva din natura luminii care şi ea odinioară fusese supusă, rămâne iute şi îşi dezvăluie splendoarea esenţei, tuturor.
104. Într-un sens, orice realitate este şi o pace şi o tranzacţie.
105. Cea mai sigură nemişcare este aceea a două roţi la fel de puternice, făcute să alerge şi care îşi contracarează efortul.
106. Orice lucru are un nume de har, totul e să ştii să-l găseşti.
107. Dacă umbra umple imensitatea e numai pentru că imensitatea e prea mare chiar şi faţă de avântul luminii.
108. Am crezut, din iubire, toate câte Tu mi-ai revelat din iubire; şi am crezut că mi le-ai revelat din iubire.
109. Rugăciunile sunt chiar mai ascunse decât ticăloşiile… şi le zădărnicesc.
110. Cel ce a făcut din muncă o lege, a făcut din odihnă o regulă de conduită, o regulă mai riguros sancţionată decât legea însăşi.
111.

Ce importanţă are prilejul, fie el cât de mărunt, când gestul e curat şi frumos, când iubirea din care izvorăşte e mare?

112.

Memoria eforturilor se face putere în inconştient şi ştiinţă, în conştiinţă.

113.

Muţenia pământului e de sute de feluri; există muţenia tuturor tăcerilor pe care el le cuprinde, a tuturor distrugerilor care îl alcătuiesc. Căci pământ numim îngrămădirea fărâmicioasă şi roditoare a tot ce putrezeşte.

114.

Numele propriu al acestei lumi e: „Goană”. E locul unde totul aleargă deşuchiat, cât mai departe de sine – şi acest gest oribil o defineşte mai mult decât orice.

115.

Fie ca iertarea în Cer să fie atât de profundă pe cât este uitarea faţă de noi pe pământ. Fie ca puţin din această indiferenţă, din această ignorare, din absenţa faţă de noi înşine să intre în ceea ce ne va întâmpina din toate părţile pe unde am greşit; atunci, această anihilare, atât de greu de contemplat altfel, devine ceva blând.

116.

Timpul se roagă şi Eternitatea laudă.

117.

Sfârşitul n-a fost creat pentru legi, ci legile pentru sfârşit; aceasta ne ajută să înţelegem mai bine întreaga ordine a minunii.

118.

În ordinea ei, omenirea merge de la familie la familie.
De la familia în care te afli la familia pe care ţi-o alegi sau ţi-o creezi.

119.

În orice distrugere există o calomnie.

120.

Ce aspru mister – orice început!

121.

Spiritul mijlocului – prezentul.

122.

Eternitatea nu suprimă timpul, ci, într-un fel, îl comprimă.

123.

Nimic mai umilitor decât uşurinţa ce ar exista pentru a deveni sfinţi şi, totuşi, dificultăţile pe care le avem pentru a o face… Ce straniu şi jalnic e tabloul „piedicilor noastre”!

124.

Orice eroare piere în timp prin conţinutul ei înşelător, iar în desfăşurarea activităţilor umane – prin conţinutul ei de adevăr, care nu va pregeta să se întoarcă împotriva ei însăşi. Astfel eroarea moare prin ceea ce ea poate conţine ca iluzie de forţă şi, totodată, ca forţă reală.

125.

Cel ce peregrinează prin oglindiri de ape trebuie să stea, asemenea lor, cu capul în jos.

126.

Inefabilul nu este Nenumitul, dar nici un nume nu reuşeşte să-l numească cu adevărat; toate Îl strigă, Îl cheamă, Îl cântă, Îl binecuvântează, Îl vor, Îl recunosc, Îl dovedesc, Îl aşteaptă, Îl desfăşoară, Îl poartă, Îl caută, Îl găsesc, Îl ştiu; fiecare nume, altfel; şi toate, la fel.

127.

Toate cele prin care suntem înseamnă Infinitul, toate cele prin care nu suntem îl implică şi îl cheamă.

128.

Sunt sigur de Tine, nu sunt sigur de mine. Singurul meu mod de a fi sigur de mine este să fiu destul de sigur de Tine.
Cel mai bun mijloc pe care-l am de a conta pe Bunătatea Ta este să caut în ea mai multă lumină şi căldură decât indulgenţă. – Această indulgenţă, ştiu bine, e nemărginită şi tocmai de aceea ştiu că este departe, atât de gândul care o reduce sau o falsifică, cât şi de inima care o ofileşte – iar felul cel mai gingaş, cel mai discret, cel mai potrivit de a recurge la ea este, într-un fel, să-i simt prezenţa fără să fac apel la ea şi să caut în Tine mereu altceva decât pe mine însumi.

129.

Oare nu înseamnă nimic să avem ca unic judecător al fericirii noastre veşnice pe cineva care a păşit până şi în moarte pentru noi?

130.

Purtătoare de far este adesea stânca primejdioasă.

131.

Într-un anumit sens, cu cât Dumnezeu se arată mai mult, cu atât mai mult se ascunde; cu cât consimte mai mult să-L privim aşa cum este, cu atât ni se relevă a fi mai inaccesibil – sau, mai degrabă, ne face să-L simţim şi să-L cunoaştem ca inaccesibil, pentru că tocmai atunci îşi face El accesul nostru spre El însuşi.

132.

Orice pace se sprijină pe o armonie şi orice armonie, pe un mister.

133.

Cea mai mare îndărătnică: Justiţia.

134.

Fie ca rugăciunea ta să circule în toate, ascunsă, puternică şi vie, ca sângele.

135.

E bine să pretindem mult de la ceilalţi, ca de la noi înşine, pentru progresul lor şi pentru a vădi stima pe care le-o purtăm; dar este rău să le purtăm pică dacă s-ar întâmpla să ne înşele mai mult sau mai puţin aşteptările.

136.

Răspunde Inimii sacre printr-o inimă consacrată.

137.

Universul e un secret şi acest secret se vădeşte a fi însoţitorul de necuprins al fiecăruia dintre gesturile tale.

138.

A face pe cineva să gândească înseamnă a pătrunde nu numai în inteligenţa, dar şi în voinţa celuilalt.

139.

Dumnezeu este Cel ce nu are nevoie de ghid ori de vreun artificiu pentru a şti cum să intre intr-o inimă.

140.

Lumea cunoaşte o singură comuniune adevărată: aceea a ţărânei.

141.

Cel ce „va reveni ca un fur” plecase strângându-şi cu grijă până şi veşmintele mortuare.

142.

Învăţăturile lui Dumnezeu apasă pe umerii noştri, dar cu greutatea unor aripi.

143.

Cărţile uşurează mâhnirile venite de la oameni, oamenii, pe cele venite de la cărţi.

144.

O milă mereu reînnoită faţă de păcătoşi, iată primul miracol care le explică pe toate celelalte.

145.

Lacrimi îngăduite: Isus a plâns la mormântul lui Lazăr şi în fata Ierusalimului; dar n-a plâns nici în Grădina Măslinilor, nici pe Drumul Crucii.

146.

Adevărurile sunt crude precum chirurgii.

147.

Iarba creşte pe pământ şi nu în praf.

148.

Cerul nu face umbră.

149.

Pentru noi, timpul are uşurinţa unui pas de hoţ, iscusinţa mâinii sale şi eficacitatea gestului său; el seamănă în jur descumpănita jale a aceluiaşi ireparabil jaf.

150.

Prezentul [1] are un nume de o stranie elocinţă. El este înainte de toate un cadou, un dar de la Dumnezeu, care ne aminteşte, înaintea oricărei alte acţiuni, acţiunea harului.

151.

Cu mâna lui, Domnul-Nostru Isus n-a scris decât pe nisip, acele cuvinte pierdute, în fata călăilor femeii adultere.

152.

Binefaceri făcute pe ascuns faţă de ticăloşi, ce blânde sunt răzbunările milei!

153.

„Nu răscumpăr păcatele, ci păcătoşii,,.
„Nu şterg din lume păcătoşii, ci păcatele”.

154.

Calea spre Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci.

155.

Deschise sau împreunate: o frumoasă deviză călăuzitoare pentru mâini.

156.

Pe scara dispreţului nu se ajunge niciodată prea sus.

157.

În ştiinţa autentică există o adevărată muncă de dreptate faţă de lucruri şi un fel de restituire esenţială.

158.

Importanţă are nu atât ceea ce facem, ci felul în care facem ceva, nu atât ceea ce ni se întâmplă, ci felul cum întâmpinăm ceea ce ni se întâmplă.

159.

Cu cât apa reflectă mai multe lucruri, cu atât permite mai puţin să i se ghicească enigma adâncurilor.

160.

Fii omul sufletului tău.

161.

Dacă socoteşti că ţi-ai sfârşit viaţa, înseamnă că nici nu ţi-ai început-o încă.

162.

Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument de fericire.

163.

Din ultimul vin a ţinut sa facă Isus primul sânge.

164.

Moartea este şi ea o datorie pe care trebuie s-o îndeplinim; n-o îndeplinim totdeauna cum se cuvine.

165.

Florile ajung să parfumeze însăşi mâna care le striveşte.

166.

Viaţa, o colecţie de alegeri.

167.

El a făcut astfel încât suprema dragoste de sine şi suprema uitare de sine să fie unul şi acelaşi lucru în această iubire faţă de Cel Infinit de Bun, prin ea voind sa fim, deopotrivă, veşnic pierduţi în elanul nostru şi veşnic afirmaţi de el mai presus de orice.

168.

Dumnezeu este singurul care nu uită să iubească nici în mânia sa.

169.

Judecata din urmă… de ce din urmă? nu numai pentru că ea vine să încheie o eră, ci şi pentru ca, în ordinea zilelor, ultima zi va fi cea a Dreptăţii. Până atunci toate amânările vor fi acordate şi produse de neţărmurita Îndurare şi prodigioasa iscusinţă a iubirii divine. Dreptatea îşi va atinge desăvârşirea doar după ce va fi fost însoţită, în drum, de toate indulgenţele.

170.

Misterul ispitei învinse în noi este una din bucuriile ascunse ale Omului-Dumnezeu. A fi ispitit şi a nu cădea înseamnă că îl facem pe Cel ce n-a putut cunoaşte răul, să-l învingă, putând, astfel, să-l depăşească triumfător în noi.

171.

Dacă legile servesc la slăvirea minunilor, minunile servesc şi ele la slăvirea legilor.

172.

Libertatea creaturilor e un fel de răbdare a Eternităţii.

173.

Jurământul şi votul monahal au ceva din lucrarea îngerilor şi ne dau o înrudire mai apropiată cu ei.

174.

Timpul în Univers vădeşte deopotrivă o teamă sacră şi o sfântă dorinţă.

175.

A spune adevărul înseamnă a fi, aproape pe gratis, dar cu siguranţă, profet.

176.

Numim datorie, restanţa care mereu însoţeşte achiziţionarea acestei proprietăţi care este persoana.

177.

Singura moştenire pe care Sfânta Fecioară a putut-o găsi şi păstra de la fiul său: Coroana de spini.

178.

Realităţile sunt seminţe de vise, iar visele, la rândul lor, seminţe de realităţi.

179.

Vei şti că începi să înaintezi, atunci când vei vedea în jurul tău înfăptuindu-se Transformarea Tăcerilor; când Tăcerile pământului – întunecate, aspre şi închise – vor deveni Tăceri deschise, însufleţite, care se roagă şi care aşteaptă.

180.

Drumul e urât – cu atât mai urât şi mai monoton cu cât acest drum e mai bun – dar duce la ţintă şi câte lucruri minunate nu ne dezvăluie uneori, în mers, de fiecare parte.

181.

Dacă îl cauţi pe Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu te-a căutat; şi nu te mira dacă El – fiind Dumnezeu – te găseşte înainte ca tu să-L fi găsit.

182.

De-am putea să ne amintim – întrucât din acest sentiment izvorăşte o nespusă lumină pentru noi -: toate realităţile credinţei nu ne sunt prezentate decât cu gravitatea, forţa, importanta – şi preţul – unei morţi reale, străbătute.

183.

Numai Fiinţa nesfârşită poate face o fiinţă liberă.

184.

Orice imensitate odihneşte şi se odihneşte.

185.

Obligaţi să populăm cerul pustiu al zilei, suntem noi.

186.

Ce uluitoare, bucuria de a constata că suprema Cauză este o îndurare!

187.

Ceea ce noi numim lumea în care ne e dat să trăim este eclipsarea temporară a cerului de către umbra mişcătoare a destinului nostru.

188.

Spre Bucurie: întreaga mişcare a cerului tinde spre ea.

189.

Dumnezeu ne caută în josnicie precum îl căutăm şi noi în transcendenţă şi o face cu o pasiune ce ţine de aceeaşi ordine dar cu o intensitate divină.

190.

Nu le poţi cere vulturilor să mângâie.

191.

Chipul Său, nu l-a zugrăvit niciodată nimeni, atâta vreme cât a trăit; dar el s-a întipărit de la sine pe biata năframă – pe care îşi odihnise o clipă ultima oboseală – prin linii de sudoare şi de sânge pe care le ştergeau mâinile tremurânde ale unei femei.

192.

Fără Dumnezeu nu avem o adevărată intimitate cu realul. În afara Lui, nu vom descoperi decât suprafeţe sau ostilităţi.

193.

Numele poporului ales cuprinde însăşi raţiunea alegerii sale. Israel: cel ce a învins pe Dumnezeu. A învinge pe Dumnezeu înseamnă să înţelegi mai bine, înseamnă să atingi ceea ce Îi este cel mai adânc rezervat, înseamnă să fii cu adevărat după dorinţa inimiiSale; iar aceasta se face printr-un fel de luptă în care Dumnezeu dă celui care pare să-L combată cu o forţă suverană acea comunicare intimă a intenţiilor Sale cele mai ascunse.

194.

Aştrii nu-i văd pe cei pe care ii luminează.

195.

Ştiinţa umană este, în fond, o cercetare asupra paternităţii divine – o anchetă asupra înrudirii lucrurilor între ele şi cu noi.

196.

Libertatea actului creator, cauza profundă a libertăţii creaturii.

197.

„Pentru a te mântui, Eu am luat înfăţişarea ta. Acum ia-o tu pe a Mea, e rândul tău”.

198.

Spiritul e exigent în aşa măsură încât nu cere numai bune argumente [2], ci şi temeiuri bune fiinţării tuturor lucrurilor.

199.

Una din denumirile date lui Dumnezeu: „Singurul care nu uită”.

200.

Toamna despoaie desişurile, ea pare sa despoaie în acelaşi timp si gândurile noastre asupra vieţii, semănând printre ele ca printre frunze un fel de dezordine sărăcăcioasă şi părăsire. Se produce în noi ca o dezgolire vlăguită şi rece făcând loc unor netezimi dezolante.

201. Faptele de azi nu sunt decât ideile de ieri.
202. Ziua nu este cu adevărat zi dacă nu-ţi aduci aminte de stele, iar noaptea nu este cu adevărat noapte dacă nu-ţi aminteşti de soare.
203. Încearcă să răspândeşti o lumină calmă, egală şi oarecum încrezătoare, asemenea unei lumânări. Imită lumânarea a cărei flacără nu descreşte până când aceasta nu e în întregime consumată.
204. E frumos şi mângâietor să vezi un suflet simplu care merge la Dumnezeu pentru că Dumnezeu este Dumnezeu, iar el, acel suflet, nici nu visează să fie altceva decât el însuşi.
205. Înainte de orice, eul nostru este un depozit.
206. Doamne, fie ca răul pe care l-am făcut să nu poată împiedica binele pe care vreau să-l fac.
207. Doamne, eşti atât de aproape de mine, – iar eu, de Tine, atât de departe!
Doamne, mă simt trist că sunt ceea ce sunt, dar în acelaşi timp mă simt fericit că Tu eşti ceea ce eşti.
Doamne, Te primesc în întregime, primeşte-mă şi ia-mă în, întregime.
Doamne, ia-mi inima şi nu mi-o mai da înapoi.
Doamne, m-am născut oare numai pentru a nu Te iubi îndeajuns?
208. În Eternitate, „eu”nu mai e decât numele unei bucurii personale, pentru că tot restul a devenit, ca să spunem aşa, Dumnezeu.
209. Rănile morţii permit chiar celor mai răi să verse nişte lacrimi bune.
210. Lumea aceasta, un amestec de semne.
211.

Există printre noi două feluri de orbi: cei care privesc fără să vadă şi cei care văd fără să privească.

212.

Fiecare om are mai multe rudenii printre morţi decât printre cei vii.

213.

Cuvintele sunt acte de fidelitate; cuvintele trebuie luate în sensul cuvintelor date. A vorbi înseamnă, intr-un fel, a-ţi “da cuvântul”.

214.

Fie ca Creatorul, în faţa ticăloşiei mele, să-şi aducă aminte de bucuria Sa de-a crea, pornind de la neant.
Fie ca Mântuitorul, în fata ticăloşiei mele, să-şi aducă aminte că a coborât printre noi tocmai datorită ticăloşiei noastre şi a regăsit ceea ce era pierdut.
Fie ca Cel ce sfinţeşte, în faţa ticăloşiei mele, să-şi aducă aminte că El este Darul, Darul nemăsurat, Darul etern, Darul care împlineşte…

215.

Te-ai gândit vreodată ce poate însemna să regăseşti tot „ce a fost” în „Cel care Este”?

216.

În Cetatea Domnului, extazul se va crampona de tine ca o remuşcare, bucuria va fi la fel de neclintită în adâncul tău ca rămăşiţele-ţi nemişcate în mormânt.

217.

E frumos sa ai drept centru al vieţii un jurământ.

218.

Cel care consultă numai cauzele naturale pentru a se îndrepta spre previziuni utile seamănă Cu cei care căutau taina viitorului în măruntaiele animalelor.

219.

Lucru ciudat, numai libertatea poate să “determine” cu adevărat; toate celelalte permit, cel mult, ivirea unei determinări deja suferite.

220.

Inteligenţa divină e singura care nu răpeşte nimic lucrurilor prin înţelegerea lor.

221.

Cel Necuprins, cu toata infinitatea sa, nu apasă pe nimic, niciunde; finit, oricât de mare oricât de imens ar fi, ar apăsa.

222.

Minunatele înţelepciuni ale instinctului le dictează animalelor cel mai bun destin; iar oamenilor, o lecţie profundă.

223.

Precum Isus este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, – tu trebuie să fii cu adevărat un om al lui Dumnezeu şi cu adevărat un om, chiar cu riscul de a cădea in erezia propriului destin – şi să fii faţă de tine însuţi o […] în numele a ceea ce lumea şi Dumnezeu pot aştepta de la persoana ta.

224.

Voluptăţi sfinte, voluptăţi ale răbdării.. a poseda ceea ce izbeşte, supăra, zgâlţâie, zdrobeşte, îndepărtează..

225.

În orice nume – de lucru sau de fiinţă – există un ordin păstrat şi un ordin dat.

226.

Un Proiect, nicidecum un Destin, în felul acesta ne-am însuşit temeiul tuturor lucrurilor.
Iar de la Isus încoace ştim că nu există alt Destin decât iubirea.

227.

Când Îi solicităm Mila, El îţi aduce aminte de a Sa Iubire.

228.

Vocea lui Isus l-a scos pe Lazăr din mormânt; nu ne este oare îngăduit să credem că deja lacrimile lui Isus îl ridicaseră pe mort în capul oaselor?

229.

Teama de Dumnezeu are asemănare şi faţă de aproape: amestec de respect, de afecţiune neliniştită, de înfricoşătoare întrebări asupra destinului, asupra sensului unei datorii de plătit şi al unei certe datorii de împlinit.

230.

Fii blând faţă de nenorocirea ta, cum ai fi faţă de un frate mai mic..

231.

A se uita pe sine înseamnă, în general, a se pune la locul său.

232.

Dacă Domnul nostru refuză să se oprească şi să te asculte atunci când vreme prea îndelungată I-a i greşit, cheamă-L în numele sărutului înapoiat lui Iuda. – El se va opri.

233.

Toate lucrurile sunt „cărţi scrise pe dinăuntru şi pe din afară”.

234.

Soarelui, îi pare oare rău de razele sale?

235.

Cele mai multe ispite izvorăsc din lupta orelor împotriva Eternităţii.

236.

Rugăciunea descreţeşte fruntea şi dă mâinilor tulburate odihna în comun, elanul liniştit şi curat către un cer aşteptat.

237.

Nu imita decât pe Cel Inimitabil.

238.

Unele flori cresc numai acolo unde au căzut lacrimi.

239.

În fiecare nerecunoştinţă zace, ascuns în adâncul ei, un secret ruşinos.

240.

Dumnezeu îngăduie numai o singură Violenţă, cea pe care I-o putem face Lui servindu-ne tot de El.

241.

Carne a Omului, adu-ţi aminte că eşti ţărână şi te vei întoarce în ţărână.
Ţărână, adu-ţi aminte că ai fost nor şi te vei întoarce în nor.
Nor, adu-ţi aminte că ai fost fantomă şi vei deveni din nou fantomă.
Fantomă adu-ţi aminte că ai fost nimic şi vei adulmeca nimicul.
Nimic, adu-ţi aminte că totul a ieşit din nimic la Cuvântul lui Dumnezeu.

242.

Umilinţa, care aşează lucrurile la scara lui Dumnezeu, este totodată scara ce ne permite să urcăm la Dumnezeu.

243.

Până şi în imperfecţiunile noastre suntem o dovadă a lui Dumnezeu.

244.

Dacă fibra lor e generoasă şi nobilă, orgolioşii vor trebui să-şi pună în joc tot orgoliul ca să nu mai fie orgolioşi.

245.

Unită cu suferinţele Tale, Doamne, şi transformată prin virtutea Lor, fie ca durerea mea să se vindece şi să binecuvânteze pe chiar aceia care mi-au pricinuit această durere ce prin ei mi-a fost făcută.

246.

„O preotul meu, cum vei cuteza să Mă sacrifici cu adevărat şi în întregime, dacă mai înainte nu te-ai sacrificat pe tine însuţi cu adevărat şi în întregime?”

247.

Imensă bunătate a lui Dumnezeu este singurul spaţiu autentic al Universului, în care celălalt spaţiu se adăposteşte şi se scufundă.

248.

Timpul este una din„lucrările de milostivire” ale Celui Veşnic.
Fără această noţiune el nu prea poate fi înţeles.

249.

Universul e unanim.

250.

Toate mişcările cerului sunt pelerinaje.

251.

Omul este o fiinţă de hotar, pe linia de împărţire a lumilor, născut ca mediator şi destinat unui sacerdoţiu.

252.

Din toate câte văd nimic nu mă mulţumeşte, dar din toate câte văd nimic nu-mi produce silă.

253.

Dragostea de Dumnezeu mă smulge de pe pământ.. şi tot dragostea de Dumnezeu mă trimite înapoi, acolo…

254.

Adevărata milă este mută şi are mâini agile.

255.

Dă repede ascultare milei tale; dar şi mai repede, treci peste ea fără s-o priveşti. A-ţi privi mila este lucru ruşinos.

256.

Cu dăruire si sfinţenie, misterul compasiunii poate transfera durerea de la unul la celălalt, iar, atunci când e cazul, o poateînălţa din corpul unuia în sufletul celuilalt.

257.

Obişnuinţa e ca o împrietenire a efortului.

258.

Bolnavul cunoaşte mai puţin decât alţii cauzele organice ale bolii sale resimţindu-i doar efectele; şi le recunoaşte cu atât mai puţin cu cât organul atins e chemat, şi el, să ia parte la judecarea sa.

259.

Dacă crezi că te vei apropia mai mult de imaginea ta din apă, atingând-o, nu vei face decât s-o tulburi sau s-o distrugi dintr-o dată.

260.

Proclamând că ştiinţa noastră nu are sfârşit, să nu uităm că tocmai prin aceasta mărturisim că nici ignoranţa noastră nu are limite.

261.

În ştiinţă, omul nu face decât să cerşească lucrurilor câteva secrete din ascultarea lor de Dumnezeu.

262.

Distinge lucrurile; nu le izola. Nu izolăm decât printr-o ficţiune.

263.

La prima vedere, ceea ce lumea întreagă ne permite să înţelegem despre ea însăşi e tot atât de complex, de amestecat, de confuz şi sărăcit de sens ca zgomotele străzii. În primul moment nici n-am putea să ne dezmeticim.
Cele două lucruri aparţin, dealtfel, aceleiaşi ordini.

264.

Nici linii, nici meplaturi în conceptele noastre. Şi totuşi, acea acurateţe a profilului lor, înseamnă ca oare puţin?
Umbra omului, nici ca nu prezintă decât contururi. Dar, şi ea, are onoarea de-a atesta o fiinţă reală.

265.

Orgoliul cel mai greu de smuls din rădăcini: acela al oamenilor care cred că nu-l au.

266.

Există om mai sărac decât cel îngâmfat?

267.

La cei îngâmfaţi, dispreţul e uneori ca o bunăvoinţă a urii.

268.

Vanitatea e o mitocănie de netăgăduit; nu există nobleţe a cărei calitate să n-o stigmatizeze.

269.

În ordinea naturii, istoria secolelor pare o ceartă a lucrurilor care se împing să sosească primele.

270.

Uluitoarea bucurie a zilei când toate providenţele vor deveni evidenţe.

În faţa unor rămăşiţe omeneşti

271.

Acest schelet: şarpanta unei case a lui Dumnezeu. Ea i-a protejat tulburătoarea, laborioasa şi nobila menire. Oricum, bine sau rău, ea a servit. Înclină-te.

272.

N-ar fi prea greu de murit, dacă n-ar trebui, fie şi numai pentru o clipă, să încetăm să iubim.

273.

Cadavrul omului – care nu mai este omul – e cuprins ca de ruşine că există. Pare grăbit să-şi lepede până şi forma, într-o cumplită dezordine. – Ca şi cum ar recunoaşte că nu mai are dreptul să înfăţişeze imaginea şi nici chiar masca înşelătoare a ceea ce a fost.

274.

A muri… A mărturisi ceea ce nu suntem cu tot ceea ce suntem.

275.

Numim moarte, cea a trupului, impietarea vieţii unor umili vecini asupra vieţii noastre.

276.

În această lume, orice moarte cheamă şi întemeiază cel puţin o viaţă.
Ea nici nu există decât pentru aceasta.

277.

Ca lecţie grăitoare de precaritate, mizerie şi măreţie, îmbinate sub ochii celui ce scrutează misterele vieţii şi ale morţii, n-aş dori să văd craniul tradiţional, prea mineral, prea somptuos, prea trainic şi de o semnificaţie aproape prea abstractă, ci sfâşietoarea umilinţă a inimii noastre de carne, când e smulsă din mormânt, acel biet petic de talpă îndoită, asemănător unui pantof uzat.

278.

În scopul mântuirii sale, fiecare trebuie să fie pentru sine profetul neobosit de îndărătnic şi divin inspirat al propriei sale morţi.

279.

Moartea trebuie să fie cel mai de seamă act din viaţa noastră.
S-ar putea însă ca numai Dumnezeu să-l ştie…

280.

Pământul şi-a schimbat înfăţişarea şi sufletul din ziua în care, primindu-L din mâinile Fecioarei-Mame, el a văzut – precum în această femeie, dar pentru o minune mult mai stranie – trupul Domnului ascunzându-se în măruntaiele lui. Din ziua în care în adâncul lui El a redobândit viaţa pentru cea de a doua naştere, voluntară şi virginală – Învierea -, cu adevărat, cu adevărat, pământul şi-a schimbat înfăţişarea şi sufletul.

281.

Bucuria mormintelor goale şi a leagănelor sortite eternităţii!

282.

Învaţă să faci o rugăciune Inimii-încarcerate a lui Isus, în mormântul său… încarcerată prin moarte dar şi prin extazul operei împlinite… încarcerată pentru a da păcatului să guste absolutul morţii în această carne care este a noastră aşa cum este şi a Sa.

283.

Sâmbăta Mare… Ziua de când în morminte este lumină, de când lespezile sunt ridicate de puteri supraomeneşti, de când îngeri în gloria lor de lumină, mai fulgerători decât moartea, paznici ai veşniciei, veghează la căpătâiul cadavrelor.

284.

Nu pe modelul pământului din cimitir, fie el chiar binecuvântat, ci pe modelul tabernacolului trebuie să întemeiem, în sufletul şi în viaţa noastră, lăcaşul celor dispăruţi.

285.

Bucuria, oricât ar fi ea de plină de sine, e mereu gata să primească ceea ce se prezintă în faţa ei. – Durerea, oricât ar fi ea de goală şi de avidă, se închide în ea însăşi şi nu vrea să accepte nimic, în afara ei.
Prima e fiica Cerului nemărginit.
Cealaltă vine din tara tuturor limitelor.
Dar Dumnezeu a ştiut să ni le sfinţească şi pe una şi pe cealaltă, pe fiecare, fără îndoială, potrivit felului ei, dar atât de profund încât sfârşesc prin a semăna atunci între ele, până la confuzie.

286.

Bucuria Îl numeşte şi durerea îl cheamă.

287.

Durerea îşi aparţine cât mai mult sieşi. Plăcerea îşi asociază mereu ceva sau pe cineva.

288.

Bucuria pare să umple sufletul omului, durerea să-l golească. În planurile lui Dumnezeu, aceasta din urmă nu sapă golindu-l decât pentru ca prima să-l copleşească cu dărnicia ei.

289.

Există ceva mai gol decât un corp despuiat subit şi fără voia lui, un jupuit; ceva mai gol decât un jupuit, un schelet; ceva mai gol decât un schelet, un suflet care se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu.

290.

Personaj şi persoană. – Suntem, vai, mai preocupaţi să ne compunem personajul decât să ne realizăm persoana.

291.

Răul dispreţuieşte persoana.

292.

Dumnezeu care ne posedă pentru totdeauna în chip suveran, ne încredinţează printr-un fel de împrumut nouă înşine, ca să decidă, în urma acestui împrumut pe termen, asupra caracterului personal al acestei posesii şi al acestei folosinţe. Şi toate acestea se numesc viaţă.

293.

Prin însuşi faptul că existăm la această anumită oră, noi suntem ceea ce generaţii după generaţii şi secole după secole au ridicat spre Cer şi spre viitor.
Fie că vrem, fie că nu, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor noi am fost pregătiţi şi chemaţi.
În aceste condiţii, vom îndrăzni oare să nu fim pentru ei decât Decepţii-încarnate?

294.

Iubirea mea se vrea mai mare decât inima mea, iar obiectul acestei iubiri e mai mare chiar decât această iubire…

295.

Nu orice taină este un secret; şi nu orice secret este o taină.

296.

Pentru a evita răul, nici o precauţiune nu e ridicolă; nici un mijloc, mărunt; şi toate îşi au măreţia lor.

297.

Prin rugăciune omul se iniţiază în exegeză şi în exerciţiul Guvernării lui Dumnezeu.

298.

Moartea, o prea mare oboseală…

299.

Atunci când se produc, nenorocirile noastre, cele mai neînduplecat de reale, ne apar ca nişte fantome, dar sunt fantome de plină zi pe care nici un gest omenesc n-ar putea să le alunge.

300.

Când o nenorocire oarbă vine printre orbi e ca şi cum un Vizionar ar lua-o de mână şi ar aduce-o lângă noi.

301.

Dumnezeu face astfel încât lucrurile acestei lumi să renunţe la noi, atunci când noi nu renunţăm destul de repede la lucrurile acestei lumi.

302.

Timpul coboară spre noi pe aripile Milostivirii şi urcă din nou pe cele ale speranţei.

303.

Greutatea însăşi e numai o atracţie.

304.

Marele ritm al iubirii din univers: la temeiul tuturor lucrurilor, oscilarea magnifică a alegerii…

305.

Tăcerea e ca o pecete pe un abis.

306.

Cerul e adăpostul meu; – ce importantă are dacă e singurul?

307.

A vorbi de rău despre oameni ne deprinde să-L defăimăm pe Dumnezeu; – dar, dealtfel, înseamnă că deja Îl defăimăm pe Dumnezeu.

308.

A ne ignora unii pe alţii e o mare greşeală; a ne ascunde unii de alţii e un mare păcat; a ne despărţi unii de alţii e o crimă.

309.

Cele mai mari evenimente nu le putem străbate decât în sensul în care ele sunt, cel mai mult, mici.

310.

Conflictul dintre săracul cel rău şi bogatul cel rău, trista şi aproape singura poveste ce există de prea mult timp şi la prea multe societăţi.

311.

Tristeţea privirii noastre în noi şi în jurul nostru;
Văzând cât de bine se face răul şi cât de rău se face binele.

312.

Sunt lacrymae rerum [3]
Dar, uneori, lucrurile se şi hlizesc.

313.

Noaptea, sângele nu mai e roşu…
Unii ar vrea să facă noapte, pentru că, noaptea, sângele nu mai e roşu.

314.

Sângele pătează totdeauna.
Numai sângele care răscumpără nu pătează. Dimpotrivă. El spală. Spală chiar şi ceea ce e de neşters.

315.

Ceea ce trăieşte pare să-şi ignore greutatea. Numai morţii apasă ostensibil de greu pe pământ.

316.

Fă cu mărinimie cele mai mici lucruri şi cu umilinţă lucrurile mari.
Pe de altă parte, există oare lucruri mari şi mici, atunci când faci totul din iubire de Dumnezeu şi numai pentru El?

317.

În ciuda multor aparenţe nimic din ceea ce este nu se contrazice; totul se completează.

318.

Orice suflet, cu adevărat umil, poate să iubească uşor. El şi-a pierdut aproape toate motivele de indiferentă sau de aversiune.

319.

Dumnezeu e blând. Dumnezeu e umil. Nu numai omul Dumnezeu, ci însuşi Dumnezeu, în El; căci, pe această cale, El a arătat ceea ce este.
Dumnezeu e Blând, Dumnezeu e umil, pentru că Iubirea nesfârşită n-ar putea fi altfel, şi pentru că e mult mai măreţ, mai de nepătruns şi mai divin faptul că Ea este făcută aşa.
A fi aspru, trufaş, înseamnă nu numai că ne împotrivim doctrinei formale a Învăţătorului nostru, precum şi sufletul fraţilor noştri, dar mai înseamnă că nu-I semănăm lui Dumnezeu, că nu-L vedem şi nu-L înţelegem.

320.

Sfânta şi uluitoarea umilinţă a lui Dumnezeu este liberă şi voluntară.

321.

Când Dumnezeu vrea să treacă neobservat, o face divin, cum nimeni nu ştie s-o facă: – Tatăl, atunci când creează – Fiul, atunci când răscumpără – Spiritul Sfânt, când sfinţeşte.

322.

Dumnezeu, singurul lucru care nu ne poate fi răpit.

323.

,,Bucurie, bucurie – lacrimi de bucurie…”…; atunci când ne spunem că nimic pe lume, în afara păcatului, nu ne poate separa de Dumnezeu…

324.

Ne-am simţi cugetul împovărat adunându-ne lacrimile, fie şi numai pentru a le venera cu titlul de moaşte.
Ele sunt făcute doar să se prelingă şi să curgă şiroaie, şi numai ca să fie şterse de o mână pioasă, sau să fie băute de buze iubitoare.

325.

Numai Dumnezeu poate face ceva cu lacrimile omeneşti fără să le profaneze.

326.

Printre tăceri, unele sunt surzenii, altele, muţenii. Dar există şi tăceri care sunt reculegere, uimire, ba chiar extaz.

327.

Venite din partea celuilalt, tăcerile ne vor supune judecăţii în aceeaşi măsură ca şi plângerile.

328.

Ascultă-i şi pe cei ce nu vorbesc. Nu te limita doar la a auzi.

329.

Ar trebui să avem o memorie a tăcerilor, după cum o avem pe cea a cuvintelor.

330.

În Eternitatea noastră de mâine, pacea ne va înlocui spaţiul, bucuria – timpul.

În pădure

331.

Priveşte această viaţă imensă ieşită din Dumnezeu!
Priveşte aceşti copaci, binecuvântaţi din generaţie în generaţie şi care îşi urmează unii altora, din secol în secol!
Voi numiţi această înlănţuire o lege; eu aş numi-o mai degrabă o binecuvântare fără căinţă.

332.

Ca toate fructele care abundă, şi fructele experienţei apleacă ramura care le poartă.

333.

Umple cu iubire prăpastia pe care o sapi din respect.

334.

O aparentă anomalie: cei ce trăiesc preocupaţi de Eternitate fac caz de cel mai neînsemnat minut. Iar cei pentru care numai timpul contează îl pierd de bunăvoie. Pentru primii însă, timpul nu e decât expresia aproape superstiţioasă a unei încercări prin care le e dat să treacă; pentru ceilalţi – prima şi cea mai preţioasă dintre realităţile pe care acceptă să le recunoască.

335.

Fapt surprinzător, e mai uşor să spui ce doreşti decât să ştii ce vrei. Nedefinitul unei dorinţe îşi găseşte adesea mai repede expresia decât nota precisă a unei voinţe.

336.

Cel care nu ştie ce vrea, nu poate şti nici ceea ce vrea Dumnezeu.

337.

Jocul eternităţii noastre e jocul în care ne e cu neputinţă să trişăm.

338.

Fiecare clipă a vieţii noastre, dacă e marcată de amprenta divină, devine moneda vieţii eterne. Şi oricare ar fi faţa pe care această monedă cade aici, pe pământ, în jocul mereu reînnoit care spre Cer o aruncă neobosit – fie că e faţa bucuriei, fie cea a durerii – valoarea ei rămâne neschimbată, iar preţul ei plăteşte mereu aceeaşi minune.

339.

Unele tăceri vorbesc, se ştie: e aproape banal s-o repetăm. Altele cântă.
Dar sunt şi care strigă.
Acestea înspăimântă, uneori.

340.

Sunt lucruri care pot fi gândite fără să fie spuse. Da nici un lucru, care să poată fi spus fără să fie gândit.

341.

A vorbi pentru a nu spune nimic: sfidare adusă deopotrivă tăcerii precum şi cuvântului.

342.

Limbajul este, din multe puncte de vedere, un testament.

343.

Cuvântul morţilor şi-a lăsat urma în limbaj. Anumite cuvinte sunt nişte stranii, antice şi foarte eficiente relicve.

344.

Două lucruri sunt de evitat: să scriem aşa cum vorbim – să vorbim ca o carte.

345.

Emfaza e o formă larvară a neruşinării.

346.

Vrei să scrii lucruri cu adevărat frumoase, lucruri care să dureze, şi să le scrii bine?
Atunci nu te gândi, scriind, decât la Cartea Vieţii.

347.

La căldura sufletului, vezi cum se modelează şi se îmblânzesc cele mai rebele cuvinte, şi cum se împrietenesc între ele cele mai reciproc impenetrabile cuvinte.

348.

Cei ce vor să spună totul sunt de obicei cei care n-au mare lucru de spus; şi, chiar fără voia lor, o şi dovedesc.

349.

Iată ce ar trebui să putem spune despre o adevărată operă de artă: „nu se află totul în ea; dar nimic nu-i lipseşte”.

350.

Pentru a vorbi bine în public oamenilor despre lucrurile lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să ştii să vorbeşti oamenilor în faţa lui Dumnezeu, apoi lui Dumnezeu în faţa oamenilor.

351.

Cel ce merge cu o oglindă în mână şi cu ochii aţintiţi în ea nu înaintează deloc..

352.

Lovitura care mă izbeşte… o pedeapsă poate?
De este o pedeapsă sau, chiar dacă este o pedeapsă, la fel Te voi binecuvânta; pentru că pedeapsa care vine de la Tine, care vine la mine, e dreaptă, iubită, sfântă, Binefăcătoare, adorată, adorabilă.

353.

Ce nu este har?

354.

Pedeapsa e mereu un remediu, dacă nu pentru individ cel puţin pentru Univers.

355.

Mai multe fulgere la un loc nu aduc ziuă; dar ajunge un singur fulger să dezvăluie un scop sau să semnaleze, la timp, o prăpastie.

356.

Înainte de moarte, care va fi a mea, voi fi oare sigur că am un suflet al meu?

357.

Niciodată nu se întâmplă ca Dumnezeu să ne lipsească, dar se întâmplă ca noi să-I lipsim lui Dumnezeu.

358.

A-L iubi pe Dumnezeu e totodată şi una din modalităţile de-a învăţa să nu ne temem de nimic.

359.

E mai de preţ să-ti ţii promisiunea decât s-o faci, să fii mereu în adevăr decât să te pronunţi sub jurământ.

360.

Într-o privinţă, cel puţin, putem fi cu toţii reprezentanţi şi trimişi ai lui Dumnezeu – în ceea ce priveşte Bunătatea Sa.

361.

A delega înseamnă a lega prin testament fără a dispărea şi a se prelungi într-o fiinţă aleasă pe care o înnobilezi printr-un rol mai înalt şi mai amplu decât al său. Noul Testament e plin de astfel de moşteniri, iar acolo, ele ne vin de la Dumnezeu Cel Viu.

362.

Numele Său în mine, adăpost al secretului Său: «Cel pe care nimeni nu mi-L poate răpi».

363.

Loveşte, smulge, nimiceşte, Doamne, dacă aşa vrei..
Tot ce-mi vei putea retrage nu va întrece niciodată în valoare Ceea ce mi-ai dat din Tine Însuţi.
Şi pe care, de acum înainte, nimeni şi nimic nu ar mai putea să-mi retragă în întregime.

364.

Ceea ce-mi vei da, Doamne, voi primi din tot sufletul.
Ceea ce-mi vei retrage, voi ceda îndurării şi iubirii Tale.

365.

Doamne, dă altora ceea ce-mi iei!

366.

Fie ca tot ce-mi lipseşte să-mi dea a înţelege din partea Ta, o, Doamne!: „Am dat unuia din fraţii tăi. Bucură-te”.

367.

Iubindu-L pe Dumnezeu, nu iubi mai puţin pe cei pe care-i iubeşti; iubeşte-i însă mai mult întru Dumnezeu.

368.

Iubindu-L pe Dumnezeu, nu iubi mai puţin pe cei pe care-i iubeşti; iubeşte-L însă mai mult pe Dumnezeu.

369.

Despărţit de ai tăi, pentru a te dărui tuturor dăruindu-te lui Dumnezeu, fie ca tatăl tău, mama ta, fraţii tăi să nu-ţi devină niciodată străini ţie, fie însă ca orice străin să-ţi fie tată, mamă sau unul din fraţii tăi şi iubeşti pe acest străin aşa cum îi iubeşti pe ei când îi iubeşti mai mult şi în felul în care îi iubeşti cel mai bine.

370.

Trebuie să ne despărţim de toţi în ceea ce nu este Christos şi să ne apropiem de toţi în ceea ce este Christos.

371.

Vrei să te deprinzi să faci numai ceea ce te priveşte?
Gândeşte-te neîncetat la Cel care te priveşte.

372.

Tot ce nu trece ne întrece, tot ce se petrece, la randu-i, ne întrece.

373.

Orice transparenţă care se deschide spre o prezenţă, poate să şi închidă calea, la fel ca sticla.

374.

Pe calea desăvârşirii, cei care se cred câtuşi de puţin „ajunşi”, dovedesc, prin tocmai aceasta, că nici măcar nu au „plecat”.

375.

Dacă lui Dumnezeu îi place să vorbească bietei inimi umane, – nu e în obiceiurile Sale să pălăvrăgească cu ea.

376.

Memoria noastră e ca o parte cu caractere mişcătoare.

377.

Drepturile lumii, cele mai nesocotite: acelea ale imensului domeniu – necunoscutul… totuşi mereu necunoscut.

378.

Când eşti mulţumit simţindu-te un om rafinat, începi să nu mai fii. – Când eşti foarte sigur de fineţea ta, înseamnă că nu ai destulă.

379.

Răpitorii acelei împărăţii a lui Dumnezeu, care trebuie să fie răpită, numai ei au parte şi de bucuria care răpeşte.

„Violenti rapiunt illud
Rapiuntur etiam” [4]

380.

Pentru a începe să-L întrezărim pe Dumnezeu, trebuie să ne fi pierdut deja pe noi din vedere.

381.

Ca intensitate de existenţă actuală, cele mai mărunte realităţi ale credinţei sunt faţă de realităţile cele mai puternice ale pământului ceea ce acestea din urmă sunt faţă de formele fugitive ale imaginaţiei.

382.

Lumea cealaltă nu este depozitul acesteia. Prea multă lume şi-o reprezintă astfel. Dar lumea aceasta e numai anticamera celeilalte. Prea multă lume uită, se pare, acest lucru.

383.

Pentru a da celor ce nu merită deloc, mai mult şi mai bine decât ar putea merita, Dumnezeu se pricepe să facă în noi substituiri care nu sunt mincinoase şi transformări care nu sunt distrugătoare.

384.

Trecutul: o taină. Prezentul: un secret. Viitorul: o enigmă – şi toate acestea rămânând înlănţuite.
Iar cheia acestor arcane legată de puterea anumitor Chei, de Dumnezeu încredinţate cui i se cuvine de drept…
Vom şti în ce măsură este aşa când o dată pentru totdeauna… ele vor fi deschis.

385.

Harul… o nerăbdare a lui Dumnezeu. El vrea să-şi aibă toţi copiii la El, cât mai repede, mai presus de toate şi dincolo de orice.
E darul gratuit, minunea înainte de termen, exercitarea „dreptului de graţiere”…
„Patiens quia aeternus”. „Impatiens quia amans”.

386.

Cu cât vom dărui mai mult din inima noastră, cu atât o vom sărăci mai puţin. Cu cât ne vom jertfi mai mult, cu atât vom câştiga în plenitudine.

387.

În viaţa aceasta, nu putem scăpa nici unui lucru care este. În cealaltă, nici un lucru care este nu ne va scăpa.

388.

Cum se întâmplă cu trupurile noastre aşa e şi cu sufletele: voind să rămână surde ele devin în curând mute.

389.

Primele veacuri repetau cu teroare: „Cel care-L va privi pe Dumnezeu va muri…”
Acum, după ce Cuvântul a vorbit, noi ştim că nu putem muri – fie spre fericirea sau spre osânda noastră veşnică – fără să-L întâlnim îndată pe Dumnezeu.

390.

Sfânta Cuminecătură ne aduce, după Evanghelia Cuvântului, Evanghelia Tăcerii. Iar acesteia, va trebui atunci noi să-i răspundem, în Prezenţa Sa, ducând, de la noi spre Dumnezeu, „Vestea cea Bună” a Împărăţiei Sale în noi.

391.

Dumnezeu cere să fie văzut în toate lucrurile, precum şi la originea lor, şi în afara lor, şi deasupra lor.

392.

Fiul lui Dumnezeu a fost vândut, dar n-a fost cumpărat. Iată însă că Cel vândut ne-a răscumpărat pe toţi.

393.

Cel ce caută un filon sau un izvor, cel care trage, pur şi simplu, o brazdă pe ogor găseşte uneori sub unealta pe care o împinge înainte, în locul celor ce urmărea să realizeze, cea mai neaşteptată dintre comori.

394.

Parabolă…
Ferestrele ne pot obosi uneori prin brutalitatea geometrică a formei lor şi prin monotonia perspectivei pe care ne-o dezvăluie…; dar numai ele ne pot dărui lumina zilei.

395.

Cuvântul a schimbat valoarea cuvintelor.

396.

În lacrimi şi în noi botează, azi, Premergătorul.

397.

Ceea ce zboară, din loc în loc, de obicei ştie să cânte. Ceea ce planează nu ştie decât să ţipe, pe neaşteptate şi în sacade, deasupra prăpastiei, a cuibului, sau a prăzii.

398.

Ce doreşti şi ce aştepţi de la lucruri, tu care te pregăteşti să-L slujeşti pe Dumnezeu?
Când se naşte, Mântuitorul nu e la el acasă… Nu are loc nici în sălaşul călătorilor nevoiaşi. Cere animalelor
un adăpost. Drept leagăn, are o iesle.
Când intră în viaţă nu are un colţ al său unde să-şi pună capul.
Când moare, pentru a ne izbăvi, Mântuitorul nu e la el acasă. Locul acela e al tuturor şi destinat publicei infamii. Lemnul de care atârnă nu e al său. El a servit deja unor pungaşi şi asasini.
După ce moare, El însuşi nu-şi mai aparţine. Nu mai aparţine nici chiar alor săi. Nu poate fi nici atins, nici luat. Numai printr-o favoare se poate obţine, de la acele oribile autorităţi, dreptul de a se dispune de trupul său…

399.

Ce căutăm de fapt acolo unde căutăm? Şi ce am face dacă am găsi ce căutăm?

400.

Un secret al sufletului, cu prea mare grijă ascuns în adâncul nostru, ne „străbate” oarecum şi se revelează astfel, involuntar, ca de la sine.

401.

Ce-ar fi dacă, pe neaşteptate, conştiinţa ta ar începe să vorbească cu voce tare şi în faţa tuturor…

402.

Strivită între degete, o floare nu mai are nimic dintr-o floare.

403.

Bătrânii varsă lacrimi, adesea, fără rost. Ele au înfăţişarea şi zădărnicia picăturilor de rouă pe frunzele uscate.

404.

Zâmbetul întredeschide poarta sufletului.

405.

Amintirea unei lumini are şi ea o formă de lumină.

406.

Spiritul înţelege şi ştie. Inima ghiceşte.

407.

Mai sigur şi mai iute decât fulgerul, o singură privire a lui Dumnezeu ajunge să aprindă focul unui suflet.

408.

Dumnezeiasca lecţie a încercării prefigurează adesea ceea ce provoacă… o lacrimă. În adâncul sufletului se face atunci o purificare, o transparenţă, un amar, o ardere, apoi o prospeţime care străluceşte şi palpită.

409.

Biserica, unicul loc unde, fără a răni doliul cel mai necruţător sau cea mai vulnerabilă delicateţe, totul se poate, nu numai spune, ci şi cânta.

410.

Ca să fie frumos, un suflet trebuie să semene cu o biserică; şi o biserică – cu un suflet.

411.

Hrana sufletească, înainte de-a deveni potrivită pentru folosire, ni se prezintă adesea însoţită de acea oroare a cărnurilor crude… La fel ca ele, şi ca trebuie să treacă prin “foc”.

412.

Mulţimea nemăsurată a păsărilor dispare fără să lase urmă. Tot ce poartă aripi e menit să moară discret.

413.

Lumina e tăcută. Sunetul nu se vede. Totuşi, numai lumina permite să recunoşti într-o mulţime pe cel care vorbeşte.

414.

Pentru Viaţa Eternă, mai mult chiar decât pentru viaţa acestei lumi, există acea vorbă pe care trebuie s-a folosim cu toată rigoarea termenilor ei şi s-o traducem mereu în act, chiar cu sudoarea frunţii noastre: „să ne câştigăm viaţa…”

415.

Nu prea putem asculta pe cineva – mai ales pe Dumnezeu – fără să tăcem. Unii, şi nu dintre cei mai mărunţi, par uneori să uite acest lucru, fie şi numai pentru scurt timp.

416.

Nu există decât un singur om cu adevărat bogat, cel care se poate dărui în întregime.

417.

Gândurile tale cele mai înalte, cele mai îndepărtate, dacă sunt ceea ce ar trebui să fie, se vor prezenta privirii celorlalţi, străbătând toate distantele cu limpezimea binefăcătoare a stelelor, surorile lor…

418.

Toţi noii veniţi pe care-i întâlneşti pe cărările vieţii, de-a lungul zilelor, priveşte-i, făcându-le loc în suflet, cu bunăvoinţa patriarhului de odinioară fată de oaspeţi, fată de oaspetele în trecere, acea fiinţă tainică şi sacră. în planul divin, nici o întâlnire nu e indiferentă, şi prin ea se mai poate exersa acea virtute ale cărei prilejuri, azi, sunt mult prea perimate, acea străveche virtute a ospitalităţii.

419.

Fii cel pe care ai vrea să-l întâlneşti printre ceilalţi; mai ales dacă nu-l întâlneşti niciodată printre ceilalţi, pe cel pe care ai vrea să-l întâlneşti.

420.

Nu strică uneori – în gând, facem atât de des contrariul – să punem pe buzele aproapelui nostru, în numele lui Isus al cărui loc îl tine sau din care „ face parte”, cuvântul pe care Ecaterina de Siena l-a atribuit Domnului Nostru:,Eu sunt cel ce este, tu eşti cel care nu este”.

421.

Dumnezeu nu e niciodată singur în a fi mulţumit de noi.

422.

Dacă ti-e dat să-ti alegi tovarăşii de trudă, recrutează-i printre cei care muncesc cântând.

423.

Orice trudă este o comuniune şi cere o iniţiere.

424.

Înainte de a judeca gândeşte-te la următorul lucru:
Ce-ar fi dacă binele pe care l-am făcut ar fi judecat în acelaşi fel în care judec eu însumi răul pe care îl fac alţii,
Ce-ar fi dacă răul pe care l-am făcut ar fi judecat în acelaşi fel în care judec eu însumi binele pe care îl fac alţii,
Ce înfăţişare ar primi toate acestea?

425.

La urma urmei, bunătatea nu e decât forma cea mai subtilă şi cea mai suplă a dreptăţii.

426.

Gândindu-ne la Dumnezeu, înseamnă totodată că nu vom uita, cu siguranţă, pe nimeni. Uitându-L pe Dumnezeu, înseamnă că vom leza, cu certitudine, întreaga lume.

427.

Şarpele nu are braţe, totuşi te cuprinde – el nu are picioare, totuşi înaintează.
Bagă de seamă… Toate cele al căror simbol este ştiu să facă la fel..

428.

Dacă suferi pe nedrept – mulţumeşte lui Dumnezeu, atât pentru nedreptate cât şi pentru suferinţă…; ai prefera oare să ai de suferit pe bună dreptate?

429.

În orice cruce adevărată, tocmai ceea ce e divin e pe nedrept lovit în latura sa omenească. N-avem de ce să ne înspăimântăm, dimpotrivă. Avem doar un prilej să înţelegem şi să binecuvântăm.

430.

Orice suferinţă îndurată aşa cum vrea Dumnezeu nu e decât reversul unei bucurii care te aşteaptă, eternă şi nemăsurată.

431.

Lucrurile au o logică neînduplecată. De aceea orice inconsecvenţă omenească se plăteşte, în lumea aceasta, prin consecinţele ei.

432.

Dorinţa, o sfidare faţă de destin? sau o poruncă secretă a acestuia?

433.

Nimic nu apasă atât de real asupra unui destin ca imaterialitatea unui vis.

434.

Rugăciunile ce vor să vină ne pregătesc un cer mai uşor deasupra capetelor noastre.

435.

Mulţi au nevoie de succes pentru a duce la bun sfârşit lucrarea lui Dumnezeu: printre ei, unii au învăţat să nu-l mai ceară pentru a înainta; alţii, mai puţini la număr, află, până şi în insuccesul lor, un mijloc de a-şi dovedi dragostea faţă de Dumnezeu.

436.

Binecuvântează-ţi insuccesul şi cinsteşte-l. El îţi dezvăluie frumuseţea, măreţia, demnitatea obiectuluisău, dincolo de strădania ta şi de tine însuţi. Nu vedea în el numai un motiv de umilinţă, ci adulmecă în el bucuria dezinteresată a unei iubiri de prea sus întru Cel de Sus.

437.

Dinspre Dumnezeu avem dreptul să aşteptăm totul şi în acelaşi timp datoria de a nu cere nimic.

438.

A reclama, a cere, a pretinde nu sunt decât moduri oarecum insolente, de a cerşi. – Un suflet nobil nu coboară de bunăvoie la ele.

439.

Nu suntem cu nimic mai îndreptăţiţi să fim […] împrejurărilor decât cei ai oamenilor.

440.

Răsplată: colacul pentru morţi, în timpul vieţii.

441.

Nu reţete, ci secrete. Iată ce trebuie să i se dea unui suflet în mersul său spre Dumnezeu.

442.

Deprinderea datoriei ia lucrurilor din această lume amărăciunea lor naturală.

443.

Adesea nu izbutim să facem bine decât ceea ce pare a fi dincolo de capacităţile noastre.

444.

E uşor de spus „ce ar trebui făcut”. Încă şi mai uşor, „ce ar fi trebuitfăcut”; dificil şi rar, dar util, este să poţi spune „ce trebuiefăcut”, şi încă pe loc.

445.

A face un lucru din iubire de Dumnezeu înseamnă a-l face de la un capăt la altul mai bine decât atunci când l-am face numai pentru el însuşi. Dar, în acelaşi timp, înseamnă a-l şi depăşi.

446.

Cele patru etape:

Cu Dumnezeu
Pentru Dumnezeu
La Dumnezeu
În Dumnezeu

447.

Contemplativii care se simt stânjeniţi în contemplare, atunci când se văd nevoiţi să acţioneze, nu sunt prea înaintaţi în contemplare. – Iar cei ce, obişnuiţi fiind cu acţiunea, nu sunt în stare să contemple în timp ce făptuiesc nu sunt prea înaintaţi în acţiune.

448.

Cum se face că în bine nu săvârşim aproape niciodată tot ce-am putea săvârşi, în schimb, suntem tentaţi cu precădere să facem ceea ce nu ne este îngăduit să facem?

449.

Cuvântul „credincios” îl desemnează deopotrivă pe cel ce are încredere şi pe cel căruia i se acordă această încredere. Încearcă să justifici în tine însuţi cele două sensuri ale acestui fericit echivoc.

450.

Pentru a le lăuda de-a valma, într-un limbaj de calitate îndoielnică, despre „valorile spirituale” (înţelese, dealtfel, la modul aproape fizic) se spun vrute şi nevrute. Dar nu „densitatea”, ci „direcţia” lor situează lucrurile în ordinea acestei lumi. O pomană de natură materială îşi găseşte locul cu mult deasupra unui fals sistem, dar minunat de abstract. La urma urmei… nimic mai „spiritual” decât Diavolul.

451.

Din binele pe care îl facem, cea mai bună parte e nevăzută, ca Dumnezeu; şi, venind de la El, Îi seamănă.

452.

Întâmplările, care sunt ceea ce sunt, ne învaţă binevoitor cinstea, ideile drepte care rezistă tuturor încercărilor, curajul. Nu este rolul lor principal, dar în orice suflet de bunăcredinţă acest rol poate fi providenţial îndeplinit.

453.

Vigilate…
Cel ce râde ştie că râde; cel ce plânge ştie că plânge; cel ce doarme nu ştie că doarme.

454.

O fericită surpriză; aceea de a constata felul minunat în care rugăciunea ne învaţă să voim.

455.

Adesea, printre faptele bune, săvârşirea acelei categorii care ne displace cel mai mult, ne dezvăluie lucruri ciudate tocmai despre ceea ce ne displăcea în ele.

456.

Acţiunile eroice au mereu ceva discutabil; ele se află la acea înălţime unde nu e uşor să judeci.

457.

În momentele de cumpăna din viaţa noastră, e mai important să luăm o hotărâre, decât s-o luăm pe cea mai bună.

458.

Când fiinţa umană îşi propune să ajungă până la cer, omul inventează cele câteva etaje neterminate ale unui turn ridicol, in plină confuzie a limbilor – Dumnezeu, Omul-Dumnezeu, cu învoiala tuturor in Verb.

459.

Dumnezeu nu se exprimă perfect decât prin Verbul Său inefabil; şi tu ai vrea să-L defineşti in felul tău?

460.

Nimic nu face ca o umbră să fie uriaşă, decât o lumină ţinută în mână.

461.

Întunecimile naturii noastre, forma surdă, mută şi oarbă a destinului nostru nu sunt poate altceva decât indiciul că suntem purtaţi în Măruntaiele Divine, în vederea naşterii noastre viitoare.

462.

Când sufletul tău se orientează spre Dumnezeu, tu atragi în urma lui, o dată cu invizibilele prezenţe dintr-o altă lume, semnul şi legătura unei apropiate înrudiri cu toate lucrurile create – şi această universală însoţire care depinde de tine se află totodată în tine, binecuvântată ca tine.

463.

Omul, straniecompoziţie, în care atâtea lumi se rezumă… Ca să ştim exact ceea ce suntem ar trebui să fim Dumnezeu – şi o întreagă eternitate trăită în uniunea divină nu va prisosi ca să aflăm de la Dumnezeu totul despre noi.

464.

Spaţiul şi timpul, care nu sunt fiinţe separate şi subzistente, nu-şi află în sine raţiunea aparenţei lor nelimitări. Dar dacă ele par să se prezinte cu atâta forţă astfel, e pentru că rămân mereu deschise în mâinile lui Dumnezeu şi încredinţate numaivoinţei Lui.

465.

Anumite tăceri ale Universului nu sunt decât nişte cuvinte nearticulate şi uriaşe – care se adresează Cuiva dincolo de această lume; şi în mijlocul cărora ne aflăm noi, oarecum ca pierduţi.

466.

Cele mai uluitoare abisuri pe care Universul ni le arată sunt abisurile transparente.

467.

Ceea ce ştii, te umple; ceea ce nu ştii, umple Universul.

468.

Aparenţele trebuie să devină pentru noi transparenţe.

469.

Când „ziua scade”, discipolii nu sunt recunoscuţi, asemenea Învăţătorului, decât după felul în care frâng pâinea vie a trupului lor sacrificând-o pentru fraţii lor.

470.

Ceea ce trebuie să preţuieşti, atunci când alegi, e mireasma dreptei preferinţe, elanul spre tot ce e mai desăvârşit, sensul unui adevăr cu adevărat unic. Nu-i imita pe aceia care nesocotesc cauzele profunde ale alegerii şi par a se complace doar în voluptatea de a exclude, de a fi arbitri şi de a avea întâietate.

471.

Ce ne este dat să vedem în zilele noastre: inversiunea harului: Omul care se întreabă dacă trebuie să-i acorde lui Dumnezeu – unui Dumnezeu care dealtfel pare a fi sub ascultarea sa – harul binevoitor de a-L admite… ţinând totodată să sublinieze, în auzul tuturor, câtă gratuitate cuprinde un asemenea act.

472.

Cei care-l judecă pe Dumnezeu pentru a-l condamna, nu-l condamnă totdeauna la pedeapsa capitală, ci la încarcerare, la munci silnice şi, mai ales, la exil.

473.

A voi cea ce Dumnezeu nu vrea.
A nu voi ceea ce Dumnezeu vrea.
Iată cei doi poli ai lumii osândite, în jurul cărora am vrea să vină toate lucrurile să se învârtească.

474.

Umbra morţii e singura lumină a Iadului.

475.

Păcatul amestecă îndrăzneala cu laşitatea. În el, îndrăznim cu insolentă şi, în acelaşi timp, capitulăm cu josnicie.

476.

A găsi în nenorocirea altuia un fel de uşurare a propriei dureri e dovada însăşi a ceea ce este Iadul şi înlocuieşte, acolo, comuniunea Sfinţilor.

477.

Remuşcarea e ca o „speranţă răsturnată” şi fără ieşire. Ea se scufundă într-un trecut din care ar vrea să refacă un viitor, sau cel puţin un prezent maleabil.

478.

Sunt unele păcate de natură degradantă dar subtilă, care ar aduce cu păcatul celui ce s-ar privi în oglindă, plângând.

479.

Lumini reci, focuri întunecate sunt lucruri care plac Iadului.

480.

Întreaga ură a îngerilor şi a oamenilor fată de Dumnezeu nu reuşeşte niciodată mai mult decât să facă o cruce.

481.

Scriptura nu ne spune că Dumnezeu ne adăposteşte sub haina sa, sub cortul său, sub umbra sfântă a mâinii Sale, ci subAripile Sale.

 

482.

Unul din numele măreţe şi înfricoşătoare ale lui Dumnezeu, atât pentru cei buni cât şi pentru cei răi: Cel de Neocolit.
El este: Cel de Neocolit. Mai mult decât moartea.
Dar să ne gândim şi la faptul că Cel ce nu poate fi în nici un fel, nicăieri, niciodată ocolit, e Suprema Iubire…

 

483.

Iubirea voastră nu iubeşte îndeajuns…
Iubirea voastră nu iubeşte îndeajuns…
Nu mergeţi spre Iubire pe calea ascultării. Ci spre ascultare pe calea iubirii.
Altfel nu veţi şti cărui Spirit îi aparţineţi…

484.

Iubirea de Dumnezeu este şi o poruncă, şi nici n-ar putea fi altfel. Dar, luată în sine, cum să nu simţim că e cu totul altceva şi nesfârşit mai mult decât o „poruncă..”?

485.

Felul în care Dumnezeu ne spune să-l iubim.. Nu este: „Iubeşte-mă”, „dacă nu..”

486.

Chiar pe asprele table de piatră ale Legii era scris: „Vei iubi …” şi nu „Eşti obligat să iubeşti” sau „Trebuie să iubeşti..”. „Vei iubi..” e mai măreţ, mai categoric, mai frumos, mai patern sub această formă decât sub oricare alta.

487.

Vai de acele timpuri şi de acele fiinţe cărora trebuie să li se aducă aminte, dacă nu se poate altfel, că o astfel de iubire este, cel puţin, o datorie…

488.

Nu vom fi niciodată nici judecaţi, nici condamnaţi, decât de Iubire, în numele Iubirii şi pe temeiul iubirii noastre.

489.

Cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, singurii care ştiu ceva cu adevărat, sunt cei ce iubesc.

490.

Când nu simţi în tine şi cu toată duioşia, sentimentul iubirii tale de Dumnezeu, înseamnă doar atât că a venit ceasul să-I dovedeşti această iubire cu toată voinţa ta.

491.

Plângând că nu poţi iubi destul, înseamnă că plângi tot din iubire.

492.

Adevărata iubire nu vorbeşte despre sine; adevărata iubire este cea care nu are nevoie să fie numită pentru a fi recunoscută.
Adevărata iubire este cea pe care nici n-ar izbuti s-o numească ceva.

493.

„Cu adevărat, dacă Mă preferi o singură dată vreunui lucru, Mă vei prefera în curând oricărui lucru”.

494.

„Dumnezeu e mai mare decât inima noastră”, a spus sfântul Ioan; dar atunci, inima noastră, când îl cuprinde pe Dumnezeu, poate fi mai mare decât însăşi inima noastră.

495.

Nu-L iubim pe Dumnezeu aşa cum se cuvine dacă, iubindu-L, nu ştim să-L facem iubit.

496.

Ce liniştitor este gândul că Sfârşitul Cel de pe urmă este şi Cauza cea dintâi.

497.

Aici pe pământ…
Vai, nu Te pot nici pierde, nici afla!

498.

Doamne, dacă îţi cer uneori o dovadă sensibilă a harului tău, n-o fac pentru a fi mai sigur de Tine, ci pentru a fi mai sigur de mine.

499.

Doamne, fie ca Vieţii Tale în mine să-i corespundă îndeajuns viaţa mea în Tine.

500.

Doamne, fie ca trăind să mă împărtăşesc din Viaţa Ta! şi murind să mă împărtăşesc din moartea Ta…

501.

Mi Te-ai dat mie, Doamne, ajută-mă să Te redau Ţie, dăruindu-mă.

502.

Doamne, nu voi cere să-mi spui: „Sunt mulţumit de tine”… Îngăduie-mi doar să ghicesc că ai putea să-mi spui: „Nu sunt nemulţumit…” şi dă-mi a înţelege acest lucru dintr-o singură şi duioasă privire.

503.

Numim hazard scadenţele îndepărtate sau obscure ale Providenţei.

504.

Constanta preocupare de Dumnezeu într-un suflet, ne dezvăluie, prin ea însăşi, într-un fel minunat, informaţii asupra naturii Providenţei şi a subtilelor sale căi.

505.

Un Dumnezeu făcut om a plâns cel puţin de două ori în faţa noastră; a plâns o cetate şi carnea deja în descompunere a unui prieten.
O cetate vinovată – un prieten fără prihană…
In ajunul unei distrugeri, în primul caz, în preajma unei învieri, în al doilea.

506.

Învierea fiului acelei văduve…
Isus a făcut atunci minunea fără a fi rugat. A fost de-ajuns să întâlnească cortegiul. Evanghelia nu vorbeşte de nici un schimb de cuvinte, nici chiar după săvârşirea minunii, între El, mamă şi copil. Fără îndoială, pentru că nu a existat nici unul. Ceea ce se petrecea în ei şi între ei era dincolo de cuvinte.

507.

Înmulţirea pâinilor. Două istorisiri din Evanghelie. Iată deci, tocmai acolo unde nevoile erau cele mai mari, iar posibilităţile de-a le satisface, cele mai mici, nu numai că s-au săturat cu toţii, dar s-au putut aduna şi lua acasă cât de multe coşuri curesturi

508.

Dumnezeul nostru e „un Dumnezeu ascuns”.
Dar, în alt sens, este şi un Dumnezeu „pretutindeni-ascuns” pe care e important să-L regăsim pretutindeni.

509.

Prezentul, în calitatea sa de prezent, ne desenează, dintr-o singură trăsătură, uşoară, dar sigură, ceva din Chipul lui Dumnezeu.

510.

Când ne îndepărtăm de Dumnezeu, ne simţim, în mod inexplicabil, cumva mai departe de noi înşine şi ne privim ca pe nişte adevăraţi străini care trec prin faţa noastră fără întoarcere, dispărând, enigmatici, lăsând în urmă o părere de rău…

511.

Cât de puţin îmi seamănă cea mai bună parte din mine însumi! şi totuşi, dacă vreau să nu mă recunosc decât în ea, nu voi fi greşind chiar pe de-a-ntregul…

512.

De la venirea Fiului lui Dumnezeu, timpul profeţilor a trecut. Dar de atunci speranţele noastre au devenit ele profeţi; profeţi mai mari, mai veridici şi mai consolatori decât toţi profeţii.

513.

Poţi tot ce vrei când vrei ceea ce vrea Dumnezeu.

514.

Când, în noi, corpul urmează spiritul, iar spiritul, Spiritul Sfânt, Cuvântul făcut trup găseşte pe pământ răspunsul pe care îl aşteaptă.

515.

A avea pentru sine?
sau
a fi pentru El?

Gândeşte-te la cea de a doua alternativă şi, pentru Eternitate, cu siguranţă, o vei avea pe cea dintâi.

516.

Când îţi sângerează inima în timp ce faci lucrarea lui Dumnezeu, îngerii vin să-şi înmoaie buzele în cupa sângelui tău, pe care o ridică atunci Fiul lui Dumnezeu, încet şi tăcut, deasupra unei mulţimi pe care n-o poţi vedea, dar care, fără să ştie, asistă şi pe care tu o asişti.

517.

Doamne, dacă nimic nu scapă Judecăţii Tale din ceea ce fac, nimic din cele prin care trec nu rămâne străin Îndurării şi Iubirii Tale.

518.

Când nu mai ai nimic de dat, poţi să dăruieşti înca ceva ce-i mai presus de toate, o rugăciune, şi ce rugăciune!… o frumoasă rugăciune de nevoiaş.

519.

Doamne, dă-mi ceea ce trebuie să dau, pentru a avea cu adevărat de unde să dau; astfel încet să se simtă că Tu eşti Cel care, prin mine, dai.

520.

Când te pui în slujba lui Dumnezeu, trebuie să dai mereu mai mult decât ai, – să fii mai presus decât eşti.
Dar Dumnezeu e acolo ca să-nlesnească.
Aceste lucruri nu se fac totuşi fără o anumită uimire, nici fără o anumită oboseală, explicabilă, şi ea.
Dar Dumnezeu e acolo ca să prevină.

521.

Bucuria lacrimilor ce izvorăsc din ochii noştri în timpul rugăciunii, lacrimi chemate de Dumnezeu, şi care par să vină din adâncul sufletului, grele de binecuvântare, calde ca sângele care se dăruieşte, iuţi ca zborul unui înger.

522.

A ne figura anumite lucruri care ne depăşesc, înseamnă că, prin însuşi faptul acesta, le desfigurăm.

523.

Doamne, nu mai ştiu unde sunt şi de bucurie nici nu mai pot înţelege..
Doamne, îmi dăruieşti ceea ce nu are nume pe pământ …
Doamne, ce-am făcut de mă cercetezi astfel?
Doamne, n-am făcut nimic pentru a merita dărnicia binefacerilor Tale…
„Dar Eu am făcut totul, până a-mi da şi viaţa, pentru ca tu să le ai”…
Am înţeles, Doamne, am înţeles.

524.

Prin însuşi faptul că nu cuprinde nici o minciună, Cerul ar fi deja de neînchipuit pentru fiinţele de pe pământ.

525.

Sfântă Ispită, luminează-ne. Sfântă Ispită, întăreşte-ne. Sfântă Ispită, interpune-te pentru noi. Sfântă şi înfricoşătoare Ispită, du-ne, prin mijlocirea ta, acolo unde vrea Dumnezeu să ne conducă, mai presus decât noi, şi mai presus de toate.

526.

Ispita e o „persoană consacrată”. – Ea îşi are che­marea sa. Născută fiind din păcatele noastre, iar Spiritul Răului voind s-o hărăzească întru căderea noastră, ea e autorizată în Ordinul divin doar pentru a ne pune mai presus de noi înşine.
Salută-o ca pe o trimisă şi o misionară a lui Dumnezeu, înainte de a o reaşeza în mănăstire şi de a o face de folos mântuirii tale.
Oricât de hidos i-ar fi chipul, oricât de îndoielnic cos­tumul, e o călugăriţă, mireasă a Domnului nostru.

527.

Ne-ai jurat… Doamne, ştiu că nu voi fi ispitit peste puterile mele.
Doamne, ştiu că nu voi fi încercat peste puterile mele.
Doamne, ştiu că voi fi ajutat dincolo de puterile mele.
Doamne, ştiu că mă iubeşti şi mă ajuţi cu toată pute­rea Ta de Atotputernic.

528.

Suntem tot atât de mult iubiţi pe cât suntem creaţi.

529.

Cine nu iubeşte nu poate nici ghici.

530.

A se cunoaşte, a dispune de sine, a se stăpâni, a se purta, iată, patru prime trepte de urcat, una după alta.

531.

Nu se poate dărui cu adevărat decât cel ce dispune de sine, cel ce ştie să dispună de sine.
Fără de care, nici nu s-ar putea spune că el îşi aparţine pentru a se dărui.

532.

Pentru a-L poseda pe Dumnezeu, sau pentru a rămâne în posesia lui Dumnezeu, trebuie să ştii să-ţi aparţii ţie însuţi.

533.

Ascultare şi stăpânire de sine se susţin şi, una pe cealaltă, se întreţin.

534.

Pentru a asculta, omul trebuie să aibă o voinţă liberă. Altfel, nu ascultă, ci îndură.

535.

Cu privire la unele haruri venite de la Dumnezeu, misterios de gingaşe şi de pure, ar trebui să spunem: „nu căuta şi vei afla”.

536.

Cu cât un drum este mai bun, cu atât mai puţin păs­trează urma paşilor ce trec.

537.

Mai mult decât s-ar putea crede, deschiderea mâinilor ne ajută să deschidem ochii – împreunarea mâinilor, să împreunăm sufletele.

538.

Pentru a fonda o viaţă, precum şi pentru a-i judeca valoarea, orele contează mai mult decât anii.

539.

Oferind şi îndurând ceva, doar pentru Dumnezeu şi din toată inima, ce importanţă are ce oferim şi ce îndu­răm, totul este sa oferim şi să îndurăm.

540.

Nimic nu va putea opri ceea ce vine de la Dumnezeu în lume, prin mijlocirea ta. Priveşte: nişte mâini goale, nişte mâini bătute-n cuie au dat cel mai mult omenirii – şi pentru toate locurile şi pentru toate timpurile.

541.

Dacă închini lui Dumnezeu unele sacrificii, fără re­zervă, Dumnezeu îţi va rezerva bucurii, fără amestec.

542.

Dacă nu avem nimic de oferit lui Dumnezeu, să-I oferim ruşinea de-a nu avea nimic să-I oferim.

543.

Evidenţa evocă ziua şi oglinda. Credinţa, fereastra şi noaptea fremătând de stele.

544.

Eternitatea înseninează deja de pe acum Timpul.

545.

Eternitatea ne da, în timp, dovada vizibilă a răbdării sale. E posibil ca timpul să nu fie altceva decât răbdarea întrezărită a Celui Etern:
Dumnezeu plecându-se triumfător de blând în faţa condiţiilor de libertate a creaturilor sale, a preaiubitelor sale creaturi.

546.

Prin elanul său direct, prin însăşi linia formei pe care o ia, Viitorul ne arată că nu trebuie sa ne reprezentăm Eternitatea ca un fel de mişcare circulară, închisă, ci mai degrabă ca un fel de explozie nemărginită a Actului infinit în toată puritatea lui.

547.

UNU este splendoarea multiplului, multiplul – splen­doarea unuia.

548.

Unde oare ne face El sa tremurăm cel mai mult din respect temător: în adâncul Cerurilor sau undeva mai aproape de noi decât suntem noi înşine?

549.

Nu putem şti dacă suntem vrednici de iubire sau de ura.
Ştim doar atât că, vrednici sau nu, Dumnezeu ne iubeşte.

550.

Dumnezeu se apleacă fără încetare asupra sufletului nostru. Dacă faţa pe care acesta I-o arată, e liniştită şi nepătată, această oglindă Îl va reflecta cu uşurinţă.

551.

Dumnezeu… Cel de care suntem foarte siguri că vom fi mereu auziţi, dar pe care nu suntem prea siguri că vom şti să-L auzim.

552.

Dumnezeu nu conteneşte să ne vorbească. Dar noi nu ne străduim totdeauna să înţelegem limba în care El ne vorbeşte.
Mai ales atunci când ea este prea precis a Lui.

553.

Omul care n-a minţit niciodată Îl poate auzi vorbind pe Dumnezeu; numai el ştie cum vorbeşte Dumnezeu.

554.

Dumnezeu le vorbeşte tuturor şi fiecăruia în parte. Unii sunt mult mai mişcaţi de ceea ce El poate spune tuturor; alţii, de ceea ce El vrea să spună fiecăruia.

555.

Tot ce deformează viaţa noastră interioară se poate reduce la felul, mai mult sau mai puţin conştient, în care denaturăm în noi textul din „Tatăl Nostru”.
În loc să spunem „Tatăl Nostru care eşti în Ceruri”, ceea ce spunem e, potrivit calităţii noastre sufleteşti, „Judecătorul Nostru care eşti la Tribunal”, ”Furnizorul Nostru care eşti la Tejghea”, „Creditorul Nostru care prea des ne baţi la uşă”, „Cauza noastră primă al cărei efect pierdut în depărtări suntem”, „Stăpânul nostru Suprem în faţa căruia nu suntem decât pulbere”, „Cama­radul nostru cu care tratăm liber” – şi aşa mai departe, într-o dezolantă varietate… Nu mai spunem în adevărul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne-a învăţat să le rostim când ne rugăm. Tatăl Nostru… şi care eşti în Ceruri.

556.

Cuvântul lui Dumnezeu îşi are comentariul său. Tăce­rile lui Dumnezeu ar trebui să cunoască şi ele o exegeză. Ar trebui să se facă, în genunchi, interpretarea lor sacră, mai temător respectuoasă decât cealaltă; şi pe drept cuvânt…

557.

Drept răspuns la tulburătoarele noastre întrebări asu­pra subiectelor privind destinul nostru cel mai profund, tăcerile lui Dumnezeu nu vor, adesea, decât să ne dea să înţelegem inexprimabilul – deasupra şi dincolo de ceea ce ne-am putea închipui, dar în acelaşi sens.

558.

Oamenii au ştiut să răstignească Cuvântul. Ce fac cu Tăcerea lui Dumnezeu?

559.

Tăcerea lui Dumnezeu e, înainte de toate, o tăcere a Iubirii.

560.

In tăcerea cea mai transcendentă, cea mai completă a lui Dumnezeu, mereu prezent e Cuvântul, şi un Cuvânt care nu numai se aude, ci şi luminează, şi vrea să lumi­neze pe orice am venit în această lume.

561.

Vom fi judecaţi, înainte de toate, după ceea ce am făcut cu tăcerile lui Dumnezeu.

562.

Cu cât fi iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atât simţim mai mult că voinţa noastră se face nu numai asemă­nătoare cu a Sa, ceea ce ar fi natural (si n-ar mai merita să fie subliniat), dar, lucru surprinzător, că voinţa Sa devine din ce în ce mai asemănătoare cu a noastră…

563.

A fi supus numai lui Dumnezeu – nu poate exista o libertate mai absolută decât aceasta, şi oricare fiu al Bise­ricii o poate cunoaşte…

564.

„Itinerarul sufletului câtre Dumnezeu” este, aici pe pământ, calea urmată de Spiritul Sfânt de la Tată spre Fiu şi de la Fiu spre Tată, prin mijlocirea tuturor lucru­rilor.

565.

Întru Dumnezeu, noi participăm la Natura Sa, însă deloc la Persoanele Divine. Dar, în această Natură, numai Persoanele ne pot iniţia.

566.

Cele noua coruri ale îngerilor în suflete cântă, în timp ce urcă scara:

A-L iubi pe Dumnezeu.
A iubi întru Dumnezeu.
A nu iubi decât întru Dumnezeu.
A iubi totul din dragoste de Dumnezeu.
A iubi totul întru Dumnezeu.
A nu iubi totul decât întru Dumnezeu.
A nu-l, iubi pe Dumnezeu decât pentru Dumnezeu.
A nu iubi nimic atât de mult ca pe Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea lui Dumnezeu.

567.

Să nu iubim pentru a ne conforma poruncii, ci să ascultăm pentru că iubim.

568.

De la un Dumnezeu al filozofilor la Dumnezeu cel Viu… Dumnezeu despre care se vorbeşte… Dumnezeu care vorbeşte… Dumnezeu care ne vorbeşte… Dumne­zeu care ne vorbeşte despre El… Dumnezeu care vor­beşte până şi în noi…

569.

Stelele sunt abia scânteile unui Foc mai mare decât Universul.

570.

Dumnezeu se serveşte de lumi ca să lumineze lumile.

571.

Mai puţin aparente decât nişte căi, orbitele aştrilor cereşti sunt, cu toate acestea, mai hotărât desenate, mai riguros parcurse decât orice drum.

572.

Abisul e, şi el, semnul a ceva…

573.

Convenţiile umane ne fac să purtăm, în chip misterios, ca o dublă mască, aceea care ne maschează pe noi înşine, aceea care ne maschează Universul.

574.

Sufletele nu sunt provincii ale Împărăţiei lui Dumne­zeu. Nu există însă nici mai multe Împărăţii ale lui Dum­nezeu. Există doar Împărăţia lui Dumnezeu în fiecare din ele, şi aceeaşi în toate.

575.

Poţi avea duşmani. Tu însuţi n-ar trebui să fii duş­manul nimănui.

576.

A şti cum trebuie să-ţi iubeşti duşmanii, înseamnă a începe sa înţelegi ce este Dumnezeu.

577.

Dacă nu iubeşti din toată profunzimea ofensei care ţi-a fost adusă, încă n-ai ajuns cu adevărat sa răscumperi, prin bine, răul.

578.

Vameşul care avea să devină apostol îi spunea lui Isus, înainte de a se schimba: „Plătesc împătrit celor cărora le-amfăcut vreo nedreptate”. După conversiune, simţea că ar trebui să dea împătrit tocmai acelora care i-ar fi făcut vreo nedreptate.

579.

Nu reproşa nimănui ingratitudinea sa faţă de tine. N-ai reuşi decât să-i faci ingratitudinea mai puţin ingrată, fără să aduci vreun remediu potrivit greşelii sale. Acestea sunt, obligaţii care, pentru a fi bine făcute, trebuie să fie îndeplinite de alţii decât de fiinţa nesocotită sau rănită.

580.

A fi tratat cu ingratitudine: unul din felurile – şi nu cel mai neînsemnat – de-a semăna cu Dumnezeu.

581.

Pâinea cea de toate zilele nu e numai greu de câştigat, dar uneori e greu de început. Este totuşi, într-un fel, totdeauna o pâine sfinţită.

582.

Adevărul… e aproapele nostru… e unul dintre aceia pe care trebuie să-i iubim ca pe noi înşine.

583.

Minciuna s-a născut damnată. Dumnezeu n-o va primi niciodată, orice-ar face ea. N-o mai primi nici tu în sufle­tul tău, n-ai ce face cu tovărăşia unei osândite.

584.

Minciuna, – îngrozitor cum oboseşte sufletul şi uni­versul.
Să fii mereu nevoit să sprijini ceea ce nu stă-n picioare; mereu să dai fiinţă la ceva ce nu are şi nici nu va avea; să dai cu adevărat din fiinţa ta, pentru un asemenea lucru… şi un astfel de sfârşit!

585.

Viaţa e frumoasă prin ceea ce este.
Mai frumoasă încă, prin ceea ce ascunde.
Dar mult mai mult încă, prin ceea ce dobândeşte.

586.

Pământul învăluie şi strânge rădăcina.
Tremurătoarele şuviţe ale rădăcinii dau seva şi viaţa, seva dă floarea şi bucurie privirii, floarea dă rodul şi aduce desfătare în fructul cărnos; dar totul purcede din setea ascunsă şi firavă a rădăcinii, din venerabila şi secreta virtute a pământului.

587.

Viitorul ne farmecă prin aparenta sa virginitate.

588.

Niciodată zăpada nu sclipeşte mai puternic decât sub razele soarelui, care o fac să dispară.

589.

În iubire, precum şi în alte materii, posesia nu e totuna cu proprietatea.

590.

Iubirea omenească împrumută sau recunoaşte toate calităţile celor pe care îi alege. Iubirea de Dumnezeu li le dăruieşte.

591.

Laşitatea e „umilinţa-întru-cel-Necurat”.

592.

Cât de puţin seamănă moartea cu somnul! Ea nu are din somn decât masca. Somnul se joacă de-a moartea aşa cum un copil se joacă cu păpuşa, defel mai serios. O dată cu moartea… ce salt tragic, total diferit, în ceva ce nu este nici uitare, nici repaus, în ceva ce nu e jocul părelnic al visului, ci toate realităţile la un loc, prezente, în picioare, singurele stăpâne, fără ocolişuri şi fără întoar­ceri posibile!

593.

Nu ştim până unde merge laşitatea noastră decât în clipa când am învins-o. – Înainte, suntem stăpâniţi chiar de laşitatea laşităţii noastre: nu îndrăznim să o sondăm până-n străfunduri.

594.

Simţită, o absenţă de Dumnezeu e mare ca însuşi Dumnezeu şi, tocmai prin aceasta, ea ni-L, readuce ca pre­zenţă, în chip straniu şi uluitor.

595.

Unele asprimi ne fac să participăm la moartea Sa, întocmai cum s-a participat la viaţa Sa; să participăm deci la moartea Sa cu tot atâta evlavie şi folos cum s-a participat odinioară la viaţa Sa.

596.

„Dacă par a nu-ţi da nimic, o fac pentru că Eu vreau ca tu să pari a-Mi da ceva”…

597.

Dumnezeu şi-a deschis gura ca să spună:
„Să se facă Lumină!” şi s-a făcut Lumină. – Acelaşi lucru s-a petrecut uneori şi în sufletul tău. – Dacă alteori însă această gură – totuşi atât de apropiată şi dătătoare de har – părea sa se fi închis făcând loc întunericului cu aceeaşi forţă cu care a făcut lumină, nu te teme. Dimpo­trivă, lasă bucuria să te-mbete… Buzele se-nchid când vor sa sărute… Repetă dimpreună cu Cântarea: „Sărutul gurii Tale Tu mi l-ai dat”.
Pentru a săruta buzele se-nchid.

598.

O mare şi sfântă speranţă nu poate exista fără multă credinţă şi multă iubire.

599.

Pedeapsa, ca fulgerul, luminează.

600.

Pentru a fi completă, o adevărată filozofie a ştiinţelor cere, cu orice preţ, şi o savantă filozofie a ignoranţelor. – Nimeni nu s-a gândit îndeajuns s-o dezvolte cum se cuvine, cu toate consecinţele ei, imediate şi îndepărtate, teoretice şi practice.

601.

Cu ideile se întâmplă ca şi cu fulgerul; înainte de a atinge pământul şi de-a împrăştia dezordinea şi moartea, fulgerele se măsoară între ele foarte sus, de la nor la nor, fără vreun alt efect decât întretăierea lor splendidă de lumini şi vuietul lor măreţ. Toate celelalte vin abia mai apoi…

602.

Ce bucurie pentru mine, Doamne, că poţi suferi în mine, atunci când cu sufăr pentru Tine, că suferi numai în mine, şi defel în Tine, întrucât ai suferit deja pentru noi.

603.

Dumnezeu n-ar fi putut înţelege suferinţa dacă nu şi-ar fi asociat-o personal; ea este acolo, în abisul uneia doar din Persoanele divine, ca pierdută, îmbătată, năucită şi înspăimântată.

604.

Nici prin gând nu ne poate trece că am fi în măsură sa dăruim totul lui Dumnezeu, înainte de-a fi învăţat să nu-I refuzăm nimic.

605.

Anumiţi oameni, în loc să-L caute „numai pe Dum­nezeu”, – convinşi fiind că aşa şi fac – îl caută de fapt „pe Dumnezeu numai pentru ei”.

606.

Bunătatea lui Dumnezeu nu coboară spre noi decât pentru a urca, tocmai datorită acestui fapt, deasupra tuturor cerurilor.

607.

Ceea ce se va face cu sufletul nostru în ultima zi e tot atât de real, de sigur şi de neînduplecat ca ceea ce vedem că se face cu trupul nostru. Adevărul suprem şi hotărârea suverană vor pune stăpânire pe tot ceea ce suntem, pentru a face din noi ceea ce trebuie să fie făcut.

608.

Printre iubirile nerecunoscute, cea mai mare e aceea pe care o numim Iad.

609.

Veni-va o zi când inima ta va vedea şi ochii tăi vor iubi, când sufletul tău va pipăi şi cuprinde, iar mâinile vor înţelege, când din însăşi carnea ta se vor naşte rugă­ciuni, în timp ce rugăciunile tale vor zămisli.

610.

Dumnezeu ştie tot, dar mai ales ştie ceea ce noi nu ştim.

611.

Nu valorăm numai prin ceea ce suntem sau devenim, ci şi prin descoperirea a ceea ce însemnăm.

612.

Când oare suferim mai mult: când destinul nu e pe măsura sufletului nostru sau când sufletul nu ne e pe măsura destinului nostru?

613.

Până şi plictisul este un semn al vocaţiei noastre divine.

614.

Dumnezeu îl însoţeşte pe om de pretutindeni, chiar dacă pentru om El este de neatins.

615.

Sărmană mai e acea prezenţă de spirit din care lipseşte prezenta Spiritului Sfânt!

616.

Avem, în zilele noastre, tot atâţia idoli câţi erau în Panteonurile de demult. Doar că ai noştri sunt imateriali şi, ca atare, mai greu de răsturnat şi de sfărâmat decât înaintaşii lor; – în plus, ei seamănă mai degrabă cu fiinţa spirituală care ne ticseşte sufletele cu formele şi prestigiile lor ca să ne rătăcească, în felul ei, şi mai mult.

617.

Sacramentul demonului:
O minciună drept hrană.
O „prezentă ireală”.

618.

Caută, în tristeţea ta, bucuria pe care ai putea s-o dăruieşti fratelui tău, şi bucuria cea mai puţin nedemnă a durerii tale.

619.

Cea mai potrivită cale de a-i sărbători pe sfinţi: aceea de-a le semăna. De ce n-am încerca să trăim ca ei, fie şi numai o zi, de ziua lor, în acea zi consacrată şi bine­cuvântată de Biserică, în care sunt „de gardă” pentru a ne ajuta?

620.

La drept vorbind, Dumnezeu nu prevede nimic, El vede. În schimb, noi vedem cu întârziere.

621.

Toate greşelile au această trăsătură comună: de-a încerca să-L facă pe Dumnezeu sclavul unui lucru.

622.

Recunoscând ceea ce este, Îl omagiem pe Cel care Este.

623.

Neantul are mai multe feluri şi e bine să le distingem.
Ceea ce nu este, dar poate să fie şi va fi intr-o zi.
Ceea ce nu este, dar poate sa fie şi nu va fi niciodată.
Ceea ce nu mai este şi, după ce a fost, nu va mai fi niciodată.
Ceea ce nu este şi nu poate sui fie.
Cel mai Rău dintre toate: ceea ce nu trebuie să fie „si care va fi sau nu va fi”.

624.

Înainte de a se apleca asupra creaturii, iubirea lui Dumnezeu a voit, a îndrăznit sa se aplece asupra nean­tului.

625.

Îndurarea divină coboară, mai jos decât Neantul, în Rău, în ceea ce n-or fi trebuit să fie, pentru ceva mai neasemuit decât o creaţie.

626.

Doamne, adu-ţi aminte de cei pe care-i uit şi de care ar trebui să-mi amintesc. Fă ca această amintire, dumne­zeieşte evocată în Tine, să preţuiască mai mult decât uita­rea mea.

627.

Ne primim destinul, cum ne primim moartea, drept în inimă.

628.

Cel ce nu ştie să-L caute pe Dumnezeu pretutindeni, riscă i să nu-L recunoască nicăieri.

629.

Spiritul geme în noi – spun Cărţile Sfinte. De dragoste sau de durere îl facem să geamă şi îl auzim, căci în această lume, exilul viu şi mobil al eternei sale întoarceri suntem noi.

630.

Ia a aminte, Cerul e o fericită descoperire.

631.

Abisurile sunt forme ale respectului mutual pe care lucrările lui Dumnezeu şi-l dovedesc reciproc, în aminti­rea Lui.

632.

În cele mai întunecate perplexităţi ale sale şi din adâncul său, sufletul îl întreabă pe Dumnezeu: „Doamne, ce vrei? ce vrei de la mine? ce vrei să fac? cum ai vrea să descopăr ceea ce vrei de la mine?…”
La toate acestea, un singur răspuns: „Te vreau”.

633.

Mai mult decât orice, lumea ne arată chipul aşteptării.

În sunet de clopot pentru rugăciunea de dimineaţă şi pentru laude

634.

Lăudată fie Nemărginirea în care apune mulţimea stelelor – căci ea este semnul şi oglindirea Bunătăţii lui Dumnezeu, mai mare decât ea.
Lăudate să fie Veacurile Veacurilor care nu dau de capătul Bunătăţii lui Dumnezeu, mai neobosită decât ele.

 

635.

Lăudat să fie sânul primitor al lui Dumnezeu spre care tind şi unde se amestecă între ele toate lucrurile.

636.

Lăudate să fie creaturile toate, datorită însuşirii lor de creaturi, ele ce poartă fie un nume hulit, fie măreţ, şi care au fost socotite de Dumnezeu demne de a veni din neant spre extazul existenţei pentru a conlucra, din locul binecuvântat în care se află, la opera lui Dumnezeu.
Lăudate să fie creaturile omeneşti pe care Dumnezeu le-a socotit demne să iasă din neant pentru a nu sfârşi niciodată, şi care iară şi iară îl preamăresc prin fericirea lor sau prin dreptatea Sa.

637.

Lăudaţi-L pe Dumnezeu, suferinţe sacre ale Universu­lui care aduceţi cinste şi neprihănire lumii – care, pătrun­zând până în inima lui Dumnezeu, puteţi servi la ştergerea oricărei urme a răului.
Laudă-L pe Dumnezeu, lăcaş al Sfintei Aşteptări unde dispar ultimele urgii ale păcatelor noastre – unde spe­ranţa de Dumnezeu e deja sigură şi vastă ca însuşi Dum­nezeu.
Laudă-L pe Dumnezeu, Patrie a bunelor lacrimi, unde din lacrimi ies flăcări, iar flăcările plâng – câmpie de suflete a cărei rouă sunt rugăciunile noastre.

În vâlvătaie – cântare

638.

Lăudaţi-L pe Dumnezeu, pedepse veşnice care gemeţi de suferinţa de-a fi pedepse şi care aveţi înfricoşătoarea cinste de-a fi veşnice – care nu sunteţi făcute decât din dragoste neîntreruptă şi respinsă.
Lăudaţi-L pe Dumnezeu, pedepse veşnice, imn invo­luntar al omului şi al lui Dumnezeu, nefiresc separaţi, indestructibil uniţi la origine şi la sfârşit.
Lăudaţi-L pe Dumnezeu, bucurii veşnice, a căror auroră, începând deja de pe acest pământ, ne transfigu­rează zările.
Lăudaţi-L pe Dumnezeu, bucurii veşnice, de care nimic nu apropie şi la care vom ajunge.

639.

Binecuvântaţi-L pe Domnul, lacrimi şi bucurii…
Binecuvântaţi-L pe Domnul, regrete şi căinţe…
Binecuvântaţi-L pe Domnul, febre şi fervori…
Binecuvântaţi-L pe Domnul, gânduri mai înalte decât cerul, necazuri strâns legate de umilul pământ…

 

640.

Binecuvântaţi-L pe Domnul, păcate spălate şi ier­tate…
Binecuvântaţi-L pe Domnul, păcate ispăşite şi repa­rate.
Binecuvântaţi-L pe Domnul, nedreptăţi devenite slu­jitoare ale mântuirii.
Binecuvântaţi-L pe Domnul, călăi absolviţi şi victime voluntare.
Binecuvântaţi-L pe Domnul, voi cei uitaţi de care Dumnezeu îşi aduce aminte…
Binecuvântaţi-L pe Domnul, nerecunoştinţe primite cu blândeţe…
Binecuvântaţi-L pe Domnul, secrete aflate în adâncul sufletelor…
Binecuvântaţi-L pe Domnul, minciuni îngenuncheate în faţa adevărului.
Binecuvântaţi-L pe Domnul, taine şi uluiri.
Binecuvântaţi-L pe Domnul, chemări, aşteptări şi cău­tări.

641.

Binecuvântaţi-L pe Domnul, urgii făcute pentru a fi reparate.
Binecuvântaţi-L pe Domnul, speranţe făcute pentru a fi depăşite.
Binecuvântaţi-L pe Domnul, nerăbdări făcute pentru a fi domolite.
Binecuvântaţi-L pe Domnul, piedici făcute pentru a fi învinse.

642.

Binecuvântaţi-L pe Domnul, tenebre şi iluminări…
Binecuvântaţi-L pe Domnul, extaze şi căderi.
Binecuvântaţi-L pe Domnul, istoviri şi agonii…
Binecuvântaţi-L pe Domnul, ofrande şi sacrificii, voturi şi jurăminte, daruri oferite şi niciodată reluate.
Vise şi dorinţe, binecuvântaţi-L pe Domnul…
Sfinte şi preafericite neştiinţe date nouă, binecuvântaţi-L pe Domnul…
Taine ale Providenţei şi ale mântuirii, pitite până şi în cele mai mici lucruri, binecuvântaţi-L pe Domnul..

643.

Morţi şi rămăşiţe, binecuvântaţi-L pe Domnul.
Moarte, data mie, binecuvântează-L pe Domnul!
Cadavru, care vei fi al meu, binecuvântează-L pe Domnul!
Lucruri ce vă veţi naşte din mine, când nu voi mai face parte din această lume, binecuvântaţi-L pe Domnul.
Tăceri aşternute pe memoria mea, binecuvântaţi-L şi voi pe Domnul.
Suflete, suflete al meu, care în veci nu vei muri, stri­gă-ţi eternitatea, de pe acum începută, binecuvântându-L, chiar în această clipă, veşnic, pe Domnul.

1. Joc de cuvinte: în franceză, present înseamnă în acelaşi timp prezent şi cadou. (Nota traducătorului).
2. Joc de cuvinte: de bonnes raisons – argumente, explicaţii. Des bonnes raisons– temeiuri, motive (nota traducătorului)
3. Sunt lacrimi ale lucrurilor (lat, nota traducătorului).
4. Violenţii răpesc acest lucru,/ la rândul lor, sunt răpiţi (lat, nota traducătorului).